RELAȚIA LIMBAJ SPECIALIZAT – LIMBAJ COMUN

Victoria SOLOVEI, doctorandă,

Universitatea de Stat din Moldova (USM)

Articolul abordează trăsăturile comune și diferențele dintre limbajul

comun și cel specializat, în contextul progresului tehnico-științific și al
democratizării cunoașterii din ultimele decenii. Sunt trecute în revistă cele
mai importante abordări ale acestui subiect făcute de nume notorii în
domeniul ligvisticii și terminologiei. De asemenea se evidențiază
apropierea dintre aceste subsisteme semiotice cu scopul desemnării noilor
cunoștințe și a diseminării acestora în timp util și în mod eficient către
publicul vizat.
Cuvinte-cheie: limbaj specializat, limbaj comun, terminologie,
terminologizare, determinologizare.

Limbajul este considerat expresia cea mai complexă a naturii umane,

acesta dezvoltându-se odată cu omenirea și evoluând în funcție de noile
necesități practice de numire a realităților înconjurătoare. Astfel s-a ajuns la
dezvoltarea limbajului ca mijloc de comunicare a celor mai fine nuanțe
semantice ale noțiunilor abstracte. Este important să menționăm care este
distincția între limbaj și limbă, facând referință în acest context la nume
notorii în domeniul lingvisticii.
E. Coșeriu definește limbajul ca “orice sistem de semne care servește
pentru a exprima și comunica idei și sentimente sau conținuturi ale
conștinței” [1, p. 17]. Așadar, limbajul există prin intermediul limbilor.
“Fiecare limbă, la rândul său cuprinde multiple forme de existență,
bunăoară limba comună, cea literară, dialectul, subdialectul, graiul etc. [2,
p. 9].
Reprezentanții Școlii funcționaliste pragheze susțin că stratificarea
limbii este un fenomen natural, or, limba ca și orice altă activitate umană
este influențată de factorul pragmatic. Astfel, “din punct de vedere
funcțional limba este un sistem de mijloace de expresie determinate de un
anumit scop” (trad. n.) [3, p. 8]. Prin urmare, în utilizarea limbii ca mijloc
de comunicare sunt foarte importantă intenția și scopul locutorului. Din
această perspectivă limba ca sistem lingvistic general e compusă din
subsisteme funcționale: limba comună, limbaje specializate, limbaj popular,
limbaj științific, limbaj poetic etc. Fiecare din aceste varietăți lingvistice au
anumite particularități sintactice, lexicale și discursive care contribuie la
~ 197 ~
realizarea obiectivului intrinsec al comunicării între locutori. R. Jakobson a
explicat elocvent funcțiile limbajuluui în raport cu obiectivul stabilit de
locutor, evidențiind următoarele funcții: emotivă, conativă, referențală,
poetică, fatică, metalingvistică [4].
Deși nu putem delimita un act comunicativ ca având doar o funcție,
totuși în dependență de tipul mesajului și scopul propus, o funcție devine
predominantă.
Reprezentanții UNESCO, în Principiile directoare în materia de
terminologie [5, p. 1] subliniază funcționalitatea limbajelor specializate ca
mijloc de:
- comunicare intra-domenială (profesională);
- reprezentare a cunoștințelor specializate;
- acces la cunoștințele specializate.
Așadar, limbajul specializat (LS) este un subsistem al limbii generale
care are drept scop comunicarea de cunoștințe specializate, funcția de bază a
acestuia fiind cea referențială, în comparație cu limbajul comun, unde
funcțiile alternează, iar funcția referențială nu este la fel de pregnantă.
Funcția referențială a limbajului specializat determină un nivel înalt de
abstractizare și specializare la nivel lexical. Prin urmare, limbajul
specializat este strâns legat de terminologie, iar unii autori chiar pun un
semn de egalitate între aceste două noțiuni. De exemplu, A. Bidu-
Vrânceanu atunci când definește terminologia, afirmă că aceasta este
“limbaj specializat sau sistem ştiinţific care utilizează o terminologie în
sensul 2 şi alte mijloace lingvistice şi nelingvistice pentru a realiza o
comunicare de specialiatate non-ambiguă cu funcţia majoră de a transmite
cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate profesională” iar sensul 2
este „ansamblu de termeni sau cuvinte specializate, aparţinând unui
subsistem lingvistic, termenii caracterizându-se prin univocitate, non-
ambiguitate şi relaţii lexicosemantice proprii”[6].
Prin urmare, dacă limbajul comun (LC) reprezintă instrumentele
lexical-gramaticale specifice tuturor membrilor unei comunități lingvistice
pentru realizarea comunicării, limbajele specializate vizează un grup
restrâns de locutori și reprezintă “un ansamblu de semne şi mecanisme care
permite comunicarea de cunoştinţe privitoare la un domeniu al ştiinţei şi
tehnicii prin intermediul discursului de specialitate” [7, p. 3]. Noa Talavan
[8, p. 21] prezintă elocvent criteriile care diferențiază limbajul specializat de
cel comun. Astfel, pe lângă densitatea terminologică specifică limbajelor
specializate, un alt criteriu de diferențiere sunt utilizatorii acestui limbaj.
Dacă limbajul comun este folosit de o clasă heterogenă de vorbitori, atunci
~ 198 ~
limbajul specializat este specific utilizatorilor care aparțin unui anunit
subgrup profesional și au un nivel de pregătire în domeniul vizat. Autoarea
consideră că utilizatorii limbajului specializat (LS) pot fi împărții în două
categorii: producătorii de terminologii (specialiștii în domeniu) și receptorii
(de la specialiști la non-specialiști). Talavan vorbește și despre gradul de
specializare al celor ce folosesc LS, aceștia variind de la oameni de știință,
traducatori și jurnaliști specializați, până la studenți și eventual, publicul
larg. Situația de comunicare, de asemenea, reprezintă un criteriu în
identificarea LS. Astfel, LS se caracterizează prin formalitate, rigurozitate,
precizie atât la nivel scris (carți specializate, publicații științifice) cât și oral
(conferințe, seminare, instituții de cercetare). Cercetătoarea pune în evidență
tendința spre variabilitate a LS în funcție de situația discursivă, a gradului
de specializare și abstractizare a textelor, a scopurilor locutorilor, precum și
diferențierea în funcție de evoluția diacronică a domeniului. Pe de altă parte,
LS înglobează și tendința către uniformitate prin orientarea spre precizie,
obiectivitate, depersonalizare, dezvoltarea convențiilor lingvistice aplicate
în textele specifice domeniului, folosirea abrevierilor, acronimelor și uneori
chiar incorporarea unor sisteme semiotice în texte.
Totuși, cât de distinctiv este LS față de LC? Se știe că pentru
reprezentanții terminologiei interne/clasice limbajul specializat este strict
delimitat de limbajul comun, obiectivul major fiind crearea unei limbi
standardizate a științei care ar favoriza comunicarea între specialiști și
colaborarea pe plan internațional. E Coșeriu consideră că “între lexicul
obişnuit (comun sau „primar”) şi lexicul terminologic (specializat sau
„secundar”) există deosebiri fundamentale. Modul de structurare al acestora
este diferit. Cuvintele obişnuite se structurează idiomatic, prin opoziţiile de
semnificat cu care funcţionează în limbă, pe câtă vreme terminologiile nu se
structurează decât parţial (sunt simple „nomenclaturi” enumerative ce
corespund delimitărilor din obiecte); în măsura în care totuşi o fac,
structurarea lor se face în acord cu exigenţele ştiinţelor şi tehnicilor de care
aparţin, care se referă la realitatea însăşi a lucrurilor [Coșeriu, 1966, apud 9
p. 96-97].
Reprezentanții noilor curente în terminologie văd însă o mai mare
apropiere între limbajul comun și limbajul specializat. R. Temmerman, spre
exemplu, consideră că limbajul specializat este colecția discursurilor scrise
și orale ce țin de un domeniu de cunoaștere [10, p. 46]. Pentru P. Lerat,
limbajele specializate nu sunt altceva decât uzajul specializat al limbilor
naturale [11]. Inga Druță propune o definiție asemănătoare, afirmând că

~ 199 ~
“limbajul specializat poate fi definit ca aplicarea unei limbi naturale pentru
a exprima în mod tehnic cunoștințele specializate” [12, p. 50].
Reprezentanții lingvisticii descriptive consideră în general că nu există
limbaje specializate, ci doar un lexic specializat folosit în cadrul limbajului
comun [13, p. 2]. Considerăm că limbajul specializat nu poate exista
independent de limbajul comun, totuși acesta are trăsături distincitve la
nivel lexical, la nivel de structurare discursivă și la nivel funcțional. M.
Pitar [14, p.44] redă modelul lui P. Rivenc adoptat de mai mulți lingviști în
care prezintă în mod grafic care este legătura dintre limbajul comun și cel
specializat:

Zona de contact Ansamblul

între limbajul general lexical al
specializat și cel unei limbi
comun

Frontiere între Zona centrala a

diversele domenii limbajelor de
de specialitate specialitate

Zona limbajelor Zona limbii

ultraspecializate comune

Fig. 1 Legătură între limbajul general și cel specializat [14, p. 44]

Această diagramă este una reprezentativă, demonstrând că limbajul
specializat nu poate fi rupt de limbajul general (comun), deoarece se
constituie în baza acestuia, folosind resursele lingvistice pentru încifrarea
cunoștințelor unui domeniu specializat. Cu cât domeniul specializat este
mai dens în unități terminologice, cu atât se depărtează și mai mult de
limbajul comun. Totuși, calea de acces spre limbajul specializat trece prin
limbajul comun. Locutorul trebuie să achiziționeze mai întâi segmentul
comun al ambelor limbaje reprezentat de fonetică, vocabular, structuri
gramaticale şi discursive, ulterior, el va putea accesa limbajul specializat al
unui domeniu de cunoaștere. Legătura dintre limbajul comun și cel
specilizat este scos în evidență și de fenomenul migrației unităților lexicale.
Astfel, în limbajul specializat pătrund cuvinte din limbajul comun care
capătă noi sensuri – acesta fiind fenomenul terminologizării. Capacitatea
~ 200 ~
unităților lexicale de a răspunde principiului economiei lingvistice prin
dezvoltarea de noi sensuri contribuie la fenomenul polisemiei și respectiv a
evoluției limbii atât la nivel de limbaj comun cât și specializat. Silviu
Berejan menționează în aces sens că „terminologia, care contribuie activ la
producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea cunoştinţelor despre esenţa
lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor ce au loc în natură, în societate şi
în gândire, serveşte drept sursă perpetuă de completare a inventarului de
unităţi lexicale ale limbii comune, devenind în prezent componenta cea mai
dinamică a vocabularului acesteia” [15, p. 80].
Un fenomen invers terminologizării, care de asemenea reliefează
legătura strânsă între limbajul comun și cel specializat este
determinologizarea, fenomenul ce presupune migrarea unui termen în
limbajul comun. „Determinologizarea este legată deci de modificări
semantice, în rezultatul cărora elementul terminologic cu sensurile sale noi
devine şi unitate a sistemului lexical al limbii, ceea ce determină utilizarea
lui bivalentă terminologică şi nonterminologică” [idem]. Acest procedeu
lexical este destul de frecvent mai ales astăzi când se atestă un progres
tehnologic rapid și o democratizare a științelor. Datorită determinologizării
are loc îmbogățirea semantică a cuvântului, adică dezvoltarea polisemiei și
respectiv dezvoltarea sistemului lingvistic capabil să răspundă nevoilor
extralingvistice de atribuire a denominațiilor pentru noi concepte. Inga
Druță [12, p.239-241] subliniază că fenomenul detrminologizării conferă
termenilor trăsături care îi apropie de cuvinte, astfel mobilitățile contextuale
se intensifică. Astfel, este afectat uzajul termenilor. Aceștia nu mai au
stabilitate semantică, ci necesită analiza contextului, a destinataraului și a
canalului de transmisie pentru a putea fi decodați corect. Mai mult, termenii
care migrează spre limbajul comun pot dezvolta pe lângă sensul denotativ și
unul conotativ în special în textele de largă circulație. În acest sens, este
reprezentativ procesul banalizării, definit ca “utilizarea metaforică în limba
comună a unor termeni specializaţi”. [ibidem, p.242]. Pe lângă
determinologizare și banalizare, vulgarizarea științifică de asemenea este un
procedeu care contribuie la migrarea termenilor spre limbajul comun
deoarece reprezintă “acţiunea deliberată, conştientă, organizată de difuzare
în exterior a conceptelor şi cunoştinţelor ştiinţifice, efectuată de specialişti
şi adresată obligatoriu nespecialiştilor” [ibidem, p.242].
Beaugrande evidenţiază un aspect important în compararea celor două
tipuri de limbaje şi anume: cu toate că acestea împart aceleași resurse, totuși
limbajul de specialitate tinde spre un caracter “internațional” sau chiar
“universal” [apud 16, p.70].
~ 201 ~
 În concluzie, menționăm că limbajul de specialitate se constituie
utilizând resursele lingvistice ale limbajului comun, însă în funcție de
nivelul de abstractizare și progresul științific acesta își crează propriile
resurse terminologice capabile să oglindească sistemul conceptual al
domeniului. Funcția de bază a limbajul specializat este cea referențială
(cognitivă), fiind un fundament al cunoașterii specializate și al progresului
științifico-profesional în domeniul respectiv. Actorii implicați în
comunicarea specializată trebuie să aibă un nivel înalt de pregătire pentru a
înțelege mesajul care este de o densitate terminologică înaltă. De asemenea,
limbajul de specialitate nu se limitează la o singură limbă, ci se circumscrie
tendinței de internaționalizare. M. Borchin afirmă în acest sens: “Limbajul
de specialitate are un fond de expresii lingvistice identic nu numai cu
limbajul comun, ci şi cu limbajul de specialitate al domeniului, limbaj
însuşit obligatoriu de specialişti, indiferent de colectivitatea lingvistică de
pe mapamond căreia îi aparţin” [17, p.2].
Comunicarea specializată internațională contribuie la apariția a tot mai
mulți termeni cu statut internațional care pătrund în limbaj prin intermediu
împrumutului lexical.
Odată cu descreșterea densității terminologice, limbajul de specialitate
trece treptat spre limbajul comun. Unitățile terminologice pătrund în
dicționarele explicative generale, reprezentând practic un nou sens al
unității lexicale și contribuind la dezvoltarea polisemiei. Așadar, o
delimitare strictă între aceste două tipuri de limbaje nu poate fi făcută,
existând mereu o comunicare în ambele sensuri. Zona de trecere între LS și
LC vizează textele de vulgarizare și banalizare a cunoștințelor specializate.
Anume analiza acestor texte reflectă modalitățile discursive la care se
recurge pentru explicitarea și transmiterea cunoștințelor.

BIBLIOGRAFIE
1. Coșeriu Eugen. Introducere în lingvistică. Cluj-Napoca: ECHINOX,
1995. 143 p.
2. Oglinda Emilia, Cerches Galina. Lingvistică generală. Copmendiu.
Chişinău: CEP USM, 2008. 285 p.
3. Chovanec Jan. Chapters from the History of Czech Functional
Linguistics. Brno: Masarykova univerzita, 2014. 127 p.
https://digilib.phil.muni.cz/data/handle/11222.digilib/131558/monograp
hy.pdf
4. Jakobson Roman. Metalanguage as a linguistic Problem. // Selected
Writings, nr. VII, 1985.
~ 202 ~
 http://www.lacomunicazione.it/documenti/Jakobson_Metalanguage-as-
a-linguistic-problem.pdf
5. Guidelines for Terminology Policies. Paris: UNESCO, 2005.
http://unesdoc.unesco.org/images/0014/001407/140765e.pdf
6. Bidu-Vrânceanu Angela. Lexic comun, Lexic specializat. Universitatea
din București, 2002.
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vranceanu/part32.htm
7. Zamfirescu Oana. Few Metaterminological Issues. // Communication,
Context, Interdisciplinarity,vol 3, 2014. http://upm.ro/cci/?pag=CCI-
03/vol03-Lds
8. Talavan Noa. A University Handbook on Terminology and Specialized
Translation. Madrid: Netbiblo/UNED, 2011.115 p
9. Munteanu Cristinel. Teze despre problema terminologiei. Perspectiva
lui Eugen Coșeriu. // Limba Română, nr.1-2, 2010. p. 115-119.
10. Temmerman Rita. Towards New Ways of Terminology Description:
The Sociocognitive-approach. Amsterdam: John Benamins Publishing
Company, 2000. 263 p.
11. Lerat Pierre. Approches linguistiques des langues spécialisées. // Asp,
nr,15-18, 1997. https://asp.revues.org/2926#tocto1n3
12. Druță Inga. Dinamica terminologiei românești sub impactul traducerii.
Chișinău: Centrul editorial-poligrafic U.S.M., 2013. 335 p.
13. Coancă Maria. Common Language versus Specialized Language. //
Journal of Information Systems and operations management. Vol 5,
nr.2, București: Editura Universitară, 2011.
http://jisom.rau.ro/ISOM_Nr9.html.
14. Pitar Mariana. Manual de terminologie şi terminografie. Ed.a 2-a.
Timisoara: Mirton, 2013. 225 p.
15. Berejan Silviu. Itinerar Sociolingvistic.Chișinău: Elan Poligraf, 2007.
240 p.
16. Cabré Maria Teresa. Terminology. Theory, methods and applications.
Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1998. 249 p.
17. Borchin Mirela-Ioana, Borchin Ovidiu. Raportul cauzal dintre limbajul
comun şi limbajul de specialitate. // Cultură și Comunicare, anul V,
2011. http://acad-tim.tm.edu.ro/socio_uman/?v=5

~ 203 ~