Politica şi strategia

financiară
 Plan:
 1. Politica financiară
 2. Strategia financiară
 2.1. Conceptul de strategie financiară
 2.2. Componentele strategiei financiare
 2.3. Strategii si opţiuni financiare strategice majore
în firma viitorului
 2.4. Strategii de creştere durabilă
 2.5. Strategii de stabilitate
 2.6. Strategii defensive
 2.7. Strategii combinate
 1. Politica financiară
 Politica financiară este o componentă a politicii
generale, fiind decisivă în opţiunile strategice, respectiv
opţiunile fundamentale care angajează profund viitorul,
ca și în deciziile de gestiune curentă. Ea are o influență
deosebită asupra constituirii, repartizării și utilizării
capitalurilor, în scopul realizării programelor economice
curente și de dezvoltare, al creşterii eficienței ciclurilor
de exploatare și de investiţii, precum și a activității
firmei în ansamblul său.
 Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea
nevoilor de finanţare pentru o anumita perioada de timp,
alegerea unei modalităţi de procurare a capitalurilor prin
surse interne sau externe, raportul intre nevoile de finanţare
pe termen scurt si pe termen lung, modul de alocare a
capitalurilor obţinute, de distribuire a profiturilor etc.
 Din aceasta perspectiva, deciziile de politica financiara pe
care le pot lua managerii firmei, se pot concretiza in:
 Decizia de finanţare vizează opţiunea firmei
pentru a-si acoperi nevoile de finanţare aferente
diferitelor proiecte avute in vedere.
 Decizia de dividend vizează modalitatea in care
firma decide repartizarea câştigurilor obţinute din
activitatea desfășurata.
 Decizia de investire se refera la modul in care
politica financiara stabileşte utilizarea capitalului
in vederea obţinerii in viitor de lichidităţi si având
drept scop creşterea bogăţiei proprietarilor firmei.
 Un obiectiv central al politicii financiare îl constituie
realizarea echilibrului financiar. In acest scop,
managementul activității financiare trebuie sa asigure
egalitatea intre venituri si cheltuieli, cu prevederea unor
rezerve pentru soluţionarea sarcinilor noi, neprevăzute, care
pot sa apară in cursul anului.
 Se poate afirma ca politica financiara trebuie sa asigure
răspunsuri cel puţin asupra următoarelor aspecte:
 soluţionarea problemelor legate de procurarea capitalurilor;
 stabilirea destinaţiilor si utilizarea raţionala a capitalurilor;
 stabilirea politicii de dividende; asigurarea echilibrului
financiar;
 fixarea preturilor; reducerea continua a costurilor.
 2. Strategia financiară
 2.1. Conceptul de strategie financiară
 Termenul de „strategie financiara" reflecta o abordare
globala a resurselor financiare ale firmei, având
implicaţii in decizia de finanţare, decizia de investire si
decizia de dividend.
 Strategiile financiare reprezintă categoria de strategii cu
gradul cel mai avansat de centralizare pentru ca se
adresează întregii firme si realizează legătură cea mai
puternica si, uneori, unica in cazul diversificărilor
conglomerate. Perspectiva integratoare nu poate fi
realizata decât la nivelul cel mai înalt.
 Deciziile majore pe care managerul financiar trebuie sa
le adopte privind strategia financiara a firmei privesc in
special următoarele aspecte:
 obiectivele financiare strategice ale firmei, dar si obiectivele vizate de toate
componentele acesteia;
 definirea performantelor economico-financiare ce trebuie realizate de către
firma prin derularea tuturor activităților sale;
 concentrarea eforturilor in direcţia dobândirii si consolidării avantajului
competitiv al firmei;
 stabilirea surselor de atragere a capitalului necesar îndeplinirii tuturor
obiectivelor strategice la nivel de firma;
 evaluarea costului capitalului si determinarea impactului acestuia asupra
performantelor economico-financiare;
 stabilirea criteriilor de alocare a resurselor de capital investițional si
priorităţile ce trebuie respectate;
 determinarea acţiunilor de fuzionare, achiziţionare sau separare pe care le va
angaja firma si in funcţie de care se ajustează portofoliul afacerilor ei.
 Soluţiile viabile si durabile privind adoptarea si implementarea unei
strategii financiare nu se rezuma doar la o întărire a fondurilor
proprii prin obţinerea unor ajutoare financiare, ci in aplicarea in
profunzime a unei terapeutici vizând restructurarea domeniilor de
activitate deficitare.
 In acest cadru, strategiile financiare pe termen lung trebuie sa se
concentreze către:
 echilibrul intre finanţarea interna si cea externa;
 nivelul dezirabil al datoriei externe, cu accent pe efectul de levier,
ca expresie a legăturii dintre rentabilitatea economica, cea
financiara si datoriile firmei, el permiţând sa se înțeleagă care pot fi
alegerile firmei in termeni de risc si rentabilitate;
 alocarea capitalului existent, cu stabilirea priorităţilor si
periodizărilor pentru proiectele de investiţii in cadrul strategiilor de
creştere sau realocarea acestuia intre diferite sectoare sau
activităţi/afaceri ale firmei in cadrul strategiilor de restructurare;
 alocarea dividendelor etc.
 La rândul lor, strategiile financiare operaţionale
pe termen scurt trebuie sa se concentreze asupra
managementului capitalului circulant, ţinând
cont de factorii de influenta ai acestuia si
indicând modalităţile stabilite pentru încasări si
plaţi, pentru eliminarea si evitarea blocajelor
financiare.
 2.2. Componentele strategiei
financiare
 Literatura de specialitate prezintă următoarele
componente ale strategiei financiare:
 Strategii financiari sunt consideraţi ca fiind acele
persoane care au responsabilitatea cea mai mare
pentru succesul sau eşecul financiar si implicit al
întregii activităţi a firmei. Comportamentul strategilor
diferă la fel cum diferă cel al organizaţiilor iar aceste
diferențe se vor reflecta in formularea, implementarea
si controlul strategiilor financiare.
 Misiunea financiara este reprezentata de punctul de vedere al
managementului financiar despre ce trebuie sa facă firma si ce
doreşte sa devină pe termen lung. Misiunea financiara reflecta
viziunea manageriala asupra obiectului de activitate al firmei,
pieţe, tehnologiile utilizate si toate implicaţiile financiare care
decurg din acestea.
 Obiectivele financiare strategice, ce decurg de altfel din
misiunea financiara. Stabilirea acestora va fi rezultatul unor
calcule si analize, in care punctele forte si slabe ale firmei,
precum si oportunităţile si pericolele mediului extern
reprezintă elementele esenţiale.
 Obiectivele financiare strategice fac in general referire la
următoarele aspecte:
 creşterea cifrei de afaceri, creşterea dividendelor, rata
profitului, reducerea costurilor, creşterea preţului acţiunilor,
creşterea cash-flow-ului, o baza mai diversificata a veniturilor,
câştiguri stabile in perioade de criza economica etc
 Opţiunile financiare strategice, ca vectori
principali in realizarea obiectivelor, se elaborează
in urma unei analize, in interdependenta, a
punctelor forte si slabe ale firmei, precum si a
oportunităţilor si pericolelor din mediul extern
acesteia. Din analiza comparativa a activității
interne a firmei, pot fi identificate principalele
opţiuni strategice financiare pentru realizarea
obiectivelor propuse, astfel:
 Opţiuni strategice puncte forte-oporiunilati,
reprezintă deciziile privind folosirea atuurilor
firmei pentru exploatarea oportunităţilor din
mediul extern, care se considera ca se vor
manifesta in perioada viitoare pentru care se
urmăreşte elaborarea strategiei financiare;
 Opţiuni strategice puncte forte-pericole ce
constau in deciziile prin care se urmăreşte
folosirea de către firma a punctelor ei forte pentru
evitarea unor pericole ce se vor manifesta in
mediul extern, in perioada viitoare pentru care se
urmăreşte elaborarea strategiei financiare;
 Opţiuni strategice puncte slabe-oportunitati
care urmăresc eliminarea punctelor slabe ale
organizaţiei, cu scopul folosirii unor oportunităţi
din mediul extern;
 Opţiuni strategice puncte slabe-pericole ce
constau, in general, in deciziile strategice prin
care se urmăreşte evitarea pericolelor din mediul
extern, prin restrângerea sau eliminarea
punctelor slabe din activitatea firmei;
 Alocarea resurselor financiare. Pentru a eficientiza
activitatea firmei este nevoie de acţiuni concrete, ce implica
angajarea resurselor si modelarea viitorului. Pentru a avea
deplina eficienta, întreaga activitate trebuie sa fie integrata
intr-un program unic pentru obţinerea performantelor. In
legătură cu deciziile privind alocarea resurselor financiare se
recomanda respectarea următoarelor reguli:
 accepta numai acele investiţii care au valori net pozitive in
prezent;
 accepta investiţii care o rata a rentabilităţii veniturilor
mai mare decât dobânzile de pe piaţa;
 investeşte numai atunci când obţii in schimb un obiect
care se poate vinde; investeşte numai in obiectele pentru
care exista o piaţa.
 În luarea deciziei de investire, o însemnătate deosebita o
prezintă studiul de oportunitate si de eficienta realizat pe
baza mai multor variante de proiect din care urmează sa
se aleagă cea care asigura rezultate maxime cu minim de
efort.
 Termenele financiare strategice delimitează perioada de
operaționalizare a strategiei, precizând, de regula,
momentul declanşării si finalizării opţiunilor strategice
majore. De o foarte mare utilitate se dovedeşte apelarea la
tehnici de actualizare, care dau o mai mare siguranţa in
ceea ce priveşte raţionalitatea economica a termenelor
previzionate atât pentru strategia financiara in ansamblu,
cat si pentru opţiunile strategice incorporate.
 Procesul compunerii este un proces aritmetic de
determinare a valorii finale a unei sume sau a
unei serii de sume, când dobânda este menţinută
ca investiţie pana in final, adică este investita.
Procesul de aflare a valorii prezente a unei sume
sau serii de sume, adică a unor fluxuri de numerar
viitoare, poarta denumirea de actualizare si este
reversul compunerii.
 2.3. Strategii şi opţiuni financiare strategice
majore in firma viitorului
 La nivelul firmelor de nivel superior se pot deosebi
strategii ofensive, de stabilitate, defensive si
combinate, iar la nivelul firmelor care funcţionează
ca centre de afaceri independente se pot deosebi
strategii de conducere bazate pe costuri si preturi
reduse, strategii de conducere pe produse sau servicii
si strategii focalizate pe produse sau servicii si pe o
anumita piaţa ori pe pieţe diferite.
 2.4. Strategii de creştere durabilă
 Strategia de creştere se poate realiza atât pe cale
interna, respectiv dezvoltarea realizata prin
dezvoltarea propriilor structuri ale firmei (mărirea
capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni,
dezvoltarea rezervelor de autofinanţare, îndatorarea
publica sau fata de instituţiile bancare) sau pe cale
externa, axata pe asocierea sau achiziţionarea
patrimoniului altor firme (absorbţie, fuziune,
fuziune-sciziune, achiziţii, firme mixte).
 Dezvoltarea organică a firmei presupune:
 viteza de creştere limitata in funcţie de resursele
interne ale firmei;
 resursele necesare nu pot fi mărite decât treptat daca
se doreşte păstrarea controlului si a conducerii
eficiente;
 reducerea riscului total ca urmare a unei mai bune
cunoaşteri a ramurii industriale, a firmei in sine si a
furnizorilor care concura la satisfacerea cerinţelor
consumatorilor;
 reducerea riscului financiar ca urmare a unui control
mai eficient si a realizării investiţiei in mod treptat.
 Cele mai des întâlnite căi de acţiune pentru o strategie de
creştere durabila sunt următoarele:
 Achiziţia reprezintă operaţia prin care o firma decide
cumpărarea unei alte firme, printr-un transfer definitiv de
proprietate de la vechii acţionari la cei noi. Firma
achiziționata dispare ca entitate juridica independenta, dar
poate rămîne subsidiară, unitate strategica de afaceri sau
divizie ce continua sa opereze in acelaşi mod ca si înainte.
 Fuziunea. Firmele pot fi clasificate in doua categorii: un
potential „prădător” preluator si o potenţiala „victima”
preluata. Termenul de „fuziune” reprezintă o sustragere
politicoasa de la realitatea ca in orice relaţie exista un
învingător si un perdant.
 Fuziunea poate avea ca obiective :
 creşterea, consolidarea poziţiei pe piaţa, caz in care firma poate decide sa absoarba
unul sau mai multi concurenţi sau sa se uneasca cu unii din aceştia. Aceasta politica,
bazata pe creşterea externa, este adesea un mijloc de a creste cota de piaţa sau de a
accede la noi reţele de distribuţie ori la noi pieţe;
 integrarea pe verticala a firmei, caz in care, in perspectiva unei bune gestionari a
riscurilor, firma adopta o strategie de integrare prin absorbirea unui furnizor principal
sau a unui client principal;
 restructurarea si asanarea financiara a unor grupuri de societăţi, caz in care au loc
modificări in numărul si structura filialelor unui grup de societăţi in scopul menţinerii
sau dezvoltării rentabile in cadrul grupului luat in ansamblul sau;
 accelerarea creşterii, obiectiv ce se bazeaza pe dorinţa conducerii firmei achizitoare
de a menţine un nivel istoric sau un obiectiv de creştere. In măsură in care investitorii
preţuiesc creşterea in sine sau daca exista o corelaţie intre creştere si profitabilitate,
creşterea este un motiv legitim al unei fuziuni. Daca insa o anumita creştere este
dorita numai de conducerea firmei achizitoare, impactul acesteia asupra valorii firmei
nu va fi pozitiv;
 supravieţuirea firmei, caz in care o firma aflata in dificultate va fuziona cu o alta,
fiind astfel salvata de la o eventuala lichidare.
 Economic, fuziunile fac obiectul unei clasificări tradiţionale,
distingandu-se:
 fuziunile-anexari, caracterizate prin supremaţia unei firme
asupra alteia si constau intr-o veritabila achiziţie, fiind
realizate prin absorbirea (inglobarea) de către o firma a uneia
sau mai multor firme care isi inceteaza existenta; se realizează
un transfer de putere si control prin mutatii patrimoniale. Ca
urmare a absorbţiei, firmele absorbite se dizolva fara lichidare,
patrimoniul lor fiind preluat de firma absorbanta. Instrumentul
juridic utilizat cel mai frecvent pentru realizarea acestui tip de
operaţiuni il constituie fuziunea prin absorbţie;
 fuziunile-combinari, denumite si fuziuni prin contopire, sunt
caracterizate prin reducerea la unitate a doua sau mai multe
entitati distincte. Punerea in comun a aporturilor constituite de
către firmele fuzionate către entitatea noua este foarte
apropiata de un contract de societate. Ca urmare a contopirii,
firmele fuzionate se dizolva fara lichidare iar patrimoniile lor
reunite formează un patrimoniu initial pentru entitatea nou
constituita. Din raţiuni fiscale aceasta categorie de operaţiuni
este extrem de rara;
 restructurările interne, au ca obiect remodelarea juridica a
puterii in cadrul unui grup, fara a schimba controlul dominant;
este vorba de modificarea organizării interne pentru a a face
fata imperativelor creşterii economice.
 Efectele fuziunii motivează factorii de decizie, dintre acestea, mai
reprezentative sunt:
 efecte sinergice, ce pot fi reflectate in faptul ca profitul post-fuziune
depăşeşte suma profiturilor societăţilor individuale dinainte de fuziune;
 efecte financiare: achiziţionarea de active la un preţ mai mic decât costul
de inlocuire;
 efecte economice: profitul post-fuziune reduce riscul falimentului;
 efecte fiscale: impozitul pe profit se reduce prin achiziţionarea unei
societăţi care inregistreaza pierderi. De asemenea, in cazul in care
oportunităţile interne lipsesc in comparaţie cu excesul de numerar,
utilizarea acestuia pentru o achiziţie nu are consecinţe fiscale imediate
pentru firma achizitoare sau pentru acţionarii acesteia, devenind astfel
motivul unui număr de fuziuni,
 Fiecare fuziune se bazeaza pe motive unice care conduc la
raţionamentul potrivit caruia combinarea a doua firme este
o buna decizie de afaceri. Principiul care sta la baza
fuziunilor, dar si a achiziţiilor, este simplu: 2 + 2 = 5.
Valoarea firmei A este de 2 milioane de dolari iar valoarea
firmei В este de 2 milioane de dolari, dar in momentul
fuzionării celor doua putem sa avem un total de 5 milioane
de dolari. Fuziunea celor doua firme creeaza o valoare
adiţionala, numita valoare de sinergie[15]. Valoarea de
sinergie poate avea trei forme: veniturile (prin fuzionarea
celor doua firme se vor realiza venituri mai mari decât in
condiţiile in care firmele vor acţiona individual), cheltuielile
(prin fuzionarea celor doua firme, cheltuielile vor fi mai
mici decât daca firmele actioneaza separat) si costul
capitalului (fuzionarea celor doua firme va determina un
cost total al capitalului mai redus).
 Preluările. Tradiţionalele fuziuni si achiziţii sunt populare de decenii, dar
recent un alt tip de achiziţie a devenit popular: preluarea. O preluare are lor
atunci când firma cumpărătoare face represiuni directe asupra stakeholderi-
lor firmei tinta, deoarece managerii acesteia se opun vanzarii firmei pe care
o conduc.
 Alianţele strategice definesc forme diferite de cooperare intre firme cu
pastrarea independentei juridice a acestora si funcţionează atata timp cat
exista incredere intre parteneri. Prezintă următoarele caracteristici:
 este o strategie ce se realizează mai rapid deoarece nu exista nici un fel de
sentimente ostile fata de extinderea planificata;
 necesita o mai mare cooperare si indeplinirea formalităţilor legale;
 combina cunoaşterea pieţei locale cu stapanirea tehnologiilor folosite si cu
extinderea unui produs sau concept;
 riscul si obligaţiile financiare sunt mult mai reduse de combinaţia dintre
aptitudinile si cunoştinţele puse in slujba firmei;
 impartirea riscurilor investiţiei reduce obligaţiile dar limitează profitul
viitor care se imparte intre parteneri;
 trebuie luate in consideraţie si implicaţiile politice, legislative si culturale
ale zonei respective.
 Joint-venture, este un termen ce defineşte formarea,
uneori temporara, a unei noi entitati organizationale in
scopul obţinerii unui efect sinergie, partenerii pastrandu-si
independenta juridica. Traducerea termenului din limba
engleza ar fi „asociere la risc”, insa se prefera folosirea
termenului original pentru ca a capatat conotatii specifice
managementului strategic. Adesea, firmele formează o
organizaţie separata, fiecare avand un anumit număr de
acţiuni in entitatea nou formata. Aceasta strategie este
utilizata indeosebi pentru ca permite firmelor imbunatatirea
sistemul informational, globalizarea operaţiilor si
minimizarea riscului.
 Strategia de delocalizare. O firma delocalizeaza anumite
activitati atunci când le transfera intr-o alta tara, de primire, in
cadrul unei firme existente sau create in acest scop, in vederea
obţinerii celor mai mici costuri de fabricaţie posibile. Fabricarea
se face acolo unde este cel mai ieftin iar vanzarea acolo unde
exista putere de cumpărare. Controlul financiar si strategic al
acestei noi firme se poate face sub diverse forme, funcţie de
reglementările juridice ale tarii de primire. Poate fi vorba despre
o firma:
 nouă, al cărui capital social este deţinui in majoritatea sa de firma
delocalizatoare;
 existenta, in care delocalizatorul a luat o participatie minoritara
din capitalul social;
 creata printr-un joint-venture;
 independenta, dar care a semnat un contract de parteneriat de
fabricaţie;
 care acorda o licenţa de fabricaţie si/sau comercializare.
 Realizarea strategiei de creştere presupune efectuarea unor
investiţii durabile, in special in crearea activelor fixe. De
aceea, asigurarea condiţiilor financiare favorabile derulării
strategiei de creştere, precum si respectarea rigorilor
financiare asociate investiţiilor, reprezintă cea dintâi
implicare a managementului financiar in asigurarea
dezvoltării economice a firmei, concretizata in estimarea
principalilor factori ce determina eficienta investiţiilor:
volumul total al cheltuielilor pentru investiţii, durata de viata
a investiţiei, profitul aşteptat, valoarea reziduala a investiţiei.
 Creşterea necontrolata a firmei poate afecta capacitatea
de indatorare, adica posibilităţile de a primi credite care
sa fie garantate si a căror rambursare, inclusiv dobanda
aferenta, sa nu cauzeze dificultăţi financiare majore. De
aici reiese cea de a doua implicaţie a managementului
financiar in asigurarea creşterii durabile firmei:
masurarea capacitatii maxime de indatorare a firmei.
 Comportamentul managementului financiar nu se poate
limita doar la determinarea nevoilor de finanţare si
gasirea surselor de procurare a capitalului. El este
chemat sa se preocupe sistematic si de modul in care
firma va putea face fata achitării obligaţiilor devenite
scadente. In acest contest, cea de a treia implicaţie a
managementului financiar in asigurarea creşterii
durabile este controlul si analiza sistematica a menţinerii
echilibrului financiar al firmei.
 Cea de a cincea implicaţie a managementului
financiar este asigurarea lichidităţii activelor,
urmărirea si controlul lichidităţii fiind pus in
evidenta de indicatorii vitezei de rotatie a
activelor.
 2.5. Strategii de stabilitate

 Un alt tip de strategie majora care poate fi intalnila in

practica manageriala este strategia de stabilitate sau
neutrala. Ea este caracteristica firmelor satisfăcute de
situaţia curenta si dornice de a menţine aceasta
situaţie si in viitor, neexcluzand insa creşterea. Se
poate spune ca aceasta strategie este caracteristica
firmelor care au traversat o perioada de tranziţie
dificila si care, depăşind o anumita faza critica si
redresindu-se sub raport economic si financiar,
urmăresc stabilizarea pentru o anumita perioada,
pentru a adopta apoi o strategie de creştere.
 Raţiunile alegerii acestei strategii de către
numeroase firme sunt multiple:

 firma este satisfăcuta de performantele actuale, neexistand motive de

schimbare a strategiei curente;
 mediul economic presupune schimbări; schimbările generează riscuri
pe care firma nu este dispusa sa si le asume, preferând sa isi continue
activitatea in condiţiile trecute;
 previziunile efectuate nu sunt satisfacatoare si, in consecinţa,
schimbarea strategiei nu este j ustificata;
 resursele financiare au fost epuizate intr-o strategie de creştere
anterioara;
 modificarea strategiei ar implica modificări ale modelelor de alocare a
resurselor, riscul apariţiei ineficientei fiind inevitabil fara o buna
fundamentare.
 În cadrul strategiilor de stabilitate, pot fi distinse
următoarele tipuri de strategii:
 Strategia de profil sau de recoltare, caracterizata prin focalizarea
atenţiei asupra profitului pe termen scurt. Raţiunile care justifica o
asemenea opţiune pot fi:
 firma operează pe o piaţa saturata sau aflata in declin; firma a
identificat oportunităţi mai atractive de alocare a resurselor
disponibile;
 segmentul de piaţa acoperit de firma este redus si nu poate fi mărit
decât cu eforturi foarte costisitoare;
 perspectivele profitului nu sunt foarte promiţătoare;
 reducerea nivelului cheltuielilor si al investiţiilor nu va determina
scăderea accentuata a vânzărilor. Asigurarea unui profit pe termen
scurt si a unor dividende ridicate poate sa insemne o perioada lunga
de stagnare in viitor. De aceea, strategia se recomanda pentru
intervale de timp bine delimitate, de preferinţa scurte, daca exista o
justificare data de o di ficultate temporara de natura financiara;
 Strategia de consolidare implica o diminuare voluntara
a obiectivelor, in scopul consolidării poziţiilor obţinute
si regenerării resurselor. Aplicarea temporara a acestei
opţiuni este caracteristica momentului ulterior unui efort
investitional major făcut pentru achiziţie, fuziune sau un
salt intern in dezvoltare. De asemenea, apare ca necesara
perioada reorganizării, când se cauta o noua forma de
adaptare a structurii la cerinţele mediului;
 Strategia continuităţii presupune urmărirea aceluiaşi
nivel al obiectivelor, acesta fiind eventual corectat cu
rata inflaţiei. Strategia impune monitorizarea atenta a
stării mediului si pastrarea flexibilităţii necesare pentru
un răspuns rapid.
 2.6. Strategii defensive

 Numite adesea si strategii de restrângere, ele sunt

adoptate de firme atunci când acestea doresc sau sunt
nevoite sa isi reducă scara operaţiilor pe care le
desfasoara. Ele sunt consecinţa unor probleme
financiare dificile, a unor perspective sumbre cauzate
de diferite scimbari in mediul economic sau apar
atunci când proprietarii intrevad posibilitatea obţinerii
unor câştiguri substanţiale din vanzarea acţiunilor
deţinute.
 O strategie financiară defensivă desemnează o atitudine
a firmei care întreţine relaţii cu piaţa financiară pentru a fi
în măsură sa solicite permanent emisiuni de obligaţiuni şi
chiar de a proceda la o creştere a capitalului. Piaţa
financiara joaca in acest caz rolul de “generator de
fonduri”. Firma îşi apără numai independenţa şi structura
sa de control. O politică permanentă de creştere a
distribuirii dividendelor şi stabilitatea imaginii sale
trebuie sa menţină cursul la un nivel suficient, pentru a
satisface o anumita “clientelă”.
 În cadrul acestor strategii defensive se includ:
 Strategia de inversare este cea urmată de o firmă
în scopul transformării unei tendinţe negative,
manifestate în ultima perioadă în activitatea ei,
intr-o tendinţă pozitivă şi aducerii activităţii la
vechiul nivel de profitabilitate prin reducerea
costurilor şi a dimensiunii operaţiilor. Principalele
cai de materializare a strategiei de inversare
constau in urmatoarele :
 reducerea costurilor pe baza limitării conturilor de
cheltuieli, a aprovizionării cu materii prime si
materiale mai ieftine, a închirierii echipamentelor în
locul achiziţionării acestora, a reducerii cheltuielilor
de marketing etc.
 reducerea activitatii unităţilor cu activitate ineficientă
sau cu eficienţă scăzută;
 aplicarea de strategii de recoltare sau de lichidare în
unităţile slab performante ale firmei şi intensificarea
eforturilor de creştere a unităţilor performante;
 instituirea unui regim strict de economii;
 Strategia de retragere strategică

 este o strategie defensiva pe termen scurt, adoptata ca

răspuns la criza financiara generata de o dezvoltare excesiv
de rapida a firmei, perioade de recesiune si/sau
incertitudine economica, pierderea unor clienţi strategici.
Are drept obiective reducerea cheltuielilor de funcţionare,
imbunatatirea eficientei si creşterea profitului marginal.
Implica renunţarea la salariaţi, restrângerea utilizării unor
echipamente si amanarea achiziţionării altora noi,
renunţarea la produsele cu un profit marginal neatrctiv,
inchiderea unor unitati de afaceri, vanzarea activelor
imobilizate (cum ar fi terenurile si clădirile) pentru a
procura lichidităţile necesare etc.
 Strategia de restructurare a portofoliului

 este cea urmata de o firma când schimba profund

configuraţia acestuia, respectiv ponderile valorice deţinute
de diversele afaceri pe care le desfasoara. In esenţa,
aceasta strategie presupune doua aspecte:
 Restructurarea financiara, ce urmăreşte oprirea
hemoragiei de lichidităţi. Acest lucru se poate obţine
relativ uşor in cazul in care respectiva hemoragie este
generata de gestiunea ineficienta a capitalului de lucru sau
la nivelul activelor imobilizate. Strategia vizeaza reducerea
nivelului stocurilor, aplicarea unui program de recuperare a
creanţelor restante, valorificarea unor active imobilizate,
ajustarea eforturilor investitionale planificate anterior;
 Restructurarea organizațională, ce are ca obiectiv major
rentabilizarea portofoliului de activitati gestionate de către
firma. Atingerea acestui obiectiv se poate atinge inclusiv
prin masuri vizând renunţarea la unele produse care nu pot
deveni proiitabile, abordarea altor sectoare de activitate etc.
 Strategia de devenire a unei firme
captive
 este adoptată în mod forțat, in general de firmele mici care,
din variate motive de ordin economic si financiar, transfera
in competentele unor firme mari adoptarea anumitor decizii,
in schimbul asigurării unor avantaje economice, devenind
astfel dependente de acestea. De regula, aceste firme captive
cedeaza firmei mari responsabilitatea adoptării deciziilor
referitoare la vanzari, studiul pieţei, proiectarea produselor,
angajaţi, in schimbul garantării de către aceasta a cumpărării
unui anumit volum de produse sau servicii;
 Strategia de renunţare.

 Vînzarea unei divizii sau a unei parti din firma se

numeşte renunţare. Aceasta strategie este adesea
utilizata pentru obţinerea de capital necesar unor
achiziţii sau investiţii strategice viitoare. De
asemenea renunţarea poate face parte dintr- o
strategie de retragere strategica care sa „scape"
firma de povara afacerilor neprofitabile, ce
necesita un capital prea mare sau care nu se
potrivesc cu celelalte activitati desfăşurate.
 Strategii defensive de împiedicare a
unei achiziţii ostile.
 Conducerea unei firme poate introduce prevederi contractuale, avand
aprobarea acţionarilor, pentru a face ofertele de achiziţie ostile mai
dificile si/sau scumpe. Aceste prevederi pot fi introduse fie inainte ca
oferta de achiziţie sa fie făcută, fie ulterior. Tacticile anterioare ofertei
urmăresc trei scopuri:
 de a evita ca firma sa aiba caracteristicile tipice unei firme tina, prin
reducerea activelor lichide, identificarea si vanzarea activelor
subevaluate;
 de a face dificila achiziţia controlului fara aprobarea consiliului de
administraţie;
 de a creste costurile asociate cu o schimbare ostila a controlului. O
modalitate de a realiza acest lucru este utilizare unei tactici de
temporizare care sa ofere conducerii timp pentru a găsi ale companii
doritoare sa participe la o licitaţie.
 Strategia de divizare
 reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se realizează
impartirea unei firme sau desprinderea unei parti dintr-o
firma. Ea consta in impartirea intregului patrimoniu al unei
firme care isi inceteaza existenta, intre doua sau mai multe
firme existente sau care iau astfel fiinţa. Ca urmare a
divizării, societatea divizata se dizolva fara lichidare.
Consideram ca aceasta strategie este adoptata in condiţiile
in care firma supusa divizării are dificultăţi in derularea
activitatilor, fie ele de natura economica, financiara sau
organizationala, ori atunci când interesele celor implicaţi
sunt diferite.
 Strategia de lichidare
 Fiind o construcţie juridica umana, orice firma are o viata finita.
Altfel spus, mai devreme sau mai târziu, ea isi va inceta
activitatea. Deoarece incetarea activitatii are consecinţe extrem
de importante, deciziile de dizolvare si lichidare sunt regizate de
reguli precise. Strategia de lichidare este urmata când o intreaga
firma este vanduta sau dizolvata, decizia in acest sens fiind luata
deliberat sau impusa. Lichidareavepvezinla ansamblul de operaţii
economice si financiare determinate de dizolvarea sau falimentul
judiciar al unei firme. Lichidarea consta dintr-un ansamblu de
operaţii care, după dizolvarea unei societăţi comerciale, au drept
obiect realizarea elementelor de activ si plata creditorilor, in
vederea procedării la partajul activului net ramas intre asociaţi
sau acţionari.
 2.7. Strategii combinate
 Diferitele variante de strategii prezentate nu se exclud reciproc.
De aceea, in raport cu particularităţile centrelor de afaceri, o
firma poate adopta strategii diferite la nivelul fiecăreia, ţinând
cont de oportunităţile sau restricţiile interne sau externe firmei.
Combinaţiile pot fi multiple ca, de exemplu:
 aplicarea, in unele unitati de afaceri strategice, a unor strategii
de creştere iar in altele a unor strategii de creştere stabila;
 aplicarea, in unele unitati, de strategii dc creştere stabila, iar in
altele, de strategii de restrângere;
 aplicarea unei strategii de recoltare pentru o anumita unitate, o
strategie de renunţare pentru alta unitate, de lichidare pentru
unităţile nerentabile, precum si strategii de creştere pentru
unităţile strategice.
 Trebuie insa sa subliniem ca o combinaţie de
strategii se dovedeşte a fi foarte riscanta. Nici o
firma nu îşi poate permite sa urmărească toate
strategiile care ii aduc beneficii.
 Trebuie adoptate decizii dificile. Trebuie stabilite
priorităţi. Firmele, la fel ca indivizii, au la
dispoziţie resurse limitate, atât firmele, cat si
indivizii, trebuie sa aleagă la un moment dat dintre
diversele alternative strategice si sa evite o
îndatorare excesiva.
 Consideram ca nu se poate vorbi de formularea,
implementarea si evaluarea corespunzătoare a unei
strategii daca, in prealabil, firma nu a fost
proiectata din punct de vedere financiar. In fond,
fiecare manager urmăreşte maximizarea valorii
firmei si obţinerea unei rentabilităţi optime iar
strategiile vor fi alese, in primul rând, in funcţie de
aceste obiective.