Analiza fundamentală este o metodă de evaluare a valorii unei companii sau a unei

investiții prin analizarea factorilor economici, financiari și de afaceri care pot afecta
performanța lor pe termen lung. Scopul analizei fundamentale este să determine dacă o
investiție este subevaluată sau supraevaluată și să ofere investitorilor o perspectivă asupra
potențialului de creștere și profitabilitate a unei afaceri.
Câteva dintre aspectele cheie analizate în cadrul analizei fundamentale includ:
1. Raportarea financiară: Investitorii examinează rapoartele financiare ale unei companii,
precum bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere și fluxurile de numerar. Aceste
documente oferă informații despre sănătatea financiară a companiei, performanța sa în
timp și modul în care gestionează fluxurile de numerar.
2. Rata de creștere: Se analizează rata de creștere a vânzărilor, veniturilor și profiturilor
unei companii în comparație cu industria sa și cu piața în general. Creșterea constantă
poate indica o companie sănătoasă și cu potențial de expansiune.
3. Marginea de profit: Se examinează marja de profit brut și marja de profit net pentru a
înțelege cât de eficientă este compania în generarea profitului din vânzări. O marjă de
profit ridicată poate sugera o companie bine gestionată.
4. Datoria și lichiditatea: Evaluarea nivelului de datorie al unei companii și a capacității
sale de a-și plăti obligațiile financiare este crucială. De asemenea, se analizează
lichiditatea companiei, adică cât de ușor poate să-și convertească activele în bani.
5. Concurența și poziționare pe piață: Se evaluează modul în care compania se situează în
comparație cu concurenții săi și cum poate să-și mențină sau îmbunătățească poziția pe
piață.
6. Factori macroeconomici: Schimbările în mediul economic, cum ar fi ratele dobânzilor,
inflația și politicile guvernamentale, pot influența afacerea și performanța sa.
7. Managementul companiei: Calitatea echipei de conducere și strategia de afaceri joacă
un rol semnificativ în succesul unei companii pe termen lung.
8. Inovație și cercetare: Investitorii se uită la abilitatea companiei de a inova și de a se
adapta la schimbările tehnologice și la cerințele pieței.
9. Evaluarea comparativă: Analiza fundamentală poate implica, de asemenea, compararea
performanței unei companii cu cea a altor companii din aceeași industrie sau sector.
10. Prognoze și perspective: Investitorii încearcă să prevadă direcția viitoare a companiei
pe baza datelor disponibile și a tendințelor economice.
Analiza fundamentală poate fi o metodă complexă și necesită o înțelegere detaliată a
afacerii și a pieței. De asemenea, există diferite abordări și metode în cadrul analizei
fundamentale, cum ar fi analiza pe baza valorii, analiza pe baza veniturilor etc.
Investitorii pot folosi aceste informații pentru a lua decizii informate privind investițiile
lor.

Analiza acțiunilor, cunoscută și sub denumirea de analiză a acțiunilor sau analiză

bursieră, este procesul prin care investitorii evaluează acțiunile unei companii pentru a
decide dacă să cumpere, să vândă sau să păstreze aceste acțiuni în portofoliul lor. Aceasta
implică evaluarea aspectelor financiare, operaționale și de piață ale unei companii pentru
a determina potențialul său de creștere și valoarea reală a acțiunilor.

Există două abordări principale în analiza acțiunilor: analiza tehnică și analiza

fundamentală.

1. Analiza Tehnică: Această abordare se concentrează pe studiul graficelor și modelelor

de prețuri ale acțiunilor. Investitorii care folosesc analiza tehnică încearcă să identifice
modele repetate în mișcările de preț și să anticipeze direcția viitoare a prețurilor.
Indicatorii tehnici, cum ar fi medii mobile, oscilatoare și volumele de tranzacționare, sunt
adesea utilizați pentru a lua decizii de tranzacționare.

2. Analiza Fundamentală: Această abordare implică evaluarea sănătății financiare și a

performanței unei companii folosind date concrete, precum rapoarte financiare, venituri,
profituri și fluxuri de numerar. Factori precum managementul companiei, poziția pe piață,
concurența și perspectivele economice sunt luați în considerare. Scopul analizei
fundamentale este de a determina valoarea intrinsecă a unei acțiuni și de a evalua dacă
aceasta este subevaluată sau supraevaluată pe piață.

În general, procesul de analiză a acțiunilor poate implica următoarele etape:

1. Cercetare și colectare de date: Investitorii strâng informații despre companie, inclusiv

rapoarte financiare, știri de piață, comunicate de presă și informații despre industrie.

2. Analiză fundamentală: Investitorii evaluează performanța financiară a companiei,

perspectivele de creștere, concurența și alte factori relevanți. Această analiză poate
implica calcule de raporturi financiare (cum ar fi preț/venit sau preț/cartier), precum și
evaluarea factorilor macroeconomici care pot influența afacerea.

3. Analiză tehnică: Investitorii pot examina graficele de preț și utiliza indicatori tehnici
pentru a identifica modele sau semnale care indică direcția prețurilor.

4. Comparare și evaluare: Investitorii compară datele și rezultatele analizei lor cu mediile

de piață, industria și cu alte companii similare.

5. Luarea deciziilor: Pe baza analizei lor, investitorii decid dacă vor să cumpere, să vândă
sau să păstreze acțiunile în portofoliul lor.

6. Monitorizare și ajustare: Investitorii urmăresc evoluția acțiunilor și revizuiesc periodic

analiza lor pentru a lua decizii informate și pentru a-și ajusta strategiile în funcție de
schimbările de piață.

Este important să înțelegeți că nicio abordare nu este sigură sau completă în sine. Unii
investitori aleg să combine elemente din ambele abordări pentru a obține o perspectivă
mai cuprinzătoare asupra acțiunilor pe care le urmăresc.
Evaluarea acțiunilor se referă la procesul de analiză și evaluare a performanței unei
acțiuni sau a unei investiții în funcție de rezultatele obținute și de obiectivele stabilite.
Aceasta poate fi aplicată în contextul investițiilor financiare, dar și în diverse alte situații
în care se iau decizii cu privire la următoarele acțiuni sau direcții de luat.

În contextul investițiilor financiare, evaluarea acțiunilor implică analiza detaliată a unei

companii sau a unui activ financiar pentru a determina dacă merită să investiți în ele. Iată
câțiva factori importanți de luat în considerare în evaluarea acțiunilor:

1. Performanța istorică: Este important să examinați cum au evoluat prețurile acțiunilor în

trecut și cum s-au comportat în raport cu piața și industria în ansamblu.

2. Fundamentele companiei: Analizați rapoartele financiare ale companiei, cum ar fi

bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, fluxul de numerar etc. Aceste informații vă
vor ajuta să înțelegeți situația financiară a companiei și să evaluați dacă aceasta este
sănătoasă și sustenabilă.

3. Perspectivele de creștere: Investigarea strategiilor de creștere ale companiei și a

piețelor în care activează este esențială pentru a evalua potențialul de creștere pe termen
lung.

4. Concurența și industria: Analizați industria în care activează compania și comparați-o

cu concurența. Înțelegerea dinamicii pieței vă poate ajuta să evaluați dacă compania are
un avantaj competitiv.

5. Managementul companiei: Evaluați calitățile și experiența echipei de conducere a

companiei. Un management capabil poate influența pozitiv performanța viitoare a
companiei.

6. Riscurile asociate: Identificați riscurile potențiale legate de industrie, concurență,

reglementări sau alte factori care pot influența negativ performanța companiei.

7. Valoarea relativă: Comparați prețul acțiunilor cu valoarea reală estimată a companiei.

Acest lucru poate ajuta la identificarea acțiunilor subevaluate sau supraevaluate.
8. Indicatori financiari: Utilizați indicatori precum P/E ratio (raportul preț/venit), P/B
ratio (raportul preț/cartier), ROE (rentabilitatea capitalurilor proprii) și alți indicatori
relevanți pentru a obține o perspectivă mai detaliată asupra valorii acțiunilor.

9. Evenimente recente și tendințe: Luați în considerare evenimentele recente legate de

companie, industrie sau economie, deoarece acestea pot avea un impact semnificativ
asupra performanței acțiunilor.

10. Diversificare: Dacă vă construiți un portofoliu de investiții, asigurați-vă că aveți o

diversificare adecvată pentru a reduce riscul.

Evaluarea acțiunilor este o activitate complexă și implică adesea atât analiză tehnică, cât
și analiză fundamentală. Este important să efectuați cercetare și să consultați surse de
încredere sau chiar să căutați sfaturi de la profesioniști financiari înainte de a lua decizii
de investiții importante.

Analiza obligațiunilor este un proces de evaluare a valorii și a riscului asociat cu

investiția în obligațiuni. Obligațiunile sunt instrumente de datorie emise de guverne,
companii sau alte entități, prin intermediul cărora emitenții împrumută bani de la
investitori și promit să plătească dobânzi periodice (cupon) și să returneze suma
principală la scadență. Iată cum se poate realiza analiza obligațiunilor:

1. Rating-ul de credit: Verificați rating-ul de credit al emitenților obligațiunii. Rating-ul

oferit de agenții de rating (cum ar fi Standard & Poor's, Moody's sau Fitch) reflectă
evaluarea calității creditului emitenților și a probabilității de rambursare a datoriei. Cu cât
rating-ul este mai ridicat, cu atât riscul creditului este considerat mai mic.

2. Cuponul și randamentul: Analizați cuponul (rata dobânzii) oferit de obligațiune în

comparație cu dobânzile curente de pe piață. De asemenea, calculați randamentul până la
scadență, care ține cont de prețul curent al obligațiunii și de suma de plată la scadență.
3. Scadența: Luați în considerare termenul de scadență al obligațiunii. Obligațiunile cu
scadențe mai lungi pot avea mai mult risc de volatilitate a prețului, dar și potențial de
randamente mai mari.

4. Prețul: Analizați prețul curent al obligațiunii. Dacă prețul este sub par (sub valoarea
nominală), obligațiunea se tranzacționează sub valoarea nominală și poate fi o
oportunitate pentru investitori. Dacă prețul este peste par, obligațiunea se tranzacționează
la o primă și poate fi mai scumpă decât valoarea nominală.

5. Tipul de obligațiune: Există diverse tipuri de obligațiuni, cum ar fi obligațiuni

guvernamentale, corporative, municipale, convertibile etc. Fiecare tip are propriile
caracteristici și riscuri asociate. De exemplu, obligațiunile guvernamentale pot fi
considerate mai sigure decât cele corporative, dar pot oferi randamente mai mici.

6. Starea financiară a emitenților: Analizați situația financiară a emitenților obligațiunilor

corporative sau municipale. Este important să vă asigurați că emitenții au capacitatea
financiară de a rambursa datoria.

7. Riscul de dobândă: Evaluarea impactului schimbărilor în ratele dobânzilor asupra

valorii obligațiunii. Obligațiunile cu perioade de scadență mai lungi sunt mai sensibile la
schimbările în ratele dobânzilor.

8. Riscul de credit: Evaluarea riscului ca emitenții să nu-și onoreze obligațiunile de plată.

Este important să evaluați calitatea creditului emitenților și să înțelegeți contextul lor
financiar și operațional.

9. Risc valutar și politic (pentru obligațiunile străine): Dacă investiți în obligațiuni emise
de entități străine, luați în considerare riscul valutar și factorii politici care pot influența
plățile și condițiile de rambursare.

10. Diversificarea portofoliului: Ca și în cazul acțiunilor, diversificarea portofoliului de

obligațiuni poate ajuta la reducerea riscului general.

Analiza obligațiunilor implică evaluarea unui set complex de factori pentru a lua decizii
de investiții informate. Consultarea experților financiari și a resurselor specializate poate
fi utilă în acest proces.
Modelul Markowitz, numit și teoria portofoliului sau teoria mediei-varianței, este un
concept cheie în domeniul finanțelor care a fost dezvoltat de Harry Markowitz în anii '50.
Acest model oferă o metodă pentru a optimiza alocarea activelor într-un portofoliu, luând
în considerare nivelurile de risc și randament. Scopul principal al modelului Markowitz
este de a construi un portofoliu care oferă un echilibru între randament și risc, pentru a
maximiza randamentul așteptat pentru un anumit nivel de risc sau pentru a minimiza
riscul pentru un anumit nivel de randament.

Principalele componente ale modelului Markowitz sunt:

1. Randament așteptat: Acesta se referă la cât de mult se așteaptă să câștigați dintr-un

anumit activ financiar sau dintr-un portofoliu de active. Randamentul așteptat se bazează
pe istoricul de randament al activului și pe așteptările viitoare.

2. Varianță și deviație standard: Varianța și deviația standard măsoară măsura în care

randamentul unui activ sau a unui portofoliu fluctuează de la media sa. Cu cât varianța
sau deviația standard sunt mai mari, cu atât fluctuațiile randamentului sunt mai mari și, în
consecință, riscul este mai mare.

3. Correlație: Correlația măsoară relația dintre randamentul a două active. Valorile de

corelație pot fi între -1 și 1. Un coeficient de corelație de 1 înseamnă o corelație pozitivă
perfectă (randamentele se mișcă împreună), un coeficient de -1 înseamnă o corelație
negativă perfectă (un activ crește în timp ce celălalt scade) și un coeficient de 0 înseamnă
o corelație nulă (randamentele nu sunt legate în mod corespunzător).

Modelul Markowitz urmărește să construiască portofolii eficiente, adică acele portofolii

care oferă cel mai bun raport dintre randamentul așteptat și riscul asumat. Procesul de
optimizare implică:

- Alegerea activelor potrivite care să fie incluse în portofoliu.

- Calcularea randamentului așteptat și a varianței (sau deviației standard) pentru fiecare
activ și pentru combinații diferite de active.
- Calcularea corelațiilor dintre active.
- Identificarea combinațiilor optime de active care maximizează randamentul așteptat
pentru un anumit nivel de risc sau minimizează riscul pentru un anumit nivel de
randament.

Punctul eficient de frontieră reprezintă o curbă care arată toate combinațiile posibile de
active care oferă cel mai mare randament așteptat pentru un anumit nivel de risc sau cel
mai mic risc pentru un anumit nivel de randament.
Este important să menționăm că modelul Markowitz are limite și presupune anumite
ipoteze simplificatoare, precum distribuția normală a randamentelor și corelații constante.
În practică, aceste ipoteze pot să nu fie întotdeauna respectate, iar utilizarea acestui model
necesită o evaluare atentă a contextului și a datelor specifice.

Modelul CAPM
Modelul CAPM - de evaluare a activelor financiare (Capital Asset Pricing Model sau
CAPM) este o teorie din domeniul finanțelor care furnizează o metodă de evaluare a
randamentelor așteptate ale activelor financiare și a costului capitalului. Acest model a
fost dezvoltat în anii '60, în principal de către William Sharpe, John Lintner și Jan
Mossin. CAPM este un instrument important în analiza investițiilor și în gestionarea
riscurilor și recompenselor în portofolii.
Principalele componente ale modelului CAPM includ:
1. Rata fără risc: Aceasta reprezintă randamentul așteptat al unui activ fără niciun risc,
cum ar fi o investiție în obligațiuni guvernamentale cu scadență într-un timp scurt.
Aceasta servește ca punct de referință pentru a evalua randamentul pe care un investitor
ar trebui să îl primească pentru a-și asuma riscul.
2. Prima de risc: Aceasta este diferența dintre randamentul așteptat al unei investiții și
rata fără risc. Ea reprezintă recompensa suplimentară pe care un investitor ar trebui să o
primească pentru a-și asuma riscul investiției.
3. Beta: Beta este o măsură a sensibilității unui activ față de mișcările pieței generale. Un
beta mai mare indică o sensibilitate mai mare la mișcările pieței, în timp ce un beta mai
mic indică o sensibilitate mai mică. Un activ cu un beta de 1 se mișcă în același ritm cu
piața. Beta este utilizat pentru a cuantifica riscul specific al unui activ.
4. Rata de piață: Aceasta reprezintă randamentul așteptat al pieței generale, adică
randamentul mediu așteptat al tuturor activelor disponibile pe piață.
Formula de bază a CAPM este următoarea:
Ra = Rf + ß (Rm – Rf)
unde: Ra = Randamentul asteptat, Rf = Randamentul fara risc, ß = riscul activului, Rm =
Randamentul pietei.
Rf = 0,31
ß=0.89
Rm=2,48
Ra = 2,6
Modelul CAPM sugerează că randamentul așteptat al unui activ ar trebui să crească
proporțional cu riscul sistemtic (măsurat prin beta) pe care îl reprezintă. Cu alte cuvinte,
activitățile cu beta-uri mai mari ar trebui să ofere randamente așteptate mai mari, pentru a
compensa investitorii pentru riscul asumat.
Deși modelul CAPM a fost foarte influent în finanțe, el are și critici. Unele dintre aceste
critici se referă la presupunerea că investitorii sunt raționali și că piața este eficientă în
toate situațiile. De asemenea, utilizarea CAPM poate să ducă la subevaluarea sau
supraevaluarea unor activități în funcție de specificul lor și de informațiile disponibile.

Modelul APT
Modelul APT - de prețuri arbitrajale (Arbitrage Pricing Theory sau APT) este o teorie
dezvoltată în domeniul finanțelor pentru a explica relația dintre randamentele activelor
financiare. APT oferă o alternativă la Modelul de Evaluare a Activelor Financiare
(CAPM) și încearcă să expliciteze modul în care investitorii cer randamentele pentru a-și
compensa pentru diferitele tipuri de riscuri.
Acest model a fost creat de economistul Stephen Ross în anii '70 și se bazează pe ideea că
prețurile activelor sunt determinate de mai mulți factori de risc, și nu doar de un singur
factor, așa cum sugerează CAPM.
Principalele componente ale modelului APT includ:
1. Factorii de risc: În loc să se bazeze pe un singur coeficient beta, ca în cazul CAPM,
APT consideră că există mai mulți factori de risc care pot influența randamentele
activelor. Acești factori pot fi specifici sectorului, economici sau financiari.
2. Premiile pentru factorii de risc: APT sugerează că investitorii cer o compensație pentru
a-și asuma diferitele tipuri de riscuri asociate cu fiecare factor. Aceste premii pentru
factorii de risc se adaugă la rata fără risc pentru a determina randamentul cerut al unui
activ.
3. Factorul de sensibilitate: În APT, sensibilitatea unui activ la fiecare factor de risc este
măsurată prin coeficientul său factor. Acest coeficient reprezintă modul în care
randamentul activului se schimbă în raport cu schimbările în factorul de risc
corespunzător.

Modelul APT poate fi reprezentat matematic sub forma următoare:

Ri = λ0 + λ1*bi1 +………+λn*bin +εi
APT = 9,8%
De când firma a fost tranzacționată pentru prima dată pe bursă, s-au înregistrat valori de
lichidare, cea mai mică valoare fiind de 0,25 lei în 2016 și cea mai mare valoare fiind de
5,86 lei în 2022. În 2022, dreptul de preemțiune a fost vândut pe acțiuni. schimb la valori
de 5,86 lei pe acțiune, care a reprezentat punctul culminant al unei serii de extinderi de
capital care o precedaseră și s-au soldat cu randamente mari pentru acționarii inițiali ai
companiei. Un preț de 2,34 lei a fost înregistrat pentru fiecare acțiune în iunie 2021;
astfel, în 2022, s-a înregistrat un maxim istoric de 5,86 lei pentru prețul unei acțiuni.
Rentabilitatea investiției pe o bază anuală a fost în medie de 19,7% și a fost determinată
în primul rând de doi factori macroeconomici importanți, și anume rata dobânzii la
bonurile de trezorerie și cursul de schimb.
Asemenea CAPM, APT are avantajele sale și limitele sale. APT oferă o abordare mai
flexibilă prin utilizarea mai multor factori de risc, ceea ce poate duce la o explicație mai
precisă a fluctuațiilor prețurilor activelor. Cu toate acestea, identificarea și măsurarea
exactă a acestor factori pot fi dificile. De asemenea, așa cum se întâmplă și cu CAPM,
APT presupune anumite ipoteze și simplificări care pot să nu fie întotdeauna realiste în
practică.

Metoda Treynor (Indicele Treynor)

Metoda Treynor, numită și Indicele Treynor, este o tehnică utilizată în domeniul
finanțelor pentru a evalua performanța unui portofoliu de investiții sau a unui activ
individual, având în vedere riscul sistemtic sau riscul de piață. Această metodă se
concentrează pe măsurarea randamentului în exces al portofoliului sau activului față de
randamentul unei investiții fără risc (de obicei rata dobânzii de pe piața monetară).
iT2021 = 2,5
iT2022 = 2,0
Prin utilizarea Indicelui Treynor, se obține o măsură a randamentului în exces pe unitate
de risc asumată (măsurată prin coeficientul beta). Cu cât indicele Treynor este mai mare,
cu atât portofoliul sau activul oferă un randament mai mare în raport cu riscul asumat.
Aceasta poate ajuta la compararea performanței între diferite portofolii sau active și la
identificarea celor care oferă cel mai bun raport între randament și risc.
Metoda Treynor se concentrează doar pe riscul sistemtic sau riscul de piață, măsurat prin
coeficientul beta. Acest lucru înseamnă că nu ia în considerare riscul specific sau riscul
legat de activitatea unei companii sau de alte factori care nu sunt legați de piață. De
asemenea, metoda Treynor poate fi sensibilă la variabilitatea coeficientului beta și la
schimbările în ratele dobânzii fără risc.
Indicele Treynor poate fi un instrument util pentru a evalua performanța portofoliilor de
investiții în funcție de riscul asumat, dar este recomandat să fie utilizat împreună cu alte
măsuri și analize pentru o evaluare mai completă a performanței și a riscului.