Particularități ale unei nuvele studiate („Moara cu noroc” de Ioan Slavici)

În anul 1881, Ioan Slavici strânge creația sa nuvelistică, risipită în publicațiile vremii,
în volumul „Novele din popor”. Titlul volumului este lămuritor în privința intenției autorului
de a reprezenta existența cotidiană a țărănimii ardelenești în latura ei exponențială, întrucât
miza volumului nu stă în revelarea unei comunități pitorești, idilice, vizând generalitatea
experienței umane. Pentru Slavici, categoriile morale se situează deasupra individului iar
scopul prozei sale este acela de a furniza cititorului situații și experiențe de viață cu rol
pilduitor.
O astfel de „demonstrație” a valorii unei vieți echilibrate, cumpătate, ferite de tentația
înavuțirii o constituie nuvela psihologică „Moara cu noroc”.
Textul reprezintă o simbioză între realism și clasicism: reprezentarea veridică,
interesul pentru studiul individului în relație cu rețeaua de condiționări sociale, perspectiva
narativă heterodiegetică (narator obiectiv, narațiune la persoana a III-a), claritatea și
simplitatea stilului, cronologia acțiunii constituie supra-structura realistă a nuvelei. Caracterul
moralizator al textului, întruchipat de personajul alter-ego al autorului (soacra lui Ghiță),
completează în manieră clasică narațiunea. Caracterul psihologic al textului e dat de
insistența asupra felului în care desfășurarea evenimentelor se răsfrânge în conștiința
personajelor, subliniindu-se la tot pasul contradicțiile sufletești și convulsiile morale ale
personajelor.
Titlul nuvelei poate fi interpretat într-un dublu sens: pe de o parte, avem de-a face cu
respectarea canonului clasic-realist al localizării precise a acțiunii; pe de altă parte, titlul
constituie o metaforă a nestatorniciei norocului, a caracterului ademenitor al acestuia,
atrăgând în mrejele sale oamenii pătimași, slabi din punct de vedere moral. Dacă soarta
omului este pusă în slujba hazardului, ieșind din matca sa morală, atunci omul este pierdut,
asemeni protagonistului Ghiță, incapabil să își accepte condiția dar la fel de incapabil în a-și
supraveghea rațional patima pentru bani. Norocul reprezintă, prin urmare, o iluzie care
strivește demnitatea umană, scoțând la iveală răul și umbrind binele.
Tema nuvelei o constituie eșecul depășirii condiției sociale și consecințele
dezumanizante ale patimii pentru bani. Pentru Slavici viziunea asupra lumii este una
fatalistă, stând sub semnul unui destin care sancționează orice formă de împotrivire,
afirmându-și supremația asupra voinței individuale. Nemulțumit ca cizmar într-un sat sărac,
neputând să-și întrețină familia, Ghiță crede că simpla ambiție și putere de muncă este
suficientă pentru a-și lua soarta în propriile mâini. Un astfel de orgoliu individualist îi va
întuneca judecata și îi va ruina familia, întrucât câștigul material e condiționat de abdicarea în
plan moral. Tema nuvelei e imediat vizibilă încă din incipit: incipitul se află în corelație cu
finalul, alcătuind cadrul moralizator al nuvelei. Astfel, dialogul între Ghiță și soacra sa
reprezintă o confruntare între o mentalitate de tip conservator, pentru care fericirea este
condiționată de resemnarea în fața sărăciei și de „liniștea colibei” și un individualism revoltat,
tensionat, dornic de ascensiune socială. Vorbele soacrei au siguranța și calmul unei
înțelepciuni de dincolo de existența concretă, măruntă, a individului; par adevăruri verificate
de generații întregi, pe care numai naivitatea tinereții le poate contesta. Însă voința lui Ghiță,
perfect îndreptățită din punct de vedere social, va intra în coliziune cu destinul potrivnic.
Finalul textului aduce în prim-plan imaginea dezolantă a ruinei hanului și a existenței unei
familii. Doar inocenții supraviețuiesc, iar cei vinovați sunt osândiți la moarte, căci „așa le-a
fost dat”. Pe de altă parte, complicitatea cu Lică Sămădăul se răsfrânge asupra Anei: grija
tandră pentru ea se transformă în gesturi brutale, nevrotice, posesive, căci Ghiță luptă acum nu
numai cu tentația îmbogățirii, ci și cu gelozia: „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu
hohot, de îți era teamă de dânsul. Se juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar, atunci când o făcea,
îi lăsa urme vinete pe corp.”
Din punct de vedere compozițional, nuvela este structurată în 17 capitole, acțiunea
fiind cuprinsă între Sf. Gheorghe și Paști.
Expozițiunea, deplasată în capitolul al II-a, fixează scena desfășurării acestei drame
familiale: hanul se află la o răspântie de drumuri, acolo unde orice regulă este suspendată și
unde singura lege care guvernează este a celui puternic. Autoritatea se câștigă și se menține în
afara moralei așezate a unei comunități, iar Ghiță este de la bun început silit să o accepte.
Secvența sosirii la cârciumă a lui Lică Sămădăul – reprezentând intriga textului -
este lămuritoare în acest sens, ilustrând originea conflictului exterior principal, marcat de
opoziția între Ghiță și Lică Sămădăul. Raportul de forțe este, de la bun început, dezechilibrat,
atât Ghiță cât și cele două femei (Ana și soacra) lasându-se intimidați de tonul poruncitor al
lui Lică, punându-se în slujba acestuia fără să reacționeze în vreun fel. Complicitatea cu Lică
se va dovedi profitabilă în plan material, însă Ghiță se auto-amăgește crezând că prudența sa îl
va ține departe de necazuri.
În acest punct ia naștere conflictul său interior: ferindu-se de Ana, din grija de a nu i
se descoperi slăbiciunea pentru bani, acesta se însingurează, ducând o existență confuză.
Conștiința imoralității compromisului, teama profundă de forța lui Lică Sămădăul nu reușește
să domolească patima crescândă pentru avere. Pentru aceasta sacrifică liniștea colibei,
încrederea și dragostea Anei. Măcinat de îndoială, căutând să se convingă pe sine că i se
cuvin, că îi merită în virtutea moralității sale anterioare sosirii la cârciumă. Această patimă
atinge punctul culminant în capitolul al XIII-lea, când Ghiță (încuiat în casă) privește
maldărul de bani cu satisfacție dar și cu încordare, știind că sunt dobândiți pe căi necinstite
dar neputând să renunțe cu inimă ușoară la ei. Secvența reprezintă singurătatea deplină a
personajului și deznădejdea ce îl cuprinde dându-și seama că nu mai poate da înapoi, că nu
mai poate îndrepta lucrurile.
Deznodământul se produce în logica perfectă a derivei personajului, singura cale de
rezolvare a conflictului reprezentând-o eradicarea răului: Ghiță o omoară pe Ana din gelozie,
deși el însuși e responsabil pentru infidelitatea acesteia. Lică îl omoară pe Ghiță și incendiază
hanul, apoi își ia viața. În felul acesta finalul confirmă teza morală inițială.
În opinia mea, premisa morală a nuvelei constă în faptul că destinul omului este să
înfăptuiască binele și să nu cedeze tentațiilor materiale. Această viziune este întruchipată de
personaje dominate de pasiuni puternice, ca și cum răul ar fi inevitabil și contagios, mai
puternic decât rațiunea. În acest fel, perspectiva lui Slavici este reluată și nuanțată, peste timp,
de romanul „Ion”, al lui Liviu Rebreanu, în care pofta irațională pentru posesia pământului și
obsesia împlinirii erotice vor conduce protagonistul spre același deznodământ tragic.