Aspecte de etimologie directă în

Pentru vorbitorul de limbă română cuvintele moştenite sau împrumutate provin din
anumite limbi. În respectivele limbii însă acestea pot avea o altă provenienţă, dintr-o limbă mai
veche sau nu. Faptul că toi este un turcism în limba română este evident. El ar putea fi însă un
turcism mai vechi şi să provină din cumana. Familia, cum am mai arătat, a generat în română
cuvântul femeie. Faptul că el este format pornind de la famulus servitor, provenit dintr-o altă
limbă, italică, interesează doar din punctul de vedere al studiului foarte aprofundat. La fel cum
chiar şi termenul de etimologie provine din greacă, unde etimos, la rîndul său, înseamnă
adevărat, valabil . În consecinţă, există posibilitatea de a identifica direct limba din care română
se împrumuta sau de a merge mai departe, către etimonul prim ori cel mai îndepărtat. [5] O astfel
de întreprindere savantă realizează Al. Graur în „Dicţionar de cuvinte călătoare‖, unde prezintă
istoria a peste o mie de cuvinte cu filierele etimologice respective. [4] Despre cuvintele de
origine turcă ştim că sunt, la rândul lor, de origine arabă sau persană, în majoritate; despre cele
slavone referitoare la religie că sunt în mare parte de origine greacă, iar acolo pot proveni din
ebraică, aşa cum sunt multe nume biblice sau heruvim, amin. Şi mai interesantă este situaţia
cuvintelor de origine exotică pe care română le împrumută din franceză, dar ele sunt în mare
parte de provenienţă sud-americană venite prin intermediul spaniolei, mai ales, precum condor,
chinina, piroga sau al cuvintelor pe care coloniştii europeni le-au preluat de la eschimoşi: caiac,
hanorac. Operând în felul acesta, am constatat însă că limba română primeşte cuvinte din foarte
multe limbi ale lumii, dintre care cu majoritatea română n-a venit niciodată în contact. În acest
caz există o singură soluţie: să nu ne raportăm la originea îndepărtată a cuvântului, ci la influenţă
directă a limbii de contact. Aplicarea etimologiei directe simplifică mult problema filiaţiei. În
baza acestui criteriu nu contează totalitatea surselor, etimonul etimonului sau chiar mai mult, ci
ultimul împrumut. În acest caz, de exemplu,turcismul cafea nu este un împrumut direct în forma
cafa din Banat, acesta fiind un cuvânt de origine sârbă, iar cafeu demonstrează prin forma
originea greacă. La fel, interesează mai puţin faptul că turcescul talaz val mare provine din
grecescul thalassa, care înseamnă chiar mare diviziune a hidrosferei oceanice. A merge pe
urmele etimoanelor cât mai adânc până la identificarea rădăcinilor străvechi este, de obicei, o
întreprindere riscantă, deoarece absenţa textelor, probabilitatea în refacerea formelor sunt tot
atâtea impedimente, mai ales în ceea ce priveşte reconstituirea unor limbi străvechi. În
etimologia directă este foarte importantă forma exactă a cuvântului rezultat şi raportarea acestuia
la varianta cea mai plauzibilă a limbii de origine, care poate să nu fie cea literară.[5] Etimologia
indirectă Prin opoziţie cu etimologia directă, cea indirectă presupune cercetarea din etimon în
etimon până unde permit mijloacele ştiinţifice. Această presupune o prelungire a acetului de
cercetare, dar şi o încercare de a identifica prima sursă. Pentru limba română identificarea
etimologiei indirecte este mai puţin importantă. În mod corect este suficient să identificăm limba
de contact, adică ultima din care termenul pătrunde în română. [Idem] Este însă un domeniu de
cercetare seducător, aşa cum demonstrează Al. Graur în dicţionarul amintit şi o posibilitate de
aprofundare a cunoştinţelor lexicologice şi lingvistice, în general. Chiar analiza etimologică
directă se poate folosi de rezultatele etimologiei indirecte, atunci când cuvinte care pot proveni
din mai multe surse pot fi identificate în mod exact ca origine. Un exemplu este cel oferit de
studiul în paralel a terminologiei latine, persane şi cumane din Codex Comanicus. Un alt
exemplu interesant, de data recentă, citează Al. Graur: românescul jachet provine din rusă, iar
acolo este de origine franceză, de unde română îl împrumută şi în mod direct cu forma
cunoscută, jacheta. jacket, tot cu origine în franceză. [4]
 Etimologia multiplă (poligeneză) se referă la situaţiile în care un cuvânt poate proveni în
română din mai multe limbi. Exemplul clasic este cel al lui lampa. Dacă nu este pronunţat lamba
(când este cu certitudine de origine greacă), cuvântul poate avea mai multe surse: franceză,
germană, rusă sau maghiară. Rezultă că un cuvânt poate avea mai multe etimoane. Diferă,
bineînţeles, momentul influenţei, zona, dar când prima atestare nu este concludentă sau nu există,
nu avem altă soluţie decât să acordăm prioritate criteriului formal. Chiar dacă rusă şi maghiară
sunt limbi strict de contact, iar franceză şi germană limbi de cultură, tot nu se poate spune de
unde am primit pentru prima dată termenul, mai ales ca uzul sau intens presupună o circulaţie
orală frecventă a cuvântului. Conceptul de etimologie multiplă se aplică şi la unele sufixe, cum
sunt ez, cu originea în latină sau în franceză. [Idem] Etimologia multiplă internă presupune
explicarea modalităţii de formare a unui cuvânt, în interiorul unei limbi, prin raportare la două
sau mai multe baze lexicale din aceeaşi familie şi care sunt, în mod firesc, anterioare în limbă
cuvântului căruia vrem să-i stabilim originea.[10] Cele mai multe cazuri de etimologie multiplă
se întâlnesc la neologisme, având în vedere circulaţia termenilor şi răspândirea foarte largă a
cuvintelor în diverse limbi ale lumii. Chiar unele derivate în limba română, cum s-a arătat şi
anterior, au fost considerate când creaţii exclusiv româneşti, când împrumuturi. Fr. Kiraly si Th.
Hristea disting: - o etimologie multiplă internă, în relaţie cu termeni care aparţin aceleiaşi familii
lexicale (picta poate să vină atât de la pictor, cât şi de la pictură); - o etimologie multiplă externă,
cazul cel mai frecvent în care un termen poate fi împrumutat din două şi chiar din mai multe
limbi; - o etimologie multipla mixtă, în care un cuvânt poate să aibă o dublă provenienţă internă
şi externă. [5] n lingvistica românească, cel care a impus conceptul de etimologie multiplă
internă este Theodor Hristea, care a demonstrat existenţa acestei modalităţi complexe de formare
a cuvintelor cu ajutorul derivării regresive. [10, p. 479-488.] Originea neologismelor româneşti
pune foarte probleme dintre care unele greu de rezolvat .În ultimul timp, majoritatea lingviştilor
noştri sînt, totuşi, de acord că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o
etimologie multiplă. [3, p.26] Faptul că majoritatea neologismelor româneşti provin din surse
multiple se explică prin aceea că el constituie vocabularul neologic. Dintre acestea amintim aici:
latină savantă, neogreacă, rusă, germană, italiana şi în special franceza. Influenţa altor limbi este
mai puţin importantă sau nu s-a manifestat asupra românei în mod direct. Posibilitatea
împrumutării unor neologisme din mai multe limbi de cultură ( în aceeaşi epocă sau la distanţă în
timpul şi în spaţiu) este trădată , în primul rînd , de existenţa unor variante lexicale etimologice,
nediferenţiale semantic în raport cu forma acceptată de limba literară. Cf . aghent (< rus. аăент ,
germ. Agent ), faţă de agent (< fr. agent, it. agente); haracter (< rus. характер), faţă de caracter
( < fr. caractere) şi caracter (cf. lat. Character, germ. Charakter); coreografie (< it. coreografia),
faţă de coregrafie (< fr. choregraphie). [7, p. 103-104] În astfel de cazuri originea multiplă este
cât se poate de clară. Cu toate acestea, din dicţionare nu rezultă întotdeauna că neologismele
respective au putut fi împrumutate din două sau chiar mai multe limbi (de exemplu, etimologia
lui monedă pe care CADE îl deduce exclusiv din lat. Moneta, iar DN îl compară numai cu it.
Moneta şi cu forma latină amintită). În realitate din latină şi în special din italiană nu vine decît
varianta monetă, pe cînd monedă este indiscutabil din neogreacă, cum am precizat mai sus. [2, p.
103] Etimologie multiplă este o realitate, deci trebuie adesea să avem în vedere posibilitatea de a
găsi mai multe origini pentru un singur cuvînt, chiar acolo unde mai multe limbi prezintă fapte
similare, nu trebuie să disperăm a descoperi originea exactă a unui element al limbii.[3, p.18]