CAPITOLUL 1 CARACTERISTICILE ARBORETELOR

1.1. Generalităţi
În comunitatea de viaţă a pădurii, datorită unui proces îndelungat de organizare, adaptare şi
restructurare, componentele biocenozei nu se grupează la întâmplare ci sunt asociate şi repartizate într-o
manieră proprie. Datorită acestui fapt, plantele forestiere, care au dimensiuni şi exigenţe diferite faţă de
factorii de mediu (în special lumina), ocupă în plan vertical poziţii variabile, ceea ce face posibilă
distingerea mai multor etaje de vegetaţie. Acestea includ totalitatea plantelor care se ridică aproximativ
la acelaşi nivel, având în consecinţă talie, port şi comportament mai mult sau mai puţin asemănător
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Într-o secţiune verticală prin pădure se pot distinge următoarele
etaje de vegetaţie (figura 1): Fig. 1. Etajele de vegetaţie ale pădurii (din Nicolescu, 2003)  etajul
arborilor, care constituie arboretul;  etajul arbuştilor (subarboretul);  etajul puieţilor, lăstarilor sau
drajonilor aparţinând speciilor arborescente (seminţişul sau lăstărişul);  etajul plantelor erbacee (pătura
erbacee sau pătura vie). La aceste etaje supraterane se adaugă pătura moartă (litiera), constituită din
resturi organice vegetale şi animale căzute pe solul pădurii, solul şi substratul litologic (Negulescu, în
Negulescu et al., 1973).
1.2. Arboretul şi caracteristicile lui
Noţiunea de arboret are un dublu sens:  reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea
pădurii ca ecosistem, alcătuind etajul arborilor;  cuprinde o porţiune de pădure omogenă în ce priveşte
condiţiile staţionale şi de vegetaţie – în special etajul arborilor – şi care se deosebeşte evident de restul
pădurii din jur (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În mod concret, la descrierea arboretului
interesează caracteristicile sale structurale, precum şi cele calitative.
1.2.1. Caracteristice structurale ale arboretului
1.2.1.1. Caracteristicile arboretului în structura orizontală
Din acest punct de vedere, principalele elemente de caracterizare sunt (1) compoziţia, (2) consistenţa,
(3) desimea, (4) densitatea, (5) gradul de umbrire a arboretului, la care se adaugă (6) diametrul mediu şi
suprafaţa de bază a arboretului. (1) Prin compoziţie se înţelege numărul speciilor care intră în
constituirea arboretului şi proporţia de participare a acestora (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Speciile se înscriu prin denumirea lor prescurtată, iar proporţia lor de participare se exprimă în mod
obişnuit în unităţi întregi, în zecimi sau sutimi. În funcţie de numărul de specii participante, arboretele
se clasifică în:  pure (constituite exclusiv dintr-o singură specie);  practic pure (când specia
preponderentă participă cu cel puţin 90% din numărul total al arborilor (arborete tinere), respectiv din
suprafaţa de bază sau volumul arboretetului (arborete mature sau bătrâne);  amestecate (de amestec),
alcătuite din două sau mai multe specii şi în care fiecare participă cu cel puţin 10 (20)% în compunerea
arboretului. Speciile care realizează mai puţin de 10 % din compoziţie se numesc diseminate şi se
menţionează fără a mai fi precizată proporţia lor în compoziţie. 4 La rândul lor, arboretele amestecate au
fost diferenţiate după modul de grupare a arborilor componenţi în două categorii:  amestecuri uniforme
(regulate), în care diferitele specii arborescente se grupează cu o anumită regularitate (rânduri, fâşii, ca
în cazul plantaţiilor);  amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se amestecă într-o manieră
cu totul întâmplătoare. Amestecurile, după durata lor, s-au împărţit în permanente (când toate speciile
din amestec ajung până la vârsta exploatabilităţii) şi temporare (când mai curând sau mai târziu una sau
mai multe specii vor fi eliminate din amestec) (Drăcea, 1923-1924). După suprafaţa ocupată de
exemplarele unei specii într-un loc este mai mare de 5.000 m2 , acestea formează un arboret pur. În
arboretele amestecate, datorită valorii culturale şi economice diferite a speciilor componente, s-au
diferenţiat specii principale şi specii secundare (ajutătoare). Speciile principale sunt de bază (cu pondere
mare în arborete şi care constituie ţelul principal în gospodărirea pădurilor - stejar pedunculat, gorun,
molid, brad, fag etc.) şi de amestec (cu pondere redusă, dar uneori cu importanţă economică foarte
ridicată, cum este cazul frasinului, ulmilor, teilor, acerineelor, sorbilor etc.). (2) Prin consistenţa (notată
cu K) unui arboret se înţelege gradul de acoperire ce există între coroanele arborilor componenţi sau
gradul de închidere al masivului (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Consistenţa ia în
considerare numai etajul arborilor, nu şi arbuştii, şi se exprimă prin indici de consistenţă de la 1,0 la 0,1,
deosebindu-se următoarele categorii de arborete:  cu consistenţa plină (K=1,0);  cu consistenţa
aproape plină (K=0,7 – 0,9);  cu consistenţa rărită, luminate sau brăcuite (K=0,4 – 0,6);  cu
consistenţa degradată (poienite) (K=0,1 – 0,3) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În general, consistenţa se poate determina prin două modalităţi: 1. Aprecierea vizuală a ponderii
suprafeţei proiecţiei orizontale a coronamentului arboretului din suprafaţa totală a terenului pe care
acesta este instalat. Stabilirea pe cale vizuală a consistenţei constituie modalitatea folosită în mod
obişnuit în practica silvică. 2. Pe cale analitică, prin utilizarea aerofotogramelor sau fotografiilor de la
sol, pe care se delimitează proiecţia orizontală a coroanelor arborilor. (3) Indicele de desime al unui
arboret se determină ca raport între numărul de arbori existenţi la hectar şi numărul de arbori din
tabelele de producţie pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie şi vârstă. Desimea
arboretului se poate exprima prin raportul dintre suprafaţa de bază reală la hectar şi suprafaţa de bază
considerată normală, extrasă din tabelele de producţie [(4) indicele de densitate sau de suprafaţă],
respectiv prin raportul dintre volumul real la hectar şi cel extras din tabelele de producţie [(4) indice de
densitate sau de productivitate] pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie şi vârstă
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959) . Indicii de desime şi densitatea pot lua atât valori
subunitare cât şi supraunitare. (5) Gradul de umbrire se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret
asupra solului. (6) Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor
componenţi şi se determină pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente de
arboret. 1.2.1.2. Caracteristicile arboretului în structura verticală Aceste caracteristici sunt (1) etajarea
arboretului, (2) profilul arboretului, (3) închiderea arboretului şi (4) înălţimea medie a arboretului. (1)
Etajarea arborilor se referă la modul în care diferitele categorii de arbori ce participă la constituirea
arboretului se repartizează pe etaje sau structuri mai mult sau mai puţin distincte şi durabile (Negulescu,
în Negulescu et al., 1973). Drept urmare, s-au distins (figura 2):  arborete unietajate (monoetajate), în
care toţi arborii, ajungând aproximativ la acelaşi nivel (chiar dacă există diferenţe de înălţime între
aceştia), constituie un singur etaj de vegetaţie. Este cazul arboretelor de aceeaşi vârstă (echiene) şi pure,
ca şi al arboretelor amestecate, formate din specii cu ritmuri de creştere similare.  arborete bietajate, în
care arborii formează două etaje de vegetaţie (principal sau dominant şi secundar, dominat sau subetaj),
cum este cazul în şleauri (cvercete amestecate în care pe lângă specia de Quercus participă ca elemente
de amestec obligatorii, de egală importanţă, specii de Tilia şi Carpinus). 5 Fig. 2. Schema unui arboret
monoetajat (a, ) bietajat (b) şi multietajat (c) (din Nicolescu, 2003) Arboretele monoetajate pot trece cu
timpul în bietajate (cazul unor amestecuri de fag, brad şi molid). În acelaşi timp, din unele arborete
bietajate în tinereţe (amestecuri provizorii, de tip molid-mesteacăn sau amestecuri de răşinoase şi fag cu
specii pioniere-plop tremurător, salcie căprească sau mesteacăn) pot rezulta arborete monoetajate la
maturitate sau bătrâneţe.  arborete multietajate, constituite din trei sau mai multe etaje, care se
întâlnesc doar în pădurile tropicale umede (în pădurile temperate, cum sunt şi cele din ţara noastră,
există numai arborete mono- şi bietajate). În cazul arboretelor monoetajate, pe măsura înaintării în
vârstă şi odată cu diferenţierea arborilor după înălţime, coronamentul se împarte în două plafoane: 
plafonul superior, care este constituit din arborii cei mai înalţi şi mijlocii şi care are aspect continuu; 
plafonul inferior, format din arborii mici, rămaşi în urmă cu creşterea, repartizaţi numai ici şi colo sub
cel superior (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). (2) Profilul arboretului se referă la alura pe
care o prezintă suprafaţa superioară a coronamentului (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Astfel, se
deosebesc (figura 3): Fig. 3. Profilul arboretului: continuu(a), ondulat (b), în trepte (c) şi dantelat (d)
(după Negulescu şi Ciumac, 1959, din Nicolescu, 2003)  arborete cu profil continuu, când coroanele
arborilor ajung la aceeaşi înălţime (cazul arboretelor echiene şi pure, cum sunt monoculturile de plopi
euramericani);  arborete cu profil ondulat, când înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât, în
secţiune verticală, suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos;  arborete cu profil
în trepte, când arborii din suprafeţele alăturate diferă evident între ei ca înălţime, care descreşte sau
creşte gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi în diferite variante); 
arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii sunt foarte diferiţi ca înălţime, dând suprafeţei
superioare a coronamentului un aspect cu totul neregulat (cazul arboretelor virgine sau grădinărite)
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). (3) Închiderea arboretului se referă la modul în care
diferitele categorii de arbori cu înălţimi egale sau diferite participă la realizarea stării de masiv
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În mod concret, închiderea arboretului se poate produce în trei
moduri: pe orizontală, pe verticală şi în trepte (figura 4). 6 Fig. 4. Închiderea arboretului : pe orizontală
(a), pe verticală (b), în trepte (c) (din Nicolescu, 2003) (4) Înălţimea medie a arboretului reprezintă o
mărime medie a înălţimii arborilor componenţi, determinânduse pe specii sau elemente de arboret. În
arboretele echiene şi monoetajate, cu închidere pe orizontală, au fost imaginate diverse clasificări ale
arborilor după înălţime, dintre care cea mai cunoscută şi utilizată la nivel european este cea datorată lui
Kraft (1884). Prin aprecierea vizuală a poziţiei arborilor şi a gradului de dezvoltare a coroanei arborilor,
acesta a diferenţiat cinci clase poziţionale (figura 5): 2 4a 2 3 1 4b 2 5 3 2 Fig. 5. Clasificarea lui Kraft
(1884) (arboret de pin silvestru) (din Nicolescu, 2003)  clasa I – arbori predominanţi, care sunt cei mai
înalţi şi cu coroanele cele mai dezvoltate.  clasa a II-a - arbori dominanţi, care au înălţimi apropiate de
predominanţi, dar coroane mai puţin dezvoltate.  clasa a III-a – arbori codominanţi, cu înălţime ceva
mai redusă decât arborii din primele două clase şi cu coroanele înghesuite şi mai slab dezvoltate.  clasa
a IV-a – arbori dominaţi, care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi uneori dezvoltate
numai într-o parte. Arborii dominaţi au fost împărţiţi în două subclase: - IVa – arbori cu partea
superioară a coroanei în lumină. - IVb – arbori numai cu vârful în lumină.  Clasa a V-a – arbori
copleşiţi ( cu totul umbriţi, înăbuşiţi), care fie mai prezintă încă frunziş (subclasa Va – cazul speciilor de
umbră), fie sunt deperisanţi sau complet uscaţi ( subclasa Vb). Arborii din clasele I, a II-a şi a III–a
formează plafonul superior, în timp ce exemplarele din clasele a IV-a şi a V-a fac parte din plafonul
inferior al arboretului. 1.2.2. Caracteristicile calitative ale arboretului Din aceste caracteristici fac parte
(1) originea, (2) modul de regenerare, (3) vârsta, (4) clasa de producţie, (5) calitatea, şi (6) starea de
vegetaţie. (1) Originea arboretelor. În raport cu originea lor, arboretele se clasifică în: - naturale, care
apar pe cale generativă (din sămânţă) sau vegetativă (din lăstari sau drajoni); 7 - artificiale, create de om
prin semănături directe, prin plantaţii cu puieţi sau prin butăşiri. Arboretele naturale, la rândul lor, se
împart în:  virgine, care au luat naştere şi se dezvoltă din generaţie în generaţie, fără nici un fel de
intervenţie antropogenă;  cvasivirgine, care sunt asemănătoare ca structură cu primele, dar sunt afectate
prin intervenţii antropogene care nu le modifică însă esenţial modul lor de organizare şi funcţionare 
cultivate, apărute sub influenţa factorilor mediului natural, dar şi datorită unei evidente intervenţii
umane. După (2) modul de regenerare se diferenţiază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959): -
arborete din sămânţă (de codru), provenite în totalitate sau în proporţie de minim 70% din sămânţă (pe
cale naturală – însămânţare naturală; pe cale artificială – din plantaţii sau prin însămânţare artificială). -
arborete din lăstari (drajoni) (de crâng), regenerate pe cale vegetativă în proporţie de cel puţin 70%. -
arborete cu provenienţă mixtă (de crâng compus), regenerate atât din sămânţă, cât şi din lăstari
(drajoni), în proporţii apropiate dar care nu ating în nici un caz 70% (50% din sămânţă + 50% din
lăstari; 60% din sămânţă + 40% din lăstari etc.). (3)Vârsta arboretului. În funcţie de vârsta arborilor
componenţi se disting arborete echiene, pluriene şi de vârste multiple (xxx, 1984) (figura 6). Arboretele
echiene sunt constituite din arbori care au practic aceeaşi vârsta sau diferă cu cel mult 5 ani, provenind
din plantaţii, însămânţări naturale sau artificiale, regenerări din lăstari sau drajoni. Fig. 6. Arborete
echiene (a), pluriene (b) şi de vârste multiple (c) (după Smith et al., 1997, din Nicolescu, 2003) În
silvicultura noastră se mai consideră arborete relativ echiene şi cele în care vârsta arborilor variază cu
peste 5 ani dar nu cu mai mult de 30 de ani. Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de
diametre şi vârste, de la un an până la vârste foarte înaintate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea
speciei în condiţiile staţionale date. Între arboretele relativ echiene şi arboretele pluriene a fost distinsă
şi o treaptă intermediară, reprezentată prin arboretele relativ pluriene, caracterizate prin faptul că arborii
fac parte din 2-3 generaţii care se dispun în mod natural în etaje distincte (xxx, 1984). Arboretele de
vârste multiple cuprind arbori grupaţi în mai multe generaţii, fiecare dintre acestea având ca vârstă un
multiplu al vârstei exploatabilităţii generaţiei celei mai tinere. Această structură se realizează în pădurile
tratate în crâng compus, unde generaţia cea mai tânără este cea de crâng (vârsta exploatabilităţii = n), iar
celelalte generaţii (aşa-numitele rezerve) au vârsta egală cu 2n, 3n, 4n etc. (4) Prin clasă de producţie se
înţelege, în linii mari, capacitatea de producţie a unui arboret, care este influenţată de condiţiile edafo-
climatice în care creşte arboretul respectiv (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). În mod practic,
clasa de producţie se determină cu ajutorul tabelelor de producţie, însă în mod diferit pentru arborete
echiene şi pluriene (figura 7). 8 Fig. 7. Grafice pentru determinarea clasei de producţie în arborete
echiene (a) şi pluriene (b) (după Giurgiu, 1979, din Nicolescu, 2003) Astfel, în cazul arboretelor
echiene, aceasta se stabileşte pentru fiecare specie în funcţie de vârsta şi înălţimea medie, folosind
graficele pentru determinarea clasei de producţie relativă şi absolută. În arboretele pluriene, clasa de
producţie se stabileşte cu acelaşi gen de grafice (dar având pe axa absciselor diametrul şi nu vârsta), în
funcţie de înălţimea realizată la diametrul de referinţă de 50 cm. Tabelele de producţie sunt alcătuite
pentru cinci clase de producţie relative. Cele mai mari dimensiuni şi cea mai ridicată producţie se
realizează de arboretele din clasa I, iar valorile cele mai reduse de cele din clasa a V-a. În comparaţiile
dintre specii, clasa de producţie relativă este needificatoare deoarece, spre exemplu, un molidiş din clasa
a II-a de producţie este mai productiv decât un pinet din clasa I de producţie. (5) Calitatea arborilor se
apreciază după proporţia lemnului de lucru pe care îl conţin, în funcţie de care se realizează indicele de
utilizare a lemnului, definit ca raport între volumul lemnului de lucru şi volumul total (xxx, 2000).
Arborii pe picior (în pădure) se grupează în patru clase de calitate, în funcţie de proporţia din înălţimea
lor totală aptă pentru lemn de lucru, după următoarele criterii (tabelul 1): Tab.1. Criterii de încadrare a
arborilor în clase de calitate (după xxx, 1986, din Nicolescu, 2003) Grupa de specii Clasa de calitate
Proporţia din înălţimea totală a arborelui aptă pentru lemn de lucru (%) Procent mediu de utilizare din
volumul fusului la răşinoase şi din volumul arborelui întreg la foioase Coeficienţi de echivalenţă Lemn
de lucru Lemn de foc Răşinoase I Peste 60 98 2 1,00 II 0,40-0,60 92 8 0,94 III 0,10-0,40 79 21 0,81 IV
Sub 0,10 15 85 0,15 Foioase I Peste 0,50 86 14 1,00 II 0,25-0,50 70 30 0,81 III 0,10-0,25 49 51 0,57 IV
Sub 0,10 15 85 0,17 Aprecierea calităţii arborilor se face vizual, astfel că operatorul trebuie să cunoască
atât prevederile standardelor în vigoare în privinţa condiţiilor de admisibilitate ale sortimentului lemnos
cu cele mai largi limite, precum şi corelaţia dintre aspectul exterior al arborelui nedoborât şi defecte
interioare ale lemnului. (6) Starea de vegetaţie (vitalitate) se referă la vigoarea de creştere şi rezistenţa la
intemperii a unui arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973) . Din acest punct de vedere arboretele
au fost diferenţiate în următoarele categorii (xxx, 1984): - arborete cu stare de vegetaţie foarte activă
(viguroasă), când arborii înregistrează în ultimii ani creşteri în diametru şi înălţime foarte mari în raport
cu vârsta şi bonitatea staţiunii; - arborete cu stare de vegetaţie activă (viguroasă), când ultimele creşteri
anuale în diametru şi înălţime depăşesc pe cele normale; - arborete cu stare de vegetaţie normală, când
ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt mijlocii în raport cu vârsta şi bonitatea staţiunii; - arborete
cu stare de vegetaţie slabă, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt subnormale (mai mici
decât valorile medii); - arborete cu stare de vegetaţie foarte slabă (lâncedă), când ultimele creşteri în
diametru şi înălţime sunt practic nule. 9
CAPITOLUL 2 DEZVOLTAREA PĂDURII
Spre deosebire de creştere, care este un proces bioacumulativ, dezvoltarea pădurii se referă la trecerea
succesivă în timp a acesteia printr-o suită de stări calitativ noi, de etape şi faze diferite de organizare şi
funcţionare. Dezvoltarea pădurii este procesul care se referă la schimbările de ordin calitativ, marcate de
momentele prin care trece pădurea de-a lungul existenţei unei generaţii (Florescu şi Nicolescu, 1996).
Dezvoltarea este un proces deosebit de complex, în care sunt angajate toate organismele vii componente
ale comunităţii de viaţă din pădure. Cu toate acestea, importanţă silviculturală deosebită prezintă numai
dezvoltarea arborilor şi arboretelor. 2.1. Dezvoltarea arborilor În silvicultură se recunosc patru etape
distincte de dezvoltare a arborilor individuali şi anume: etapa embrionară, a tinereţii, a maturităţii şi a
bătrâneţii (Florescu şi Nicolescu, 1996). Etapa embrionară începe cu fecundarea celulei-ou, are loc pe
planta mamă şi durează până la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă, când aceasta devine
capabilă să germineze. Etapa tinereţii începe din momentul germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor
şi se încheie odată cu formarea pentru prima oară a organelor de reproducere (flori, fructe). Durata
acestei etape este relativ scurtă, dar variabilă de la un individ la altul sau de la o specie la alta,
depinzând de întregul complex de factori bioecologici, iar în pădurea cultivată şi de caracterul
intervenţiilor silvotehnice. Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează de la trecerea arborilor la
fructificaţie până când aceştia intră într-o avansată stare de decrepitudine (depericiune). În această
etapă, arborii fructifică abundent, nu mai lăstăresc, realizează forme şi calităţi superioare. Plasticitatea şi
adaptabilitatea lor la condiţiile de mediu, ca şi capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice slăbesc,
iar conservatorismul ereditar este tot mai accentuat. Prin fructificaţie, arborii participă la regenerarea
pădurii. Etapa bătrâneţii începe din momentul când arborii intră în depericiune, adică atunci când
cantitatea de biomasă acumulată prin creştere se reduce, devenind inferioară pierderilor prin
dezasimilaţie, când se constată putrezirea crăcilor şi rădăcinilor, apariţia scorburilor etc. 2.2.
Dezvoltarea arboretelor În dezvoltarea pădurii echiene se pot diferenţia mai multe etape şi faze (stadii)
de dezvoltare a arboretelui, în strânsă legătură cu schimbările care au loc în structura pădurii şi în
mediul său propriu (îndeosebi în masa arborilor componenţi). În linii mari, în dezvoltarea pădurii se
disting doar trei etape: a tinereţii, a maturităţii şi a bătrâneţii, cu mai multe faze (Florescu şi Nicolescu,
1996) (figura 8). Fig.8. Etapele şi fazele de dezvoltare într-un arboret echien (după ONF, 1984, din
Florescu şi Nicolescu, 1996) Etapa tinereţii începe odată cu instalarea unei noi generaţii arborescente
(deci când are loc răsărirea plantulelor), pădurea în ansamblu realizându-se însă structural şi funcţional
numai după constituirea stării de masiv. Această primă etapă durează până în momentul în care arboretul
respectiv ajunge la prima fructificaţie abundentă. În cadrul etapei tinereţii, se disting mai multe faze de
dezvoltare şi anume (figura 8): 10 a) Faza de seminţiş începe din momentul apariţiei în masă a
plantulelor şi se încheie odată cu constituirea stării de masiv, când se realizează trecerea de la existenţa
izolată a fiecărui exemplar la starea gregară a masei arborilor care constituie noul arboret. Caracteristic
acestei faze este faptul că numărul mare de exemplare existente este condiţionat în creştere de mediul
impus de terenul descoperit sau de arboretul matur sub care se dezvoltă. În cazul regenerării din
sămânţă, în această fază se pot diferenţia două subfaze şi anume subfaza plantulelor şi subfaza puieţilor.
În ambele subfaze, puieţii au de făcut faţă, în mod individual, acţiunii factorilor mediului biotic (arboret,
subarboret, pătura erbacee, macro- şi micro-fauna pădurii etc.) sau abiotic (mediul climatic, edafic,
orografic, dar şi excese termice,secetă, avalanşe etc.). Ca urmare a acestui fapt, un număr mare de puieţi
poate să dispară în masă. În cazul când instalarea puieţilor beneficiază de adăpostul masivului parental,
creşterea şi dezvoltarea acestora decurg mai sigur, fără a fi expuse riscurilor de pe terenul descoperit. De
aceea, pentru seminţişul speciilor sensibile la îngheţuri, secetă, arşiţă, cum este cazul celui de brad şi
fag, adăpostul matern apare indispensabil şi hotărâtor pentru soarta puieţilor. Dacă însă vechiul adăpost
parental se păstrează mult timp prea închis, atunci, datorită competiţiei pentru lumină dintre generaţia
adultă şi cea juvenilă, seminţişul poate să dispară integral. În acelaşi mod se petrec lucrurile şi în cazul
concurenţei ierburilor, care se dezvoltă viguros pe terenul rămas complet descoperit în urma exploatării.
Şi subarboretul sau speciile pioniere, dezvoltându-se luxuriant sub influenţa afluxului puternic de
lumină, pot provoca adeseori copleşirea şi chiar eliminarea seminţişurilor celor mai dese. În această fază
de dezvoltare se poate face, de asemenea, frecvent resimţită şi acţiunea negativă a unor componente ale
faunei sălbatice sau domestice. b) Faza de desiş (hăţiş) este marcată de constituirea stării de masiv a
noului arboret şi durează până la începerea elagajului natural, când înălţimea arborilor ajunge, în
general, la 2-2,5 m. Această fază reprezintă un moment important în viaţa arboretului, deoarece, odată
cu închiderea coronamentului, exemplarele participante trec la traiul în comun şi se constituie un nou
mediu intern specific al pădurii tinere. În funcţie de desimea arboretului şi capacitatea sa de reţinere a
luminii în coronament, se produc schimbări importante în structura biocenozei, soldate de regulă cu
dispariţia treptată a celorlalte etaje de vegetaţie (subarboretul şi pătura erbacee). Creşterea arborilor
componenţi (în special cea în înălţime) se intensifică tot mai mult, astfel încât biocenoza poate să fie
saturată chiar şi numai cu exemplarele arborescente. În acelaşi timp, sub presiunea competiţiei inter- şi
intraspecifice, se ajunge la o dinamică tot mai activă în desfăşurarea întregii suite de procese colective,
care întreţin şi însoţesc dezvoltarea pădurii. Durata acestei faze este mai scurtă la speciile repede
crescătoare, iar la oricare din specii şi arborete acelaşi fapt se constată în condiţiile staţionale cele mai
favorabile, precum şi în cazul unor densităţi numerice mai mari. De asemenea, speciile care dispun de
capacitatea de regenerare vegetativă pot lăstări viguros. În arboretele amestecate, constituite din specii
cu ritmuri de creştere diferite, apar diferenţieri mai puternice şi sunt frecvente cazurile când speciile
pioniere repede crescătoare (mesteacănul, plopul tremurător, salcia căprească) pot provoca copleşirea
sau chiar eliminarea speciilor de bază, mai încet crescătoare. De aceea, cu toate că arboretul nou
constituit a parcurs deja faza critică precedentă, în cazul pădurii cultivate este nevoie de o atentă
conducere şi îngrijire. c) Faza de nuieliş începe odată cu declanşarea elagajului natural al arborilor şi se
consideră încheiată când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de cca 5 cm. Creşterea în
înălţime, diferenţierea arborilor şi eliminarea naturală se intensifică, iar în arboretele amestecate apare
pericolul ca speciile mai încet crescătoare să fie copleşite şi eliminate. Odată cu începerea elagajului
natural, concomitent cu îndreptarea tulpinilor, încep să se precizeze calitatea şi valoarea arborilor
constituenţi. d) Faza de prăjiniş se referă la perioada în care diametrul mediu al arboretelui este cuprins
între 5 şi (8) 10 cm. În acest interval creşterea în înălţime se intensifică tot mai mult, diferenţierea
arborilor se accentuează, eliminarea şi elagajul natural sunt active, competiţia inter- şi intraspecifică
devine tot mai susţinută. Arboretul se menţine încă destul de des şi bine încheiat, fapt care face ca,
uneori, coroanele arborilor să fie slab dezvoltate şi înghesuite, iar trunchiurile excesiv de zvelte. În
aceste condiţii arboretul devine vulnerabil la îndoire, la rupturi sau chiar la doborâturi provocate în
special de zăpadă. Capacitatea de regenerare vegetativă se menţine, de asemenea, activă. e) Faza de
păriş (ultima din etapa tinereţii) începe când diametrul mediu al arboretelui este de (8) 10 cm şi durează
până la producerea primei fructificaţii, când arboretul trece în etapa maturităţii (obişnuit, diametrul
mediu al arboretelui ajunge la 18-20 cm). Această fază se caracterizează prin culminarea creşterii
curente în înălţime a arboretului, intensificarea creşterilor în grosime şi volum, dezvoltarea susţinută a
sistemului radicelar, slăbirea intensităţii eliminării naturale şi reducerea numărului de arbori, însoţite de
ridicarea calităţii celor rămaşi, precum şi prin realizarea celei mai bogate mase foliare şi cantităţi de
pătură moartă pe unitatea de suprafaţă. Unele arborete artificiale labile, instalate în condiţii staţionale
necorespunzătoare, sunt expuse la apariţia fenomenului de uscare intensă (în masă), obligând la măsuri
neîntârziate de reconstrucţie ecologică a pădurii respective. De asemenea, arboretele încă manifestă o
rezistenţă redusă la acţiunea vătămătoare a zăpezii şi a altor factori abiotici şi biotici vătămători. Etapa
maturităţii începe odată cu prima fructificaţie abundentă a arboretelui şi durează până când acesta
ajunge într-o stare avansată de lâncezire şi depericiune. Pădurea cultivată ajunge însă la termenul
exploatării, fără a parcurge integral această etapă. În etapa maturităţii se disting două faze (stadii de
dezvoltare): 11 1) Faza de codrişor (codru tânăr) este marcată de trecerea arboretului la maturitate şi
durează atâta timp cât diametrul mediu al arboretelui variază între 21 şi 35 cm. Arboretul încă dispune
de o creştere foarte activă şi prezintă o viguroasă capacitate de regenerare din sămânţă. În schimb,
regenerarea vegetativă din lăstari şi drajoni se reduce drastic şi practic nu mai contează. Creşterile în
înălţime diminuează, în timp ce creşterile în grosime, în volum şi substanţă uscată culminează şi apoi
încep şi ele să diminueze treptat. Coronamentul arboretelui se ridică la o înălţime tot mai mare faţă de
sol şi se răreşte treptat, dar, cu toate că refacerea sa este mai înceată, arborii rămaşi în picioare continuă
să reacţioneze activ. În noile condiţii structurale, generate de intensificarea luminii în interiorul
arboretului, apar etajul subarboretului şi păturii erbacee, care se îndesesc şi cresc din ce în ce mai
viguros, putând deveni un obstacol important în calea regenerării naturale a pădurii, cu toate că şi
fructificarea se intensifică. 2) Faza de codru mijlociu (codru) se referă la perioada în care diametrul
mediu al arboretului depăşeşte 35 cm şi se consideră de fapt încheiată atunci când creşterile curentă şi
medie ale arboretului intră în declin, fiind inferioare pierderilor de biomasă provocată de apariţia
putregaiurilor şi a scorburilor şi trecerea în etapa bătrâneţii. Pe măsură ce arboretul înaintează în vârstă,
capacitatea de folosire integrală şi intensivă a mediului slăbeşte şi, în consecinţă, biocenoza se
restructurează prin dezvoltarea tot mai susţinută a subarboretului, a păturii erbacee şi eventual şi a unei
noi generaţii arborescente. Ca urmare, procesul de creştere, diferenţiere şi eliminare, precum şi
capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice, slăbesc tot mai mult. În schimb, pe măsura înaintării
arboretului în vârstă, dacă nu se instalează o nouă generaţie arborescentă juvenilă, creşte pericolul
invaziei păturii erbacee, care produce înţelenirea solului şi împiedică desfăşurarea normală a regenerării
din sămânţă. Etapa bătrâneţii începe atunci când arboretul, constituit dintr-un număr destul de mic de
arbori rămaşi, prezintă simptome evidente de lâncezire şi depericiune, intrând într-o fază avansată de
degradare, şi se încheie cu uscarea tuturor exemplarelor din respectiva generaţie arborescentă. Populaţia
de arbori bătrâni nu mai poate valorifica singură resursele trofice şi energetice din ecosistem şi nici nu
mai opune o rezistenţă activă la acţiunea factorilor perturbanţi. Creşterea în înălţime încetează, vârfurile
şi o mare parte din coroană se usucă, apar scorburile de la bază şi vitalitatea arborilor, ca şi
metabolismul lor, se reduce la minim până încetează. În această etapă se distinge o singură fază, cea de
codru bătrân. Acesta începe atunci când arborii bătrâni rămaşi în picioare, fiind puţini la număr şi ajunşi
la limita longevităţii lor fiziologice, chiar dacă mai pot rezista încă o anumită perioadă de timp, prezintă
semne evidente de lâncezire şi uscare.
CAPITOLUL 3 TEHNOLOGIA ÎMPĂDURIRILOR
3.1. Clasificarea lucrărilor de împădurire
Prin lucrări de împădurire, pădurea poate fi creată acolo unde ea lipseşte, în cuprinsul sau în afara zonei
forestiere, iar pădurea existentă poate fi artificial regenerată şi substanţial ameliorată strucural. După
scopul şi condiţiile în care sunt aplicate, lucrările de împădurire pot fi concepute şi executate în moduri
foarte diferite. Ţinând seama de particularităţile pe care le prezintă diferitele lucrări de împădurire, s-a
căutat să se evidenţieze specificul lor prin noţiuni corespunzătoare, consacrate în activitatea practică.
Luând în considerare scopul urmărit, condiţiile staţionale şi îndeosebi cele edafice în care se aplică,
precum şi tehnologiile adoptate, lucrările de împădurire pot fi grupate în mai multe categorii şi anume:
împăduriri propriu-zise, reîmpăduriri, substituiri, refaceri, ameliorări şi completări (Damian, 1978).
Împădurirea propriu-zisă reprezintă acţiunea de instalare a pădurii pe terenuri care nu au sau prezintă
prea puţine din însuşirile staţiunilor forestiere. Aceasta poate fi cazul terenurilor de împădurit, situate în
afara zonei forestiere, unde nu au existat păduri nici în trecutul mai îndepărtat, sau al terenurilor din
cuprinsul zonei forestiere, care, datorită despăduririlor executate de mai multă vreme, şi-au pierdut în
mare măsură însuşirile favorabile dezvoltării vegetaţiei forestiere. Terenurile supuse împăduririlor
propriu-zise sunt de regulă descoperite şi cu solul înţelenit. Instalarea vegetaţiei forestiere, în asemenea
situaţii, este posibilă numai după ce se execută pregătirea solului şi se asigură protejarea speciilor
forestiere mai delicate prin culturi intermediare sau arborete provizorii. Reîmpădurirea reprezintă
acţiunea de reinstalare artificială a pădurii pe terenuri de curând despădurite, ale căror soluri şi-au
păstrat, în general, însuşirile favorabile vegetaţiei forestiere. Astfel, se reîmpăduresc, obişnuit,
suprafeţele rezultate în urma exploatărilor curente, executate concentrat prin tăieri rase (molidişuri,
pinete etc.) sau ca efect al unor calamităţi (doborîturi de vânt, incendii etc.). În cazul reîmpăduririlor,
terenul nefiind de regulă înţelenit, nu apare necesară lucrarea prealabilă a solului. Substituirea
presupune înlocuirea integrală sau în cea mai mare parte a speciei, respectiv a speciilor, din componenţa
arboretelor existente, cu alte specii corespunzătoare staţiunilor, mai productive şi de valoare economică
mai ridicată. Substituirile apar frecvent necesare în cazul arboretelor ce aparţin tipurilor de pădure
derivate, cu o stare de vegetaţie, în general normală, dar care sunt necorespunzătoare din punct de
vedere economic. De asemenea, ele sunt necesare şi în cazul tipurilor de pădure fundamentale, din clase
inferioare de producţie, situate în staţiuni cu potenţial productiv scăzut pentru speciile ce le populează,
însă apte pentru alte specii mai productive şi mai valoroase. Refacerea presupune înlocuirea unui
arboret degradat cu un nou arboret, folosind specia sau speciile din vechiul arboret, după ce, în
prealabil, s-au luat măsuri eficiente de lucrare şi ameliorare a solului. Refacerile vizează de regulă
arboretele degradate din punct de vedere al consistenţei sau vitalităţii, situate în staţiuni de
productivitate cel puţin mijlocie pentru speciile ce le populează. Ameliorarea presupune păstrarea
arboretului existent, luându-se în schimb măsuri de mobilizarea solului, instalarea subarboretului şi,
eventual, completarea golurilor cu specii arborescente, pentru a realiza consistenţa normală.
Ameliorarea arboretelor apare necesară când vigoarea acestora slăbeşte, fără posibilitatea de a fi
redresată pe cale naturală, datorită reducerii consistenţei, a înţelenirii şi uscării solului. Lucrările de
ameliorare se recomandă în toate arboretele necorespunzătoare silvobiologic, cu consistenţă subnormală
şi cu solul pe cale de înţelenire, dar mai cu seamă în arboretele brăcuite, cu vârstă mijlocie. Intervenţiile
în arborete tinere pentru plantarea puieţilor în golurile rămase în urma regenerărilor naturale incomplete
sau în culturi forestiere parţial reuşite, poartă denumirea de completări. 3.2. Pregătirea terenului şi a
solului pentru împădurire 3.2.1. Pregătirea terenului pentru împădurire În cele mai multe cazuri este
necesar ca pe terenul de împădurit să fie executate o serie de lucrări care dau posibilitatea să se facă
pregătirea solului. Dintre acestea mai importante sunt: curăţirea resturilor de exploatare, îndepărtarea
vegetaţiei ierboase, scoaterea arborilor şi a cioatelor, eliminarea excesului de apă (Vlad et al., 1997;
Vlad et al., 2004). Curăţirea resturilor de exploatare se execută de către unitatea de exploatare în
grămezi alungite sau în şiruri întrerupte (martoane), orientate de preferinţă pe linia de cea mai mare
pantă. Distanţa dintre aceste şiruri trebuie să fie un multiplu al intervalului dintre rândurile de puieţi, iar
lăţimea şirurilor mai mică decât intervalul dintre rânduri. Îndepărtarea vegetaţiei ierboase, curăţirea
terenului de tufărişuri, de seminţiş neutilizabil şi arbori subţiri, scoaterea cioatelor şi a arborilor,
colectarea şi evacuarea materialului lemnos se execută conform indicaţiilor date la pepiniere. Scoaterea
arborilor şi a cioatelor. Această lucrare se execută atunci când urmează să se pregătească prin arătură
unteren situat la câmpie sau coline care are pantă mică. Dacă pe teren ar rămâne cioate sau arbori izolaţi
ar fi împiedicată pregătirea macanizată a solului şi nu s-ar putea realiza în bune condiţii mobilizarea
solului şi distrugerea buruienilor, în special a ţelinei. 13 Scoaterea arborilor şi a cioatelor se poate face
atât manual cât şi mecanizat. Scoaterea manuală este o lucrare grea, care cere efort mare şi costă scump.
De aceea, se limitează numai la extragerea exemplarelor de salcâm, de dimensiuni mici, prin căzănire.
Metoda constă în dezgroparea rădăcinilor din jurul cioatei, cu cazmaua şi tăierea lor cu toporul, după
care, cu ajutorul unui cablu lung, arborele este smuls. În cazul scoaterii manuale se folosesc, în afară de
uneltele obişnuite de săpat, cabluri, pârghii, scripeţi, precum şi dispozitive de dezaninare DTC-5, care
multiplică forţa muncitorilor. În mod curent însă, scoaterea arborilor şi a cioatelor se execută cu
defrişătoare acţionate de tractoare grele cu şenile. Atunci când, după dezrădăcinarea arborilor sau a
cioatelor, rezultă gropi mari care împiedică lucrările ulterioare, acestea se acoperă cu ajutorul
buldozerului. Organul activ al buldozerului este o lamă metalică curbă, montată în faţa tractorului. Prin
deplasare, lama buldozerului ia un strat de pământ din locul unde este de prisos şi-l transportă în gropi,
ecexutând şi nivelare. Eliminarea excesului de apă. Excesul de apă, care se poate datora revărsării
apelor curgătoare în timpul inundaţiilor, scurgerii incomplete pe terenurile lipsite de pantă, izvoarelor,
prezenţei unui orizont impermeabil aproape de suprafaţă, se elimină, de obicei, cu ajutorul unor şanturi
de scurgere orientate către un colector natural (râuri, pâraie, bălţi etc.). Dimensiunile şanţurilor şi
densitatea reţelei de strângere şi evacuare a apelor se stabilesc în funcţie de cantitatea de apă în exces şi
de timpul în care trebuie asigurată evacuarea apei şi zvântarea solului. 3.2.2. Pregătirea solului pentru
împădurire Pregătirea solului pentru împăduriri se realizează în principal prin două operaţii complexe,
prima fiind desfundarea solului, iar a doua mărunţirea şi netezirea solului. În cazul solurilor de pădure,
mai mult sau mai puţin afânate cu textura uşoară sau mijlocie, slab sau deloc înierbate, care se întâlnesc
sub adăpostul pădurii şi în parchetele recent exploatate, aceste operaţii se execută, de regulă,
concomitent cu lucrările de plantat sau semănat. În cazul solurilor cu textură mai grea, îndesate şi
înţelenite, ca şi atunci când solul se mobilizează pe toată suprafaţa, lucrarea solului se execută înainte de
instalarea culturilor. Adâncimea de desfundare a solului diferă în funcţie de caracteristicile solului, de
zona fitoclimatică şi de volumul rezervelor de apă pe care acesta trebuie să le acumuleze. În condiţiile
ţării noastre, cele mai frecvente adâncimi de lucru ale solului sunt următoarele: - 15-20 cm, în cazul
solurilor uşoare, neînţelenite, aflate sub adăpostul pădurii sau în parchete recent exploatate; - 25-30 cm,
în cazul solurilor cu textura mai grea, înţelenite şi îndesate, al terenurilor de pe care au fost îndepărtate
cioatele, în zonele deficitare în precipitaţii, în care se urmăreşte asigurarea unor rezerve de apă în sol; -
peste 30 cm, uneori până la 40-50 cm, în terenurile cu soluri profunde, situate în zone cu precipitaţii
insuficiente (stepă şi silvostepă), unde se urmăreşte ca toată apa din precipitaţii să fie reţinută şi
conservată, precum şi solurile grele, cu orizont B compact, pentru a uşura pătrunderea acestuia de către
rădăcinile puieţilor (Vlad et al., 1997). Desfundarea solului se poate executa manual sau prin arătură.
Mărunţirea şi afânarea manuală a solului după desfundare se realizează cu sapa sau cu grebla. La
desfundarea prin arătură, mărunţirea şi nivelarea solului se realizează prin grăpare şi discuire. În funcţie
de condiţiile de relief, sol şi climă, de gradul de acoperire cu vegetaţie a terenului, de metoda de
împădurire, de dotare tehnică etc., lucrarea solului se poate realiza pe toată suprafaţa de împădurit sau
numai pe anumite porţiuni (lucrarea parţială a solului). Lucrarea solului pe toată suprafaţa se practică pe
terenurile goale (sau pe care cioatele au fost îndepărtate) şi cu înclinare cel mai mult moderată. Acest
mod de pregătire a solului are o largă răspândire în regiunea de câmpie mai ales în zonele cu deficit
pronunţat de umiditate (stepă şi silvostepă), unde desfundarea şi afânarea profundă a solului pe toata
suprafaţa contribuie la acumularea apei în sol şi la distrugerea buruienilor. În regiunea de coline, se
poate aplica acolo unde terenul este accesibil utilajelor (până la o înclinarea de 10°). Datorită pericolului
de spălare a solului, acest mod de lucrare nu se recomandă pe terenurile cu panta mai mare de 12°(Vlad
et al., 1997). Lucrarea parţială a solului are avantajul că se poate aplica fără înlăturarea arborilor
(cioatelor), elimină pericolul spălării solului lucrat pe versanţii înclinaţi şi este mai puţin costisitoare.
Lucrarea parţială a solului se practică în următoarele situaţii: în toate cazurile în care împăduririle se fac
sub masiv; în regiunea de câmpie în parchetele tăiate ras, cu solul neînierbat şi afânat, unde lucrarea
solului pe toată suprafaţa nu este obligatorie; în regiunile de deal şi munte cu relief accidentat şi cu
pante mari. Porţiunile de teren pe care se face lucrarea solului pot avea forma unor fâşii (benzi), tăblii
sau vetre (Vlad et al., 1997). . Suprafaţa efectiv lucrată depinde de mărimea şi de densitatea acestor
porţiuni, putând să reprezinte 25-40% din suprafaţa totală a terenului. . 14 3.3. Metode de împădurire
Împădurirea unui teren se poate realiza prin semănat direct, plantare şi butăşire. Semănatul direct este
metoda de împădurire prin care seminţele forestiere se introduc direct în solul terenului destinat
împăduririi. Suprafaţa de teren împădurită prin această metodă poartă denumirea de semănătură directă.
Plantarea este metoda prin care împădurirea se realizează folosind, de regulă, puieţii produşi în
pepiniere. Prin plantare, puieţii sunt puşi în pământ în contact cu solul, bogat în substanţe hrănitoare şi
rezerve de apă, care le asigură prinderea şi dezvoltarea ulterioară. Plantaţiile se pot executa şi cu butaşi,
care se introduc direct în sol, la locul de împădurit (butăşire directă). 3.3.1. Împăduriri prin semănat
direct Semănatul direct se poate practica atât în terenuri goale cât şi sub masiv. Semănatul direct în
terenuri goale se aplică pentru regenerarea pe cale artificială a molidului, pentru refacerea pădurilor
degradate de cvercinee exploatate prin tăieri rase, precum şi pentru crearea unor arborete de tip
provizoriu de mesteacăn, la adăpostul cărora se introduc apoi speciile de bază. Semănatul sub masiv se
aplică în scopul completării regenerărilor naturale în arboretele de brad, cvercinee şi fag, introducerii
bradului în făgete, introducerii speciilor de ajutor sau a arbuştilor în pinete şi stejărete. La executarea
lucrărilor este necesar să se folosească sămânţă de provenienţă certă, pregătită şi tratată corespunzător,
în vederea germinării şi prevenirii acţiunii factorilor vătămători. Procedee de semănat. Semănatul direct
se poate realiza prin împrăştiere, în cuiburi şi în rigole (Vlad et al., 1997). Semănatul prin împrăştiere
constă în răspândirea cât mai uniformă a seminţelor pe suprafaţa de împădurit, în teren pregătit sau
nepregătit, cu acoperirea sau fără acoperirea seminţelor. Procedeul dă rezultate bune numai în regiuni cu
climat mai umed, pe solurile revene şi afânate şi pentru specii care se seamănă la adâncime mică
(mesteacăn, molid etc.). Seminţele se pot împrăştia direct cu mâna, cu ajutorul unor dispozitive simple
acţionate manual sau mecanic, cu avioane utilitare şi elicoptere. După semănat este bine ca seminţele să
se îngroape superficial, putându-se folosi în acest scop greble metalice. Semănatul prin împrăştiere are
două mari dezavantaje: conduce la un consum mare de seminţe şi puieţii rezultaţi sunt răspândiţi
neuniform, din care cauză îngrijirea lor este foarte anevoioasă. Aceste neajunsuri pot fi în mare măsură
evitate, prin aplicarea procedeelor de semănat în cuiburi şi rigole. Semănatul în cuiburi este un procedeu
care se utilizează destul de frecvent. Seminţele se încorporează în sol în cuiburi cu diametrul de 30-40
cm, executate cu ajutorul sapei. Seminţele se împrăştie în cuib cât mai uniform, cu mâna sau cu ajutorul
unor dispozitive simple, după care se acoperă cu pământ. La câmpie şi dealuri, cuiburile se execută în
solul lucrat pe toată suprafaţa sau în tăblii. La munte, pe terenuri puternic înclinate, cuiburile se execută
în mijlocul unei vetre terasate, cu dimensiunile de 60×80 cm sau de 40×60 cm, amplasate pe cât posibil
la adăpostul cioatelor. Seminţele de molid şi brad se pot semăna şi în vetre. În acest caz, seminţele se
împrăştie pe toată suprafaţa vetrei, sau se seamănă în rigole mici, paralele sau dispuse în unghi.
Semănatul ghindei în sol lucrat anterior, pe toată suprafaţa sau în fâşii, se face în cuiburi uniform
împrăştiate la aproximativ 50-75 cm unul de altul (figura 9). Fig. 9. Amplasarea cuiburilor pe o tăblie de
2,0x3,0 m (din Vlad et al., 1997) 1 – cuib ; 2 – zona liberă cu sol lucrat ; ABCD – limitele tăbliei 15 În
soluri bine lucrate sau sub masiv, seminţele se pot semăna în cuiburi mici, executate cu plantatorul sau
cu sapa forestieră. În aceste condiţii, semănatul se poate executa şi cu ajutorul unor unelte manuale
simple, cum sunt tubul şi bastonul (sonda) de semănat. Semănatul în rigole (în rânduri) se execută în
şănţuleţe, cu adâncimea corespunzătoare adâncimii de semănat. Aplicarea procedeului presupune
lucrarea solului pe toată suprafaţa sau cel puţin în fâşii. Se utilizează mai ales în regiunile de câmpie şi
coline joase. În cazul semănăturilor cu ghindă, semănatul se execută pe rânduri simple, distanţate la 1,5
m, sau în rânduri grupate. În terenurile cu solul lucrat pe toată suprafaţa, semănatul se poate executa cu
ajutorul semănătoarelor forestiere MSP-4, care execută mecanizat toate fazele lucrării: deschiderea
rigolelor, distribuirea seminţelor şi acoperirea lor cu pământ. Epoca de semănat. Semănatul direct se
poate efectua atât toamna cât şi primăvara. Pentru alegerea celei mai potrivite epoci trebuie să se ţină
seama de climatul regiunii, de durata facultăţii germinative şi de posibilitatea conservării lor, de
pagubele pe care le-ar putea produce anumiţi dăunători (şoareci, mistreţi), de pericolul de îngheţ etc. De
regulă, primăvara, se seamănă seminţele care se pot păstra uşor în timpul iernii şi cele care germinează
repede. Toamna se seamănă seminţele care pierd uşor puterea de germinaţie sau care o păstrează mai
greu. Molidul, pinul, mesteacănul se seamănă primăvara. Bradul, fagul şi cverniceele se seamănă în
mod obişnuit toamna. Adâncimea de semănat. Adâncimea la care se seamănă seminţele, în cazul
acoperiri acestora, este, de regulă, de 2-3 ori mai mare decât grosimea lor, variind în funcţie de epoca de
semănare şi de condiţiile de sol astfel : - semănăturile de toamnă se execută mai adânc decât cele de
primăvară, pentru a le feri de îngheţ; - semănăturile sub masiv se execută mai puţin adânc decât în teren
deschis, deoarece, sub adăpostul pădurii, seminţele găsesc condiţii mai bune de germinaţie; - în
regiunile cu umiditate mai mare se seamănă mai puţin adânc decât în regiunile mai uscate; - în solurile
uşoare, afânate, seminţele se seamănă mai adânc decât în cele grele, pentru a le feri de eventuala uscare
a stratului superficial (Vlad et al., 1997). Adâncimile de semănat recomandate în practica silvică sunt
următoarele : - pentru seminţe mari (ghindă, nuc etc.) 4-8 cm; - pentru seminţe mijlocii (brad, fag etc.)
2-4 cm; - pentru seminţe mici (molid, pin etc.) 0,5-1,0 cm (Vlad et al., 1997). Norma de semănat. Se
stabileşte în funcţie de însuşirile speciei, de calitatea seminţelor, de gradul de pregătire a solului, de
climatul regiunii etc. Pentru speciile de umbră şi creşterea mai înceată în tinereţe semănăturile se
execută mai des decât pentru speciile de lumină şi încet crescătoare. Normele de semănat pentru
principalele specii sunt date în tabelul 2. Cantităţile respective se referă la seminţele de calitatea I. În
cazul când se utilizează seminţe de calitatea a II-a, cantităţile respective se majorează, în funcţie de
procentul de germinaţie (la răşinoase până la 30%, iar la foioase până la 25%). Tab. 2. Normele de
semănat pentru principalele specii forestiere (după Vlad et al., 1997) Specia Cantitatea de seminţe
utilizate la semănatul direct În rigole (rânduri) În cuiburi Pe metru de rigolă La ha La cuib La ha buc. g
kg buc. g kg Molid Brad Fag Stejar pedunculat Gârniţă Gorun Cer Nuc ─ ─ ─ 5─6 5─6 5─6 5─6 ─ ─
─ ─ 15─25 15─20 15─20 10─30 ─ ─ ─ ─ 150─200 125─200 125─200 150─250 ─ 50─80 70─90
15─20 6─8 6─8 6─8 6─8 3─4 0,5─0,6 4─5 4─5 25─30 12─20 15─30 25─50 25─30 2,5─3 20─30
20─25 125─150 80─120 80─180 100─250 45─60 3.3.2. Împăduriri prin plantare Materialul de plantat
şi pregătirea lui. Plantaţiile silvice se execută de regulă, cu puieţi de talie mică, cu rădăcina nudă, în
vârstă de 1-4 ani, produşi în pepinierele silvice, perfect sănătoşi, cu rădăcinile şi tulpinile bine
proporţionate. În anumite situaţii se pot utiliza puieţi cu rădăcina protejată, puieţi crescuţi în containere
(recipiente), puieţi de talie mijlocie sau mare, puieţi proveniţi din regenerările naturale, butaşi, sade şi
drajoni (Vlad et al., 1997). 16 Puieţii proveniţi din regenerările naturale, având un sistem radicular slab
fasciculat, lipsit de ramificaţii fine, iar coroanele de regulă asimetrice, se utilizează în mod excepţional,
numai atunci când nu se dispune de material de plantat produs în pepiniere. Butaşii neînrădăcinaţi se
utilizează la un număr restrâns de specii (răchită şi foarte rar plopi şi salcie). Sadele de salcie se
utilizează pentru împădurirea terenurilor joase din luncile râurilor frecvent inundate. Drajonii se
utilizează la plantaţii în mod cu totul excepţional (la salcâm, zmeur). În momentul plantării, puieţii vor
fi viabili, perfect sănătoşi şi să îndeplinească condiţiile dimensionale prevăzute de standardul în vigoare.
Rădăcinile trebuie să fie umede, cât mai ramificate, cu perii absorbanţi viabili. De aceea, până la
plantare, puieţii se păstrează în cele mai bune condiţii şi se manipulează cu cea mai mare grijă.
Transportul puieţilor la şantierul de plantat se execută rapid şi în condiţii care să-i ferească de vânt şi
uscăciune. Pentru transportul pe distanţe mari, puieţii se ambalează în coşuri, saci, plase de nuiele,
rogojini, avându-se grijă ca rădăcinile să fie acoperite cu muşchi umeziţi, litieră udă etc. Pe şantierele
mai mari, puieţii se depozitează în locuri special amenajate, în şanţuri reci sau în gheţării amplasate în
locuri ferite de soare şi vânturi. Pentru a-i feri de uscăciune, vânt şi lovituri, pe şantier puieţii se poartă
în cutii speciale, coşuri sau găleţi uşoare, prevăzute cu muşchi umeziţi sau apă. Înainte de plantare se
execută o ultimă verificare a puieţilor, urmărindu-se îndeosebi starea părţilor principale ale acestora,
rădăcina şi tulpina. Pentru a se uşura manipularea şi plantarea puieţilor de foioase se scurtează
rădăcinile prea lungi, prin toaletare. Toaletarea se execută cu atenţie, fără ruperea, strivirea sau zdrelirea
rădăcinilor. O altă operaţie de pregătire la care se recurge uneori constă în tratarea rădăcinilor cu un
amestec de pământ şi apă, la care se adaugă eventual şi îngrăşământ - mocirlirea puieţilor. Mocirlirea
are efect pozitiv numai dacă puieţii după această operaţie sunt feriţi de zvântare şi plantaţi imediat.
Procedee de plantare. Puieţii se pot planta cu rădăcinile protejate (cu balot de pământ la rădăcină sau
crescuţi în recipiente) sau fără pământ la rădăcină (cu rădăcinile nude). Plantarea cu rădăcinile protejate
se aplică la puieţii de talie mare, în parcuri, pe străzi, şosele, precum şi la plantarea puieţilor obişnuiţi pe
terenurile excesiv erodate. Procedeul asigură o reuşită foarte bună a lucrărilor, însă este costisitor şi, de
aceea, are o utilizare limitată. Plantarea fără pământ la rădăcină se aplică în mod curent în lucrările de
împădurire. Puieţii folosiţi în acest caz sunt cu rădăcinile nude (dezgolite de pământul în care au crescut
în pepinieră). Lucrările de plantare sunt mai uşoare şi, în consecinţă, mai puţin costisitoare. Acest
procedeu dă rezultate foarte bune dacă este aplicat corect şi numai în timpul repausului vegetativ,
toamna sau primăvara. În funcţie de condiţiile de teren, de modul de pregătire a solului şi de mijloacele
de care se dispune, plantarea se poate executa manual, semimecanizat şi mecanizat. În practica silvică
sunt cunoscute numeroase procedee de plantare. Procedeele de plantare se aleg şi se aplică diferenţiat în
funcţie de: exigenţele speciilor cultivate, felul materialului de plantat, condiţiile staţionale, gradul de
pregătire a terenului, uneltele şi utilajele de care se dispune. Principalele procedee de plantare aplicate
în mod curent sunt următoarele: plantarea în despicătură, plantarea în gropi şi plantarea mecanizată. În
anumite condiţii se pot aplica şi alte procedee cum sunt: plantarea pe muşuroi, plantarea în cavităţi etc.
Oricare ar fi procedeul aplicat, plantarea puieţilor cu rădăcinile nude comportă următoarele faze de
lucru, care trebuie executate cu cea mai mare atenţie : - executarea unei deschideri în sol suficient de
mare ca să permită introducerea rădăcinilor puieţilor; - aşezarea rădăcinilor, pe cât posibil, în poziţia
normală, pe care acestea au avut-o în pepinieră; - acoperirea rădăcinilor cu pământ afânat, reavăn, curat
şi cât mai bogat în humus; - tasarea pământului, pentru a se realiza o aderenţă perfectă între acesta şi
rădăcini; - afânarea stratului superficial de sol din jurul puieţilor, pentru a se micşora pierderea apei prin
evaporare (Vlad et al., 1997). Plantarea în despicătură se practică în solurile cu textură uşoară, lipsite de
pătură vie sau în cele bine lucrate, afânate, revene. Puietul este introdus într-o despicătură care se
execută cu plantatorul sau cu cazmaua. Unealta cea mai des întrebuinţată la plantarea în despicătură este
plantatorul, a cărui parte activă poate avea forme şi dimensiuni diferite. Tipul de plantator se alege în
funcţie de mărimea puieţilor şi de natura solului. Pentru plantarea cu plantatorul şi cazmaua, echipa de
lucru este formată din doi muncitori, unul care poartă plantatorul sau cazmaua şi execută despicătura şi
altul care plantează puieţii. Ajuns în punctul unde trebuie plantat puietul, primul muncitor înfinge în sol
unealta, vertical, la o adâncime ceva mai mare decât lungimea maximă a rădăcinilor, apoi prin mişcări
repetate - înainte şi înapoi - creează o despicătură în formă de pană, cu o lungime de 10-15 cm la
suprafaţă (figura 10a). Al doilea muncitor introduce rădăcinile puietului în despicătură în poziţie
verticală, cu coletul la 2-3 cm sub nivelul solului. În acest timp, primul muncitor înfinge a doua unealtă
la o depărtare de circa 10 cm de despicătură, puţin oblic şi mai adânc decât prima dată şi apoi, printr-o
mişcare dinapoi-înainte, presează bine 17 pământul pe toată lungimea rădăcinii, astfel încât să evite
formarea pungilor de aer (figura 10b). Apoi, al doilea muncitor verifică dacă puietul este bine fixat în
sol. Puietul este bine plantat dacă la încercarea de a-l scoate nu cedează uşor. Fig. 10. Schema plantării
în despicătură cu plantatorul sau cu cazmaua (din Vlad et al., 1997) a – corectă; b - incorectă Plantarea
în despicătură este expeditivă, se aplică cu uşurinţă şi asigură o productivitate ridicată a muncii. În
despicătură nu pot fi plantaţi puieţi de talie mare sau cu pământ la rădăcină. Dimpotrivă, pentru reuşita
deplină a plantaţiei, puieţii utilizaţi trebuie să fie de talie mică şi cât mai tineri (1-2 ani), cu înrădăcinare
pivotantă sau pivotant-trasantă. Despicăturile trebuie să fie suficient de adânci, iar puieţii, introduşi în
despicătură cu multă grijă, pentru a evita aşezarea îndoită sau răsucită a rădăcinilor (figura 11). Fig. 11.
Schema plantării în despicătură cu sapa forestieră (din Vlad et al., 1997) Plantarea în gropi constituie
procedeul de plantare cel mai des aplicat. Forma şi mărimea gropilor se stabilesc în funcţie de puieţii
folosiţi şi de natura sistemului radicular, astfel încât să permită ca rădăcinile puieţilor să fie aşezate într-
o poziţie cât mai apropiată de aceea în care au crescut în pepinieră. Se asigură, în acest fel, un grad
ridicat de prindere şi condiţii de creştere viguroasă a puieţilor. Procesul plantării în gropi are
aplicabilitate mult mai largă decât acela al plantării în despicătură. În gropi, puieţii pot fi plantaţi atât în
solurile lucrate anterior, cât şi în cele nelucrate, grele, compacte, înierbate sau expuse înierbării, unde
plantaţiile în despicătură de obicei nu dau rezultate bune. Puieţii de talie mare, ca şi cei cu pământ la
rădăcină, nu pot fi plantaţi decât în gropi. Gropile de plantat pot avea formă prismatică sau cilindrică. În
soluri nepregătite, tasate, compacte sau cu textură grea, este bine ca gropile să se execute cât mai largi şi
adânci, pentru ca rădăcinile să se poată dezvolta cu uşurinţă. Aceasta atrage după sine scumpirea
lucrărilor. Pentru plantarea puieţilor de talie mică, folosiţi în mod obişnuit la lucrările de împăduriri,
dimensiunile uzuale ale gropilor sunt de 30×30×30 cm în solurile cu textură uşoară şi mijlocie şi de
40×40×40 cm, în solurile cu textură grea. Pentru plantarea plopilor euroamericani, dimensiunile
gropilor sunt de minimum 60×60×60 cm. În regiunile de munte şi de deal, în solurile nepregătite,
săparea gropilor de plantat este precedată de amenajarea unei vetre (de 40×60 sau 60×80 cm) de pe care
se îndepărtează buruienile, iar pământul se mărunţeşte şi se curăţă de rădăcini, pietre etc. Groapa în care
se plantează puietul se sapă în mijlocul vetrei. Săparea gropilor trebuie să fie urmată imediat de
plantarea puieţilor. Săparea gropilor cu mult timp înaintea plantării şi, deci, expunerea gropilor şi
pământului rezultat prin săpare la uscare nu este indicată. Acest lucru poate fi permis numai pe
terenurile cu exces de umiditate şi la plantaţiile care se execută toamna târziu. Gropile se execută, în
mod obişnuit, manual, cu cazmaua, cu târnăcopul, cu sapa de munte etc. În cazul solurilor mai profunde
şi fără schelet se pot folosi maşinile de săpat gropi (maşina de săpat gropi MDG, motoburghiul MAG-
30). Pe lângă maşinile menţionate există şi motoburghie purtate manual, care au dat rezultate
promiţătoare. 18 După săparea sau formarea gropilor se procedează la plantarea propriu-zisă a puieţilor.
Pentru acesta, muncitorul plantator ţine cu mâna stângă puietul în centrul gropii, în poziţie verticală, cu
coletul la nivelul solului, iar cu mâna dreaptă aşază, cât mai convenabil, rădăcinile în spaţiul gropii şi le
acoperă succesiv cu pământ bogat în humus şi reavăn, până la umplerea gropii. Pe măsură ce rădăcinile
se acoperă, pământul din groapă se tasează bine, la început cu pumnul, iar la urmă cu piciorul, pentru a
se realiza o aderenţă cât mai bună între rădăcini şi sol (figura 12). În groapă nu se introduc pietre,
brazde sau resturi de rădăcini. Deasupra gropii se aşterne, în jurul puietului, un strat de 2-3 cm de
pământ reavăn şi bine mărunţit. Fig. 12. Fazele tasării pământului în gropi în cazul plantării manuale
(din Vlad et al., 1997) Procesul plantării în gropi se aplică în mai multe variante, în funcţie de
conformaţia sistemului radicelar al puieţilor (Vlad et al., 1997). Pe terenurile cu exces de umiditate se
aplică plantarea pe muşuroaie. Muşuroaiele se execută din pământ, care rezultă din scurtarea brazdelor
sau cu pământ de împrumut. Mărimea acestora trebuie să permită plantarea puietului cu rădăcinile în
solul drenat. Pentru plantarea puieţilor de talie mică, înălţimea muşuroaielor trebuie să fie de cel puţin
50 cm. Groapa de plantare se sapă pe vârful muşuroiului, iar consolidarea muşuroiului se realizează prin
îmbrăcarea lui cu brazde figura 13. Fig. 13 . Plantarea în gropi pe muşuroi (din Vlad et al., 1997)
Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul maşinilor de plantat. Aceste maşini execută, în general,
următoarele operaţii: deschiderea rigolei, în teren lucrat sau nelucrat anterior, introducerea rădăcinii
puietului în rigolă şi fixarea puietului prin presarea solului (Vlad et al., 1997). Plantarea puieţilor cu
rădăcinile protejate se aplică în următoarele cazuri: la împădurirea terenurilor cu mult schelet sau
excesiv degradate, la plantarea puieţilor de orice specie în timpul perioadei de vegetaţie, la plantarea
puieţilor de răşinoare care au depăşit o anumită vârstă (5 ani la speciile de creştere rapidă şi 7 ani la cele
cu creştere mai înceată) (Vlad et al., 1997). Procesul este mai costisitor, dar prezintă şi cea mai mare
siguranţă de reuşită, întrucât, în procesul transplantării, rădăcinile puieţilor rămân în contact permanent
cu pământul în care au crescut şi sunt ferite de vânt, soare, lovire. Puieţii cu pământ la rădăcină se
plantează în gropi corespunzătoare ca mărime şi forma cu balotul de pământ, executate cu cazmaua sau
cu maşina de săpat gropi.La plantare se are grijă ca, între pereţii gropii şi balotul de pământ, să nu
rămână spaţii libere. Epoca de plantare. Plantările se execută în timpul repausului vegetativ, primăvara,
înainte de înmugurirea puieţilor si toamna, după căderea frunzelor. Iarna, puieţii se pot planta numai în
prioadele de dezgheţ, când temperaturile înregistrează valori mai mari de 4...5°C. Plantarea în timpul
verii se execută în mod cu totul excepţional şi numai cu puieţi având pământ la rădăcină. Dar şi în acest
caz lucrarea prezintă riscuri, fiind necesar ca puieţii să fie udaţi des şi abundent. În ţara noastră sezonul
cel mai favorabil pentru executarea plantaţiilor este primavara de timpuriu, imediat după topirea
zăpezilor si solului („în mustul zăpezii”) (Vlad et al., 1997). 19 Aceste condiţii se realizează în regiunea
de câmpie din sudul ţării spre sfârşitul lunii februarie, în regiunea de dealuri începând cu mijlocul lunii
martie, iar în regiunea de munte, dupa 10 aprilie. Plantaţiile de toamnă sunt indicate pentru foioase în
regiunile cu primăveri scurte si secetoase sau bântuite de vânturi puternice, ca şi în terenurile unde în
perioada de primăvară nu se poate lucra din cauza inundaţiilor sau excesului îndelungat de apă la sol
( cum se întamplă în unii ani în Lunca şi Delta Dunării). Toamna se recomandă plantarea îndată după
intrarea puieţilor în repaus vegetativ, evidenţiată la foioase prin căderea frunzelor. Experienţa din ţara
noastră arată că plantaţiile de primăvară asigură, în general, un procent de reuşită mai ridicat şi o
creştere a puieţilor mai viguroasă, în comparaţie cu cele de toamnă. 3.3.3. Împăduriri prin butăşire
directă Butăşirea directă la locul de plantare dă rezutate bune numai dacă butaşilor li se asigură condiţii
prielnice pentru înrădăcinare în sol şi o îngrijire atentă pe parcurs. Acest procedeu se aplică, de regulă,
la înfiinţarea răchităriilor, la plantarea unor terenuri joase cu exces permanent de umiditate din Lunca
Dunării şi din luncile râurilor interioare, la plantarea talvegului unor râuri din bazinele torenţiale etc.
Speciile cere se prind uşor şi dau rezultate bune în condiţiile amintite sunt salcia şi plopii euroamericani.
La butăşirea directă se utilizează următoarele sortimente de butaşi: butaşi mici, cu lungimea de 20-30
cm, confecţionaţi din mlădiţe de 1 an; butaşi mijlocii, cu lungimea de 50-100 cm şi grosimea de 1-2 cm,
confecţionaţi din lujeri de 1-2 ani; butaşi mari sau sade, cu lungimea de 1-4 m şi grosimea de 2-5 cm,
confecţionaţi din ramuri de 2-3 ani, din sulinari sau din puieţi naturali (Vlad et al., 1997). Butaşii mici
sunt folosiţi la înfiinţarea răchităriilor. Pentru plantarea talvegurilor se utilizează butaşi mici şi mijlocii,
precum şi sade cu lungime de 1-1,5 m şi grosime 3-5 cm. Pentru plantarea terenurilor joase din luncile
râurilor interioare se utilizează sade cu lungimea de 1,5-2 m şi grosimea de 3-4 cm, iar în Lunca Dunării
sade cu lungimea de 2-4 m (în funcţie de nivelul maxim al apelor de inundaţie) şi grosimea de 3-5 cm
(Vlad et al., 1997). Butăşirea directă este indicată să se aplice în sol bine lucrat, afânat, reavăn. În acest
caz, plantarea butaşilor mici se poate executa prin înfingere directă. Pentru a evita ruperea mugurilor şi
rănirea scoarţei este bine să se folosească plantatorul. Butăşirea cu butaşi mijlocii şi sade se execută fie
în gropi, fie în găuri făcute cu un plantator, la adâncimea de 40-60 cm. După plantare, pământul din
jurul butaşilor şi al sadelor se tasează, avându-se grijă ca sadele să fie bine ancorate în sol pentru a nu fi
aplecate sau smulse de ape sau vânt. În terenurile mocirloase sau cu apă la suprafaţă, plantarea sadelor
se realizează prin înfigere directă in sol, uneori din barcă. Butăşirile directe se execută primăvara. Se
evită în acest fel vătămarea butaşilor de către îngheţurile din timpul iernii, în cazul când lucrarea s-ar
face toamna. 3.4. Lucrări de întreţinere a culturilor forestiere instalate artificial Principalele lucrări de
îngrijire a culturilor constau în: mobilizarea superficială a solului (întreţinerea solului), distrugerea sau
îndepărtarea vegetaţiei invadatoare (ierburi, buruieni, lăstari), revizuirea culturilor, receparea puieţilor,
completarea lipsurilor, rărirea semănăturilor (Vlad et al., 1997). Întreţinerea (mobilizarea) solului
constituie una din cele mai importante lucrări de îngrijire care se aplică culturilor în regiunile de câmpie
şi coline joase. Prin această lucrare se realizează spargerea crustei, afânarea solului pe o adâncime de 8-
12 cm şi combatarea buruienilor. În acest fel se înlesneşte pătrunderea apei în sol şi se înlătură pierderile
de apă prin evaporare şi consum neproductiv. Întreţinerea solului se poate executa manual (cu sapa), cu
utilajele acţionate de animale (pluguri uşoare, prăşitoare etc.) sau mecanic (cu sape rotative,
cultivatoare, grape cu discuri, freze, motoprăşitoare etc.). Prăşitul culturilor cu sapa se practică, în
general, acolo unde solul a fost pregătit în tablii şi fâşii înguste. În cazul în care lucrarea solului s-a
făcut pe toată suprafaţa sau în fâşii late, prăşitul culturilor între rânduri până la distanţe de 3-5 cm de
puieţi ( pentru a nu răni puieţii) se execută cu utilaje acţionate de animale sau mecanic, iar pe o fâşie de
3-5 cm de o parte şi de alta a rândurilor de puieţi, cu sapa (figura 14a). Pentru a se reduce la minimum
lucrul cu sapa, este bine ca acolo unde forma terenului permite, prăşitul mecanic să se execute în cruciş
(figura 14b). Fig. 14. Întreţinerea solului între rândurile de puieţi cu utilaje acţionate mecanic(din Vlad
et al., 1997) 20 Pentru a mări eficacitatea, întreţinerea solului trebuie făcută cât mai des, şi anume: de
cel puţin 4-5 ori în primul an şi de 3-4 ori în al doilea an, ajungându-se treptat, după 4-5 ani de plantare,
la una-două întreţineri pe an. Numărul de praşile necesare este cu atât mai mare cu cât zona în care sunt
instalate culturile este mai secetoasă. Prima praşilă se execută cât mai curând dupa apariţia buruienilor.
În regiunea de coline, pe platourile şi pe versanţii cu înclinări reduse, unde solul a fost lucrat pe toată
suprafaţa, întreţinerea lui se execută ca şi în câmpie, dar cu frecvenţa mai redusă (trei întreţineri în
primul an, două în al doilea, apoi câte una în fiecare an, timp de 2-3 ani). Îndepartărea vegetaţiei
copleşitoare. În câmpie şi pe coline joase, instalarea şi dezvoltarea păturii erbacee în culturi sunt
împiedicate, de obicei, prin lucrările de întreţinere a solului. În cazul în care solul a fost lucrat în tăblii şi
fâşii, culturile pot fi umbrite sau copleşite de ierburile înalte sau lăstarii şi seminţişurile din afara
porţiunilor lucrate, care s-au instalat în urma tăierii pădurii. În asemenea situaţii este necesar ca
vegetaţia copleşitoare sa fie tăiată şi îndepărtată. Această operaţie se execută pe o distanţă de 40-50 cm
de la marginea fâşiilor (tăbliilor) şi se practică o dată sau de două ori pe an, până când puieţii sunt în
afara pericolului de a fi copleşiţi. Tăierea lăstarilor se execută la începutul verii, pentru a se reduce
vitalitatea cioatelor. În zonele de coline înalte şi de munte, unde culturile dispun de suficientă umiditate,
lucrările curente de îngrijire a culturilor constau din îndepărtarea sau distrugerea prin erbicidare a
vegetaţiei copleşitoare din jurul puieţilor şi, eventual, plivitul pe vetre în cazul semănăturilor.
Combaterea lăstarilor, a drajonilor şi a seminţişurilor speciilor concurente prin degajări se execută mult
mai des în culturile de refacere a arboretelor necorespunzătoare, în care aceste elemente apar în număr
mare. În mod obişnuit, această operaţie se execută de 2-3 ori pe an în primii doi ani, pentru ca după 3-4
ani să se ajungă la o singură descopleşire pe an. Pentru tăierea ierburilor se folosesc secera, coasa sau
sapa, iar a lăstarilor, toporul sau utilajul portabil de tipul Stihl FS-08. Descopleşirea chimică se
realizează cu ajutorul stropitoarelor manuale portabile. În scopul evitării insolaţiei puieţilor prin punerea
lor bruscă în lumină se recomandă ca lucrările de descopleşire să nu se execute în perioada cu călduri
excesive (15 iulie-15 august). Prin descopleşirile efectuate la sfârşitul verii sau începutul toamnei se
previne culcarea ierburilor peste puieţi, în timpul iernii, sub acţiunea zăpezii. Revizuirea culturilor. În
timpul iernii, puieţii plantaţi în toamnă sau chiar în primăvara precedentă pot suferii diverse vatămări
provocate de culcarea ierburilor sub acţiunea zăpezii, rostogolirea pietrelor şi colmatarea vetrelor cu
pământ pe terenurile înclinate, descălţarea în urma alternanţei dintre perioadele de îngheţ-dezgheţ etc.
De aceea, la sfârşitul iernii, mai ales în primul an de vegetaţie, este necesar să se revizuiască culturile şi
să se remedieze deficienţele constatate. Intervenţiile posibile cu ocazia revizuirilor sunt următoarele:
înlăturarea ierburilor căzute peste puieţi, despotmolirea puieţilor, îndepărtarea pietrelor şi a resturilor de
exploatare, rectificarea vetrelor şi a cuiburilor răvăşite, îndreptarea puieţilor aplecaţi sau îndoiţi,
muşuroirea sau replantarea puieţilor descălţaţi sau smulşi de apă. Cu ocazia revizuirii se stabilesc şi
pierderile suferite de culturi în timpul iernii. Completarea culturilor. O lucrare de împădurire corect
executată asigură reuşita deplină a culturilor. În unele situaţii, prinderea şi menţinerea puieţilor pot fi
parţial compromise , fie datorită greşelilor de manipulare şi plantare a puieţilor, fie datorită acţiunii unor
factori vătămători neprevăzuţi (îngheţ, secetă excesivă, inundaţii, atacuri de daunători etc.). În asemenea
situaţii, exemplarele dispărute se înlocuiesc cu altele viabile, pentru a se menţine desimea iniţială.
Necesitatea şi volumul completărilor se stabilesc după ce culturile au parcurs un sezon de vegetaţie, şi
în primăvara următoare, cu ocazia revizuirilor. În cazul în care pierderile nu sunt prea mari (sub 10%) şi
uniform distribuite, efectuarea completărilor (exceptând culturile rare) nu este obligatorie, întrucât
procentul de reuşită poate fi considerat satisfăcător. Rărirea semănăturilor. Datorită semănării sau
răsăririi neuniforme în semănăturile directe, în unele cuiburi sau porţiuni de rigole se obţin un număr
prea mare de puieţi. În aceste cazuri, pentru a se asigura spaţiul de nutriţie necesar fiecărui puiet, se
recurge la rărirea semănăturilor. Rărirea se execută prin smulgerea puieţilor la semănăturile de foioase
(pentru a se evita lăstărirea) şi prin forfecare la cele răşinoase. În funcţie de desimea care se urmăreşte a
se realiza, lucrarea se execută în una sau două reprize. Cu ocazia răririi se realizează şi o selecţie a
puieţilor, eliminându-se exemplarele rău conformate, mai puţin viabile. Receparea (retezarea) puieţilor.
Operaţia de receparea puieţilor constă în retezarea tulpinilor acestora la 1-2 cm deasupra coletului, şi se
aplică la speciile de foioase care lăstăresc bine, în următoarele situaţii: - după plantare în regiunile
secetoase, cu primăveri calde şi uscate, pentru a se preveni uscarea tulpinilor, datorită dezechilibrului ce
se creează între absorţia insuficientă a rădăcinilor slab dezvoltate şi transpiraţia prin tulpină şi frunze.
Înlăturarea tulpinii în această fază permite rădăcinilor mai puţin solicitate să se consolideze, pentru a
susţine creşterea lăstarului nou format; - când puieţii vegetează anevoios (lâncezesc), datorită
vătămărilor suferite sau plantării incorecte. Receparea puieţilor plantaţi primăvara se execută o dată cu
plantarea sau imediat după aceasta. În cazul plantaţiilor de toamnă, operaţia se execută primăvara de
timpuriu. 21 3.5. Măsuri de protecţia muncii la lucrările de cultură şi refacere a pădurilor Lucrările de
cultură şi refacere a pădurilor se desfăşoară în aer liber, pe terenuri de cele mai multe ori greu
accesibile, presărate cu obstacole (cioate, resturi de exploatare, pietre), situate în locuri izolate,
depărtate de centrele populate. Executarea lucrărilor presupune folosirea unei game variate de unelte
manuale, mijloace de transport, tractoare şi maşini de lucru. În aceste condiţii, îmbolnăvirile şi
accidentele de muncă sunt posibile dacă nu se iau măsuri preventive necesare, datorită intemperiilor,
parcurgerii anevoioase a terenului, cât şi necunoaşterii sau nerespectarii normelor de folosire a uneltelor
şi a utilajelor cu care se lucrează. Pentru a se înlătura riscul de îmbolnăvire sau accidentare a
muncitorilor, este necesar ca cei care conduc procesele de muncă să cunoască bine condiţiile în care se
desfăşoară lucrările şi în funcţie de acestea, să aplice măsurile corespunzătoare de protecţia muncii.
Aceste măsuri au în vedere condiţiile de cazare şi alimentare a muncitorilor, dotare cu echipament de
protecţie şi uzură, curăţirea terenului şi amenajarea căilor de acces, normele de protecţie în timpul
lucrului, acordarea primului ajutor în caz de îmbolnăvire sau accidentare, instruirea şi verificarea
cunoştinţelor angajaţilor pe linie de protecţie a muncii (Vlad et al., 1997). Igiena muncii. Între măsurile
ce trebuie aplicate, o atenţie deosebită se acordă organizării, în condiţii igienice, a cazării şi alimentării
muncitorilor. Pentru cazarea muncitorilor care lucrează în locuri depărtate de centrele populate se
construiesc sau se amenajează din timp adăposturi corespunzătoare (barăci, cabane, cantoane ),
înzestrate cu mobilier şi cazarmamentul necesar şi cu mijloace de încălzit şi iluminat. Adăposturile se
construiesc în locuri ferite de pericol, având întotdeauna împrejur o zonă liberă, încât să nu fie afectate
de o eventuală cădere a arborilor. Locurile de muncă se asigură cu apă pentru băut şi spălat, în cantităţi
suficiente. În lipsa surselor naturale (fântâni, izvoare), apa se aduce şi se păstrează în vase salubre,
închise. Toaletele se plasează la distanţă convenabilă de adăpost şi în aval, la cel puţin 50 m faţă de
sursele de apă potabilă. În interiorul adăposturilor, cât şi împrejurul lor, se păstrează o perfectă
curăţenie. Muncitorii sunt aprovizionaţi cu alimente de bună calitate, iar locul de distribuire a acestora
va fi cât mai aproape de locul de muncă. Dotarea cu echipament de protecţie şi cu echipament de lucru.
Echipamentul de protecţie se acordă muncitorilor în vederea prevenirii accidentelor sau îmbolnăvirilor
profesionale, iar echipamentul de lucru, pentru condiţiile de muncă în care are loc o uzură prematură
sau murdărirea efectelor personale. În acest scop, fiecare şantier de lucru se aprovizionează din timp cu
echipamentul corespunzător meseriilor şi condiţiilor existente la locul de muncă: mănuşi de protecţie, în
cazul când se manipulează şi plantează puieţi cu ghimpi, cizme de cauciuc, la plantaţiile care se
efectuează în locurile cu exces de umiditate, centuri de siguranţă, frânghii şi căşti, atunci când se
lucrează pe terenuri cu înclinare foarte mare, ochelari de protecţie, salopete şi costume vătuite pentru
tractorişti, pelerine şi glugi în zone cu precipitaţii abundente etc. Echipamentul de protecţie şi
echipamentul de lucru constituie proprietatea unitaţii silvice şi trebuie utilizat numai în timpul
programului de lucru. Curăţirea terenului, amenajarea căilor de acces şi de circulaţie pe şantier. În
scopul evitării accidentelor pe şantierele de lucru, înainte de începerea lucrărilor se iau următoarele
măsuri: - curăţarea parchetelor de resturile de exploatare, de crăci, de arborii rămaşi nedoborâţi şi expuşi
doborâturilor de vânt, precum şi de bolovanii ce se pot prăbuşi; - construirea de poteci şi podeţe
prevăzute cu balustradă în punctele periculoase (pante mari, prăpăstii, viroage); - marcarea vizibilă a
locurilor periculoase (prăpăstii, gropi, terenuri cu stâncării sau grohotişuri care se pot disloca uşor,
locuri cu vipere etc.); - astuparea şi nivelarea gropilor de pe urma scoaterii cioatelor (Vlad et al., 1997).
Transportul puieţilor, alimentelor, materialelor şi muncitorilor. Este interzis a se transporta alimente în
vehicule împreună cu substanţe chimice sau cu produse petroliere. Materialele toxice sau inflamabile se
depozitează în încăperi speciale şi se ţin sub pază. Muncitorii care manipulează materiale se dotează cu
echipamentul de protecţie corespunzător. Muncitorii sunt transportaţi cu autobuze sau cu autocamioane
prevăzute cu bănci. În timpul transportului muncitorii sunt obligaţi să stea pe bănci, fiind interzis a
călători în picioare, pe scări sau pe aripile maşinii. Este interzis transportul muncitorilor pe
autovehiculele încărcate cu puieţi şi pe tractoare. Acolo unde transportul puieţilor se face cu raniţa,
sarcina trebuie să corespundă constituţiei fizice a muncitorilor şi să nu depăşească 30 kg. Raniţele vor
avea spate confecţionat din pânză impregnată. Măsuri de prim ajutor. Pentru acordarea primului ajutor,
în cazul producerii unor accidente sau îmbolnăviri, fiecare şantier de împădurire se dotează cu truse
sanitare prevăzute cu medicamente, substanţe dezinfectante, pansamente etc., inclusiv cele necesare
pentru combaterea muşcăturilor de şerpi. În acelaşi scop este bine ca cel puţin la un grup de şantiere să
existe un organ sanitar. În lipsa acestuia, este necesar ca cel puţin o persoană să fie instruită pentru 22 a
avea cunoştinţele necesare acordării primului ajutor în cazurile de rănire, hemoragii, arsuri, leziuni,
fracturi, luxaţii, intoxicaţii (Vlad et al., 1997). La executarea lucrărilor se vor respecta regulile de
tehnică a securităţii muncii, specifice uneltelor şi utilajelor folosite. Înainte de începerea oricărei lucrări,
responsabilul de şantier are obligaţia de a efectua un instructaj introductiv amănunţit cu angajaţii asupra
specificului locului de muncă, a cauzelor de îmbolnăvire sau accidentare şi a măsurilor de tehnică a
securităţii muncii, care trebuie respectate cu stricteţe în timpul lucrului. După efectuarea instructajului şi
seminarizării personalului permanent i se completează o fişă de instructaj individual, iar pentru
muncitorii sezonieri se întocmeşte un proces-verbal de instruire colectivă. Instructajul periodic se
efectuează cel puţin odată pe lună, şi în mod obligatoriu în cazurile când s-a produs un accident la locul
de muncă respectiv sau vecin, s-a modificat sistemul de lucru, s-au schimbat uneltele, atelajele şi
condiţiile de muncă, au apărut modificări ale normelor de protecţie a muncii. Instructajul periodic se
consemnează în fişele de instruire individuală sau în procesul-verbal de instruire colectiv. Fişele sau
procesele-verbale de instruire se semnează atât de cel care a făcut instructajul, cât şi de cei instruiţi.
Lamele uneltelor (bricege, cosoare, foarfece, săpăligi, sape, cazmele etc.) trebuie să fie bine ascuţite,
fără defecte, fixate rigid în cozi, iar cozile să fie netede şi potrivite cu talia muncitorilor. În timpul
efectuării lucrărilor muncitorii se plasează la distanţe convenabile, astfel ca prin manipularea uneltelor
să nu se accidenteze între ei. Stropitorile, lădiţele de transport, tărgile etc. trebuie să aibă dimensiuni şi
greutăţi potrivit cu capacitatea fizică a muncitorilor, pentru a nu îngreuna munca acestora. În timpul
ascuţirii picheţilor şi a tutorilor, mâna cu care aceştia sunt ţinuţi pe trunchi va fi plasată la o distanţă de
cel puţin 60 cm deasupra porţiunii ce se ascute. Înainte de desfundarea manuală a solului, se înlătură de
pe suprafaţa pe care se lucrează toate obstacolele (bolovani, buturugi etc.) şi se astupă şanţurile sau
gropile. Manipularea puieţilor cu ghimpi se va face cu mănuşi de protecţie. Muncitorii care lucrează în
depozitele de puieţi trebuie să fie echipaţi cu cizme de cauciuc, mănuşi şi pufoaice. Substanţele chimice
(îngrăşămintele, erbicidele, arboricide) se depozitează în încăperi speciale, ferite de umezeală, cu
posibilităţi de aerisire şi închidere ermetică. În timpul manipulării acestor substanţe, muncitorii trebuie
să fie dotaţi cu echipamentul de protecţie corespunzător (salopete, ochelari, mască de tifon la nas şi la
gură). După terminarea lucrului, muncitorii au obligaţia să se spele bine pe mâini şi pe faţă. În timpul
lucrului de la dezrădăcinări de cioate cu pârghia este interzis să se intre în cuibul cioatei pentru a o
ridica, sau să se staţioneze sub capătul pârghiei, deoarece aceasta poate aluneca sub rădăcini şi poate
produce vătămări grave. La lucrările de degajare de lăstari, muncitorii vor fi echipaţi cu mănuşi de
protecţie speciale, în cazul în care ruperea vârfurilor se execută manual.

CAPITOLUL 4 ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA PĂDURII

Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor se referă la complexul de lucrări sau intervenţii

silvotehnice prin care se dirijează procesul natural de creştere şi dezvoltare a arboretelor, de la
întemeiere şi până la exploatare (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
4.1. Degajările şi depresajele
După realizarea stării de masiv, arborii trec de la existenţa izolată la cea gregară (în grup), constituind
un nou arboret. În arboretele amestecate, unele specii, cu o creştere mai rapidă în tinereţe, tind să le
copleşească pe celelalte, între ele începând să se manifeste o concurenţă intensă pentru spaţiu, atât în
sol, cât şi în atmosferă. Fără intervenţia omului, din această concurenţă nu ar ieşi întotdeauna
învingătoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi
în arboretele pure în care unele exemplare de dimensiuni mai mari (cele provenite din seminţişuri
preexistente neutilizabile neextrase la timp sau cele din lăstari) devin copleşitoare pentru exemplarele
valoroase şi sănătoase instalate mai târziu. De aceea, este necesar să se intervină în procesul de
autoreglare a arboretului, prin înlăturarea parţială sau integrală a speciilor sau exemplarelor
copleşitoare. Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se
numeşte degajare, are un caracter de selecţie în masă şi se execută în faza de desiş, având ca scop
salvarea de copleşire şi promovarea exemplarelor valoroase ca specie şi conformare (Stănescu şi Târziu,
în Negulescu et al., 1973). În arboretele pure, regenerate pe cale naturală şi excesiv de dese, aflate în
aceeaşi fază de dezvoltare, se execută depresaje (operaţii de educaţie colectivă şi selecţie negativă), prin
care se urmăreşte rărirea convenabilă a acestora, precum şi dirijarea raporturilor dintre exemplarele
sănătoase, viabile şi cele preexistente, vătămate sau provenite din lăstari (Florescu, 1981). În cazuri
speciale, dacă s-a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la intervenţii şi după începerea
fazei de nuieliş, caz în care lucrările sunt denumite degajări întârziate. Tehnica de lucru. Prima degajare
se execută la puţin timp după constituirea stării de masiv a noului arboret, în timp ce următoarele
intervenţii se succed la anumite intervale până la trecerea în stadiul de nuieliş. Pentru realizarea lucrării
se parcurge arboretul (cu înălţimi cuprinse în general între 1 şi 2 m) în care urmează să se intervină şi se
controlează starea exemplarelor care aparţin speciilor de valoare. Acolo unde se constată că acestea au
fost depăşite în înălţime şi sunt stânjenite în creştere de către exemplarele nevaloroase ca specie sau
conformare se intervine în ajutorul celor valoroase prin ruperea (frângerea) sau tăierea coabitanţilor care
le stânjenesc (figura 15). Fig. 15. Desiş înainte de degajare (a) şi după degajare (b) (după Negulescu şi
Ciumac, 1959, din Nicolescu, 2003) În cazul foioaselor, pentru a slăbi producerea lăstarilor şi a nu
modifica sensibil mediul de viaţă al arboretului, vârfurile exemplarelor copleşitoare se frâng sau se taie
de la o înălţime astfel aleasă încât cel puţin jumătate din înălţimea arboretului de protejat să rămână
liberă (Niţescu şi Achimescu, 1979). În cazul răşinoaselor, exemplarele de extras se taie de jos. Aceeaşi
metodă se recomandă şi la aplicarea degazărilor întârziate (figura 16) sau în renişurile de salcie. În cazul
arborilor preexistenţi mari, prin a căror doborâre sar putea provoca vătămări exemplarelor din jur, este
de preferat să fie secuiţi (inelaţi – li se îndepărtează scoarţa până la cambiu) şi lăsaţi pe loc. 24 Fig. 16.
Arboret parcurs cu degajări întârziate (a = înainte de intervenţie; b = după intervenţie) (după Negulescu
şi Ciumac, 1959, din Nicolescu, 2003) Este evident că degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr-o dată, a
tot ceea ce este necorespunzător în arboretul tânăr. Obiectivele urmărite se realizează treptat, prin mai
multe intervenţii, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în nici un caz (consistenţa să nu se
reducă în nici un punct, după degajare sau depresaj, sub 0,8). Din acest motiv, prin degajări nu se extrag
speciile de amestec şi arbuştii, dacă aceştia se menţin sub vârful exemplarelor valoroase şi nu împiedică
executarea lucrărilor ori se găsesc în porţiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc. În mod
practic, degajările se pot executa în diverse moduri şi anume: A. Degajări mecanice, realizate manual
sau folosind unelte tăitoare uşoare gen cosoare, topoare, foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare
de forţă etc. Atunci când dotarea tehnică o permite, se folosesc şi motofierăstraie tip Stihl, Husqvarna,
Oregon, echipate cu cuţite-disc. Degajările mecanice se pot executa pe întreaga suprafaţă sau parţial (pe
suprafeţe reduse). Aceasta din urmă se aplică pe anumite coridoare sau benzi, cu lăţimea de 1-3 m, în
jurul puieţilor speciilor principale de bază. B. Degajările chimice constau în folosirea unor substanţe
chimice (arboricide) care, administrate în pădure, produc vătămarea şi uscarea masei exemplarelor din
speciile nevaloroase. Substanţele respective acţionează prin contact (distrug ţesuturile plantei foarte
aproape de locul aplicării) sau sistemic (sunt translocate în plantă şi acţionează la o anumită distanţă
faţă de locul aplicării, spre rădăcini sau spre frunze). Degajările chimice se recomandă să se aplice doar
arborilor individuali prin :  stropire directă (tratament foliar);  inelarea (secuirea) tulpinii până la
cambiu şi aplicarea de arboricide (la exemplare mai înalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin
stropire directă);  injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii
punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al.,
1973; Michaud, 1988). Sezonul de executare a degajărilor-depresajelor depinde de metoda aplicată, de
speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, la aplicarea degajărilor manuale, deşi se
consideră ca optimă perioada 15 august-30 septembrie, totuşi este de preferat ca lucrările să fie
executate diferenţiat, în funcţie de compoziţia arboretului. În cele amestecate, degajările se recomandă
să se aplice doar în timpul sezonului de vegetaţie, în timp ce în arboretele pure de răşinoase sau în
amestecurile cu puţine specii, lucrarea se poate executa şi în repaosul vegetativ, primăvara devreme,
înainte de apariţia frunzelor sau toamna târziu, după căderea lor. Este însă necesar să se evite aplicarea
degajărilor mecanice la începutul sezonului de vegetaţie (lujerii nou formaţi se rup uşor), toamna, în
noiembrie (lujerii degajaţi, încă insuficient lignificaţi, pot suferi din cauza gerului), precum şi în
perioadele cu arşiţă puternică din regiuni mai secetoase, când desişul degajat poate fi vătămat (Ciumac,
în Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971). Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului
de vegetaţie, imediat după înfrunzirea speciilor secundare, respectiv înainte de intrarea în vegetaţie a
răşinoaselor. Aceste lucrări pot fi aplicate şi vara, după încheierea primei creşteri (de primăvară) şi
începerea lignificării lujerului anual al lujerului de protejat, urmărind devitalizarea speciilor copleşitoare
sau a cioatelor acestora. O problemă deosebită în aplicarea degajărilor-depresajelor este desimea foarte
ridicată a desişurilor naturale, care face accesul lucrătorilor extrem de dificil. Datorită acestei desimi,
încă de la începutul secolului trecut s-a recomandat combinarea degajărilor-depresajelor cu deschiderea
unor culoare sau linii de accesibilizare interioară a arboretelor. Acestea au lăţimi de 1-2 m, sunt situate
la distanţe (din ax în ax) între 5-6 şi 20-25 m şi urmăresc reducerea suprafeţei de parcurs cu degajări,
facilitarea intervenţiei mecanizate (cu motofierăstraie echipate cu cuţite-disc) de pe culoarele de acces,
fără a pătrunde în zonele cu regenerări naturale foarte dese, precum şi pregătirea unor condiţii mai
uşoare de lucru în vederea aplicării intervenţiilor silvotehnice ulterioare (curăţiri şi rărituri) (Nicolescu
et al., 1992). Intensitatea degajărilor-depresajelor se exprimă prin raportul dintre numărul exemplarelor
extrase (Ne) şi numărul de exemplare din arboretul iniţial (Ni), exprimat în procente: 25 In = (Ne/Ni) x
100 Intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretelui, de proporţia speciilor
copleşitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistenţilor, de efectul degajărilor-depresajelor
anterioare, precum şi de condiţiile staţionale. Periodicitatea (intervalul de timp după care se revine cu o
nouă degajare pe aceeaşi suprafaţă) acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura speciilor, de
condiţiile staţionale, de starea şi structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor-depresajelor
variază de la 1 la 3 ani, fiind mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu
temperament de lumină, ca şi în amestecurile situate în condiţiile staţionale cele mai prielnice.
4.2. Curăţirile
Curăţirile sunt lucrări de îngrijire şi conducere ce se aplică în arboretele din fazele de nuieliş şi prăjiniş,
în scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare (Stănescu şi Târziu, în
Negulescu et al., 1973). În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă o desime ridicată şi, ca
urmare o dinamică foarte activă a competiţiei inter- şi intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturală
să fie intensă şi, adesea, să se desfăşoare în contradicţie cu ţelurile fixate. În această situaţie, este
evident că devine necesară înlăturarea din arboret a exemplarelor copleşitoare din speciile de mică
valoare economică, precum şi a celor necorespunzătoare ca şi conformare, indiferent de specie.
Curăţirile sunt lucrări de selecţie negativă şi în masă, atenţia fiind îndreptată, în general spre
exemplarele cu valoare mai redusă, care urmează să fie extrase. Tehnica de execuţie. Prima curăţire se
execută la câţiva (3-5) ani după ultima degajare, când arboretul se găseşte în fazele de nuieliş-prăjiniş
(diametru mediu al arboretelui = 3-10 cm), iar înălţimea sa medie depăşeşte, în general, 3m (Niţescu şi
Achimescu, 1979; xxx, 2000). Arborii care se extrag prin curăţiri sunt:  exemplarele uscate, atacate,
rănite, bolnave (în special cele cu boli infecţioase evolutive gen cancere);  preexistenţii (adesea
consideraţi ca primă urgenţă de extragere, datorită posibilelor vătămări produse arborilor remanenţi prin
doborâre);  exemplarele speciilor copleşitoare, nedorite şi neconformate cu compoziţia-ţel, dacă sunt
situate în planul superior al arboretelui;  exemplarele cu defecte ( arbori cu crăci prea groase sau crăci
lacome, înfurciţi, cu trunchiuri strâmbe şi sinuoase, între care lupii se urmăreşte să fie eliminaţi în
totalitate pună la încheierea aplicării curăţirilor),  exemplarele din lăstari, situate pe cioate îmbătrânite
sau în arborete cu provenienţă mixtă, care le pot copleşi pe cele din sămânţă;  exemplarele din specia
dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese (figura 17) (Nicolescu, 2003). Fig. 17.
Nuieliş înainte de curăţire (a) şi după curăţire (b) (după Negulescu şi Ciumac, 1959, din Nicolescu,
2003) În toate cazurile, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat (consistenţa să nu
coboare sub 0,8), iar subarboretul să fie păstrat în întregime. Ca şi degajările-depresajele, curăţirile se
pot executa în mai multe moduri: 26 A. Pe cale mecanică, realizate prin tăierea de jos a arborilor
nevaloroşi, respectiv secuirea preexistenţilor. Pentru acest scop se folosesc toporaşe, topoare, fierăstraie
manuale sau mecanice de tip uşor, precum şi motoagregate cu cuţite-disc. Curăţirile macanice se
realizează fie pe toată suprafaţa fie pe suprafeţe parţiale, între care cea mai recomandată metodă este cea
în benzi alterne (benzile tăiate alternează cu unele netăiate) de 6-8 m lăţime (Constantinescu, 1976;
Niţescu şi Achimescu, 1979). B. Pe cale chimică, aplicate în special foioaselor şi realizate în trei
modalităţi:  prin stropire directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele
intervenţii);  prin inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu (exemplarele mai înalte, unde nu este
posibil tratamentul foliar prin stropire directă) şi aplicarea de arboricide;  prin injectare de arboricide
(la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau orificii punctiforme, situate la cca 5 cm
distanţă unul de altul) (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973). Materialul lemnos rezultat din
curăţiri se poate valorifica (acolo unde există o piaţă locală) şi constă din fascine, araci de vie, cozi
pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare pentru hrana vânatului, nuiele pentru
împletituri, pomi de iarnă, bile, manele, lemn pentru construcţii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal
rezultat din curăţiri este însă grămada de crăci, care are dimensiunea standard de 2 m lăţime, 1,5 m
înălţime şi 3m lungime (volum aparent = 9 steri; volum real = 1,26m3 ), sau figura de crăci de1 x 1,5 x
3 m (volum aparent = 4,5 steri; volum real = 0,63 m3 ). Aceasta din urmă, datorită uşurinţei mai mari de
construire în condiţiile nuielişurilor-prăjinişurilor dese, este modalitatea cea mai folosită pentru
strângerea şi stivuirea arborilor doborâţi. Sezonul de executare a curăţirilor depinde, ca şi la degajări-
depresaje, de metoda adoptată, de speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, în
arboretele amestecate, se recomandă ca grifarea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar în
perioada de vegetaţie, această restricţie eliminându-se în arboretele pure sau în amestecurile cu specii
puţine, unde lucrarea se poate efectua şi în repaosul vegetativ (primăvara devreme, înaintea apariţiei
frunzelor sau toamna târziu, după căderea acestora). Şi la curăţiri se recomandă să se evite aplicarea lor
primăvara, imediat după intrarea în vegetaţie (1 mai -15 iunie la răşinoase), când lujerii abia formaţi se
pot rupe uşor, iar vătămările cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna târziu (în
octombrie), când lujerii insuficient lignificaţi ai arborilor rămaşi pot suferi din cauza îngheţurilor
timpuri. Intensitatea curăţirilor se stabileşte numai pe teren, în suprafeţe de probă instalate în porţiuni
reprezentative ale arboretului. În general, intensitatea se exprimă (procentual) fie ca raport între numărul
de arbori extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie [iN = (Ne/Ni) x 100] fie, în lucrări mai
pretenţioase, ca raport între suprafaţa de bază a arborilor extraşi şi suprafaţa de bază a arboretului
înainte de curăţire[iG = (Ge/Gi) x 100]. După intensitatea intervenţiei pe suprafaţă de bază, curăţirile se
împart în slabe (iG maximum 5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) şi foarte
puternice (iG peste 25%). În general, în ţara noastră se recomandă ca intensitatea curăţirilor să fie
moderată, deşi uneori, când condiţiile de arboret o permit (cazul molidişurilor, brădetelor sau al
făgetelor foarte dese), poate ajunge puternică sau chiar foarte puternică. În toate aceste cazuri este
necesar să se respecte condiţia suplimentară ca, în nici un punct al arboretului, consistenţa să nu se
reducă sub 0,8 (chiar 0,75) după intervenţie, mai ales în pădurile destinate să îndeplinească funcţii de
protecţie a terenurilor şi solurilor. Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani, în funcţie
de natura speciilor, de starea arboretului, de condiţiile staţionale şi de lucrările executate anterior. Este
necesar ca prima curăţire să nu întârzie prea mult după ultima degajare, pentru a nu fi compromise
rezultatele satisfăcătoare obţinute. În general, următoarea intervenţie cu curăţiri în pădure se execută
doar după ce masivul rărit prin intervenţia anterioară s-a închis din nou (consistenţa cel puţin 0,9), fără a
se întârzia prea mult deoarece s-ar produce diminuarea creşterilor, deformarea şi reducerea dimensiunii
coroanelor etc. În consecinţă, chiar în condiţiile recomandărilor făcute, nu se poate prescrie un număr
fix de ani între două curăţiri succesive, periodicitatea adoptându-se de fiecare dată numai pe baza
informaţiilor de teren privind creşterea şi dezvoltarea arboretelor.

4.3. Răriturile
4.3.1. Generalităţi Răriturile sunt lucrări executate în fazele de păriş, codrişor şi codru mijlociu şi care
se preocupă de selecţia şi îngrijirea individuală şi intensivă a arborilor dintr-un arboret (Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973). Ele reprezintă un sistem de intervenţii care se aplică începând din
momentul trecerii pădurii în faza de păriş (diametrul mediu al arboretului este între 11 şi 20 cm) şi până
în apropierea termenului exploatării. Pornindu-se de la neuniformitatea pădurii cultivate, în teoria şi
practica răriturilor din diverse ţări s-au imaginat modalităţi şi procedee de lucru dintre cele mai variate.
Acestea pot fi incluse în două metode de bază: 1. Rărituri selective, prin care , în general, se aleg arborii
de valoare (de viitor), care trebuie promovaţi, după care se intervine asupra celor de valoare mai redusă,
care se extrag. În această categorie sunt incluse răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată
(mixtă), răritura grădinărită etc. 2. Rărituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate), când
arborii de extras se aleg în funcţie de o anumită schemă prestabilită, fără să mai fie diferenţiaţi după
anumite criterii. 4.3.2. Răritura de jos Răritura de jos (răritura în dominat) constă, în principal, din
extragerea arborilor rămaşi în urmă cu creşterea, situaţi în plafonul inferior al arboretului (din clasele
Kraft a IV-a şi a V-a). Dacă însă starea arboretului o impune, se poate interveni şi în plafonul superior
asupra exemplarelor uscate, rupte, puternic vătămate, din clasele Kraft I, a II-a şi a III-a (figura 18). Fig.
18. Răritura de jos [după Lanier, 1994 (a) şi Smith, 1997 (b), din Nicolescu, 2003] Deoarece se
preocupă mai ales de arborii de extras şi nu de cei valoroşi, răritura de jos are caracterul unei selecţii
negative (Petrescu, 1971; Stănescu, 1984). Prin aplicarea acestui tip de răritură, adâncimea
coronamentului se reduce treptat şi considerabil, plafonul inferior dispărând cu timpul, ceea ce conduce
la realizarea de arborete monoetajate, uniforme şi cu o închidere pe orizontală. Datorită faptului că se
intervine în plafonul inferior al arboretului, răritura de jos nu modifică prea mult sensul selecţiei
naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a arborilor care, oricum, ar fi dispărut în
procesul de eliminare naturală. Din acest motiv, încă de la începutul aplicării sale sistematice, răritura de
jos nu a fost considerată un mijloc esenţial de ameliorare a producţiei, ci doar o modalitate de recoltare
a arborilor de dimensiuni mai mici din arboret. În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii
(diametru, înălţime, suprafaţă de bază, volum) ale arborilor de extras sunt mai mici decât valorile medii
caracteristice arboretului iniţial. În acest sens, se consideră că raportul dintre volumul mediu al arborilor
de extras şi volumul mediu al arboretului iniţial (Ve /Vi) este cuprins între (0,4) 0,5 şi 0,6 (Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973). În aceleaşi condiţii, intensitatea intervenţiei după numărul de arbori
este mai mare decât intensitatea pe suprafaţă de bază sau pe volum. Răritura de jos, care a fost
concepută pentru monoculturile de molid, se recomandă să se aplice în Europa în special în arboretele
pure de răşinoase (molidişuri, pinete). 4.3.3. Răritura de sus Răritura de sus (răritura în dominant)
constă din extragerea arborilor necorespunzători şi nedoriţi (exemplare din specii secundare precum şi
arbori din specia de bază însă rău conformaţi, atacaţi, cu coroane asimetrice sau lăbărţate) din plafonul
superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a şi a III-a), cu scopul de a permite dezvoltarea cât mai
activă a arborilor de valoare din acelaşi plafon (figura 19). Fig. 19. Răritura de sus [după Lanier, 1994
(a) şi Smith, 1997 (b), din Nicolescu, 2003] 28 Totodată, dacă starea arboretului o cere, se extrag şi
arborii uscaţi, rupţi, bolnavi, puternic vătămaţi, din plafonul inferior. Procedând la rărirea plafonului
superior prin înlăturarea exemplarelor care împiedică buna dezvoltare a celor valoroase, se are grijă ca
plafonul inferior să se menţină cât mai des şi continuu, în scopul realizării protecţiei solului şi
menţinerii unui ritm activ al elagajului natural la arborii situaţi deasupra. Datorită acestui fapt, răritura
în dominant nu mai urmează sensul procesului de eliminare naturală şi capătă un caracter accentuat de
selecţie pozitivă (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Stănescu, 1984). În cazul răriturii de sus,
raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras şi diametrul mediu al arboretului înainte de
intervenţie (d/D) este mai mare sau egal cu 1. În acelaşi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor
extraşi prin răritură şi volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie este cuprins, în general, între
0,8 şi 0,9. În România, aplicarea răriturii de sus este recomandată în arborete de foioase (stejărete pure
şi amestecate, şleauri, cerete, gârniţete) sau amestecuri de răşinoase şi foioase, în care plafonul superior
poate fi rărit, iar cel inferior se prezintă suficient de des pentru a asigura protecţia solului şi producerea
elagajului natural. 4.3.4. Răritura mixtă (combinată) Din practica conducerii arboretelor a rezultat că
doar rareori se poate vorbi de o intervenţie numai în plafonul superior sau cel inferior. Datorită acestei
situaţii a devenit necesară combinarea celor două tipuri fundamentale de rărituri (de jos şi de sus), în
special în arboretele cu un anumit grad de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al
compoziţiei (Petrescu, 1971). Acest obiectiv s-a realizat prin adoptarea generalizată în România a
răriturii mixte (combinate), care constă din extragerea concomitentă a arborilor necorespunzători atât
din plafonul superior cât şi din cel inferior ale arboretului (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973)
(figura 20). Fig. 20. Răritura combinată [după Lanier, 1994 (a) şi Smith, 1997 (b), din Nicolescu, 2003]
Tehnica de executare a răriturii combinate. În cadrul acestei metode este specifică împărţirea arborilor
în funcţie de poziţia lor în arboret, precum şi de rolul lor funcţional, în trei clase: arbori de valoare (de
viitor), arbori ajutători (folositori) şi arbori dăunători (de extras) (figura 21). Fig.21. Modul de
clasificare a arborilor pe criterii funcţionale într-un arboret de foioase (după Petrescu, 1971, din
Nicolescu, 2003) Arborii de valoare ( de viitor, notaţi cu V) se aleg dintre speciile principale de bază şi
se găsesc, în general, în casele Kraft I şi a II-a. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, cu trunchiuri cilindrice
bine conformate, fără înfurciri, cu coroane cât mai simetrice şi elagaj natural bun, cu ramuri subţiri, fără
crăci lacome etc. Adesea, se recomandă ca arborii de valoare să fie cât mai uniform repartizaţi pe
întinderea arboretului. 29 Arborii ajutători (folositori) (notaţi cu A) stimulează creşterea şi dezvoltarea
arborilor de valoare. Aceştia ajută la elagarea naturală, formarea trunchiurilor şi a arborilor de viitor,
îndeplinind în acelaşi timp un rol de protecţie şi ameliorare a solului. Se aleg fie din exemplarele
aceleiaşi specii (arborete pure), fie ale speciilor de bază sau de amestec, situate în general într-o clasă
Kraft inferioară (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor favorabil să se manifeste integral
este de preferat ca arborii ajutători să aibă coroana situată imediat sub cea arborilor de viitor şi la o
distanţă convenabilă faţă de aceştia. Categoria arborilor dăunători ( de extras) (E) include:  arborii din
orice specie şi orice plafon care, prin poziţia lor, împiedică creşterea şi dezvoltarea coroanelor arborilor
de viitor şi chiar ale celor ajutători, provocând biciuirea sau umbrirea tulpinilor, respectiv vătămarea
crăcilor;  arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, atacaţi de dăunători sau cu defecte externe evidente
(înfurciţi, înclinaţi, curbaţi, cu gelivuri etc.), care dăunează celorlalţi arbori şi pădurii în ansamblu; 
unele exemplare cu creştere şi dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea dese (Florescu,
1981). Alegerea arborilor de extras, care este în mod obligatoriu însoţită de marcarea (realizarea de
cioplaje de bază, unde se aplică marca rotundă a ocolului, precum şi la înălţimea de cca 1,30 m, unde se
notează numărul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la foioase numai în timpul sezonului
de vegetaţie, pentru a se putea diferenţia uşor speciile şi a se evalua cât mai exact gradul de închidere a
masivului, respectiv pe durata întregului an la răşinoase. Dacă numărul arborilor dăunători este relativ
mic, aceştia se extrag integral la fiecare intervenţie. În schimb, în arboretele cu o frecvenţă mai mare a
arborilor dăunători, pentru a nu se deregla starea de masiv, aceştia se vor extrage treptat, în 2-3 reprize
mai des repetate, în prima urgenţă (la prima intervenţie) fiind eliminaţi cei uscaţi, dezrădăcinaţi, rupţi,
lâncezi etc. În plus, în arboretele sănătoase şi conduse anterior corespunzător, se pot extrage şi o parte
din arborii folositori, având însă grijă ca, în nici un loc, să nu se reducă consistenţa arboretului sub 0,8.
Periodicitatea răriturilor, în condiţiile ţării noastre, variază între 4 şi 6 ani (în păriş, când sunt suficiente
2-3 rărituri) şi 6-10 (12) ani în fazele următoare, când numărul intervenţiilor este, de asemenea, de 2-3.
Din motive economice, tendinţa actuală pe plan mondial este de a mări intensitatea şi periodicitatea
răriturilor. Această opţiune are ca efect mărirea volumului extras la fiecare intervenţie şi care se
recomandă să atingă sau chiar să depăşească 40-60 m3 /ha, pentru a face răriturile atractive şi din punct
de vedere economic. În ţara noastră , în medie, prin rărituri se recoltează 25-30 m3 /ha/intervenţie, dar
valorile amintite ar putea fi sporite dacă s-ar acţiona mai intens cu precădere în plafonul superior, fără
însă a se periclita starea de masiv. 4.3.5. Răritura schematică (simplificată) În anumite situaţii (plantaţii
tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură; arborete omogene, fără variaţie genetică, cum sunt
culturile de clone), nu se mai justifică alegerea arborilor de extras. În acest caz se face apel la aşanumita
răritură schematică (mecanică, geometrică, simplificată) care în general se aplică în două variante: 
răritura în linie, care este cea mai frecvent folosită şi constă în faptul că se extrag rânduri (linii, şiruri)
întregi de arbori, alăturate sau între ele, la intervale constante, pe suprafaţa întregului arboret;  răritura
din distanţă în distanţă, când arborii de extras se aleg în mod convenţional la distanţe egale pe fiecare
rând (Petrescu, 1971; Vlad et al., 1997). În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau
50% (se extrage un rând din 4, 3 sau 2), cea mai frecvent propusă soluţie fiind cea cu intensitatea de
33% . În ţara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile uniclonale de
plopi euramericani (în special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distanţe de plantare mai mici sau egale
cu 5x5 m. În aceste cazuri, se recomandă să se aplice o singură răritură schematică (urmată, la nevoie,
de o răritură selectivă cu intensitate slabă-moderată), la vârste cuprinse, în general, între (6) 8 şi 10 ani,
intensitatea intervenţiei variind între 25 şi 50%, în funcţie de sortimentele-ţel şi de bonitatea staţiunilor
(xxx, 2000).
4.4. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor
4.4.1. Lucrări de igienă
Adesea denumite şi tăieri de igienă, aceste lucrări urmăresc asigurarea unei stări fitosanitare
corespunzătoare arboretelor, obiectiv care se poate realiza prin extragerea arborilor uscaţi sau în curs de
uscare, căzuţi, rupţi sau doborâţi de vânt sau zăpadă, puternic atacaţi de insecte, precum şi a arborilor-
cursă şi de control folosiţi în lucrările de protecţie a pădurilor, fără ca prin aceste lucrări să se restrângă
biodiversitatea pădurilor (xxx, 2000). În pădurile parcurse sistematic cu operaţiuni culturale nu este
necesară planificarea lucrărilor de igienă, deoarece arborii care se extrag în primă urgenţă prin astfel de
intervenţii sunt tocmai cei uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, doborâţi etc., igienizarea pădurii
realizându-se concomitent. Dacă însă, între două intervenţii succesive cu operaţiuni culturale apar
fenomene nedorite, cauzatoare de probleme fitosanitare, lucrările de igienă devin obligatorii şi trebuie
realizate fără întârziere, precum a elimina arborii care constituie un pericol esenţial pentru cei sănătoşi
şi a limita 30 astfel la maximum riscul apariţiei focarelor de infecţie (Negulescu şi Ciumac, 1959;
Negulescu et al., 1973; Florescu, 1981). Tehnica de lucru. Intensitatea (volumul de extras) lucrărilor de
igienă este determinată de starea de fapt a arboretelor. Astfel, pe baza observaţiilor de teren se pot
diferenţia următoarele situaţii:  dacă se constată că numărul arborilor de extras este mic şi prin
intervenţia asupra lor nu se dereglează starea de masiv, se procedează la punerea integrală în valoare şi
recoltarea acestora într-o singură repriză;  dacă proporţia arborilor de extras este mare, aceştia se vor
extrage în 2-3 reprize, la interval de 2-3 (4) ani, pentru a nu se întrerupe dintr-o dată şi exagerat de mult
starea de masiv;  în situaţia în care, prin recoltarea arborilor vătămaţi consistenţa arboretului s-ar
reduce sub 0,7 în arboretele tinere şi sub 0,6 în cele mature şi bătrâne (deci acestea ar deveni
exploatabile după stare), este de preferat să se procedeze la refacerea lor prin tehnici specifice
(Negulescu şi Ciumac, 1959; Florescu, 1981). Tăierea arborilor care fac obiectul lucrărilor de igienă se
poate face tot timpul anului (tăierea fără restricţii-xxx, 2002), cu excepţia răşinoaselor afectate de
gândacii de scoarţă, care este de preferat să se extragă înainte de zborul adulţilor (Negulescu şi Ciumac,
1959).
4.4.2. Elagajul artificial
Constă în tăierea unor părţi din ramurile uscate sau verzi, mărindu-se astfel porţiunea fără crăci de la
partea superioară a trunchiului, în scopul de a se îmbunătăţii calitatea acestuia şi de a diminua creşterea
(Vlad et al., 2004). Elagajul artificial se aplică numai la exemplarele cele mai bune ale unor specii
valoroase, situate în condiţii de mediu optime, unde există toate condiţiile pentru o creştere riguroasă şi
de calitate şi unde această lucrare se justifică din punct de vedere economic. Se au în vedere, în primul
rând speciile şi condiţiile în care elagajul natural decurge greu, cum sunt arboretele de molid şi în
general de răşinoase, plantaţiile de plopi euroamericani, dar şi arboretele valoroase de stejar, gorun,
frasin, paltin. Deprecierea lemnului ca urmare a întârzierii elagajului natural se datoreşte înglobării
treptate în masa lemnului a ramurilor uscate şi a cioturilor care nu cad, dând naştere la noduri moarte.
Ea este cu atât mai intensă cu cât înglobarea se produce mai târziu şi crăcile sunt mai groase. Elagajul se
execută la începutul stadiului de păriş (excepţie fac arboretele de plopi euroamericani în care se începe
mai devreme în arboretele parcurse cu lucrări de îngrijire şi în care s-a asigurat accesibilitatea
interioară) şi numai la arborii de valoare în număr de 400-800 exemplare la hectar (în funcţie de specie,
vârstă şi clasă de producţie). Înălţime elagată poate ajunge progresiv, în mai multe etape, până la 6-12
m. Cu cât înălţimea este mai mare, cu atât elagajul artificial este mai dificil şi mai costisitor. De aceea,
este preferabil să se elagheze pe înălţime mai mică (până la 6-10 m), dar un număr mai mare de arbori.
Perioada optimă pentru elagaj este primăvara de timpuriu, înainte de pornirea vegetaţiei, pentru ca
rănile provocate prin tăiere să se poată cicatriza în timpul sezonului de vegetaţie. Avându-se în vedere
dezechilibrul pe care-l provoacă „elagajul în verde” (tăierea ramurilor verzi), se recomandă în cultura
arborilor în afara pădurii, în arboretele de valoare plantate iniţial rar şi numai la arborii de valoare
destinaţi a produce sortimente superioare. Se aplică foioaselor şi duglasului şi se repetă la 3-5 ani după
fiecare intervenţie, începând chiar din stadiul nuieliş-prăjiniş. Grosimea crăcilor care se taie nu trebuie
să depăşească 5-6 cm. 4.4.3. Emondajul Este lucrarea prin care se taie ramurile lacome de pe trunchiul
unor arborilor valoroşi ai plafonului superior, cât mai repede după apariţia acestora şi cât mai aproape
de trunchi (Vlad et al., 2004). Tăierea se execută vara. 4.4.4. Îngrijirea marginii de masiv Este necesară
în arboretele periclitate de doborâturi de vânt, cum este cazul molidişurilor. Ea urmăreşte realizarea unei
margini a arboretului cât mai compactă, cu arbori şi arbuşti având coroane până la sol, astfel încât să nu
pătrundă sau să pătrundă greu vântul. Această lizieră compactă permite aplicarea corespunzătoare a
celorlalte lucrări de îngrijire şi conducere. Lucrările de îngrijire a marginii de masiv se diferenţiază în
funcţie de originea arboretelor. În arboretele rezultate din regenerări naturale, pe o fâşie de 10-25 m de
la marginea masivului, se efectuează o rărire intensă, încă înainte de aplicarea degajărilor. Aceasta
provoacă instalarea şi dezvoltarea etajului inferior, subetajului şi arbuştilor. În arboretele rezultate din
plantaţii, pe o fâşie de margine plantaţiile sunt mai rare, cuprind specii de diferite înălţimi, precum şi
specii rezistente la vânt. .
CAPITOLUL V TRATAMENTE DIN REGIMUL CODRU ŞI CRÂNG
5.1. Tratamente din regimul codrului
5.1.1. Tratamente cu tăieri continui
5.1.1.1. Tratamentul codrului grădinărit
Principial, acesta constă în extragerea anuală de ici şi de acolo a arborilor aleşi după anumite criterii,
regenerarea golurilor rămase în arboret producându-se în mod natural (Negulescu, în Negulescu et al.,
1973). Aplicarea tratamentului. Principiul codrului grădinărit, caracterizat printr-un amestec confuz de
arbori de toate vârstele şi toate dimensiunile sau un ansamblu de mici buchete destul de puţin uniforme,
reprezentate fără nici o ordine (figura 22) , este perenitatea structurii arboretului, prin care se poate
asigura obţinerea unei producţii relativ constante de masă lemnoasă. Fig. 22. Proiecţia verticală şi curba
normală de distribuţie a arborilor într-un arboret grădinărit (după Burschel şi Huss, 1997, din Nicolescu,
2003) Prin luarea în considerare a acestor criterii se poate încerca rezolvarea problemei principale a
tratamentului codrului grădinărit care este alegerea arborilor de extras (amplasarea masei lemnoase).
Din acest punct de vedere, tratamentul amintit presupune două variante şi anume (Drăcea, 1923-1924;
xxx, 1949): - grădinăritul cultural tipic, când recoltarea arborilor se face an de an de pe întreaga
suprafaţă a pădurii (unităţii de producţie). - grădinăritul cultural concentrat, când suprafaţa pădurii se
împarte în mai multe cupoane, iar recoltarea arborilor se face în fiecare an numai dintr-un singur cupon
(figura 23). Fig. 23. Schema aplicării codrului grădinărit concentrat (după Bastien, 1999, din Nicolescu,
2003) (sus= înainte de intervenţie; jos= după intervenţie) În cazul ambelor variante s-au propus două
modalităţi distincte de aplicare (Stătescu, 1886; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959): 1. Tăieri
grădinărite pe arbori consideraţi individual. Acestea se recomandă în cazul în cazul arboretelor ±
pluriene din speciile de umbră (brad, fag). 32 2. Tăieri grădinărite pe mici buchete de arbori. Acestea
constau în recoltarea a 3-4 până la 7-8 arbori dintr-un singur loc şi s-au propus în cazul molidului sau al
altor specii mai exigente faţă de lumină (pin silvestru, larice). Grădinăritul cultural tipic, datorită marii
împrăştieri la nivelul întregii păduri, este o variantă greoaie şi neeconomică, ceea ce o face total
nerecomandabilă în practica silvică. La grădinăritul cultural concentrat, care este varianta aplicată în
toate ţările unde tratamentul prezintă importanţă (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, România),
unitatea de producţie se împarte de la început în cupoane, care grupează mai multe unităţi amenajistice.
Prin alcătuirea cupoanelor se urmăreşte ca acestea să aibă volume pe picior (fond de producţie) şi
creşteri în volum sensibil egale, astfel încât să permită recoltarea posibilităţii anuale stabilite pentru
întreaga unitate de producţie. Prin amenajament se fixează cu anticipaţie ordinea de parcurgere a
cupoanelor, precum şi defalcarea posibilităţii anuale pe fiecare unitate amenajistică componentă a
cuponului (Rucăreanu, 1967; Rucăreanu şi Leahu, 1982; Giurgiu, 1988). Intervalul de timp dintre două
intervenţii pe acelaşi cupon se numeşte rotaţie (R). Mărimea rotaţiei este egală cu numărul cupoanelor,
la noi adoptându-se varianta cu 10 cupoane (deci şi R=10). În principiu, prin tăierile grădinărite se
extrag arborii care depăşesc diametrul-ţel, precum şi cei din categoriile excedentare de diametre,
rezultaţi după compararea structurii reale şi optime a arboretului. În mod practic însă, datorită
multiplelor obiective care se urmăresc prin aplicarea acestor tăieri se extrag cu prioritate arborii groşi cu
diametrul egal sau mai mare decât diametrul-ţel (notaţi cu g, în figura 23), arbori uscaţi, rupţi, doborâţi
(s), cu coroane prea puternic dezvoltate, din toate categoriile dimensionale, precum şi o parte din arborii
sănătoşi din categoriile excedentare (i), cei aparţinând unor specii (d) sau fenotipuri mai puţin valoroase
(e), fără însă a se depăşi valoarea posibilităţii fixate. Deoarece arborii care se extrag au dimensiuni
extrem de variabile, la aplicarea grădinăritului nu mai este posibilă diferenţierea produselor principale
de cele secundare, ambele rezultând în acelaşi timp cu ocazia fiecărei intervenţii. În punctele sau
ochiurile deschise cu ocazia fiecărei tăieri nu se mai intervine ulterior cu lucrări, pentru ca regenerarea
să se realizeze fără dificultăţi. În măsura posibilităţilor tehnice şi mai ales economice, în aceste puncte
se va interveni cu lucrări pe care le reclamă starea seminţişului instalat. În pădurea grădinărită,
regenerarea se produce în condiţii favorabile, folosindu-se toţi anii de sămânţă. Cu toate acestea, sunt
favorizate în mod evident speciile de umbră, aşa cum este bradul, în arboretele pure sau amestecate cu
molidul şi fagul. Aplicarea tratamentului. În România, până la finele secolului al XIX-lea, codrul
grădinărit s-a aplicat în forma empirică, urmărindu-se recoltarea arborilor care depăşeau un anumit
diametru (30 cm), fără nici o preocupare pentru regenerare, ceea ce a dus la eşecuri în multe cazuri.
Abia după apariţia H.C.M. 114/1954 codrul grădinărit s-a recomandat pe 2–3 % din suprafaţa fondului
nostru forestier, în arboretele amestecate de răşinoase şi foioase din grupa I (Filipescu, 2001).
Actualmente, datorită multiplelor probleme pe care le presupune şi în care s-a reliefat în prezentarea
tehnicii sale de aplicare, codrul grădinărit se recomandă să fie limitat numai la pădurile montane relativ
pluriene şi pluriene, care îndeplinesc prioritar funcţii de protecţie (xxx, 2000). Acestea fac parte din
formaţiile brădetelor, brădeto-făgetelor, molidişurilor, molideto-făgetelor, amestecurilor de fag şi
răşinoase sau făgetelor.
5.1.2. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv
Tratamentele cu tăieri repetate au fost fundamentate în vederea asigurării regenerării naturale la
adăpostul masivului parental, unde seminţişul instalat beneficiază de condiţii ecologice favorabile
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Din grupa acestor tratamente fac parte tratamentul tăierilor
succesive (uniforme), al tăierilor progresive (în ochiuri), precum şi o serie de combinaţii între ele.
5.1.2.1. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)
Acesta constă în aceea că se urmăreşte obţinerea regenerării naturale sub masiv prin aplicarea de tăieri
repetate neuniforme, concentrate în anumite ochiuri împrăştiate neregulat în cuprinsul pădurii, în funcţie
de mersul instalării şi dezvoltării seminţişului ce va constitui noul arboret (Negulescu, în Negulescu et
al., 1973). Tehnica tratamentului. În principiu, tăierile progresive urmăresc realizarea obiectivului
regenerării naturale sub masiv prin două modalităţi (xxx, 1951): 1. Punerea treptată în lumină a
seminţişurilor utilizabile existente, precum şi a celor instalate artificial prin semănături sau plantaţii sub
masiv sau în margine de masiv. 2. Provocarea însămânţării naturale prin rărirea sau deschiderea
arboretului acolo unde încă nu s-a produs. Pentru realizarea acestor obiective se diferenţiază trei genuri
de tăieri: (1) de deschidere a ochiurilor, (2) de lărgire şi luminare a ochiurilor, precum şi (3) de
racordare a ochiurilor (figura 24). 33 Fig. 24. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor progresive
(după Troup, 1928, din Nicolescu, 2003) (a = tăierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = după tăieri de
lărgire a ochiurilor şi luminare a seminţişurilor; e = după tăierea de racordare) Dacă însă unele arborete
exploatabile nu au fost suficient rărite, trebuie executate în prealabil tăieri preparatorii, care urmăresc să
nu întrerupă prea mult starea de masiv (consistenţa după tăiere 0,8) (Nicolescu, 2003). Tăierile de
deschidere a ochiurilor urmăresc să asigure fie dezvoltarea seminţişului preexistent utilizabil deja
instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde acesta nu există (xxx, 1949). Pentru realizarea acestui scop
se porneşte de la porţiunile (ochiurile) existente, în care s-au instalat deja seminţişurile utilizabile şi
numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo unde seminţişul preexistent este neutilizabil, acesta
se indică să fie extras într-un an de fructificaţie, când se pot executa şi lucrări de mobilizare a solului
pentru pregătirea acestuia în vederea declanşării regenerării naturale (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959; Ciumac, 1967). Principalele probleme care trebuie rezolvate în aplicarea tăierilor de
deschidere a ochiurilor se referă la repartizarea, forma, mărimea, orientarea şi numărul ochiurilor,
precum şi la intensitatea tăierii în fiecare ochi. Repartizarea ochiurilor se face ţinând seama de starea
arboretului, de mersul regenerării şi de posibilităţile de scoatere a materialului. Astfel, tăierile trebuie să
înceapă în porţiunile mai rărite , cu arbori mai bătrâni şi cu stare mai slabă de vegetaţie. Pentru a se
uşura transportul şi protejarea seminţişului instalat este indicat ca deschiderea ochirilor să înceapă din
interiorul suprafeţei de regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe versanţi, ochiurile se
deschid începând de sus în jos spre drumul de scoatere a lemnului care este în general de vale
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Nicolescu, 2003). Ochiurile se vor împrăştia la distanţe
destul de mari, în general cuprinse între 1 şi 2 înălţimi medii ale arboretului, astfel încât în cadrul
fiecărui ochi regenerarea să se desfăşoare independent de ochiurile alăturate (xxx, 1949; Negulescu, în
Negulescu şi Ciumac, 1959). Forma ochiurilor poate fi, după caz, circulară, ovală, eliptică sau, cel mai
adesea, neregulată. Forma ochiurilor se alege astfel încât să se poată asigura seminţişului umiditatea,
căldura şi lumina necesare pentru instalare şi dezvoltare iar pe de altă parte să-l protejeze contra unor
eventuale vătămări. Pentru a se alege o formă optimă s-a pornit de la maniera în care se desfăşoară
regenerarea naturală sub masiv. Astfel, s-a observat că, în regiunile călduroase şi uscate, seminţişul
natural apare de preferinţă în partea sudică, unde are asigurată umbrirea şi umiditatea necesară (Chiriţă
şi Popescu, 1933). În schimb, în regiunile înalte sau umbrite, răcoroase şi umede, seminţişul se
instalează şi se dezvoltă mai bine în partea nordică a ochiurilor, unde primeşte căldură suficientă.
Pornind de la aceste constatări practice, se recomandă să se deschidă ochiuri de formă eliptică, orientate
cu axa mare pe direcţia est-vest, în regiunile calde şi uscate, în timp ce în regiunile reci şi umede sunt
preferate cele eliptice orientate nord-sud (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Mărimea
ochiurilor şi intensitatea răririi în ochiuri a arboretului bătrân depind în primul rând de exigenţele faţă
de lumină ale speciilor care se urmăreşte să fie regenerate. Astfel, la speciile de umbră cu seminţiş
sensibil la îngheţuri sau secetă (fag, brad), care au nevoie de protecţie de sus şi laterală, ochiurile au
mărimi de la suprafaţa protecţiei a 2-3 arbori până la 0,5 H sau chiar 0,75 H (H este înălţimea medie a
arboretului) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Vlad, 1997). În plus, în aceste ochiuri nu se
intervine cu tăieri rase ci se procedează la rărirea arboretului în jurul arborilor seminceri care se
păstrează în ochi. În arboretele din specii de lumină (stejar, gorun), care necesită doar protecţie laterală
şi creşterea în lumină plină de sus, ochiurile vor fi mai mari, ajungând la 1-1,5H la gorun (Purcelean şi
Ciumac, 1965; Ciumac, 1967) şi chiar 2H la stejar (Constantinescu, 1973). Pentru a se da de la început
lumină suficientă celor două specii se recomandă fie ca, în ochi, arborii să se extragă integral (Ciumac,
1967; Constantinescu, 1973), ori consistenţa să se reducă până la valori de 0,4-0,5 (0,6) (gorunete –
Dămăceanu, 1984). Numărul ochiurilor, care nu se poate fixa cu anticipaţie ci rezultă pe teren, depinde
de mărimea acestora şi de intensitatea tăierilor aplicate în fiecare ochi. Cu cât ochiurile sunt mai mari şi
tăierea în ochi mai intensă, ca la gorun sau 34 stejar, cu atât numărul lor poate fi mai mic. Din contră, în
arboretele cu specii de umbră (fag, brad), unde ochiurile deschise şi intensitatea tăierii în ochiuri sunt
mici, şi numărul acestora este mai numeros (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Oricum, este
necesar să se urmărească atent, din aproape în aproape, volumul de masă lemnoasă pus în valoare în
ochiurile care se deschid iar lucrarea să fie sistată atunci când s-a constat că a fost atins volumul dorit,
pentru a nu se depăşi posibilitatea anuală fixată prin amenajament. În ochiuri se recomandă să fie extraşi
arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltaţi ulterior, ar putea provoca vătămări grave seminţişului
instalat. În plus, trebuie extrase integral subetajul arborescent şi subarboretul, pentru a permite luminii
să pătrundă la sol (Dămăceanu,1984). Tot cu ocazia tăierii de deschidere a ochiurilor dar numai dacă se
constată existenţa unor arbori uscaţi, rupţi, doborâţi etc. se intervine în afara ochiurilor cu lucrări de
igienă. După ce s-a constatat că seminţişul s-a instalat în ochiurile deschise se trece la tăierile de lărgire
şi luminare a ochiurilor, ale căror obiective sunt clar definite prin denumirea menţionată. Luminarea
ochiurilor deja create, care se corelează cu ritmul de creştere şi nevoile de lumină ale seminţişului, se
face moderat şi repetat (prin mai multe tăieri) la speciile de umbră (brad sau fag), respectiv printr-o
tăiere intensă sau chiar eliminarea integrală a acoperişului la cele de lumină (gorun, stejar) (Negulescu,
în Negulescu şi Ciumac, 1959). Tăierea de lărgire a ochiurilor se realizează fie după ce în afara acestuia
s-a instalat deja seminţiş utilizabil fie într-un an cu fructificaţie abundentă. Principial, lărgirea ochiurilor
se poate realiza prin benzi concentrice (în optimul de vegetaţie al speciilor de valoare) sau excentrice,
numai în marginea lor fertilă, unde regenerarea progresează activ datorită condiţiilor ecologice
favorabile. În mod practic, ochiurile eliptice se lărgesc spre nord în zonele cu deficit de căldură, unde s-
au deschis ochiuri orientate N-S, sau spre sud în regiunile cu deficit de umiditate, unde au fost instalate
ochiuri orientate E-V (xxx, 1949; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Nicolescu, 2003) (figura
25). Fig. 25. Lărgirea concentrică (sus) şi excentrică (jos) (după Vanselow, 1949, din Nicolescu, 2003)
În general, lăţimea benzii variază după natura speciei şi mersul regenerării. În general, ea nu depăşeşte o
înălţime medie de arboret (20-30 m), dar poate fi mai mică la speciile de umbră sau când regenerarea
este anevoioasă şi mai mare (2-3H) la cele de lumină sau în condiţii de regenerare foarte favorabile
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Dacă însă regenerarea, cu toate că tăierea de lărgire a
ochiului s-a aplicat corect într-un an de fructificaţie, decurge anevoios, este necesar să se execute lucrări
de favorizare a instalării seminţişului sau lucrări de asigurare a dezvoltării acestuia (extragerea
seminţişului neutilizabil şi a subarboretului, receparea seminţişului de foioase vătămat, descopleşiri,
completarea zonelor neregenerate etc.). Atunci când ochiurile, precum şi porţiunea dintre ele, sunt
destul de bine regenerate şi apropiate între ele se recurge la tăierea de racordare, care constă în
eliminarea printr-o singură tăiere a ultimelor exemplare rămase din vechiul arboret între ochiurile
regenerate (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Ca şi la tăierile succesive, se recomandă ca
această lucrare să fie aplicată când seminţişul, ajuns la independenţa biologică, ocupă cel puţin 70% din
suprafaţă şi are o înălţime de 30-80 cm. În gorunetele şi stejeretele de la noi, din raţiuni legate de
necesitatea reducerii la maximum a vătămărilor produse cu ocazia tăierilor de racordare, se recomandă
ca acestea să se aplice înainte ca seminţişul să atingă 0,5 m înălţime (Purcelean şi Ciumac, 1965;
Ciumac, 1967). Dacă însă regenerarea este îngreunată sau seminţişul instalat este puternic vătămat,
tăierea de racordare se poate executa însă este urmată imediat de completări în porţiunile neregenerate.
Aplicarea tratamentului. După naţionalizarea pădurilor (1948), tratamentul tăierilor progresive s-a
aplicat în mod continuu, însă cu o pondere variabilă de la o etapă la alta ( de la 15,2% din suprafaţa
pădurilor de codru în 1950, la 45% din suprafaţa pădurilor ţării în 1998. Aceasta este actualmente
recomandat (xxx, 2000) în marea majoritate a pădurilor de la noi dar mai ales în cele de amestec gen
molideto-făgete, molideto-brădete, brădeto-făgete, amestecuri de răşinoase cu fag, goruneto-făgete,
şleauri, cvercete pure sau amestecate. Este însă total contraindicată aplicarea sa în pădurile pure de
molid deoarece, odată lărgirea ochiurilor şi izolarea arborilor seminceri, le face şi mai vulnerabile la
acţiunea vântului.
5.1.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)
Aceasta constă în parcurgerea suprafeţei de regenerat cu două sau mai multe tăieri repetate într-o
anumită perioadă, prin care se ridică treptat şi pe cât posibil uniform arboretul bătrân, creându-se astfel
condiţii prielnice instalării şi dezvoltării unui nou arboret (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Tehnica tratamentului. Prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive se urmăreşte realizarea a două
obiective majore: 1. Recoltarea volumului de masă lemnoasă stabilit prin amenajament ca posibilitate
anuală de produse principale. 2. Instalarea şi conducerea regenerării din sămânţă, sub masiv şi cât mai
uniform, astfel încât generaţia tânără să constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului
bătrân. În scopul realizării acestor obiective, tratamentul menţionat face apel la trei tăieri de regenerare
[de însămânţare, de punere în lumină(secundare, de dezvoltare) şi definitivă (finală)]. Înainte de
începerea aplicării acestora se mai recomandă uneori intervenţia cu aşa-numitele tăieri preparatorii
(pregătitoare) (figura26). Fig. 26. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor succesive (după Troup,
1928, din Nicolescu, 2003) (a = înainte de tăierea de însămânţare; b = după tăierea de însămânţare; c =
după prima tăiere de punere în lumină; d = după a doua tăiere de punere în lumină; e = după tăierea
definitivă) Prin tăierea preparatorie se urmăreşte a pune arboretul în măsură să fructifice abundent, iar
solul în stare să primească sămânţa (Drăcea, 1923-1924). Această tăiere nu este necesară acolo unde
arboretele au fost parcurse susţinut cu rărituri până aproape de vârsta exploatabilităţii. Dacă însă
răriturile nu s-au aplicat sau nu şi-au atins obiectivul (crearea unor condiţii favorabile pentru
intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare), tăierile preparatorii,
având caracterul unor rărituri întârziate sunt obligatorii şi se pot organiza în mai multe reprize, care
încetează cu câţiva ani înaintea începerii celor de regenerare. Prin aplicarea tăierilor preparatorii, care se
desfăşoară pe întreaga suprafaţă a arboretului şi într-un mod cât mai uniform (Drăcea,1923-1924), se
urmăreşte să se elimine arborii speciilor copleşitoare sau de mai mică valoare economică şi culturală,
arborii rău conformaţi, rupţi, uscaţi, atacaţi de boli şi dăunători. Dacă nu s-ar produce reducerea prea
puternică a consistenţei (sub 0,7, chiar 0,8), prin aceste tăieri se pot elimina şi arborii groşi şi cu coroane
prea mari care, tăiaţi mai târziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii din pădure. În general,
intensitatea tăierilor preparatorii nu depăşeşte 25% din suprafaţa sau volumul arboretului în picioare,
aşa cum se întâmplă în făgete, iar consistenţa nu trebuie să se reducă după lucrare, în general, sub 0,7.
Deoarece sunt considerate fără restricţii, tăierile preparatorii se pot executa de-a lungul întregului an
(xxx, 2002). Tăierea de însămânţare are scopul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate
anuală, să asigure însămânţarea completă a suprafeţei în regenerare, un „ acoperiş” favorabil puieţilor
instalaţi, precum şi protejarea solului, menţinându-l afânat. Pentru aceasta, se recomandă ca tăierea
respectivă să realizarea rărirea arboretului astfel încât să rezulte o distribuţie cât mai uniformă a
frunzişului (deci o acoperire cât mai uniformă a solului de către coronament) şi nu o distribuţie cât mai
uniformă a arborilor în cuprinsul arboretului, aşa cum se recomanda în urmă cu peste două secole.
Uniformitatea umbririi solului de către coronament poate favoriza instalarea şi dezvoltarea ulterioară cât
mai uniformă a seminţişului sub masiv, ceea ce, în mod teoretic, permite şi aplicarea oarecum uniformă
a viitoarelor tăieri. Pentru a realiza obiectivele urmărite prin tăierea de însămânţare este obligatoriu ca
aceasta să se execute: 36 - în anul de fructificaţie – arborii de extras se doboară numai după diseminarea
seminţei, fără însă a întârzia prea mult (sfârşitul lui martie-începutul lui aprilie) (Drăcea, 1923-1924); -
după anul de fructificaţie, când s-a instalat deja sub masiv seminţiş utilizabil. Aici tăierile pot fi
uniforme sau neuniforme, după cum s-a instalat seminţişul, astfel încât acolo unde acesta este continuu
şi uniform, arboretul se poate rări mai puternic, în timp ce în porţiunile fără seminţiş se intervine mai
slab sau acestea se lasă neatinse până la un nou an de fructificaţie (xxx, 1949). Intensificarea tăierii de
însămânţare variază între limite largi, care depind de compoziţia şi consistenţa arboretului bătrân, de
numărul de tăieri preconizate, de condiţiile staţionale, de exigenţele ecologice ale seminţişului speciilor
dorite în compoziţa-ţel a viitorului arboret. Astfel, în decursul timpului s-a considerat că tăierile de
însămânţare se pot realiza închis (când ramurile laterale se ating la bătaia vântului), deci consistenţa se
menţine ridicată , sau deschis, când intervalul dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m şi
se produce reducerea considerabilă a consistenţei. În cazul speciilor (brad, fag) cu seminţiş delicat
(sensibil la arşiţă, secetă sau îngheţ), care însă poate suporta o perioadă mai îndelungată acoperişul
arboretului bătrân, intensitatea tăierilor de însămânţare nu va depăşi 20- 25%, ceea ce asimilează cu o
tăiere mai mult sau mai puţin închisă. Datorită aceloraşi motive, consistenţa rămasă după tăiere nu
trebuie să coboare, în general sub 0,7, excepţia constituind-o unele făgete de productivitate superioară
din regiunea de dealuri, unde o regenerare foarte bună se poate obţine şi când consistenţa este redusă
prin tăierea de însămânţare la 0,5-0,6 (Badea et al., 1966). În arboretele de cvercinee (gorunete, stejărete
diverse, ca în Franţa, Germania sau S.U.A) conduse cu tăieri succesive, intensitatea recomandată pentru
tăierile de însămânţare este mai mare (poate depăşi chiar 33% din volum). Cu toate că puieţii speciilor
menţionate au nevoi mari de lumină de la vârste fragede, trebuie ca intensitatea tăierii respective să nu
depăşească totuşi 1/3 din volumul arboretului (consistenţa după intervenţie – 0,6-0,7), deoarece
ghindele nu se pot disemina prea departe de arborii seminceri, fiind grele, şi există riscul uscării şi
tasării solului, al înierbării şi instalării de specii nedorite (secundare, pioniere, arbuşti). Principala
problemă de rezolvat în aplicarea tăierii de însămânţare este alegerea arborilor de extras. Deoarece ar
trebui ca după intervenţie să rămână în arboret numai exemplare semincere de valoare (viguroase,
sănătoase, bine conformate şi elagate, cu coroane simetrice şi dezvoltare lateral etc.), se recomandă ca
prin tăierile de însămânţare să se recolteze mai ales arborii cu coroanele cele mai mari, care ar putea
produce ulterior vătămări importante seminţişului instalat, cei din speciile nedorite în viitoarea pădure,
precum şi cei cu defecte, bolnavi, rămaşi în subetaj. Înaintea tăierii de însămânţare într-un an de
fructificaţie este obligatorie îndepărtarea integrală a vegetaţie arbustive şi a seminţişului preexistent
neutilizabil. În plus, atunci când solul este tasat sau înierbat puternic, se recomandă şi mobilizarea
superficială a acestuia pentru a asigura condiţii favorabile pentru germinarea seminţelor şi răsărirea-
creşterea plantulelor. Prin tăierea de punere în lumină (de dezvoltare, secundară) se urmăreşte să se
ofere spaţiul de creştere şi lumina necesară seminţişului tânăr care între timp s-a instalat (xxx, 1949). La
cvercinee (gorun, stejar), specii al căror seminţiş suportă greu şi în timp scurt acoperişul arboretului
bătrân, prima tăiere de punere în lumină se aplică la 2-3 ani după cea de însămânţare iar consistenţa se
reduce până la 0,2-0,4. În schimb, la fag şi brad, specii sensibile la acţiunea factorilor climatici dar care
rezistă bine sub masiv, prima intervenţie de acest gen se aplică la (2) 3 - 4 (5) ani după aceeaşi tăiere,
consistenţa după recoltarea arborilor coborând până la 0,3- 0,4 (Badea et al., 1966). Prin tăierea de
punere în lumină se intervine numai pentru extragerea arborilor seminceri care, acoperă seminţişul cel
mai complet şi mai viguros instalat, riscă să-l copleşească şi elimine. Aceasta face ca tăierea amintită să
nu se poate aplica în mod uniform pe întreaga suprafaţă a arboretului. Astfel, acolo unde nu există încă
seminţiş nu se va interveni, aşteptându-se un nou an de fructificaţie, în timp ce în zonele cu seminţiş se
poate recurge fie la o tăiere prin care acesta este luminat fie chiar la una definitivă. În corelaţie cu
intensitatea tăierii de însămânţare şi necesităţile seminţişului se poate recurge la 2 (specii cu
temperament de lumină gen cvercinee) până la 4 (specii tolerante la umbrire dar sensibile la îngheţ,
arşiţă gen fag sau brad) tăieri de punere în lumină, succedate la intervale de la 2-3 până la 4-5 ani (xxx,
1949; Nicolescu, 2003). Prin tăierea definitivă se recoltează integral ultimii arbori rămaşi pe suprafaţa
rămasă în curs de regenerare, astfel încât noul arboret se dezvoltă în condiţiile terenului descoperit.
Aplicarea acestei tăieri este recomandată atunci când puieţii, acoperind bine solul, formează starea de
masiv pentru prima oară, iar menţinerea în picioare a arborilor bătrâni le-ar afecta creşterea, după cum
doborârea şi colectarea lor ulterioară ar provoca prejudicii noii regenerări (Nicolescu, 2003). În
condiţiile ţării noastre se consideră în general că tăierea definitivă se poate aplica atunci când seminţişul
speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic, s-a instalat pe cel puţin 70% din
suprafaţă şi realizează înălţimi de 30-80 cm (xxx, 2000). Prin această ultimă tăiere, vătămarea
seminţişului nu poate fi evitată dar aceasta va fi cu atât mai mică cu cât înălţimea sa este mai mică iar
tehnologia de exploatare se aplică mai corect. În acest sens se consideră că vătămările seminţişului prin
lucrări de exploatare în tăieri definitive pot să ajungă la valori de 30-40% (50%) şi chiar (100%). În 37
ţara noastră procentul maxim de vătămare s-a constatat la înălţimi ale puieţilor de peste 1-1,5 m
(Dămăceanu, 1975; Vlad et al., 1997). Din acest motiv, în gorunete şi făgete se recomandă ca tăierea
definitivă să nu întârzie după ce seminţişul a ajuns la 40-50 cm înălţime (Badea et al., 1966;
Dămăceanu, 1975). Atunci când seminţişul de foioase a fost vătămat prin exploatare se poate recurge la
receparea (tăierea de la nivelul solului) acestuia, operaţie care însă măreşte simţitor costurile regenerării.
În plus, dacă se doreşte ameliorarea compoziţiei arboretelor instalate pe cale naturală după tăierile
succesive, se poate recurge şi la lucrări de completare a regenerării naturale, prin care se introduc specii
de valoare economică şi culturală ridicată, inexistente în arboretul tânăr. Aplicarea tratamentului.
Tăierile succesive s-au aplicat timp de peste 100 de ani în diverse formaţii forestiere dar mai ales în
făgete şi arborete amestecate de răşinoase şi fag, cele mai bune rezultate fiind obţinute în făgete.
Încercările îndelungate de a regenera cu tăieri succesive pădurile pure sau amestecate de cvercinee au
fost infructuoase şi au condus la dispariţia totală sau parţială a stejarului şi gorunului. Prin normele
tehnice se recomandă aplicarea sa numai la făgete, pinete şi laricete echiene şi pure din grupa a II-a
funcţională, unde s-ar putea obţine regenerări de calitate dacă se respectă cu stricteţe tehnica
tratamentului.
5.2. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit
5.2.1. Generalităţi
Tratamentele cu tăieri rase se bazează pe exploatarea printr-o tăiere unică a arboretului ajuns la termenul
exploatării, regenerarea urmând să se producă în condiţiile bioecologice specifice terenului descoperit
(Florescu, 1981). În practica aplicării lor s-au diferenţiat o seamă de variante, după mecanismul detaliat
de conducere al tăierilor şi modul cum decurge regenerarea. Astfel, se pot deosebi două grupe distincte
de tratamente: - tratamente cu tăieri rase pe suprafeţe mari şi regenerare artificială (tăieri rase pe
parchete); - tratamente cu tăieri rase pe suprafeţe mici şi regenerare naturală (tăieri rase în benzi).
5.2.2. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare naturală
După modul cum sunt conduse tăierile şi decurge regenerarea, actualmente se cunosc mai multe
variante distincte şi anume: tăieri rase în benzi alăturate, tăieri rase în benzi alterne, tăierile rase în benzi
la marginea masivului. Tăierile rase în benzi alăturate. Constau din tăieri rase în benzi scurte, aşezate
una lângă alta şi înaintând împotriva vântului dominat sau a altui factor vătămător, iar regenerarea se
bazează pe sămânţa venită din pădurea vecină alăturată (Florescu, 1981). Acest fel de tăieri se pot aplica
în pădurile constituite din specii cu sămânţă uşoară şi al căror seminţiş creşte satisfăcător pe pământ
descoperit, beneficiind doar de protecţia laterală a arboretelor mature netăiate, cum este cazul la molid,
pin, larice, mesteacăn, plop, etc. Nu pot fi aplicate în arboretele din specii cu sămânţă grea sau cu
seminţiş foarte sensibil la factorii climatici nefavorabili – arşiţă, uscăciune, îngheţuri etc. Principial, se
bazează pe tăierea rasă a unor benzi de formă dreptunghiulară, cu lăţimea variind între 1-2 (3) înălţimi
ale arboretului. Lăţimea benzii este condiţionată de distanţa optimă de diseminare a seminţelor şi de
capacitatea de protecţie laterală a arboretului rămas în picioare asupra seminţişului instalat . Axa mare a
benzii se orientează de regulă perpendicular pe direcţia vântului dominat, spre a favoriza diseminarea.
Tăierile în benzi înaintând împotriva vântului dominant, beneficiază de o bună diseminare, ca şi de o
oarecare rezistenţă la doborâturile cauzate de vânturile dominante. În cazul în care insolaţia, căldura
excesivă şi uscăciunea sunt factori limitativi, tăierile în benzi se vor orienta de la est la vest şi vor
înainta de la nord la sud. În schimb, în regiunile înalte, umede şi reci, orientarea benzilor va fi de la nord
la sud, pentru ca benzile să beneficieze de cât mai mult căldură în timpul zilei. Pentru asigurarea
regenerării naturale din sămânţă, este necesar ca tăierile în benzi să aibă loc numai în anii de
fructificaţie ai speciei de bază. În cazul în care însă, din diferite considerente, banda exploatată nu se
regenerează complet pe cale naturală, este obligatoriu să se intervină cât mai neîntârziat cu completări
sau împăduriri integrale, fără a se aştepta o nouă fructificaţie. Obişnuit, tăierea într-o nouă bandă
alăturată se poate executa numai după ce banda anterioară a fost integral regenerată şi, evident, tot într-
un an de fructificaţie. Având în vedere aceste considerente unitatea de producţie în care se aplică aceste
tăieri se va împărţi în blocuri de tăieri de mărimea unor bazine hidrografice sau versanţi ai acestor
bazine, având bine protejate marginile expuse vânturilor periculoase. În cuprinsul fiecărui bloc de tăieri
se realizează aşa-numitele înşiruiri de tăieri separate între ele prin benzi secundare de protecţie (figura
27). 38 Fig. 27. Schema de aplicare a tăierilor rase în benzi alăturate (din Florescu şi Nicolescu, 1998)
În fiecare înşiruire de tăieri, benzile se taie într-un ritm determinat de periodicitatea fructificaţiei. Astfel,
dacă fructificaţia abundentă la molid are loc la 3-5 ani, ritmul de revenirecu tăieri în fiecare înşiruire va
fi, pentru siguranţă, de 4-6 ani. Ca urmare, tăierea şi regenerarea fiecărui bloc de tăieri durează, în
medie 20-25 de ani. Adoptarea şi aplicarea acestui tratament în molidişuri trebuie însă făcută cu mult
discernământ şi mai întâi cu caracter experimental, deoarece, prin dispersarea tăierilor pe mai multe
benzi, s-ar putea ajunge la mărirea riscurilor doborâturilor de vânt, care afectează grav stabilitatea
bioecologică şi mecanismul de gospodărire al molidişurilor. Preventiv sunt necesare măsuri de asigurare
a protecţiei marginilor dinspre vânt a masivelor forestiere, prin aplicarea unor lucrări speciale de
conducere a marginii masivului. Tăierile rase în benzi alterne sau culise. Constau în aceea că, fiecare
bandă ce se taie ras alternează cu benzile netăiate (Florescu, 1981). În această situaţie, prima serie de
benzi parcursă cu tăierea, denumite culise, beneficiază de condiţii bune de însămânţare şi apoi de
protecţie laterală a seminţişului instalat, datorită existenţei benzilor rămase neexploatate de o parte şi de
alta (figura 28). După tăierea primului rând de benzi din fiecare înşiruire de tăieri, se trece, în această
succesiune, la tăierea rasă a celorlalte benzi. În acest din urmă caz, instalarea şi dezvoltarea seminţişului
pe cale naturală decurge mai greu, pentru că nu mai beneficiază de protecţie laterală. Ar fi indicat ca
tăierea în aceste benzi să se facă după ce seminţişul s-a instalat pe întreaga bandă. Fig. 28. Schema de
aplicare a tăierilor rase în benzi alterne (din Florescu şi Nicolescu, 1998) În cazul în care tăierea ultimei
serii de benzi nu se poate eşalona în ritmul impus de regenerarea naturală, atunci va fi necesar ca
imediat după exploatare să se recurgă la împăduriri sau completări prin plantaţii şi în continuare să se
execute toate lucrările de îngrijire până la închiderea stării de masiv. Mecanismul de conducere a
tăierilor, este, în rest, asemănător cu cel prezentat în cazul tăierilor cu benzi alăturate. Această variantă
conduce însă la fragmentarea exagerată a masivelor forestiere, reducându-le astfel şi mai mult rezistenţa
la vânturile periculoase. Ca urmare, ele nu sunt indicate în pădurile noastre şi îndeosebi în molidişuri.
Deşi actualmente nu se aplică la noi, în viitor, ar putea fi încercate, mai întâi experimental, în arboretele
de pin, larice şi în staţiuni în care riscul rupturilor sau doborâturilor de vânt este redus (Florescu, 1981).
39 5.2.3. Tăieri rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari, tratamentul
tăierilor pe parchete) Acestea constau în aceea că anual se taie câte un parchet ajuns la termenul
exploatării, iar regenerarea suprafeţei rămasă complet descoperită se asigură ulterior pe cale artificială
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Prin parchet se înţelege suprafaţa păduroasă care urmează
să fie exploatată integral (ras), în fiecare an, în cuprinsul unei unităţi de producţie, în vederea recoltării
volumului fixat prin planul decenal de aplicare a tratamentelor. Tehnica tratamentului. Pentru aplicarea
tăierilor rase este necesar să se stabilească (1) mărimea parchetelor, (2) forma şi aşezarea parchetelor,
(3) modul de organizare a procesului de exploatare şi de conducere a regenerării. (1) Mărimea
parchetului anual se stabileşte în funcţie de mărimea unităţii de producţie, a ciclului de producţie
adoptat şi a posibilităţii fixate. În ţara noastră, parchetele cu tăieri rase au avut la sfârşitul secolului al
XIX-lea – începutul secolului trecut mărimi ajungând la sute de ha. După cel de-al doilea război
mondial suprafaţa maximă a acestora a scăzut continuu (peste 20 ha – xxx, 1949; până la 25 ha –
Negulescu, 1957; 15 ha – Constantinescu, 1973), astfel încât, în prezent, mărimea parchetului anual
este, în general limitată la 3 ha în toate situaţiile unde aceste tratamente sunt permise (culturi de plopi
euramericani, sălcii selecţionate, molidişuri, pinete) (xxx, 2000). Atunci când pregătirea parchetului
pentru împădurire (la MO, PI) sau butăşire (PL, SA) se face mecanizat, este admisă mărirea suprafeţei
parchetului la 5 ha. Dacă suprafaţa maximă a parchetului anual depăşeşte valori stabilite prin normele
tehnice în vigoare (xxx, 2000), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare în arboretele
complet separate şi care să nu se influenţeze între ele în timpul regenerării. În general la nivelul
globului, mărimea parchetelor variază foarte mult, de la 0,5 ha la peste 50 ha (tabelul 3 ). Tab. 3.
Mărimea parchetului anual cu tăieri rase în diverse zone ale globului (din Nicolescu, 2003) Nr. crt.
Mărimea parchetului, ha. Observaţii 1. 0,5 Austria, Elveţia 2. 1,5-2,0 Finlanda 3. 1-3 Marea Britanie 4.
5 Japonia 5. 5-10 (chiar 20) Păduri boreale din Asia de Est 6. 8 Suprafaţa optimă pentru pădurile de
Sequoia 7. 10-50 Rusia – minima în păduri de protecţie, maxima în păduri de producţie 8. 60-80 Canada
(British Columbia) 9. 50-100 şi peste Păduri boreale (2) Forma parchetului trebuie să se adapteze
realităţilor terenului, ceea ce face ca o cercetare amănunţită a acestuia înainte de aşezarea parchetului să
fie obligatorie. Pe cât posibil, se recomandă ca parchetul să aibă o formă regulată, pătrată sau
dreptunghiulară. Nu este însă de dorit ca parchetele să fie însă prea lungi deoarece lucrările de
exploatare s-ar extinde prea mult iar colectarea lemnului ar fi mult îngreunată (Negulescu, în Negulescu
şi Ciumac, 1959). Prin aşezarea tăierilor se caută să fie satisfăcute interesele exploatării şi ale
regenerării pe cale artificială, precum şi să se asigure protecţia arboretului rămas în picioare contra
acţiunii vătămătoare a vântului. Datorită acestor obligaţii, încă din secolul al XIX-lea s-a cerut
respectarea câtorva reguli de aşezare a tăierilor şi anume (Nicolescu, 2003):  tăierile trebuie să
înainteze împotriva vântului periculos (figura 29); Fig. 29. Înaintarea tăierilor pe parchete împotriva
vântului periculos şi ritmul de alăturare a acestora în funcţie de dinamica regenerării ( după Troup,
1928, din Nicolescu, 2003) 40 (V = direcţia vântului periculos; T = direcţia de înaintare a tăierilor; 5,
10, 15 = vârsta parchetelor deja regenerate)  tăierile se aşează din aproape în aproape, unele lângă
altele, având forma cea mai regulată posibilă;  tăierea parchetului alăturat se face numai după
regenerarea integrală a celui exploatat anterior;  parchetele trebuie astfel dispuse încât lemnul care se
colectează să nu treacă prin parchete recent regenerate sau în curs de regenerare;  în regiunea de
munte, pentru a proteja arboretele rămase împotriva vânturilor periculoase care bat mai ales de la culme
spre baza versantului (de sus în jos), tăierile pe parchete trebuie să înainteze de jos în sus;  în aceeaşi
regiune se recomandă ca parchetele să fie înguste, lungi cât mărimea versantului şi dispuse
perpendicular pe direcţia vânturilor periculoase. În acest mod sunt posibile protecţia contra vântului şi
colectarea întregului material lemnos de pe versant la drumul de vale. În arboretele parcurse cu tăieri
rase, punerea în valoare a masei lemnoase este o operaţiune foarte simplă şi care nu necesită cunoştinţe
speciale, deoarece se procedează la inventarierea şi marcarea integrală (fir cu fir) a arborilor din
parchetul delimitat. Aplicarea tratamentului. Tăierile rase, din motive comerciale, au fost aplicate la noi
în molidişuri, amestecuri de răşinoase şi fag, făgete şi chiar stejărete. Acest fapt a condus la înlocuirea
pădurilor naturale pure sau amestecate cu monoculturi (stejărete la câmpie, molidişuri la deal şi munte),
între care ultimele au suferit, cu precădere în Bucovina, numeroase vătămări de vânt şi zăpadă în ultimii
50 de ani. Suprafaţa arboretelor parcurse cu tăieri rase s-a redus mult în România [de la 25,5% din
suprafaţa pădurilor de codru în 1950 (Negulescu, 1957) la cca 4% în 1998 (xxx, 1999)], acestea fiind
permise astăzi, aşa cum s-a menţionat, numai în culturile de plopi euramericani şi sălcii selecţionate, în
molidişuri şi pinete (xxx, 2000). 5.3. Tratamente cu tăieri combinate 5.3.1. Tratamentul tăierilor
succesive în margine de masiv A fost conceput în dorinţa evitării pagubelor pricinuite de doborâturile de
vânt prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive. Tratamentul tăierilor succesive în margine de masiv
constă în aceea că, recoltarea treptată a materialului lemnos prin aplicarea de tăieri succesive şi
instalarea naturală a seminţişului, sunt legate şi restrânse numai la o suprafaţă îngustă de la marginea
masivului (Negulescu et al., 1973). Tehnica tratamentului. În linii mari, tehnica tratamentului constă din
executarea de tăieri succesive pe benzi înguste care încep dintr-o margine a masivului,mai favorabilă
pentru regenerare şi care asigură o bună protecţie împotriva factorilor vătămători (figura 30) De
remarcat că, la marginea masivului se pot recunoaşte două feluri de benzi (Florescu, 1981): - banda
internă care este atacată cu tăieri uniforme şi repetate şi în care se instalează şi se dezvoltă seminţişul
din care se va întemeia noua pădure; - banda externă, din apropierea marginii arboretului, care rămâne
complet descoperită şi în care seminţişul instalat se dezvoltă activ, beneficiind încă un timp de adăpostul
lateral al masivului rărit alăturat. Fig. 30. Schema de aplicare a tăierilor succesive în margine de masiv
(după Negulescu, 1973, din Vlad et al., 2004) Lăţimea benzii poate varia în funcţie de natura speciilor şi
bonitatea staţiunii de la 0,5 la 2,0 hm, fără a depăşi circa 70 m. Banda externă este indicat să nu
depăşească 2/3 hm. Ca regulă generală, banda internă se localizează la marginea fertilă a masivului, iar
orientarea şi direcţia de înaintare se fixează ca şi la tăierile rase în benzi la margine de 41 masiv.
Lăţimea benzii nu trebuie să depăşească distanţa până la care se resimte influenţa favorabilă a marginii
deschise a masivului. Principial, într-un an de fructificaţie se execută o tăiere de însămânţare într-o
bandă internă, în scopul provocării însămânţării. Într-un nou an de sămânţă, şi dacă în banda anterioară
seminţişului a pus temeinic stăpânire pe sol, se va executa o tăiere de punere în lumină şi, totodată, şi o
tăiere de însămânţare pe o nouă bandă interioară. În funcţie de periodicitatea fructificaţiei şi de creşterea
seminţişului se va continua cu succesiunea de tăieri de însămânţare, de punere în lumină şi definitivă în
benzile interioare, urmărindu-se şi dezvoltarea seminţişului în benzile exterioare până la constituirea
stării de masiv. Procedând astfel, instalarea seminţişului pe benzi poate decurge în bune condiţii, iar
dinamica tăierilor succesive poate fi mai activă. În felul acesta exploatarea-regenerarea se poate
desfăşura şi continua pe 3-4 benzi care înaintează împotriva vântului dominant sau a insolaţiei. De
remarcat însă că, la nevoie, pentru o cât mai bună reuşită a regenerării şi o proporţionare mai
convenabilă a amestecului, se poate recurge şi la tăieri progresive în margine de masiv. Tăierile pot fi
astfel conduse, încât să se asigure instalarea pe cale naturală a seminţişului speciilor de valoare. De
aceea, în anii de fructificaţie se vor aplica cu precădere tăieri de însămânţare, iar între aceştia tăierile de
punere în lumină şi definitive. Dacă însă regenerarea naturală nu se instalează pe întreaga bandă,
seminţişul instalat este vătămat sau necorespunzător şi când dorim să introducem şi alte specii
valoroase, se va proceda la completări pe cale artificială atât în banda externă, cât şi în cele interne.
Aplicarea tratamentului contă în amplasarea masei lemnoase în benzile delimitate, precum şi în
alegerea, inventarierea şi marcarea arborilor în fiecare din benzi, ca şi în controlul şi conducerea
exploatării şi regenerării. Lucrându-se pe benzi înguste, regenerarea este mai bine asigurată decât în
cazul aplicării tratamentului tăierilor succesive tipice. Totodată, ritmul de revenire cu tăierile de
regenerare în fiecare bandă poate fi mai activ, întrucât seminţişul instalat poate fi complet eliberat de
arboretul parental înaintea constituirii stării de masiv. Tăierile înaintând împotriva factorului vătămător
periculos (vânt, insolaţie) există şi perspectiva realizării unei protecţii bune a arboretelor contra
doborâturilor de vânt. De aceea, a fost propus şi se poate aplica şi în pădurile de molid. Ar putea fi deci
încercat cu bune rezultate în păduri constituite din stejar, gorun, fag, brad şi molid.
5.3.2. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii)
Face parte din grupa tratamentelor cu tăieri repetate şi perioadă lungă de regenerare, fiind un tratament
intermediar între tratamentele cu tăieri progresive şi de codru grădinărit, fundamentat teoretic către
sfârşitul secolului trecut (Florescu, 1981). Tehnica tratamentului. Considerat adeseori ca tratament de
bază, el face uz tot de tăieri în ochiuri, ca şi tăierile progresive, dar perioada de exploatare-regenerare
este mai lungă, fapt ce face să se aproprie de caracteristicile codrului grădinărit (xxx, 1981). Principial,
unitatea de producţie se împarte în 2-3 suprafeţe, fiecare dintre acestea urmând să fie exploatată şi
regenerată într-o perioadă de 30-60 de ani, prin tăieri în ochiuri cu un ritm de revenire a tăierilor mult
mai lent. Păstrând în picioare arboretul parental o perioadă mai lungă, se poate obţine un spor de
creştere de lumină la arborii valoroşi. În acelaşi timp, se va evita menţinerea arborilor prea vârstnici, cu
creşteri mult diminuate. Prelungind mult perioada de regenerare în suprafaţa cu arborete în rând de
exploatare, se vor crea arborete cu o structură pronunţat neregulată. În intervalul de timp cât se aplică
tratamentul în suprafaţa în rând de exploatare, în restul unităţii de producţie se vor executa operaţiuni
culturale adaptate la structura arboretelor regulate. În rezumat, tratamentul tăierilor cvasigrădinărite se
aseamănă cu tratamentul tăierilor progresive prin (Florescu, 1981): - amplasarea tăierilor într-o anumită
perioadă de timp şi numai pe o parte din suprafaţă; - punerea în valoare a masei lemnoase se face sub
formă de ochiuri, cărora li se aplică tăieri de deschidere, de lărgire şi de racordare, însă într-o perioadă
de timp mai lungă; - trecerea de la generaţie veche la cea nouă este evidentă, iar tăierile principale
executate în perioada de exploatare-regenerare se deosebesc de tăierile secundare, care se aplică ulterior
pe aceeaşi suprafaţă. În acelaşi timp, împrumută şi unele caracteristici ale codrului grădinărit şi anume
(Florescu, 1981): - perioada de regenerare este foarte lungă, până la 60 de ani; - tăierile se împrăştie pe
o suprafaţă foarte mare; - arboretele rezultate sunt neregulate, mai mult sau mai puţin pluriene, cu
închidere pe verticală şi profil dantelat; - pe suprafaţa în rând, concomitent cu tăierile principale se
execută şi operaţiuni culturale. Tratamentul se poate aplica în pădurile de agrement şi, în general, în cele
cu rol de protecţie deosebit. Ar putea fi folosit şi ca formă de tranziţie în transformarea pădurilor de
codru regulat în codru grădinărit.
5.3.3. Măsuri de tehnică a securităţii muncii la lucrările silvotehnice
Grija faţă de lucrători şi protecţia muncii acestora trebuie să stea în centrul atenţiei celor care
organizează şi îndrumă activităţile silvotehnice. Uneltele manuale tăietoare folosite la lucrările de
descopleşiri, degajări, curăţiri, elagaj (foarfece, cosoare, topoare, ferăstraie) trebuie să fie în stare bună,
bine ascuţite şi fixate în cozi, iar acestea să fie netede şi suficient de lungi ori de groase. Când lucrează
în echipe, muncitorii trebuie să păstreze distanţa necesară mânuirii uneltelor. În lucrările de elagaj, care
se execută la înălţimi de peste 2 m, muncitorii trebuie să poarte ochelari de protecţie şi căşti de protecţie
din textolit. Scările folosite la aceste lucrări trebuie să satisfacă cerinţele de securitate a muncii. Astfel,
scările simple trebuie să fie prevăzute la partea de jos cu armături metalice, cu vârf ascuţit, pentru a se
fixa bine în pământ, iar cele duble să fie prevăzute în plus cu limitatori de deschidere din lanţ sau
frânghie cu cârlig. Când lucrările se execută mecanizat, muncitorii care servesc utilajele respective
(motounelte, ferăstraie mecanice, maşini de elagat) trebuie să posede calificarea corespunzătoare, să
cunoască şi să aplice regulile de tehnică a securităţii muncii specifice utilajelor respective. La tăierile
principale, la lucrările de rărituri, la doborârea şi fasonarea preexistenţilor, la lucrările de igienă,
muncitorii trebuie să respecte măsurile de tehnică a securităţii muncii prevăzute pentru lucrările de
exploatare a pădurilor şi să poarte echipamentul necesar, în special căşti de protecţie. În aplicarea
substanţelor chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, se vor respecta cu stricteţe măsurile de
tehnică a securităţii muncii specifice utilajelor folosite (aparate de stropit sau de produs aerosoli etc.),
precum şi regulile de păstrare şi manipulare a substanţelor toxice specifice lucrărilor de protecţie a
pădurilor.

BIBLIOGRAFIE
Burdeţi, N., 2010: Regenerarea şi îngrijirea arboretelor. Editura Nova Didactica, Bistriţa. Burdeţi, N.,
2012: Regenerarea şi îngrijirea arboretelor cu probleme de împăduriri. Editura Venus Star, Năsăud.
Damian, I., 1978: Împăduriri. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Florescu, I. I., 1981:
Silvicultura. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Florescu, I.I., 1991: Tratamente silviculturale.
Editura Ceres, Bucureşti Florescu, I. I., Nicolescu, N.V., 1996 : Silvicultura. Vol I. Studiul pădurii.
Editura Lux Libris, Braşov. Florescu, I. I., Nicolescu, N.V., 1998 : Silvicultura. Vol II. Silvotehnica.
Editura Universităţii Transilvania, Braşov. Negulescu, E. G., Ciumac, Gh., 1959 : Silvicultura. Editura
Agro-Silvică de Stat, Bucureşti. Negulescu, E. G., Stănescu, V., Florescu, I. I., Târziu, D., 1973 :
Silvicultura. Vol I şi II. Editura Ceres, Bucureşti. Nicolescu, L., Nicolescu, N. V., Cherecheş, D., 1992 :
Deschiderea de culoare (compartimentarea), tehnică fundamentală în silvicultura franceză. În : Padurea
noastră, nr. 78. Nicolescu, N.V., 2003 : Silvicultura. Editura Aldus, Braşov. Niţescu, C., Achimescu, C.,
1979 : Tehnica culturilor silvice. Lucrari de îngrijire şi conducere a pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Petrescu, L., 1971 : Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, Bucureşti.
Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti Stănescu, V., 1984 :
Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti. Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu,
L., 1997 : Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura Academiei Române, Bucureşti. Vlad, V., Vlad, M.,
Doboş, V., Anatolie, M., 1997 : Silvicultura şi Tehnica Culturii Silvice. Manual pentru clasele a XI-a şi a
XII-a, licee cu profil de silvicultură şi şcoli profesionale. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti. Vlad, V., Vlad, M., Doboş, V., 2004 : Silvicultura. Manual pentru licee cu profilul Resurse
naturale şi protecţia mediului. Editura Mirton, Timişoara. xxx, 1996: Codul Silvic (legea nr.
26/24.04.1996). xxx, 2000 : Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. xxx, 2000 : Norme tehnice privind alegerea şi
aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. xxx, 2002:
Norme tehnice privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi procedeelor de exploatare a masei
lemnoase din păduri şi vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Monitorul oficial al
României, partea I, nr. 91/13 II 2003.