Analiza structurii

adjectiv pronominal posesiv

Costescu Emilia-Mihaela
Facultatea de Litere, studii de Limbă şi literatură română
Anul II, Master

Termenul pe care îl supunem analizei este complex, cu o structură sintagmatică, ternară:

determinat (substantiv) urmat de doi determinanţi (adjective): adjectiv pronominal posesiv.
Termenul adjectiv este, din punct de vedere gramatical, un substantiv comun, simplu, de
genul neutru. El reprezintă şi termenul-pilon al structurii sintagmatice supuse spre analiză şi
provine din lat. adjectivum, fr. adjectif, germ. Adjektiv.
Noul dicționar universal al limbii române, ne oferă următoarea definiţie: „cuvînt flexibil
care poate fi ataşat unui substantiv, atribuindu-i o calitate sau o determinare; parte de vorbire
flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe și determină numele acestora.” 1
Pentru a ne îndrepta spre domeniul de cercetare, redăm o altă definiţie, mai clară, din a cărei
context va rezulta o mai bună înţelegere a conceptului: „clasă de cuvinte constituind, în limbile
cu flexiune, o parte de vorbire flexibilă a cărei caracteristică este raportarea la substantiv, fie
exprimând calităţi şi relaţii ale substantivului, fie asigurând actualizarea acestuia în vorbire.
Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr
şi de caz, impuse prin acordul cu substantivul şi manifestate adesea solidar. Sintactic, adjectivul
se caracterizează prin acordul cu numele; semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare
susţinută şi de particularităţi morfosintactice.” 2 Aşadar, acest termen aparţine clasei conceptuale
a domeniului lingvistic, nefiind întrebuinţat, uzual, în alte domenii de activitate. Din punctul de
vedere al extensiunii, acesta se împarte în: adjectiv calificativ, adjectiv relaţional, adjectiv
determinativ, adjectiv pronominal etc. Referindu-ne la relaţia ierarhică de tip generic,
1
Oprea Ioan; Pamfil Carmen-Gabriela; Radu Rodica; Zăstroiu Victoria, Noul dicționar universal
al limbii române, Ediția a II-a (tranșa a IV-a), București, Editura Litera Internațional, 2007,
pag.45
2
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Dicționar de științe ale limbii, Ediția a II-a, București,
Editura Cartier, 2005, pag. 24
considerăm că sintagma parte de vorbire este hiperonimul termenului analizat, iar acesta, la
rândul său, este hiperonimul noţiunilor enumerate anterior, acesta înscriindu-se în sfera
hiponimelor, fiind izonime între ele. În cadrul relaţiei partitive, sintagma parte de vorbire
flexibilă reprezintă holonimul termenilor adjectiv, substantiv, pronume etc., acestea fiind
meronimele holonimului şi sunt comeronime între ele. Totodată, acesta are corespondent şi în
alte limbi, spre exemplu: it. Aggettivo 3 , engl. Adjective 4 .
Termenul pronominal este, din punct de vedere gramatical, un adjectiv propriu-zis,
variabil, cu două terminaţii şi patru forme flexionare, provenit din fr. pronominal, germ.
pronominal, lat. pronominalis. Un dicţionar de specialitate ne oferă definiţia: „1. Care aparţine
pronumelui, referitor la pronume; 2. (despre propoziţii sau părţi de propoziţie) introdus ori însoţit
de un pronume sau construit cu un pronume.” 5 Pentru a ne referi la termenul compus pe care îl
analizăm, un alt dicţionar de specialitate oferă definiţia: „clasă gramaticală şi semantică de
adjective cu provenienţă pronominală, având deci forme identice sau apropiate de cele ale
pronumelui; sintactic, se disting prin restricţii de topică în construcţia cu substantivul şi prin
restricţii de articulare impuse acestuia, iar morfologic, se caracterizează prin absenţa comparaţiei
şi prin trăsături comune cu flexiunea pronominală. Aşadar, termenul analizat este întrebuinţat
numai în sfera domeniului lingvistic, nu şi în alte arii de comunicare. Din punctul de vedere al
extensiunii, acesta se împarte în: pronominal demonstrativ, de întărire, interogative, relative,
nehotărâte, negative etc. Referindu-ne la relaţia ierarhică de tip generic, considerăm că adjectiv
este hiperonim pentru termenul adjectiv, iar acesta, la rândul său, este hiperonimul noţiunilor
enumerate anterior, acestea înscriindu-se în sfera hiponimelor, fiind izonime între ele. Totodată,
acesta are corespondent şi în alte limbi, spre exemplu: engl. pronominal, it. pronominal..
Termenul posesiv este, din punct de vedere gramatical, un adjectiv propriu-zis, variabil,
cu două terminaţii şi patru forme flexionare, provenit din fr. possessif, lat. possessivus. Un
dicţionar de specialitate ne oferă definiţia: „1. (despre pronume, adjective, articole) care exprimă
sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune, de dependenţă, de apartenenţă; 2. care

3
Condrea Derer, Doina (coord.), Dicționar român-italian, București, Editura 100+1 Gramar,
1999, pag. 23
4
Levițchi, Leon, Dicționar român-englez, București, Editura Teora, 2005, pag. 22
5
Oprea Ioan; Pamfil Carmen-Gabriela; Radu Rodica; Zăstroiu Victoria, Noul dicționar universal
al limbii române, Ediția a II-a (tranșa a IV-a), București, Editura Litera Internațional, 2007,
pag.1260
trădează spirit de posesor, de stăpîn; autoritar.” 6 Un alt dicţionar de specialitate ne oferă o altă
definiţie, mai complexă şi în context, prin intermediul căreia ne putem bucura de o mai clară
explicaţie a conceptului: „clasă de adjective pronominale care exprimă o relaţie de posesie,
funcţionând în acelaşi timp şi ca mărci de determinare: asigură actualizarea substantivului în
vorbire şi restrânge clasa de indivizi desemnată prin substantiv la un obiect cunoscut
vorbitorului, aflat în posesia acestuia; aparţine clasei cuvintelor nonrefernţiale, funcţionând
deictic, în cazul persoanei I şi a II-a, şi anaforic în cazul persoanei a III-a. 71 Prin urmare, după
cum putem observa şi din definiţii, sfera utilizării termenului este restrânsă la domeniul
lingvistic, însă găsim importantă precizarea existenţei unei sintagme care conţine conceptul
discutat: „a avea un aer posesiv”. De asemenea, menţionăm faptul că în acest caz nu se poate
discuta despre extensiune. Referindu-ne la relaţia ierarhică de tip generic, considerăm că
termenul posesiv are doi supraordonaţi, adică două hiperonime.

Bibliografie

1. Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Dicționar de științe ale limbii, Ediția a II-a, București,
Editura Cartier, 2005
2. Condrea Derer, Doina (coord.), Dicționar român-italian, București, Editura 100+1
Gramar, 1999
3. Levițchi, Leon, Dicționar român-englez, București, Editura Teora, 2005
4. Oprea Ioan; Pamfil Carmen-Gabriela; Radu Rodica; Zăstroiu Victoria, Noul dicționar
universal al limbii române, Ediția a II-a (tranșa a IV-a), București, Editura Litera
Internațional, 2007

6
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Dicționar de științe ale limbii, Ediția a II-a, București,
Editura Cartier, 2005, pag. 394