TEMA 3: POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

O1 Esența și rolul politicii financiare.

O2 Politica de finanțare și de credit.

O3 Politica de dividend.

O4 Riscurile financiare și politici de dirijare cu ele.

O 1 Esența și rolul politicii financiare.

De rând cu politica de marketing, de contabilitate, de cadre e.t.c. , întreprinderea

mai are nevoie de elaborarea unei strategii ce ar asigura satisfacerea tuturor
nevoilor de resurse financiare, necesare pentru derularea neîntreruptă a procesului
de producere și atingerea obiectivelor trasate. Strategie ce, la fel, ar îngloba toate
acțiunile și meto- dele de plasare eficientă a excesului de resurse financiare întru a
obține profituri majorate sau a iniția investirea resurselor în noi proiecte de lărgire
și dezvoltare a în-treprinderii. Toate cele spuse se reflectează prin politica
financiară a întreprinderii.

Politica Financiară(PF) a întreprinderii reprezintă totalitatea de metode și

instrumente financiare cu ajutorul cărora are loc procurarea, alocarea și gestionarea
resurselor bănești cu scopul de a maximiza profitul și a majora valoarea de piață a
în-treprinderii.

Scopul PF – folosirea totală și maximală a potențialului financiar și majorarea

continuă a lui.

PF poate fi privită sub 2 aspecte și anume:

- aspectul strategic (strategie financiară)

- aspectul tactic (tactică financiară)

Strategia financiară se elaborează în corespundere cu sarcinile social-

economice globale de dezvoltare a întreprinderii.

Tactica financiară este subordonată strategiei financiare și totodată

corectează și gestionează anumite direcții și metode de formare și folosire a
resurselor financiare în limitele unei perioade anumite de timp. Tactica finanfiară
reprezintă o anumită etapă a strategiei financiare și de aceia este mai puțin statică
și mai influențată de un șir de factori macro și microeconomici.

PF a întrprinderii nu poate fi privită în afara politicii financiare a statului. Mediul

economic extern al întreprinderii întodeauna influențează mai puternic activitatea
operațională decît mediu intern (microeconomic). Deacea PF a întreprinderii într-o
măsură foarte mare este depdendentă de politica financiară a statului, de realitatea
și raționalitatea ei. Politica monetară, bugetar- fiscală și vamală a statului sunt
compo- nentele ce au o amprentă mai pronunțată, asta fiind cauza studierii și luării
în calcul a prevederilor lor la elaborarea și adaptarea politicii financiare a
întreprinderii.

Directivele de manifestare ale politicii financiare a întreprinderii sunt:

- selectarea proectelor de investiții și alocărea resurselor financiare pentru

finanțarea lor
- identificarea modalităților de finanțare, respectiv și a surselor de capital
utilizabile -
fundamentarea structurii financiare a întreprinderii cu asigurarea unui raport optim
între capitalul propriu și cel împrumutat
- alegerea variantei de distribuire și formelor de plată a dividendelor, respectiv a
profitului net
- majorării capitalului propriu și alegerea soluțiilor aplicabile în acest scop
- îndatorarea întreprinderii pornind de la nevoia de lichidităţi şi evoluţia ratei
dobînzii pe piaţa financiară ș. a.

Instrumentele de realizare a politicii financiare sunt:

1. instrumente operaționale

- titluri financiare(acţiuni,obligaţiuni)

- metode și tehnici de derulare a activității financiare

- autofinanțarea, creditarea, etc.

2. instrumente funcționale (documente de previziune financiară, de gestionare și

control financiar și analiza financiară).
Politica financiară a întreprinderii este compusă din următoarele elemente:

- politica de investiții
- politica de finanțare
- politica de dividend

Politica de investiții cuprinde ansamblul de decizii privind plasarea capitalului

în anumite operațiuni economice în prezent cu scopul de a obține un profit în
viitor.

O 2 Politica de finanțare și de credit.

Politica de finanțare cuprinde totalitatea deciziilor referitor la formarea

capitalului pentru îtreprindere, la acoperirea nevoilor de finanțare a proiectelor sale
fie prin fonduri proprii (surse interne) fie prin surse externe (împrumuturi și
credite).

Sursele interne de finanțare provin :

- de la proprietari (aporturi în capitalul social și ajutor financiar de la fondatori)
- din propria activitate pe care o desfășoară întreprinderea (profitul net, fondul de
amortizare, mijloace financiare temporar disponibile )

Necesitațile de finanțare și îmbunătățirea capacității de îndatorare pot fi

asigurate prin creșterea capitalului propriu, una din metode fiind majorarea
capitalului social. Majorarea de capital social (CS) se poate realiza prin:
- emiterea de acțiuni
- aportul în numerar de la acționarii vechi
- aportul în natură care are ca efect sporirea numărului de acțiuni ce au ca substanță
un activ real dar nu monetar
- încorporarea rezervelor
- convertirea datoriilor întreprinderii
- fuziunea sau absorbția

Sursele externe de finanțare pot fi grupate din punct de vedere al termenului de

acordare in 3 categorii:

1) Împrumuturi pe termen lung care include:

– împrumutul obligator( obligațiuni emise)

- împrumut de la organisme publice sociale

- împrumut de la băncile comerciale

- împrumut de la stat

2) Împrumut pe termen mediu:

- creditul pe termen scurt prelungit și folosit pentru finanțarea mijloacelor
circulante. -- leasingul

3) Împrumut pe termen scurt:

- credit de la băncile comerciale
- credit commercial

O 3 Politica de dividend.

Politica de dividend reprezintă decizia adunării generale a acționarilor (AGA),

privind repartizarea profitului net la plata dividendelor sau de a investi în proiecte
investiționale ce ar asigura o creștere a profitului în viitor.

Dividendele sunt plăți periodice de numerar acționarilor pentru aportul lor în CS.

Dividendele pot fi plătite în 3 forme:

- forma bănească

- forma naturală

- în formă de acțiunii

Politica și formele de plată a dividendelor sunt influențate de 3 categorii de

factori: - situația financiara a întreprinderii:

a. de nivelul lichidității întreprinderii

b. de nivelul profitului net
c. de rata îndatorării

- preferințele acționarilor

- influențele pieței
a. cererea la produse oferită de întreprindere
b. preţul factorilor de producție
c. rata dobînzii

Pentru a analiza politica de dividend la întreprindere se calculează și se studiază

următorii indicatori:

- Rata distribuirii dividendelor: (RDD)

RDD = (𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐝i𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧d𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭𝐞/𝐩𝐫𝐨𝐟𝐢𝐭 𝐧𝐞𝐭 𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥)x100%

- Dividend la o acțiune( DA)

DA = sum𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐥𝐚𝐭𝐢𝐭𝐞/𝐧𝐮𝐦ă𝐫𝐮𝐥 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢 în circulație

Atenție!!! La acțiunile de tezaur dividendele nu se calculează.

- Rata creșterii devidentelor (RCD)

RCD= dividendul current/ dividendul precedent

- Randamentul la o acţiune (RdA)

RdA= 𝐝i𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧d la o 𝐚𝐜ţ𝐢𝐮𝐧𝐞/𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐩𝐢𝐚ță a acțiunii

- Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni (RcA)

RcA= dividend pe o acțiune/ valoarea nominală

Deciziile acționarilor cu privier la plata dividendelor sunt realizate prin

următoarele politici:

- politica reziduală – se caracterizează prin faptul că în primul rând se achită

dividendele la acțiunile preferințiale(privelegiate) și se alocă mijloacele pentru
proiectele primordiale și numai după, dacă mai rămâne profit net, se achit
dividendele la acțiunile ordinare(simple).

- politica dividendului fix (stabil) – presupune stabilirea din timp a unei sume
fixe a dividendului sau a unui procent de la valoarea nominală care va fi plătit
indiferent de marimea sau existența profitului. În cazurilre când profitul lipsește
sau nu este în deajuns, pentru plata dividendelor se utilizează mijloacele fondului
de rezervă.
- politica ratei constante de plata a devidentelor- constă în faptul că se stabilește
un procent fix din profitul net care se va repartiza pentru plata dividendelor. Acest
pro-cent rămâne constant și poate fi utilizat mai mulți ani, însă mărimea
dividendelor va oscila în dependență de variația marimii profitului net.

O 4 Riscurile financiare și politici de dirijare cu ele.

Activitatea economică a oricarei întreprinderi presupune existența și asumarea

anumitor riscuri.

Principalele riscuri ce pot apărea la nivel de întreprindere sînt:

- riscul economic – care este cauzat în primul rînd de natura operațiunilor

efectuate de firmă, factorii determinanţi fiind:
- procesul de competiție și mărirea firmei
- Levierul financiar
- variația prețurilor de intrare
- abilitatea de a ajusta prețurile de ieșire.

- riscul financiar – constă în probabilitatea de a suporta anumite pierderi

financiare sau incapacitatea întreprinderii de a face față obligațiunilor de plată către
creditori iar la un volum mare al datoriilor exagerate, aceasta poate deveni
insolvibilă.

Către riscurile financiare se atribuie:

- riscul creditar (pierderea de către întreprindere a banilor din cauza nerambursării

la timp a creditelor și dobînzii)

- riscul de dobîndă (pericolul că dobînda achitată pentru capitalul împrumutat va

fi mult mai mult decît veniturile obținute de la acest capital )

- riscul valutar (pericolul pierderii mijloacelor financiare ca rezultat al

chimbărilor nefavorabile ale cursului valutar)

- riscul profitului ratat (probabilitatea de a pierde presupuse resurse financiare

din motivul inacțiunilor sau alegerea unor alternative mai puțin eficiente de plasare
și utilizare a mijloacelor financiare) ș. a.
Din punct de veder a operativităţii primirii deciziilor și aplicarea metodelor și
acțiunilor de minimizare și lichidare a riscurilor se cunosc 3 tipuri de politici de
gestionare a riscurilor:

→ politica activă (agresivă) - consta în folosirea maxima a informației existente și

metodelor de gestionare pentru evitarea apariției și minimizarea probabilității
apari-ției riscurilor. În acest caz acțiunile și activitățiile se efectuează înaintea
apariției efectului riscului

→ politica adaptivă – riscul s-a produs și întreprinderea se adaptează la situație,

se întreprind măsuri de localizare a riscului și de minimizare a consecințelor lui.
Întreprinderea absoarbe o parte din pierderile cauzate de prodicerea evenimentului.

→ politica conservativă → Întreprinderea nu acționează în nici un fel și absoarbe

în totalmente pierderile cauzate de riscul produs.
TEMA 8 : REZULTATUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

O1 Esența și noțiunea despre Venit, Cheltuieli / Consum

O2 Clasificarea Veniturilor, Cheltuielilor și Consumurilor
O3 Rezultatul financiar al întreprinderii și indicatorii de apreciere
O4 Direcțiile principale de repartizare a profitului

O1 Esența și noțiunea despre Venit, Cheltuieli/Consum

Orice întreprindere este creată cu scopul de a activa și a produce mărfuri și
servicii, care, fiind realizate, ar asigura atingerea principalelor obiective ale
entității.
Teoria financiară cunoaște 3 obiective principale ale întreprinderii:
- echilibrul financiar
- rentabilitatea
- creșterea economică
Reieșind din aceste obiective, întreprinderea achiziționează diferite resurse și
servicii care mai apoi fiind combinate în diferite proporții și supuse unor procese
de prelucrare sunt realizate ca produse finite ce ne aduc un venit.

Venit – reprezintă fluxul global de avantaje economice într-o perioada de

gestiune, obținut în procesul activității curente a întreprinderii, sub formă de
majorare a activelor sau micșorare a datoriilor, care duc la creșterea capitalului
propriu.
Veniturile exprimă valoarea bunurilor și serviciilor realizate de întreprindere,
calculată la prețurile peții, sumele rezultate din depunerile la bancă (% pentru
depozite).
Din operațiunile de vânzare cumpărare a titlurilor financiare, din operațiuni
speculative și alte operațiuni ce nu contravin legii.
Nu se atribuie către venit aporturile acționarilor în capitalul social și sumele
încasate din numele și în folosul terților. (ex. TVA)

Cheltuieli - sunt orice consum de factori de producție în cadrul unui proces

economic sau comercial în urma căreia elementele consumate își schimbă forma
inițială și utilitatea, devenind bunuri și servicii necesare și destinate satisfacerii
nevoilor populației sau semifabricate destinate producerii.
În expresie valorică cheltuielile reprezintă totalitatea resurselor consumate de
agenții economici într-o perioadă de timp pentru obținerea și livrarea pe piață a
bunurilor și serviciilor.
Sistemul contabil bazat pe standardele naționale SNC face deosebire între
națiunea de consumuri și cea de cheltuieli.
 Consumurile – totalitatea resurselor folosite pentru fabricarea produselor și
prestarea serviciilor cu scopul obținerii de venituri.
Consumurile sunt legate de procesul de producere, au o reflectare materială
în stocurile de producție în curs de execuție și produse finite și sunt recuperate în
urma vânzării acestora.
Cheltuielile – resursele utilizate și pierderile care apar în rezultatul activității
economico- financiare și nu sunt condiționate nemijlocit de procesul de producere.

O2 Clasificarea Veniturilor, Cheltuielilor și Consumurilor

Întru asigurarea unei analize, evidențe analitice și gestionări mai eficiente,
veniturile, consumurile și cheltuielile întreprinderii sunt grupate și clasificate după
anumite criterii.
La întreprindere cheltuielile se divizează după tipurile de activitate:
- cheltuieli operaționale – sunt cheltuielile legate de activitatea de bază care
asigură producerea și realizarea de mărfuri și servicii precum și
administrarea entității. ( materia primă și materialele, salariul muncitorilor,
cheltuieli administrative și de transport ș.a.)
- cheltuieli din alte activități(neoperaționale)- sunt cheltuielile ce nu țin
nemijlocit de activitatea operațională ( de bază) a întreprinderii :
a) cheltuieli investiționale – pierderile de la participarea în capitalul altor
întreprinderi și cheltuielile și pierderile de la casarea sau realizarea
imobilizărilor.
b) cheltuielile financiare – cauzate de schimbarea structurii capitalului,
cursului valutar, rata dobânzii și altele.
c) cheltuielile excepționale – sunt cheltuielile și pierderile cauzate de
diferite calamități naturale, avarii tehnogene, războaie, embargouri e. t. c.

Consumurile la fel se grupează în dependență de anumite criterii și anume:

În funcție de sursele de intrare veniturile se divizează în:
1) După reflectarea consumurilor în produsul finit:
a) consumuri directe – sunt consumurile care ușor pot fi atribuite la un
anumit produs finit.( materia primă și materialele, energia productivă, salariul
muncitorilor ș. a.)
b) consumuri indirecte – sunt consumurile care nu pot fi identificate
direct pe un produs anumit, ele fiind antrenate în deservirea și gestiunea
subdiviziunilor de producere. (amortizarea imobilizărilor productive, salariul
muncitorilor auxiliari, deservirea și întreținerea utilajului în stare funcțională și
altele)
 2) După modificarea consumurilor în raport cu variația volumului de
producție:
a) consumuri variabile- sunt consumurile care se modifică direct proporțional
concomitent cu modificarea volumului de producție.(salariul muncitorilor din
producere, energia electrică pentru producere, materia primă, semifabricatele,
combustibilul în scopuri de producere e. t. c.)
b) consumuri constante – sunt consumurile care rămân constante indiferent de
oscilațiile volumului de producție. (salariul și întreținerea administrației întreprin-
derii, paza, deplasările, telefonia, serviciile comunale , iluminarea teritoriului ș.a. )

Structura veniturilor și componența lor este reflectată de Standardele

Naționale de Contabilitate ( SNC).
În funcție de sursele de intrare veniturile se divizează în:
1) Venituri din activitatea operațională:
a) venitul din vânzări
b) alte venituri operaționale

2) Venituri din alte activități: (neoperaționale)

a) venit din activitatea financiară(diferența favorabilă a cursului valutar, din
arenda financiară, subvențiile de la stat, diferite ajutoare financiare, donații,
premiile din concursuri ș. a. )
b) venit din activitatea investițională investițională(veniturile din
participarea în capitalul social al altor entități, de la casarea sau realizarea
imobilizărilor și activelor financiare, dividendele ș. a.)
c) venit excepțional ( ajutoarele și compensațiile primite pentru înlăturarea
consecințelor diferitor calamități sau evenimente).

O3 Rezultatul financiar al întreprinderii și indicatorii de apreciere

Principalul indicator ce caracterizează activitatea întreprinderii îl reprezintă

Rezultatul Financiar, care la rândul său poate avea o valoare negativă sau pozitivă.
Valoarea negativă ne exprimă pierderea întreprinderii iar valoarea pozitivă profitul
întreprinderii.
Rezultatul financiar apare sub formă de :
profit (+)
pierderi (-)

Rezultatele activității întreprinderii se exprimă prin următorii indicatori:

 1) venituri din vînzări( vânzări nete /VN/) – exprimă valoarea produselor
fizice realizate în decursul unei perioade, însumează toate încasările
rezultate din vânzarea produselor, prestarea serviciilor (fără TVA)
2) profit brut /Pb/– prezintă diferența dintre vânzările nete și costul
vânzărilor
3) rezultatul activității operaționale/Ro/ – care se calculează ca diferența
dintre veniturile operaționale(Vo) și cheltuielile operaționale(Ch.o)
Vo = Pb+ alte venituri operaționale
Ch.o = cheltuieli administrative+ cheltuieli de distribuție+ alte
cheltuieli operaționale
4) rezultatul din alte activități /Rn.o./ - care însumează rezultatul din
activitatea financiară și cel din activitatea investițională
5) rezultatul activității investiționale( Ri) – calculat ca diferența dintre
venit și cheltuielile investiționale
6) rezultatul activității financiare(Rf) – diferența dintre venituri și
cheltuieli financiare
7) rezultatul activității economico-financiare(Re/f) - acest indicator se
calculează însumând rezultatele înregistrate pe fiecare tip de activitate
(operațională, investițională, financiară)
Re/f =Ro+ Ri+ Rf
8) rezultatul excepțional(Rex) – se obține ca diferența dintre veniturile
excepționale și cheltuielile excepționale
9) Dacă la rezultatul activității economico-financiare însumăm rezultatul
excepțional, obținem rezultatul perioadei de gestiune până la
impozitate(profitul impozabil /Pimp./).
Pimp.=Re/f+ Rex.
10) profitul net (PN) – acest indicator exprimă venitul net realizat de
întreprindere după achitarea tuturor cheltuielilor fiscale și reprezintă averea
acționarilor, care la final determină capacitatea de autofinanțare a
întreprinderii.
PN= Pimp. – suma impozitului pe venit

Atenție! Numai profitul net este destinat repartizării.

O4 Direcțiile principale de repartizare a profitului

Profitul reprezintă expresia absolută al evoluției real pozitive a întreprinderii,

este definit ca rezultatul sintetic financiar pozitiv al unei activități de producere și
principalul indicator calitativ care exprimă eficiența activității entității.
 În cadrul întreprinderii acesta reprezintă principala sursă de creștere economică
precum și motivația proprietarilor de a-l reinvesti în organizarea producției de noi
bunuri și servicii cu scopul de maximizarea lui în timp.
Profitul net se repartizează în:
Repartizarea profitului net la întreprindere

fig.8.1

Profitul net

Mijloace financiare scoase Mijloace financiare rămase în

din circuitul financiar al circuitul financiar al
întreprinderii întreprinderii

Fonduri
Plata dividendelor în formă obligatorii Fonduri
bănească (prevăzute de benevole
legislație)

-Fondul de dezvoltare
-Fondul de rezervă
-Fondul de renovare
- Fondul de risc
-Fondul de stimulare
- Fondul de garanție
-Fondul de cercetare
s. a.
ș.a.
 Optimizarea profitului constituie premisa realizării obiectivului strategic de
perspectivă a oricărei întreprinderi, care constă în crearea valorii patrimoniale și
creșterea capacității concurențiale.

TEMA 9 : ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII [AF]

O 1 Esența, funcțiile și metodele AF.

O2 Indicatorii financiar-economici ce caracterizează rezultatul financiar al
întreprinderii.
O 3 Indicatorii rentabilității .
O 4 Indicatorii lichidității și capacității de plată.

O1 Esența, funcțiile și metodele AF

Analiza financiara este un element important al managementului financiar și al
auditului. Practic toți utilizatorii dărilor de seamă financiare ale întreprinderii
folosesc metode și procedee ale AF pentru a lua decizii privind optimizarea
deciziilor sale.

Analiza financiară- reprezintă un instrument managerial care contribuie la

cunoașterea situației financiare a întreprinderii, a factorilor și cauzelor care au
determinat-o, concretizând trecutul și prezentul pentru fundamentarea viitoarelor
obiective strategice de menținere și dezvoltare a întreprinderii într-un mediu
sănătos de concurență.
Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte și slabe ale
gestiunii financiare având la bază anumite norme și criterii, se dă o explicație a
cazurilor obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare și se propun măsuri de depășire
sau ameliorare a lor.
Știința economică pune la dispoziția întreprinderii diferite metode și tehnici de
realizare a AF. Metodele și tehnicile se aleg în dependență de scopul analizei și
urmează să satisfacă obiectivele trasate de întreprindere. În acest context poate fi
făcută o grupare a metodelor folosite, în funcție de laturile fundamentale ale
cunoașterii – latura calitativă
−latura cantitativă
Din acest punct de vedere deosebim:
a) Metode ale analizei calitative – vizează esența fenomenelor și rezultatelor
studiate, stabilirea elementelor și relațiilor structurale, a factorilor și cauzele
 care le-au generat, a relațiilor de condiționare dintre fiecare factor și fenomenul
studiat, precum și dintre factorii de influențare.
b) Metode ale analizei cantitative – au ca scop măsurarea influențelor
elementelor sau factorilor care explică fenomenul, către ele se atribuie:
- metoda diviziunii și descompunerii factorilor
- metoda substituției în lanţ
- metodele comparației
- metoda bilanțieră
- metoda corelației
- metoda ABC
- metoda matricei etc...
Metodica AF se bazează pe 3 aspecte strâns legate între ele:
1) analiza rezultatelor financiare ale întreprinderii
2) analiza situației întreprinderii
3) analiza eficacității activității întreprinderii
Obiectivele de bază ale AF sunt:
a) identificarea și mobilizarea resurselor interne
b) îmbunătățirea autonomiei economice financiare a întreprinderii
c) creșterea eficienței economice
d) fundamentarea deciziilor financiare
e) informarea întreprinderii despre cerințele standardelor și nivelul de
concurență pe diferite piețe.
Pentru atingerea obiectivelor sale AF îndeplinește următoarele funcții:
1) de informare
2) de evaluare a potențialului tehnico-economic
3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
 4) de asigurare și gestionare a relațiilor cu mediul extern .
O2 Indicatorii financiar-economici ce caracterizează rezultatul financiar al
întreprinderii.
Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel:
indicatori ai rezultatelor activității econmico-financiare – sînt orientați
spre studiul performanțelor, evaluarea valorii lor în viitor. Din ei fac parte:
• venitul din vânzări
• volumul vânzărilor
• profitul brut
• rezultatul din activitatea operațională
• profitul până la impozitare
• profitul net

indicatori ai rentabilității – în conformitate cu sistemul actual de evidență

contabilă indicatorii eficienței utilizării potențialului tehnico-economic și
financiar sunt reprezentate de:
• rentabilitatea vânzărilor
• rata rentabilității activelor
• rata rentabilității resurselor consumate
• rata rentabilității financiare

indicatori lichidităților – măsoară capacitatea întreprinderii de a-și onora

obligațiunile financiare pe termen scurt prin activele sale curente
• rata lichidității curente
. rata lichidității intermediare
• rata lichidității imediate
• coeficientul disponibilităților bănești
• fondul de rulment.

indicatorii gestionării datoriilor și a situației financiare – indică gradul în

care întreprinderea utilizează creditul și împrumutul pentru finanțarea
activelor sale. Din cadrul acestora indicatorii cei mai importanți sunt:
• rata globală de îndatorare
• rata de îndatorare la termen
 • rata autonomiei financiare la termen
• rata autofinanțării activelor
• rata autonomiei financiare globale
• rata de acoperire a dobânzilor
indicatorii gestionării activelor – arată cât de eficient sunt utilizate activele
de către întreprindere și din ei fac parte:
• viteza de rotație a mijloacelor circulante
• perioada medie de încasare a creanțelor
• viteza de rotație a stocurilor
• randamentul fondurilor fixe
• rentabilitatea fondurilor fixe ș.a.
indicatorii valorilor de piață – care actualizează acțiunile întreprinderii pe
piața valorilor mobiliare (financiară), mărimea veniturilor și a dividendelor
plătite. În acest scop se calculează:
• dividend pe o acțiune
• profit net pe o acțiune
• coeficientul de capitalizare bursieră
• randamentul unei acțiuni
• rentabilitatea capitalului investit în acțiuni
• raportul dintre valoarea de piață și valoarea contabilă
Pentru efectuarea AF este necesar de a folosi un șir de informații care poate fi
grupate în două grupuri mari:
sursele interne de informație – evidența contabilă operativă și statistică
care reflectă activitatea propriu zisă a întreprinderii (bilanțul contabil,
situația financiară, diferite rapoarte de uz intern)
sursele externe –sunt necesare orientării activității întreprinderii atât în
dimensionarea obiectivelor cât și pentru raportarea rezultatelor proprii
(informații despre conjunctura pieței, actele normative și legile, rapoartele
statistice privind activitatea concurenților).
O 3 Indicatorii rentabilității
Rentabilitatea – este indicatorul care ne arată eficacitatea utilizării de către
întreprindere a factorilor de producere și se calculează printr-un sistem de
indicatori:

1) Rentabilitatea vânzărilor (Rv)

Profit brut
R v= x 100 %
Vînzări nete( VN )
Rezultatul operaţional
R v= x 100 %
VN
Profit pînă la impozitare
R v= x 100 %
VN

Creșterea acestui indicator ne arată creșterea cotei părţi pe piață a întreprinderii

2) Rentabilitatea economică(activelor) (Rec)
Rezultatul operaţional
Rec = x 100 %
Total active
Profit pînăla impozitare
Rec = x 100 %
Total active

arată eficiența utilizării elementelor patrimoniului (imobilizărilor și mijloacelor

circulante). Cu cât rentabilitatea economică este mai mare cu atât întreprinderea
utilizează mai eficient activele sale .
3) Rentabilitatea financiară (Rf):
profit net
Rf= x 100 %
capital propriu

arată eficiența utilizării CP și se compară cu alte rentabilități mai înalte și cu

procentul bancar.
Este folosit pentru redirecționarea fluxurilor bănești de la sistemul bancar către
întreprindere și servește drept indicator principal de atractivitate pentru potențialii
acționari și investitori.
Pentru supraviețuirea în condițiile unei concurențe aspre întreprinderea
trebuie să asigure 2 condiții:
 să asigure rentabilitatea tuturor produselor
să asigure creșterea rentabilității pentru fiecare produs pîna la nivelul care
ne asigură o capacitate de concurență .
Realizarea acestor condiții presupune fundamentarea rentabilității economice a
produselor ce duce la luarea deciziilor despre producere ținându-se cont de nivelul
minim de venituri care ne permit să acoperim cheltuielile efectuate.
Acest nivel se numește punctul critic sau pragul de rentabilitate (Pr)– care arată
nivelul minim al produselor ce trebuie fabricat și realizat pentru ca întreprinderea
să-și acopere integral toate cheltuielile suportate.
CFp
P r=
p−v

CFp – cheltuielile fixe pe tip de produs

P- prețul de vânzare a unei unități de produs
v – cheltuielile variabile pe unitatea de produs
Pragul de rentabilitate a întreprinderii
fig.9.1

V
venit venituri cost total
chelt.variabile

Cheltuieli constante

O Q optim Q
Astfel din figura 9.1 se observă că pe segmentul O - Q optim, întreprinderea va
lucra în pierderi, iar fiecare unitate produsă după nivelul Q optim acoperă integral
de acum toate cheltuielile și va genera profit.
O4 Indicatorii lichidității și capacității de plată.
Capacitatea de plată – reprezintă posibilitatea întreprinderii de ași onora toate
obligațiunile sale financiare ( datoriile).
Lichiditatea – reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și transforma toate
activele sale în mijloace bănești.
Nivelul lichidității se analizează prin calcularea și determinarea următorilor
indicatori:
Lichiditatea curentă:(Lc)

total mijloace circulante ( MC )

Lc=
datorii pe termen scurt ( DTS)

Aceasta trebuie să fie cuprinsă în intervalul 1,2 :1,8 și mai mult. Respectând acest
interval întreprinderea are o situație financiară satisfăcătoare. Cu cât Lc este mai
mare cu atât este mai mic riscul incapacității de plată.
Lichiditatea absolută (imediată)(Li) – capacitatea de a-și onora
obligațiunile sale numai din contul încasărilor curente:
MB+ IFTS
Li=
DTS

Dacă acest interval este cuprins între 0,2 - 0,25 și mai mult, atunci aceasta
înseamnă că întreprinderea are o gestiune financiară rațională și poate în termeni
restrânși să-și achite datoriile la scadență.
Această lichiditate are o importanță mai mare pentru furnizori care, în
dependență de mărimea acestui indicator, pot decide asupra livrărilor în avans sau
amânarea termenilor de plată.
Lichiditatea intermediară : (relativă)
MB+ IFTS+ Creanţe
Li =
DTS
sau Li= MC−SMM
DTS
trebuie să fie cuprins între 0,7 : 0,8 și mai mult și ne arată în ce măsură
întreprinderea își acoperă datoriile curente din contul activelor ce au formă
bănească.
Nivelul lichidității intermediare depinde de mai mulți factori:
durata circulației documentelor bancare și de plată
termenul de creditare a clienților
capacitatea de plată a clienților
MB - mijloace bănești
IFTS – investiții financiare pe termen scurt
SMM –stocuri de mărfuri și materiale

MB
-Coeficientul asigurării bănești (CAB)¿ Total active ; trebuie să fie în intervalul
de 1-1,5 și mai mare și arată dacă întreprinderea își asigură complet necesitățile
sale de bani din contul mijloacelor proprii. Dacă acest coeficient este mai mic de 1,
acesta ne arată că întreprinderea nu-și asigură necesitățile sale de bani din contul
propriu și este nevoită să apeleze la surse externe( credite și împrumuturi).
- Un indicator general ce caracterizează lichiditatea bilanțului este coeficientul
global al plăților (CGP)
MC
CGP ¿ Pasive curente

Acest indicator ne arată dacă întreprinderea dispune de active curente destule

pentru a-și onora obligațiunile sale pe termen scurt. Mărimea lui se recomandă a fi
cuprinsă în intervalul 1 : 2.
Dacă este = 1 aceasta înseamnă că entitatea este în stare să- și onoreze toate
obligațiunile sale. Se caracterizează ca benefic dacă acest coeficient crește în
dinamică pozitivă dar nu depășește cifra 2 , deoarece aceasta înseamnă că unele
active ale entității sunt înghețate irațional (stau ca active moarte).