1. Descrieti dimensiunile managementului financiar!

Managementul financiar este un ansamblu de măsuri și activități din cadrul unei întreprinderi, care
în conformitate cu obiectivele puse contribuie la gestionarea fluxurilor financiare.

Practica Politica Teoria

Analiza financiară Politica de investiții Concepte de bază
Gestiunea financiară Politica de finanțare Sistemul de categorii
Diagnostic financiar Evaluarea întreprinderii Instrumente financiare.
Principii de reglare

2. Caracterizați metodele și tehnicile pe care le folosește managementul financiar! (26 din pdf.)
În primul rînd, managementul financiar preia informațiile pe care le generează procesul de
contabilizare, le compară cu bugetul și analizează informațiile pentru porcesul de management și
control, deci ca urmare metodele și tehnicile folosite sunt de planificare, analiză și control financiar.

-Planificarea reprezintă acțiunea de a elabora un plan după care să se desfățoare diferitele faze ale
activității. Acesta are la bază ideea de prevedere a nevilor financiare în vederea îndeplinirii obiectivelor
și asigurării supraviețuirii organizației. Procesul de planificare financiară trebuie să răspundă la 3
întrebări de bază ... unde ne aflăm? Încotro vrem să mergem ? Cum vrem să ajungem acolo?
-Analiza financiară este cea de-a doua metodă sau tehnică care presupune un studiu metodic al situației
și evoluției unei întreprinderi sub aspectul structurii financiare și a rentabilității, plecînd de la bilanț,
contul de rezultate și alte informașii oferite de întreprindere. Analiza poate fi de doua tipuri, internă și
externă.
Analiza financiară onternă se deosebește de cea externă după indicatori precum destinație, utilizatori,
baza informațională, accesibilitatea informației și factorul de timp.
Tehnicile analizei sunt – Analiza fluxurilor bănești, Analiza SWOT, Modelul Du pont, Benchmarking.

Tipuri de analiză financiară

Indicatorii Externă Internă
Destinație Aprecierea situației financiare Dipistarea
a rezervelor interne ale
intreprinderii intreprinderii
Utilizatorii Proprietarii, participanții pieței Personalul de gestiune a
titularilor de valoare, inspectoriiîntreprinderii.
fiscali, creditorii, investitorii.
Baza informațională Rapoartele financiare. Sursele reglementate și
nereglementate de informație.
Accesibilitatea informației Informația oficială. Informație cu caracter
confidențial.
Factorul de timp Analiza retrospectivă și de Analiza operativă.
perspectivă.
Analiza fluxurilor bănești.

Analiza SWOT

Modelul Du Pont

Benchmarking

-Controlul financiar este un sistem eficient și bine stabilit care vizează procesele de controale,
verificări și reconcilieri. Astfel se realizează CONTROLUL INTERN al cărui scop este în primul rînd
să detecteze încă din faza de intenție fraudele și furturile (antecontrol), și să determine greșelile și
omisiunile din documnetele și înregistrările contabile ( postcontrol).
3. Valoarea în timp a banilor.

-Valoare în timp a banilor reprezintă diferența de valoare resimțită de un investitor în cazul obținerii
unei sume devreme, sau mai tîrziu.
Valoare în timp este reflectată în rata dobînzii care este platită sau încasată, pentru dreptul de a
utiliza banii privind diferite perioade de timp.

-formarea sistemului de bănci comerciale stabilește noi forme de finanțare, variate și

diferite de cele de stat.
*Un element de bază al analizei financiare este evaluarea fluxului monetar.
Fluxul monetar reprezintă încasări sau plăți unice într-o anumită perioadă de timp.
Valoarea prezentă a unui flux de numerar, plătibil după n perioade în viitor este reprezentată
de suma care dacă ar fi disponibilă în momentul prezent va crește, astfel încît să atingă valoarea
respectivă în viitor.
4. Procesul actualizării și compunerii unei sume! (28 din pdf.)
5. Funcțiile managementului financiar!

Funcțiile generale ale manag.financiar

Funcțiile de bază ale gestionării finanțelor sunt

6. Evaluarea titlurilor de valoare, acțiuni , obligațiuni
Acțiunile
 7. Anuități. Valoare prezentă și viitoare! (30 din pdf.)

8. Gestiunea procesului investitional!

9. Definirea riscului investiţional.
Investirea înseamnă întotdeauna asumareaunor riscuri în speranţa obţinerii unui câştig viitor
suficient pentru a compensariscurile anticipate.

Riscul proiectelor investiţionale se caracterizează prin posibilitatea ca rezultatul real al investiţiei să

difere de rezultatul aşteptat.

Criteriile de evaluare a riscului : VAN, RIR, Flux pozitiv = încasări – plăţi.

10. Influenţa inflaţiei asupra activităţii întreprinderii!

Inflaţia este un proces ce se caracterizează prin creşterea nivelului preţurilor într-o economie ţi prin
reducerea puterii de cumpărare a banilor.
Inflaţia duce la creşterea masei monetare şi la micşorarea cantităţii de mărfuri de pe piaţă.

De obicei în timpul inflaţiei venitul populaţiei creşte într-un ritm mai mic ca preţurile, iar aceasta
poate duce la micşorarea consumului. Creşterea preţului la un produs (grup de produse) nu duce
neapărat la inflaţie.

Problemele principale cu care se confruntă întreprinderea pe timp de inflaţie se referă şi la

diminuarea valorii activelor întreprinderii. Inflaţia face dificil şi procesul de comparare a rezultatului
financiar în timp sau dintre diferiţi agenţi economici, deoarece activele vor avea valori diferite în
dependenţă de timpul procurării. Inflaţia poate duce şi la micşorarea potenţialului economic al
întreprinderii, deoarece vor creşte profitul contabil, impozitele plătite, însă aceste profituri nu vor fi
suficiente pentru finanţarea dezvoltării.

Din punct de vedere a întreprinderilor mici inflaţia poate genera probleme în mobilizarea resurselor
necesare dezvoltării.

Din punct de vedere a managementului financiar inflaţia cauzează următoarele probleme:

 dificultăţi în planificare
  creşterea costului capitalului
 reducerea cursului valutei locale
 imposibilitatea finanţării activităţii prin împrumuturi pe termen lung
 creşterea probabilităţii falimentului

11. Metode de măsurare a riscului!

1. Metode statistice. Esenta metode statistice evaluarea riscului constă în determinarea

probabilității pierderilor pe baza datelor statistice din perioada anterioară și stabilirea zonei
(zonei) de risc, a coeficientului de risc etc. Avantajele metodelor statistice sunt capacitatea de a
analiza și evalua diferite scenarii pentru dezvoltarea evenimentelor și de a lua în considerare
diferiți factori de risc în cadrul unei singure abordări. Dezavantajul acestor metode este
necesitatea de a utiliza caracteristici probabilistice în ele. Se pot utiliza următoarele metode
statistice:
* evaluarea probabilității de executare,
 analiza distribuției probabile a fluxului de plăți, arborilor de decizie,
 simularea riscului,
 tehnologia de măsurare a riscului.

Metoda de evaluare a probabilității de executare oferă o evaluare statistică simplificată a

probabilității executării oricărei decizii prin calcularea proporției deciziilor implementate și
neîndeplinite în cantitatea totală a deciziilor luate.

Metoda de analiză a distribuțiilor de probabilitate Cu o distribuție cunoscută a probabilităților

pentru fiecare element al fluxului de plăți, este posibil să se estimeze posibile abateri ale valorilor
fluxurilor de plăți de la cele așteptate. Fluxul cu cea mai mică variație este considerat mai puțin
riscant.

Arborii de decizie sunt de obicei utilizate pentru a analiza riscurile evenimentelor cu un număr
previzibil sau rezonabil de scenarii de dezvoltare. Sunt utile în special în situațiile în care deciziile
luate la momentul t \u003d n depind în mare măsură de deciziile luate anterior și, la rândul lor,
determină scenarii pentru dezvoltarea ulterioară a evenimentelor.

Modelare de simulare una dintre cele mai puternice metode de analiză sistem economic; în cazul
general, este înțeles ca procesul de efectuare a experimentelor pe un computer cu modele
matematice ale sistemelor complexe ale lumii reale. Simularea este utilizată în cazurile în care
nu este rezonabil să se efectueze experimente reale, este costisitoare și / sau nu este fezabilă în
practică. În plus, este adesea imposibil sau costisitor să colectăm informațiile necesare pentru
luarea deciziilor; în astfel de cazuri, datele reale lipsă sunt înlocuite cu valorile obținute în cursul
experimentului de simulare (adică generat de computer).

2. Metode analitice. Acestea vă permit să determinați probabilitatea pierderilor pe baza

modelelor matematice și sunt utilizate în principal pentru a analiza riscul proiectelor de investiții.
Este posibil să se utilizeze metode precum
 analiza de sensibilitate,
  metoda de ajustare a ratei de actualizare luând în considerare riscul,
 metoda echivalentelor,
 metoda de scriptare.

Analiza de sensibilitate se reduce la studiul dependenței unui anumit indicator rezultat de variația
valorilor indicatorilor implicați în determinarea acestuia. Cu alte cuvinte, această metodă oferă
răspunsuri la întrebări de formă: ce se va întâmpla cu valoarea rezultată dacă se modifică valoarea
unei valori inițiale?

Metoda de ajustare a ratei de actualizare luând în considerare riscul - cel mai simplu și deci cel
mai utilizat în practică. Ideea sa principală este de a ajusta o rată de actualizare de bază, care este
considerată fără riscuri sau minim acceptabilă. Ajustarea se face prin adăugarea primei de risc
necesare.

Prin metoda echivalentelor adevărate valorile așteptate ale fluxului de plăți sunt ajustate prin
introducerea unor coeficienți descrescători speciali (a) pentru a aduce încasările așteptate la valorile
plăților, a căror primire este practic fără îndoială și ale cărei valori pot fi determinate în mod fiabil.

Metoda de scriptare vă permite să combinați studiul sensibilității indicatorului rezultat cu analiza

estimărilor probabilistice a abaterilor sale. Folosind această metodă, puteți obține o imagine destul de
vizuală pentru diferite tipuri de evenimente. Reprezintă o dezvoltare a tehnicii de analiză a
sensibilității, deoarece implică schimbarea simultană a mai multor factori.

Metoda de evaluare a expertului. Este un complex de metode și proceduri logice și matematice -

statistice pentru prelucrarea rezultatelor unui sondaj al unui grup de experți, iar rezultatele sondajului
sunt singura sursă de informații. În acest caz, devine posibil să se utilizeze intuiția, viața și experiența
profesională a participanților la sondaj. Metoda este utilizată atunci când lipsa sau absența completă
a informațiilor nu permite utilizarea altor posibilități. Metoda se bazează pe intervievarea mai multor
experți independenți, de exemplu, pentru a evalua nivelul de risc sau pentru a determina influența
diferiților factori asupra nivelului de risc. Apoi, informațiile primite sunt analizate și utilizate pentru
a atinge obiectivul stabilit. Principala limitare a utilizării sale este dificultatea în selectarea grupului
de experți solicitat.

Metoda analogică este utilizat atunci când utilizarea altor metode este inacceptabilă din anumite
motive. Metoda folosește o bază de date cu obiecte similare pentru a identifica dependențe comune
și a le transfera către obiectul studiat.
12. Metode de evaluare şi gestiune a deciziilor financiare pe timp de inflatie!
13. Riscul şi rentabilitatea unui portofoliu!
Riscul financiar – riscul activității de antreprenoriat, care se caracterizează prin probabilitatea
pierderilor resurselor financiare.
Rentabilitatea riscului de portofoliu
14. Concept de active curente. Ciclul operaţional şi a numerarului!

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge
obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.

Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:

1. achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;

2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit – faza producerii;
3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza comercializării.

Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse
în mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de
existenţa stocurilor.

Ciclul de conversie a numerarului (CCC) este un proces sau un ciclu în care compania
achiziționează un inventar, vinde inventarul pe credit ca un cont de încasat și apoi
colectează contul de încasat sau îl transformă în numerar. Calculul ciclului de conversie a
numerarului are trei părți: inventar, creanțe și datorii. Pentru a calcula ciclul de conversie a
numerarului, trebuie mai întâi să calculați perioada de conversie pentru inventar și creanțe și
perioada de amânare a datoriilor.
 15. Gestiunea Creanţelor.

Politica de gest. a creantelor au ca sarcină de a stabili comportaentul întreprinderii privind acordarea

creditului comercial clienților. Această politică poate fi una relaxată dar și restrictivă.
16. Gestiunea datoriilor pe termen scurt!
Deciziile privind finanţarea pe termen scurt trebuiesc corelate mereu cu activele ce trebuiesc finanţate din
aceste investiţii. Managerii financiari au la dispoziţie câteva alternative de finanţare a activelor curente
(Fondului de rulment).

1. Finanţarea fondului de rulment prin concordanţa perioadelor de maturitate. Această metodă de finanţare
presupune ca activele pe termen lung şi activele curente permanente să fie finanţate prin capitaluri
permanente, iar activele curente fluctuante să fie finanţate din pasive curente. Finanţarea activelor pe
termen lung prin pasive curente duce la creşterea riscului financiar, deoarece activele pe termen lung se
recuperează pe parcursul unor durate mai mari, iar scadenţa pasivelor curente este mai mică de un an.

Deci firma va fi nevoită să caute refinanţare la creditul pe termen scurt fapt ce poate duce la creşterea
dobânzilor şi la posibilitatea de încetare a plăţilor din cauză că fluxurile financiare nu acoperă integral
mărimea datoriei. Astfel finanţarea prin această metodă ar face riscul financiar minim, iar Fondul de
Rulment net va avea valori pozitive. O altă abordare a aceste metode presupune că fiecare sursă de
finanţare să fie rambursată din fluxurile financiare care vor fi generate de activul pe care ea la finanţat.

2. Abordarea agresivă a fondului de rulment presupune ca toate activele fixe şi o parte a activelor curente
permanente să fie finanţate cu capitaluri la termen, iar cealaltă parte a activelor curente permanente şi
activele curente fluctuante să fie finanţate prin pasive permanente.

Această abordare este mai riscantă, însă ea se bazează pe afirmaţia că de obicei dobânzile la creditele pe
termen scurt sunt mai mici decât dobânzile la împrumuturile pe termen lung şi de aceia firma care
utilizează acest mod de finanţare a fondului de rulment speră să obţină profituri mai mari datorate
diferenţei dintre dobânda la împrumuturile la termen lung şi scurt. Însă riscul modificării ratei dobânzii
este mai mare, aşa că pot fi situaţii când dobânda pe termen scurt să fie mai mare ca dobânda pentru
împrumuturile la termen. Această metodă nu este recomandată întreprinderilor ce activează într-un
mediu greu previzibil şi unde valuta naţională nu este destul de stabilă.

3. Abordarea conservativă a finanţării fondului de rulment presupune finanţarea activelor pe termen lung,
activelor curente permanente şi a unei părţi a activelor curente temporare cu capitaluri permanente, iar
finanţarea celelalte părţi a activelor curente temporare cu capitaluri pe termen scurt.

Această politică presupune minimizarea riscului financiar, însă profiturile sunt de obicei cele mai mici
deoarece sunt perioade pe parcursul cărora întreprinderea dispune de surse financiare libere pe care
trebuie să le investească în hârtii de valoare pe termen scurt, însă care oferă de obicei dobânzi mult mai
mici decât costul capitalului pe termen lung.

Această politică de finanţare a capitalului de lucru nu ţine cont de avantajele pe care le oferă creditare
pe termen scurt, care în opinia noastră sunt:

Viteza cu care se pot contracta.

Gradul mare de flexibilitate.

Principalul dezavantaj al creditării pe termen scurt este surplusul de risc care trebuie suportat de cel
ce face împrumutul, deoarece ofertantul de credit poate cere rambursarea lui în termen mic, şi costuri
mai mari dacă cresc ratele dobânzii.
 În conformitate cu Standardele naţionale de contabilitate datoriile (pasivele) pe termen scurt ale
întreprinderii se clasifică în trei grupe:

1. Datorii financiare pe termen scurt

2. Datorii comerciale pe termen scurt
3. Datorii pe termen scurt calculate

17. Concept de fond de rulment şi metode de finanţare a FR!

Deciziile privind finanţarea pe termen scurt trebuiesc corelate mereu cu activele ce trebuiesc finanţate din
aceste investiţii. Managerii financiari au la dispoziţie câteva alternative de finanţare a activelor curente
(Fondului de rulment). 17*sus

18. Costul si structura capitalului intreprinderii!

a)Costul capitalului reprezintă suma mijoacelor care trebuie plătite pentru utilizarea unui anumit tip
de resurse financiare exprimată în %.
Costul capitalului se constituie din- rata fără risc, prima pentru riscul de producție, pirma pentru
riscul financiar.
Principalele surse de capital- credite bancare, capitalul obligatar, acțiunile privilegiate, acțiunile
ordinare, profitul reinvestit, profitul nerepartizat și alte forme ale capitalului propriu.
b) Prin structura capitalului unei firme se intelege proportia relativa a capitalului propriu si a
datoriei utilizate la finantarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura financiara a unei firme
reflecta compozitia capitalurilor acesteia.
Structura capitalului este o variabila care nu depinde numai de firma, de 757b11h obiectivele sale de
crestere economica, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care consimte sa si le asume.
Structura capitalului este influentata si, adesea, determinata de actionari, de banci sau alti
imprumutatori, de stat, ca si de conjunctura economico-financiara: situatia pietei financiare,
oscilatiile ratei dobanzii etc.
18. Metode tradiţionale de finantare pe termen scurt!
Creditele pe t/s pot îmbrăca diverse forme- creditul furnizor, datoriile față de diverși creanțieri(
salariile datorate personalului, impozite datorate bugetului de stat), credite bancare pe t/s.
19. Costul capitalului propriu şi al capitalului de împrumut!
 20. Concept de structură a capitalului întreprinderii!

Structura financiara reprezintă un raport existent intre sursele proprii de finanţare si sursele
împrumutate sau intre sursele împrumutate pe termen lung si sursele împrumutate pe termen scurt.
Deoarece fiecare sursa de capital costa finanţarea poate influenta mărimea profitului, de aceia
întreprinderea trebuie sa decidă asupra metodei de finanţare. Capitalul proprii costa dividende,
capitalul împrumutat costa dobinzi. Deseori sursele proprii nu sunt ssuficiente pentru finantarea
afacerii deaceia sunt necesare imprumuturile.

WACC –costul mediu ponderat---------- al capitalului.

22. Funcţiile şi scopurile managementului financiar!
Întreprinderile se formează îşi încep activităţile pentru a realiza nişte obiective ale fondatorilor, Orice
întreprindere îşi formează un scop, o argumentare a activităţii. Se poate de afirmat că atingerea acestor
scopuri este principalul mobil al activităţii oricărei organizaţii.

Scopul de bază al managementului financiar constă în asigurarea beneficiului proprietarilor

intreprinderii.

Scopurile gestiunii financiare a întreprinderii derivă din scopurile generale ale întreprinderii
(supravieţuirea, profitul şi creşterea economică) şi se axează pe următoarele domenii: asigurarea
echilibrului financiar, rentabilitatea, creşterea economică şi flexibilitatea.

Vorbind despre scopurile întreprinderii trebuie să menţionăm că pe durata funcţionării întreprinderile îşi
pot modifica scopurile odată cu parametrii principali. Odată cu atingerea scopului întreprinderea î-şi poate
trasa alte scopuri, astfel asigurându-se o continuitate.

Rolul controlului financiar este:

 Măsurarea şi monitorizarea devierilor dintre situaţie reală şi indicatorii prevăzuţi;

 Diagnosticul în funcţie de devieri a posibilităţilor de evoluţie a situaţiei financiare. Este dificil de
realizat, deoarece o deviere poate avea mai multe urmări şi cauze;
 Determinarea acţiunilor corective, ce ar putea îmbunătăţi performanţele întreprinderii;
 În cazul când măsurile corective nu au efectul scontat, sau s-a reacţionat târziu la abaterile de la
plan este importantă revederea scopurilor iniţiale şi prognozelor
23. . Concept de politica de dividend. Tipurile politicii de dividend!

Politica de dividend este aceea care determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi către acţionari şi
fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai
semnificative surse de finanţare a creşterii corporaţionale, iar dividendele constituie fluxurile de numerar
datorate acţionarilor. Politica optimă de dividende pentru o firmă găseşte echilibrul între dividendele
curente de plătit şi rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor firmei să fie maxim.

Devident- cota-parte din porfitul net al societatii, care se repartizează intre actionari in corespiundere cu
clasele si proportional cu numarul de actiuni care le apartin.

Tipurile politicii de dividend....

1. Politica dividendelor reziduale. în practică, politica de dividende este foarte mult influenţată de
oportunităţile de investiţii şi de disponibilitatea de fonduri cu care să se finanţeze noile proiecte de investiţii.
Acest fapt a dus la dezvoltarea unei politici de dividende reziduale, care declară că o firmă trebuie să urmeze
următorii patru paşi pentru a decide proporţia din profituri distribuită sub formă de dividende: (1)
determinarea bugetului optim de investiţii; (2) determinarea capitalului necesar pentru finanţarea acestui
buget; (3) utilizarea profiturilor acumulate în cadrul componenţei capitalului propriu, pe cât posibil, şi (4)
plata de dividende numai dacă profiturile disponibile sunt mai mari decât cele necesare fondurilor pentru
bugetul de investiţii. Cuvântul rezidual înseamnă rămas, iar politica reziduală implică plata de dividende
numai din profiturile rămase.

2. Dividende constante sau progresiv crescătoare. În trecut, multe firme stabileau dividendul ca o sumă
de dolari pe acţiune, menţinând după aceea această sumă, şi crescând valoarea dividendului anual numai
dacă era clar că viitoarele profituri vor fi suficiente pentru a permite ca noul dividend să fie menţinut.
Această politică se baza pe următoarea regulă: nu reduce niciodată dividendul anual. Timp de câteva
decade, inflaţia a avut tendinţa să mărească valoarea profiturilor, astfel multe firme care au urmat politica
dividendelor stabile, au trecut la politica dividendelor cu rată de creştere stabilă. Conform acestei politici,
firma stabileşte ca obiectiv o anumită rată de creştere a dividendelor, şi încearcă să crească dividendele cu
acest procent, în fiecare an. Desigur, pentru ca această politică să fie fezabilă, profiturile trebuie să crească
cu aproximativ aceeaşi rată; o astfel de politică oferă însă investitorilor un venit stabil.

3. Proporţie constantă a dividendelor. Ar fi posibil ca o firmă să urmeze o politică de dividende care să

se caracterizeze printr-o proporţie constantă din profituri distribuită sub formă de dividende. Dacă
profiturile obţinute de firmă vor scădea, dividendele vor descreşte, chiar dacă scăderea profiturilor nu este
de durată. Astfel, o asemenea politică nu va duce la maximizarea valorii de piaţă a acţiunilor firmei care o
practică.

4. Dividend regulat de valoare scăzută plus surplusuri. Un compromis între plata unui dividend stabil
şi o proporţie constantă din profit distribuită sub formă de dividende este reprezentat de plata unui dividend
regulat de valoare scăzută plus surplusuri. O astfel de politică oferă firmei flexibilitate, iar investitorii, pot
să se bazeze cel puţin pe încasarea unei sume minime din dividende. Directorii firmei pot stabili un dividend
regulat de valoare relativ scăzută, astfel încât să poată fi menţinut chiar şi în anii cu profituri mici, şi apoi
să suplimenteze această sumă cu un extra-dividend în anii în care există disponibile fonduri în exces. Dacă
profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei au o volatilitate mare, această politică se poate dovedi cea mai
bună alegere.

5. Politica de dividende în practică. Cei mai importanţi factori în determinarea dividendelor ce se plătesc
sunt profiturile actuale şi cele estimate, proporţia distribuită sub formă de dividende, şi dividendele plătite
în anul anterior. Creşterea dividendelor reprezintă un semnal al unei profitabilităţi îmbunătăţite pentru
viitor, ceea ce duce la o creştere a preţului de piaţă al acţiunii.
24. . Procedurile de plată a dividendelor!

25. Reinvestirea dividendelor în acţiuni!

Multe persoane sunt atrase de ideea de a investi în acțiuni cu dividend. De ce?

 Deoarece sunt atractive prin calitatea randamentului, regularitatea și/sau creșterea dividendului;
 Pentru că sunt companii care au trecut cu succes peste diferite crize economice, financiare sau
geopolitice.

Această abordare investițională este foarte prezentă în rândul cetățenilor din Statele Unite. Le oferă
acestora posibilitatea de a reinvesti dividendele și de a cumpăra mai multe titluri de valoare pentru a
beneficia de puterea dobânzii compuse.
26. Procedura emisiunii acţiunilor simple. Avantajele şi dezavantajele finanţării prin emisiunea
acţiunilor simple!

Întreprinderile pot mobiliza sursele necesare dezvoltării afacerii atit prin intermediul emisiilor publice de
valori mobiliare, cit si prin plasamentele private. In cazul emiisiilor publice actiunile se vind unui numar
mare de investitori in baza unor acorduri elborate conform cerintelor comisiei nationale a pieteii valorilor
mobiliare. Plasamentele private au loc in cadrul unui numar mic de investitori iar conditiile de plasare se
negociaya direct cu investitorii.

De regula emisiile publice au loc sunb controlul unei banci de investitii sau companii de subscriere, care
ori procura emisia si apoi o revind, ori organizeaza procesul de plasare a banilor. Companiile de subscriere
realizează funcţiile de subscriere, consultanţă si distribuire a titlurilor de valoare.

Primul pas al procesului de emisie este:

1. Decizia de emisie aprobată de adunarea generală a fondatorilor sau de consiliul directorilor

companiei)
2. Declararea emisiei, stiri, conferinte de presă de presuscriere pentru a analiza interesul pietei
in VM ce vor fi emise si de a estima incasarile potentiale, etc.
3. Pegatirea prospectului preliminar al emisiei (informatii despre emisie, si informatii financiare
despre intreprindere). Prospectul preliminare reflecta acordul tuturor partilor implecate
asupra termenilor emisiei. O firma de audit va realiza un audit al rapoartelor financiare ale
firmei.
4. Prezentarea prospectului catre comisia nationala a valorilor mobiliare. De regula
intreprinderea trebuie sa astepte o perioda intre 21-30 zile pentru a primi raspunsul cu
propunerile de perfectare. Insa pot fi si intirzieri daca deficientele in elborare sunt importante.
5. Perfectarea/aprobarea emisiei, si pregatirea prospectului final, dupa ce toate deficientele au
fost omise. Prospectul final este publicat si este depus la Comisia Nationala a VM.
6. Intierea procesului se subscriere, In acelas timp se semneaza acordul de subsciere care
prevede termenii de subsciere, comisiunul companiei de subscriere, etc. De regula compania
de subscriere are la dispozutie 3-4 saptamini pentru a procura emisia (subscriere ferma) sau
a o plasa (subscriere cu effort maxim).

7. Emisia valorilor (sau procurarea emisie de catre compania de subscriere si plasarea ei

ulterioara)
8. Trasmiterea datelor despre lplasare la Comisie, care poate aproba sau anula emisia. In RM se
consideră emisiunea efectuată, dacă au fost plasate cel puţin 35% din acţiunile emise. Altfel
emisia se anuleaza.
9. Transferarea banilor la intreprindere si transmiterea inscrisurilor de proprietate (datorie )
investitorilor.

Avantajele principale ale finanţări prin acţiuni comune constau în:

1. Acţiunile comune nu obligă firmă să efectueze plăţi fixe către acţionari. Dacă firma are
profituri şi nu este nevoie de surse importante pentru dezvoltarea ulterioară firma poate decide
plata dividendelor, iar dacă nu sunt profituri atunci nu se vor plăti dividende.
2. Acţiunile comune nu au scadenţă, şi nu trebuiesc rambursate niciodată.
3. Vânzarea de acţiuni comune măreşte capacitatea de îndatorare a firmei, ceia ce îmbunătăţeşte
raitingul obligaţiunilor, şi firma se va putea îndatora mai mult.
4. Dacă compania are perspective atunci acţiunile comune adesea pot fi vândute mai bine ca
obligaţiunile. Acţiunile comune atrag anumite grupuri de investitori deoarece au de regulă o
rentabilitate mai mare şi conferă totodată o protecţie mai mare contra riscului inflaţiei.
 5. Pentru a asigura posibilitatea de finanţare în perioadele de recesiune este important de
menţinut mereu o rezervă a capacităţii de îndatorare pentru a asigure posibilitatea de finanţare
în perioadele nefaste.

Dezavantajele finanţării prin acţiuni comune pot fi următoarele:

1. Proprietarii pot pierde controlul asupra firmelor, de aceia firmele mici deseori nu se pot folosi
de această metodă de finanţare.
2. În cazul creşterii profiturilor noii proprietari au dreptul asupra lui la fel ca cei vechi, însă la
finanţarea prin obligaţiuni acest drept este fixat şi nu depinde de mărimea profiturilor.
3. Costurile de subscriere şi distribuţie pentru acţiuni sunt mai mari decât pentru obligaţiuni, în
afară de această vor fi cheltuieli legate de modificare a documentelor de constituire.
4. Finanţarea exclusivă prin acţiuni comune poate duce la creşterea costului capitalului,
deoarece acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile şi de aceea dividendele de regulă sunt
mai mari decât dobânzile.
5. Dividendele nu sunt plăţi deductibile din impozitul pe profit, pe când dobânzile se scot din
profitul impozabil.

27. Finanţarea prin intermediul operaţiunilor de Leasing!

Reieşind din conţinutul economic, leasingul este o formă de creditare cu excepţia transmiterii dreptului
de proprietate asupra obiectului de leasing locatarului şi este o variantă alternativă a formei bancare
tradiţionale de creditare.

Contract de leasing reprezintă un contract în a cărui bază o parte (locator) se obligă, la cererea unei
alte părţi (locatar), să îi asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, contra unei plăţi periodice
(rată de leasing), achiziţionat sau produs de locator, iar la expirarea contractului să respecte dreptul de
opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a face să înceteze
raporturile contractuale.

Se disting două forme de bază ale operaţiunilor de leasing:

1) Leasing financiar - rezultatul operaţiei de leasing financiar este îndreptat spre achiziţia bunului
finanţat. Cu alte cuvinte, la finele contractului, locatarul devine proprietar al bunului şi acest fapt
trebuie să fie prevăzut expres în contractul de leasing.
Legea cu privire la leasing prevede pentru leasingul financiar o perioada de leasing care să depăşească
75% din durata de funcţionare utilă a bunului obiect al leasingului. De asemenea în cazul leasingului
financiar riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului – obiect al leasingului,
trebuie să fie transferate locatarului la momentul încheierii contractului de leasing.
Totodată Locatarul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă
părţile convin astfel şi dacă locatarul îşi onorează toate obligaţiile asumate prin contract.
2) Leasingul operaţional - spre deosebire de leasingul financiar, presupune folosirea bunului finanţat
pe o perioadă limitată de timp contra unei plăţi periodice, fără asumarea unor riscuri si beneficii de
către locatar. Astfel, Locatarul este practic decis, încă de la semnarea contractului, asupra returnării
bunului finanţat la finele perioadei de leasing, urmând ca Locatorul să preia riscul de realizare a valorii
ramase neamortizate la finele contractului.
Este de menţionat că în Moldova este utilizat doar leasingul financiar, reieşind din cererea foarte redusă
pe piaţa autohtonă la operaţiunile de leasing operaţional.

Avantajele finanţării prin leasing:

  Libertatea de a alege activul necesar în cadrul activităţii, de a negocia preţul şi condiţiile
de livrare: achiziţia se poate efectua de la furnizorii/dealerii autorizaţi din Moldova sau
din străinătate;
 Decizii rapide de finanţare bazate pe prezentarea unui pachet minim de documente;
 Posibilitatea de a alege valuta finanţării (MDL, Euro sau USD);
 Efectuarea transferului către vânzător/dealer în ziua livrării;
 Venituri suplimentare prin folosirea din prima zi a activelor procurate;
 Flexibilitatea plăţilor în funcţie de particularităţile şi caracterul sezonier al afacerii;
 Condiţii avantajoase de asigurare a bunurilor.

30. Finanţarea prin intermediul obligaţiunilor!

La fel de importante în finanţarea pe termen lung sunt obligaţiunile, care reprezintă un contract pe termen
lung prin care beneficiarul împrumutului este de acord să plătească dobânzile şi tranşele principale
deţinătorului obligaţiunii.
Obligaţiunile sunt similare cu împrumuturile pe termen, însă emisiunea de obligaţiuni presupune în general
publicitate, ofertă către public şi în general vânzarea către diferiţi investitori, pe când în cazul împrumutului
la termen doar o singură instituţie financiară acordă împrumutul. Există mai multe tipuri de obligaţiuni,
cele mai importante vor fi prezentate în continuare.
Există mai multe tipuri de obligațiuni – ipotecare, generale, negarantate subordonate, pe venit, retractabile,
internaționale și convertibile.

În opinia noastră finanţarea prin obligaţiuni are avantaje şi dezavantaje, avantajele principale fiind:

1. Costul datoriei este limitat şi deţinătorii de obligaţiuni nu au parte de profituri suplimentare,

dacă firma are succes.
 2. Proprietarii companiei nu trebuie să împartă controlul atunci când utilizează finanţarea prin
datorii.
3. Rata necesară a rentabilităţii este mai mică decât la finanţarea prin acţiuni comune, deoarece
riscul e mai mic.
4. Plata dobânzii (cu excepţia obligaţiunilor pe venit) este deductibilă din impozit, ceia ce îi
reduce şi mai mult costul relativ.

Dezavantajele finanţării prin obligaţiuni sunt următoarele:

1. Datoriile reprezintă nişte cheltuieli fixe, şi dacă profiturile firmei fluctuează atunci firma ar
putea să nu facă faţă acestor cheltuieli.
2. Creşterea riscului financiar împreună cu probabilitatea mai mare de încetare a plăţilor duce
la scăderea valorii viitoare a acţiunilor comune.
3. Scadenţa obligatorie a datoriilor impune managerul financiar la luarea de măsuri pentru
rambursarea la timp a datoriei.
4. Din cauza mediului incert de activitatea planurile care au stat la baza emisiunii de obligaţiuni
pot să nu să se realizeze şi firma poate să nu fie în stare în viitor să-şi onoreze plăţile.
5. Împrumuturile pe termen lung sunt mai riscante şi de aceia contractantul creditului se poate
să fie limitat în acţiuni de diferite prevederi a contractului de emisie a obligaţiunilor.
6. Există unele limite ale capacităţii de îndatorare, fapt ce impune managementul financiar să
nu depăşească aceste limite.
31. Finanţarea hibridă (valori mobiliare derivative)!
32. Notiune de criza. Cauzele aparitiei crizei la intreprindere!
Criza reprezintă o tendinţă constantă de înrăutăţire a situaţiei financiare la întreprindere. Criza mai poate
fi caracterizată prin reducerea capacităţii întreprinderii de a finanţa necesarul intern de active curente şi
de a achita obligaţiile asumate.

De obicei criza la întreprindere poate fi împărţită în următoarele faze:

1. Reducerea profitabilităţii, micşorarea profitului. Drept consecinţă a reducerii profitabilităţii

este reducerea capacităţii de autofinanţare, şi a rezervelor de creştere economică. Soluţiile de
depăşire a crizei la această fază ţin atât de modificarea strategiei, restructurarea întreprinderii
cît şi de reducerea cheltuielilor şi creşterea productivităţii.
2. Apariţia profiturilor negative care duc la reducerea rezervelor interne a întreprinderii. Soluţia
la problema privind profiturile negative sunt legate în primul rând de restructurarea
întreprinderii.
3. Reducerea capitalului propriu. Pentru a compensa pierderile întreprinderea îşi micşorează
activele curente, fapt ce duce şi mai mult la creşterea riscului afacerii. Restructurarea nu poate
fi o soluţie, deoarece întreprinderea nu dispune de resurse pentru finanţarea ei.
4. Este faza în care întreprinderea nu dispune de resurse pentru a finanţa nici activitatea
operaţională, nici pentru a achita datoriile pe termen scurt. Persistă pericolul stopării procesului
de producţie şi lichidării întreprinderii.

Din punct de vedere economic criza poate fi privită şi ca un deficit de mijloace băneşti pentru a finanţa
activitatea operaţională şi pentru a rambursa datoriile asumate.

Cauzele aparitiei crizei la intreprindere-

Criza de obicei este cauzată de neconcordanţa anticipărilor echipei manageriale cu evoluţia reală a
mediului extern. La baza cauzei apariţiei situaţiei de criză stau o mulţime de factori, care pot fi împărţiţi
în două grupe: Externi şi Interni

Cei externi la rândul lor pot fi împărţiţi în:

Factori social-economici generali de dezvoltare a statului

Rata inflaţiei;

Instabilitatea sistemului fiscal;

Instabilitatea reglementării legislaţiei;

Diminuarea nivelului veniturilor reale a populaţiei;

Rata şomajului.

Factorii pieţei

Monopolizarea pieţei;

Diminuarea capacităţii pieţei interne;

Instabilitatea pe piaţa valutară;

Rata ofertei produselor substituitoare.

Alţi factori externi

Instabilitatea politică;

Calamităţi naturale;

Creşterea criminalităţii.

Factorii interni la rândul lor se împart în:

1. Manageriali:

Nivelul înalt al riscului comercial;

Cunoştinţele insuficiente în conjunctura pieţei;

Management financiar neeficient;

Gestionarea proastă a stocurilor de producţie;

Lipsă de lichidităţi în conducere;

Evidenţă contabilă necalitativă.

2. Operaţionali:

Lipsa unificării întreprinderii ca complex de proprietate;

Fonduri uzate şi învechite;

Capacitatea productivităţii muncii joasă;

Cheltuieli energetice mari.

3. De piaţă:

Producţia ce nu poate face faţă concurenţei;

33. Warrant-urile şi caracteristica lor!

Un warrant este o optiune emisa de o corporatie care da dreptul detinatorului de a cumpara un numar
de actiuni ale companiei la un pret specificat. In general warranturile sunt emise odata cu datoriile sau
actiunile preferentiale. Insa ele au un pret aparte si sunt tranzactionate separat. De regula warranturile
vindute impreuna cu obligatiunile permit plata unei dobinzi mai mici si deci ofera unele avantaje atit
emitentului cit si cumparatorului. Warranturile sunt optiuni pe termen lung si ofera sansa cistigurilor de
capital. Din aceasta cauza ele permit reducerea ratelor dobinzilor la obligatiunile emise impreuna.

Valoarea warrantului este pretul de piata a actiunilor- pretul de exercitare.

Warranturile si optiunile sunt instrumente dilutive, adica la emisie valoarea actiunilor se va reduce.
Deosebirea principala dintre optiuni si warranturi este faptul ca optiunile pot fi emise si de o terta
persoana, pe cind warranturile sunt emise doar de intreprindere.

34. Legea insolvabilităţii din R.Moldova!

Insolvabilitate – situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora

obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie;

Participanţi la procesul de insolvabilitate sînt: administratorul provizoriu, administratorul

insolvabilităţii, lichidatorul, creditorii, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, debitorul sau,
după caz, reprezentantul debitorului, alte organe şi persoane stabilite în prezenta lege.
35. Gestiunea situatiilor de insolvabilitate!
Etapele de gestiune a crizei practicate în managementul financiar contemporan se efectuează după
următoarea consecutivitate:

 Analiza financiară periodică (diagnosticarea întreprinderii). În anest sens întreprinderea ar

trebui să identifice, să calculeză şi să monitorizeze evoluţia a unui set de indicatori financiar
ce ar permite reacţionarea la timp în caz de criză. În acest sens pot fi utilizaţi indicatorii de
lichiditate, de gestiune a datoriilor, de gestiune a activelor, de rentabilitate..
 Identificarea factorilor care au dus la apariţia crizei în urma analizei efectuate. În baza
rezultatelor analizei se va încerca identificarea factorilor ce au determinat criza şi
posibilităţile de eliminare a lor.
 Previziunea consecinţelor crizei asupra întreprinderii şi determinarea probabilităţii
insolvabilităţii.
 Elaborarea scopurilor gestiunii anti-criză prin metode eficiente.
 Alegerea metodelor de depăşire a crizei: metode interne, externe, lichidarea întreprinderii
 Implementarea metodelor selectate.
 Verificarea implementării.

Există şi metode specifice de diagnosticare a situaţilor de criză şi a insolvabilităţii, care pot fi

împărţite în 2 grupe:

1. Metodele cantitative (Se bazează pe informaţiile financiare ale întreprinderilor cu probleme

şi presupun elaborarea unor modele concrete ce ar permite cu un anumit grad de veridicitatea
anticiparea falimentului.)
2. Metodele calitative (Se bazează pe identificarea şi analiza unor trăsături caracteristice
falimentului. Aceste trăsături caracterizează o probabilitatea mare a falimentului în viitor.)

Stabilizarea financiară la întreprinderea care se află în situaţie de criză se face concomitent după
următoarele trei etape:·

Înlăturarea incapacităţii imediate de plată·

Restabilirea stabilităţii financiare;·
Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată.

36. Operatiunea LBO – leveraged buyout!

Avantajele unui LBO
În ciuda naturii lor riscante, există unele avantaje pentru LBO:
 Mai mult control. Odată ce achiziția este convertită în proprietate privată din public, noii
proprietari pot revizui complet operațiunile companiei și structura costurilor, facilitând
succesul întreprinderii.
 Cu susul financiar. Întrucât, prin definiție, LBO-urile solicită companiilor care
achiziționează să obțină puține sau nimic din banii lor, atâta timp cât compania
achiziționată poate genera mai mult decât suficienți bani pentru a-și finanța achiziția,
investitorii câștigă.
 Funcționare continuă. Uneori situația financiară a unei companii devine atât de gravă,
încât riscă să fie închisă cu totul. Când vine un cumpărător, indiferent dacă este
administrare internă sau externi, compania are cel puțin posibilitatea de a-și menține ușile
deschise.
Dezavantaje ale unui LBO
Desigur, pentru fiecare avantaj există un dezavantaj. Iată câteva legate de LBO-uri:
 Slabul moral. Mai ales în cazurile unei preluări ostile, în care compania nu are niciun
interes să fie achiziționată, lucrătorii nefericiți își pot transmite dezamăgirea încetinind
sau oprind munca, împiedicând în continuare eforturile companiei de a reuși.
 Falimentul reprezintă un risc mare. Dacă finanțele companiei achiziționate nu pot,
singure, să acopere costul plăților împrumutului necesare pentru a cumpăra compania,
este posibil ca societatea să ajungă să declare falimentul. Finanțele slabe sunt extrem de
riscante.
 Tăieturi mai adânci. În timp ce angajații pot spera că un nou proprietar va contribui la
transformarea companiei achiziționate, în multe cazuri, reducerea costurilor necesară
pentru a readuce o companie la profitabilitate poate implica reduceri grave de locuri de
muncă și alte măsuri nepopulare. Asta înseamnă că mulți angajați își vor pierde locurile
de muncă și rezultatul ar putea avea un impact negativ asupra regiunii înconjurătoare.
37. Metode de anticipare a insolvabilitatii la întreprindere!
Modele de diagnostic al riscului de insolvabilitate
În practica analitică există două abordări principale în diagnosticul insolvabilității:
 abordarea individuală sau separată care impune în procesul de diagnosticare aplicarea unui sau
mai multor indicatori pentru estimarea riscului de insolvabilitate;
 abordare complexă care impune folosirea modelelor agregate de analiză pentru diagnosticul
insolvabilității.
Cel mai simplu model de diagnosticare a insolvabilității întreprinderii este modelul bifactorial.
La construirea modelului dat se iau în considerare doi indicatori ce caracterizează posibilitatea
activităţii viitoare a întreprinderii: coeficientul lichidităţii curente şi raportul dintre mijloacele
împrumutate la disponibilul bănesc
38. Metode de gestiune a situaţiilor de criză!
Gestionarea efectivă a oricărui tip de criză depinde de eficienţa legăturilor stabilite atât în
interiorul sistemului respectiv, cât şi între grupurile interesate din exterior.
A. Echilibrarea intereselor proprietarilor şi lucrătorilor.
B. Interacţiunea cu mediul de afaceri (Starea de instabilitate a companiei nu trebuie
considerată exclusivă.)
C. Atragerea investiţiilor.
D. Dispoziţia personalului (De rând cu grupurile formale, corespunzătoare elementelor structurii
organizatorice a companiei, în colectivul de muncă există diverse asociaţii neformale de interese.
Acestea apar, se extind şi se unesc organizatoric, se învechesc şi se dispersează sub impactul
diverşilor factori interni şi externi.)
39. Etapele formării gestiunii financiare ca ştiinţă!
În cadrul ştiinţelor economice managementul financiar este o ştiinţă relativ tânără apărută la mijlocul
secolului XX. Acum 50 de ani, disciplina de finanţe (în sensul modern) nu exista ca domeniu de
studiu ştiinţific, deşi au existat unele teorii şi precursori celebri ai finanţelor (moderne).
Iniţial domeniul de studiu a gestiunii financiare cuprindea mai mult probleme legate de aspectul
juridic al formării, fuzionării, consolidării întreprinderii, precum şi problemele legate de emiterea
titlurilor de valoare. Această preocupare a gestiunii financiare pare destul de stranie faţă de
preocupările finanţelor la etapa actuală, însă la începutul secolului era un avânt mare al
antreprenoriatului şi practica a impus această abordare. Se fondau întreprinderi, se începeau noi
afaceri, era o cerere mare de resurse pentru iniţiere de afaceri, însă pieţele de capital erau destul de
primitive, iar transferurile de fonduri de la economiile particularilor la întreprinderi se realizau cu
mari dificultăţi.

În perioada marii crize economice din anii 30 s-au petrecut schimbări radicale în stabilirea domeniului
de studiu a gestiunii financiare. Eşecurile în afaceri, insolvabilitatea agenţilor economici au
direcţionat domeniul de preocupare a financiarilor spre rezolvarea problemelor legate de faliment şi
reorganizare, lichidare corporaţională, şi reglementări guvernamentale pentru pieţele titlurilor
financiare. Finanţele erau încă de natură descriptivă şi juridică şi se concentrau cu precădere asupra
supravieţuirii firmelor şi nu pe extinderea acestora.

Se consideră însă că teoria financiară capătă o mai mare dezvoltare după al doilea război mondial şi
anume cu apariţia lucrărilor H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio
selection", 1952 şi "Portofolio selection: efficient diversification of investments", 1959, care a pus
bazele teoriei moderne a portofoliului. Aceste lucrări conţineau metodologia luării deciziilor în
domeniul investirii în active financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate. Însă modelul era
bazat pe calcule matematice destul de sofisticate, fapt ce diminua importanţa practică a lui.

În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea pieţelor de capital, investiţiilor
de portofoliu şi dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare
este legată de introducerea conceptului de reversibilitate a deciziilor financiare (de investiţii, de
finanţare, de distribuire a dividendelor), de revenire asupra deciziilor iniţiale şi de opţiune pentru
proiecte care oferă oportunităţi de rentabilitate superioare celor iniţiale. Investitorii pot opta între
proiectul iniţial şi proiectele viitoare, făcând acelaşi clasic arbitraj între diferitele oportunităţi care
apar pe piaţa financiară.
Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost elucidate până la capăt şi mai ridică
semne de întrebare cum ar fi: calcularea influenţei riscului asupra valorii activului; determinarea
politicii optime de dividend şi influenţei dividendelor asupra valorii întreprinderii; determinarea
costului lichidităţii întreprinderii, determinarea structurii financiare optime a întreprinderii etc.
40. Metode de restructurare si reorganizare a intreprinderii!
Sunt mai multe metode de clasificare a metodelor de restructurare.
Fuziune. Din punct de vedere tehnic o fuziune este o combinatie care creează o unitate
economică din două sau mai multe unităţi economice independente. Conducerile companiilor
participante aprobă acest
schimbări.
Sunt 4 categorii de fuziuni:
1. Fuziuni orizontale – atunci cind o firmă se combină cu o altă firmă din acelaşi domeniu
de activitate
2. Fuziune verticală – atunci cînd o companie fuzionează cu un furnizor sau cu un client de
al său
3. Fuziune congenerică atunci cînd fuzionează două întreprinderi înrudite după domeniul de
activitate, (de exemplu o bancă şi o companie de brokeraj)
4. Fuziune conglomerat – combinarea întreprinderilor neînrudite.

De regulă cele mai multe avantaje le oferă fuziunile verticale şi orizontale: de exemplu reducerea
cheltuielilor sau instituirea monopolurilor, etc.

Divizări. O companie reprezintă de fapt un portofoliu de active productive. Aceste active se

adăogă prin achiziţii şi se separă prin divizări.
Divizările se pot realiza prin:
- Operaţiunea Selloff (vînzare de active) - de regulă compania vinde o parte din active
, un departament o secşie contra numerarului sau contra unor titluri financiare.
- Operaţiunea Spinoff (distribuirea de acţiuni) - De regulă compania separă o
subdiviziune şi emite acţiuni pentru această subdiviziune. Fiecare acţionar va primi acţiuni de la
subdiviziunea separată. Compania insă nu va primi nimic pentru subdiviziunea separată.
Operatiunea LBO – leveraged buyout
O operatiune de a delista o companie utilizind o indatorare excesiva. Creditorii primesc dobinzi
inalte, iar intreprinderea este nevoita sa se disciplineze pentru a deservi datoriile mari. La fel
intreprinderea poate avea rentabilitati inalte, deoarece efortul propriu a actionarilor este minim.
41. Procedura de lichidare conform legii Insolvabilitatii!
Lichidarea întreprinderii este o parte a procesului de restrcturare. Daca se adopta decizia
de lichidare consiuliul creditorilor impreuna cu judecata numesc un administrator al intreprinderii
care se va ocupa de lichidare. Initial se defineste masa debitoare.
Creditori chirografari sint creditorii negarantati care au, la momentul intentarii
procesului de insolvabilitate, o creanta patrimoniala fata de debitor. Creanta patrimoniala a
creditorilor chirografari se considera nascuta pina la momentul intentarii procesului de
insolvabilitate in cazul in care raporturile pe care se bazeaza au aparut pina la acest moment.

42. Valoarea prezentă şi procesul actualizării!

Actualizarea este o procedură indispensabilă pentru asigurarea unei viziuni dinamice corecte în
aplicarea metodelor de evaluare și, de asemenea, pentru luarea în calcul a fluxurilor de rezultate
în timp. La modul cel mai simplu, actualizarea reprezintă operațiunea prin care o sumă ce va fi
încasată sau plătită în viitor este transformată în valori prezente. Necesitatea acestei
operațiuni derivă din faptul că unitățile monetare din viitor nu sunt echivalente cu cele din prezent
(fără a se lua în calcul efectul inflaționist și riscul neîncasării sau încasării parțiale a sumelor în
viitor).

Valoarea actualizată reprezintă, pe de o parte, valoarea prezentă a viitoarelor intrări nete de

numerar care urmează să fie generate în derularea normală a activității întreprinderii, iar pe de
altă parte, valoarea prezentă a viitoarelor ieșiri nete de numerar care se așteaptă să fie necesare
pentru a deconta datoriile potrivit cursului normal al afacerilor.

Valoarea actualizată este orientată spre viitor, fiind calculată pe baza fluxurilor nete de numerar
aferente intervalului prezent-viitor.
43. Evaluarea acţiunilor!
44. Concept de investitii!
Investitiile reprezinta cel mai important stimul pentru orice activitate economica. In cadrul
economiei nationale, investitiile constituie elementul fundamental care initiaza si dezvolta orice
activitate umana, reprezinta ceea ce este motorul pentru un sistem activ. Efectele pozitive ale
investitiilor pentru economia nationala nu se limiteaza numai la cresterea economica.

Concluzii si consecinte in plan managerial, dintre care urmatoarele:

- investitia este un efort actual care, ca orice efort trebuie dimensionat, previzionat si argumentat
pentru a fi sustinut de cei care trebuie sa-l faca;
- investitia vizeaza un viitor mai bun, care trebuie evidentiat stiintific si realist prin studii
complexe si adecvate;
- sursa de finantare a investitiilor reprezinta o renuntare la consumuri actuale posibile si sigure,
in favoarea unor consumuri viitoare, mai mari, mai performante, dar probabile.

Exista si o definire monetara a conceptului de investitii care considera ca si investitii, toate

cheltuielile efectuate in vederea obtinerii de venituri monetare de viitor. Asadar, orice plata
imediata susceptibila sa antreneze incasari ulterioare e presupusa ca fiind politica de investitii.

Procesul investitional este complex si cuprinde:

- estimarea valorilor investitiilor;

- analiza starii de imobilizare a resurselor financiare;
- stabilirea obligatiilor financiare din activitatea de investitii;
- dimensionarea resurselor proprii de finantare pe total si in structura;
- evaluarea rentabilitatii investitiilor.

Astfel, prezentam urmatoarele criterii de grupare a investitiilor:

a) dupa natura lor, investitiile sunt:

- investitii care se regasesc in capitalurile firmei, cum ar fi: investitii pentru terenuri si alte
mijloace fixe;
- investitii care nu maresc valoarea capitalurilor, cuprinzand: investitii necorporale de natura
cheltuielilor de constituire, dezvoltare, alte imobilizari necorporale;
- investitii financiare care se refera la titlurile de participare si alte valori.

b) dupa modul de realizare a lucrarilor, investitiile se grupeaza in:

- investitii in antrepriza, lucrarile fiind realizate de o firma specializata si nu de agentul economic

interesat;
- investitii in regie proprie, lucrarile fiind realizate de agentul economic prin dotarile
independente de care dispune.
c) dupa cum sunt privite pe piata financiara, exista trei categorii de investitii:
- investitii imobiliare, cotate la bursa de valori imobiliare;
45. Metode de măsurare a riscului investițional!
Deciziile de investire au o influenţă directă asupra nivelului riscului unei firme. Orice tip de risc este
dificil de cuantificat. Deşi se poate determina că un proiect este mai riscant ca altul, este dificil de a
elabora o măsură exactă a riscului.

Există 2 metode pentru încorporarea riscurilor proiectelor în procesul investiţional.

I Metoda echivalentului cert – prin această metodă fluxurile de numerar estimate pentru fiecare an
se corectează pentru a reflecta riscul proiectului. Toate fluxurile de numerar care nu se cunosc cu
certitudine sunt reduse. Cu cât fluxurile sunt mai riscant e, cu atât sunt mai mici valorile
echivalentului cert.

II Metoda ratei de actualizare ajustate la risc - prin care riscul diferit al proiectelor este abordat
prin schimbarea ratei de actualizare.

Metode de măsurare a riscului

Pentru calcularea riscurilor investiţionale trebuie calculate fluxurile financiare şi probabilitatea lor.

Măsura tradiţională a riscului este legată de variabilitatea rezultatului şi e definită prin distribuţia
de probabilitate. Riscul este mai mare când variaţia este mai mare. Cu cât distribuţia de probabilitate
e mai îngustă cu atât este mai probabil ca rentabilitatea reală să fie mai apropiată de rentabilitatea
aşteptată.

Levierul operaţional poate fi utilizat pentru determinarea riscului investiţional. Utilizarea LO se

bazează pe repartizarea cheltuielilor în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile. Iar structura cheltuielilor
împreună cu modificarea volumului de producţie poate influenţa în sens pozitiv sau negativ mărimea
profitului. Cu cât întreprinderea este mai aproape de pragul de rentabilitate, cu atit reiscul este mai
mare. La fel un LO mare sugerează că ântreprinderea este aproape de pragul de rentabilitate.

Analiza de sensibilitate reprezintă un principiu bazat pe testarea elasticităţii unui factor la

modificarea altui factor. În cadrul proiectelor investiţionale ca factor a carui sensibilitate este
analizată este VAN sau RIR (factor rezultativ).

Analiza de sensibilitate conţine următoarele etape:

1. selectăm un proiect investiţional

2. elaborarea în baza lui un model matematic
3. identificăm factorii critici ce pot influenţa succesul proiectului
4. depistăm relaţiile matematice dintre factorul rezultativ şi factorul analizat
5. analizăm influenţa cantitativă a fiecărui factor asupra rezultatului
6. selectăm factorul de risc.

46. Gestiunea activelor curente!

Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct
de vedere al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt
prin încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vîndute.

Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente.

Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.

Activele curente sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin transformarea
permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi
transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.

În structura activelor curente intră:

 stocuri de materii prime şi materiale

 creanţe pe termen scurt
 investiţii pe termen scurt
 mijloace băneşti
 alte active curente

Finanţarea şi creditarea activelor curente

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi
activele curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi
de produse finite. Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de
aprovizionare, producţie şi stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi sunt determinate să acorde
credite clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi tratament din partea furnizorilor
primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al exploatării. Din aceste motive a.c.
sunt finanţate de:

I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de

activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între
încasări şi cheltuieli. Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de
exploatare conform datelor din bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital
permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe TS.

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu
cît şi din capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen
scurt, adică contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării
fondurilor pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.