1.1.

Modelul clasic al comunicarii

Fiinta umana este creata si structurata pentru comunicare, un proces complex care
însoteste permanent persoana de-a lungul existentei sale. Cum altfel s-ar putea explica
progresul exponential realizat la nivelul tehnologiei informatiei si comunicarii, mijloacele
care vin în întâmpinarea nevoii universal valabile la nivelul omenirii: nevoia de
comunicare?
Literatura de specialitate cuprinde o multime de lucrari apartinând diferitelor
orientari (începând cu psihanaliza si sfârsind cu medicina neonatala), care fac referire la
perioada prenatala a copilului si la un anumit tip de comunicare între fat si mama. Mai
nou si cercetarile din domeniul neurostiintelor arata ca primele luni de viata sunt
fundamentale pentru formarea capacitatii de comunicare emotionala a copilului si, mai
târziu, a adultului.
Una dintre caracteristicile omului (societatea contemporana este inimaginabila în
absenta limbajului), strâns legata de dezvoltarea gândirii, este dezvoltarea limbajului
articulat. Referindu-se la aceasta, Mihai Dinu nota: “Capacitatea de a-si formula si
transmite gândurile în termeni verbali este definitorie pentru fiinta umana. Mai mult decât
orice alta facultate, posibilitatea comunicarii prin limbajul articulat ne apare ca o trasatura
universal umana”. Mai departe autorul se referea la raportul gândire-limbaj: “Legatura
indisolubila dintre limba si gândire face imposibila dezvoltarea mentala a unui individ
care traieste în afara unei ambiante lingvistice, pe când cel ce beneficiaza de un atare
mediu poate evolua normal chiar si atunci când el însusi nu vorbeste” (Dinu, 1993, p.5).
Conform modelului clasic al comunicarii, elementele componente ale actului de
comunicare sunt: emi_atorul, receptorul, mesajul si canalul de comunicare.

Emitatorul este un individ sau o entitate, care poseda informatie mai bine
structurata decât receptorul si este motivat sa o transmita. Ion-Ovidiu Pânisoara remarca
la emitator prezenta unui scop explicit, care este alaturat mesajului si a unui scop implicit,
în general necunoscut celui ce recepteaza mesajul, scop care constituie în fapt motivul
pentru care se realizeaza comunicarea. Interesant de mentionat ni se par a fi cele cinci
baze ale puterii sau influentei exercitate de emitator în transmiterea mesajului, asa cum au
fost ele identificate de John R.P.French si Bertram Raven (apud. Pânisoara, 2003, p.22):
a) puterea recompensatoare (bazata pe abilitatea de a rasplati); b) puterea coercitiva
(receptorul se asteapta la pedeapsa din partea emitatorului daca nu se conformeaza
mesajului emis de acesta); c) puterea referentiala (receptorul se identifica cu emitatorul
vazut ca un model de referinta); d) puterea legitima (se aplica în cazul relatiei parinti -
copii, deoarece exista un cod standard acceptat de ambele parti potrivit carora copilul
trebuie sa asculte de parinti); e)puterea expertului (aceasta putere este determinata
contextual si înseamna atribuirea de cunostinte superioare emitatorului, care au impact
asupra structurii cognitive a receptorului).
Receptorul este individul sau entitatea care primeste mesajul în mod întâmplator,
constient sau subliminal. Cel care primeste mesajul poate exercita unul dintre urmatoarele
tipuri de ascultari: critica, reflexiva, pentru ascultare de informa_ii sau pentru
divertisment. Kantz (apud. Pânisoara, 2003) propune patru tipuri de reactii pe care le
poate avea receptorul la maniera de formulare a mesajului de catre emitator:
a) reactie instrumentala, adaptativa sau utilitara – se vizeaza maximizarea recompensei
si minimizarea pedepsei; b) reactia ego-defensiva – se încearca o mentinere a imaginii
de sine acceptabile, favorabile si acord cu imaginea pe care o au ceilalti despre ei; c)
reac_ia expresiei valorice – atitudinile care exprima valori dau claritate imaginii de sine
modelând mai aproape de ideal; d) reactia cognitiva – individul încearca sa-si explice
evenimentele si sa-si organizeze experienta.
Mesajul reprezinta ansamblul de informatii care sunt transmise, folosindu-se codul
aferent. Cercetatorii au identificat interventia factorilor perturbatori atât la nivelul
canalului de comunicare, cât si la nivelul emitatorului si receptorului, pentru ca în final sa
determine astfel modificari în modul de elaborare, codare, transmitere, decodare si
reconstituire a mesajului. Înainte de a transmite un mesaj, emitatorul poate realiza o
analiza a receptorului pentru a realiza o mai buna structurare a mesajului, care astfel
poate duce la reducerea efectului unui numar de factori perturbatori. Aceasta analiza se
va face tinând cont de numeroase criterii, cum ar fi: vârsta, sexul, ocupa_ia, religia,
statutul receptorilor.
Decodarea este procesul invers codarii ce se realizeaza la nivelul emitatorului
înainte de a se transmite mesajul si, la rândul sau, se realizeaza la nivelul receptorului.
Pentru realizarea acestei operatii este esential ca atât emitentul cât si receptorul mesajului
sa cunoasca codul utilizat. Receptorul poate respinge elementele indezirabile pentru el,
iar una dintre aceste modalitati este filtrarea. Miller descrie trei tipuri posibile de filtrare
(apud. Pânisoara, 2003, p.29): a) asezarea pe niveluri (gândurile, sentimentele,
tendintele incompatibile cu setul perceptiv al individului tind sa fie continuu ignorate); b)
ajustarea (partile din mesaj care sunt placute receptorului capata o importanta mai mare;
c) asimilarea (poate fi chiar o bariera serioasa în calea comunicarii, deoarece receptorul
ataseaza mesajului întelesuri pe care emitatorul nu intentionase sa le transmita).
Feedback-ul poate sa fie evaluativ (pozitiv daca motiveaza si negativ daca are rol de
corectare) sau non-evaluativ, în care noi ca receptori ai mesajului transmis de celalalt si
ca emitenti ai feedback-ului, nu mai punem accent pe ideile si judecatile noastre, ci vrem
sa-l ajutam pe celalalt sa-si formeze o opinie.
Longenecker surprinde importanta deosebita pe care o are feedback-ul ca si
componenta a comunicarii “pentru a determina masura în care mesajul a fost înteles,
crezut si acceptat” (apud. Pânisoara, 2003, p.31). Feedback-ul non-evaluativ poate fi, la
rândul lui, clasificat în: a) de sondare (se cer informatii suplimentare pentru a dezvolta
perspectiva asupra temei); b) de în_elegere (folosim parafrazarea pentru a delimita
perfect semnificatia celor transmise de interlocutor); c) suportiv (trebuie sa se transmita
ca problema comunicata este considerata la fel de serioasa si importanta si de catre
receptor); d) mesajul-eu (schimbarea subiectului mesajului de la “TU ma stresezi” la
“EU ma simt stresat”).
Canalul de comunicare este principalul spatiu în care pot interveni factorii
perturbatori asupra mesajului de tipul zgomotului care pot afecta transmisia si receptarea
informatiei.