GRUPUL ŞCOLAR AGRICOL BECLEAN

JUDEŢUL BISTRIŢA-NĂSĂUD

TEMA PROIECTULUI:
DEŞEURI PERICULOASE

[Link]. POP AUREL

2010
Argument………………………………………………………………………….....pag.3
Capitolul I- Definiţia şi clasificarea deşeurilor……………………………………....pag.5
Capitolul II- Managementul deşeurilor……………………………………………...pag.8
[Link] transportului deşeurilor…………………………………………….....pag.9
II.2. Depozitele de deşeuri…………………………………………………………...pag.9
Capitolul III- Deşeurile în România………………………………………………....pag.12
III.1. Problema deşeurilor în Romania.......................................................................pag .12
III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor...............................................pag. 13
Capitolul IV- Deşeuri periculoase………………………………………………….pag .14
[Link] privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase............pag.16
[Link] deşeurilor periculoase………………………………………………....pag .17
[Link] deşerilor periculoase………………………………………….pag .18
Capitolul V- Transportul deşeurilor periculoase……………………………………pag .20
Capitolul VI- Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase………………...…pag .20
[Link] de tratare a deşeurilor periculoase………………………………….....pag .21
Capitolul VII- Depozitarea deşeurilor periculoase………………………………….pag .22
[Link]………………………………………………………………….……pag .26
Bibliografie………………………………………………………………………….pag .27

2
 Argument
În general, ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de deşeuri
se număra printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu şi
sănătatea publică.

Principalele forme de impact şi risc determinate de depozitele de deşeuri orăşeneşti şi industriale,

în ordinea în care sunt percepute de populaţie, sunt:

 modificări de peisaj şi disconfort vizual;

 poluarea aerului;

 poluarea apelor de suprafaţă;

 modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei biocenozelor pe terenurile învecinate.

Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de

evidentă în zona depozitelor orăşeneşti actuale, în care nu se practică exploatarea pe celule şi
acoperirea cu materiale inerte.

Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafaţa contribuie la

poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii.

Depozitele ne impermeabilizate de deşeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor

subterane cu nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cât şi
apele scurse pe versanţi influenţează calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează
asupra folosinţei acestora.

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deşeuri este
un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare
durabilă”, se întinde pe durata a cel puţin două generaţii dacă se însumează perioadele de
amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi post monitorizare (15-20 ani).

În termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa

afectată acestei folosinţe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia
microbiologică a solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul
că:

3
  în asociaţiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;

 unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care îşi găsesc hrana în
gunoaie (şobolani, ciori).

Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării
depozitului, reconstrucţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va
mai putea restabili echilibrul biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind ireversibil modificată.

Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conţinutului lor în substanţe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi,
uleiuri uzate.

Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu
deşeuri solide orăşeneşti. Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi combinaţii
inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă parte, prezenţa reziduurilor menajere uşor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe şi reduce
poluarea mediului.

4
 Capitolul I
Definiţia şi clasificarea deşeurilor

Deşeurile sunt generate în diferitele stadii ale activităţii umane şi reprezintă o

caracteristică inevitabilă a unei societăţi industrializate sau în curs de industrializare.

Compoziţia şi cantitatea de deşeuri sunt puternic dependente de natura consumului,

precum şi de structura industrială şi economică.
Deşeurile reprezintă o pierdere enormă de resurse, atât sub formă de materiale cât şi de
energie. Deoarece generarea excesivă de deşeuri este un simptom al proceselor de producţie
ineficiente, al durabilităţii reduse a bunurilor şi al structurii consumului, cantităţile de deşeuri pot
fi considerate ca indicator pentru eficienţa cu care societatea utilizează materiile prime. (Oros,
Draghici-2002)
Termenul “deşeu “este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei
Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile: “deşeu reprezintă orice substanţă sau obiect de care
posesorul se debarasează conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Definiţia a fost
modificată de Directiva Consiliului 91/156/CCE (Directiva cadru) astfel: “deşeu va însemna
orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă, sau intenţionează sau este obligat să-l
arunce”. (XXX-2005)
În momentul de faţă nu există o clasificare general acceptată a deşeurilor. Cea mai bună
clasificare generală pare a fi Reglementarea deşeurilor propusă de Comunitatea Europeană, care

5
propune clasificări pentru:
[Link]ătorii de deşeuri;
[Link] de deşeuri;
[Link] şi depozitarea deşeurilor.
Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile, amendată de Directiva Consiliului
91/156/CCE clasifică deşeurile după sursă, procese şi direcţii din care provin, furnizând bază
pentru obţinerea de statistici comparabile şi compatibile privind deşeurile în Ţările Membre ale
Comunităţii Europene. (XXX-2005)
După provenienţă, se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:
1. Deşeuri municipale şi asimilabile, care sunt deşeuri generale în mediul urban şi rural.
1.1 Deşeuri menajere, provenite din activitatea caznică, magazine, hoteluri, restaurante,
instituţii;
1.2 Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii, mase plastice, frunze, praf);
1.3 Deşeuri din construcţii şi demolări, provenite din activitatea de construcţii şi
modernizare şi întreţinerea străzilor;
1.4 Nămol orăşenesc, rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere;
2. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale;
3. Deşeuri de producţie, rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole;
3.1. Deşeuri industriale stocabile, pe care normele europene le clasifica în:
- Deşeuri industriale periculoase, dar netoxice, de exemplu azbest;
- Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice;
- Deşeuri inerte, de exemplu cele provenite din construcţii;
- Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive;
- Deşeuri industriale produse în cantităţi foarte mari, de exemplu cenuşile produse de
termocentralele care funcţionează pe carbine;
3.2. Deşeuri agro-zootehnice provenite din agricultură şi în special, din zootehnie;
3.3. Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive;
După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile, iar după
origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut poate fi o
maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri sunt materiile prime,
materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane

6
(menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).
Clasificarea care consideră drept criteriu sursa are avantajul că, în multe cazuri, este în
concordanţă cu modalităţile existente de colectare şi depozitare a deşeurilor.
După direcţiile din care apar, deşeurile cele mai semnificative în ceea ce priveşte
mărunţirea sunt:
- Deşeuri agricole;
- Deşeuri din construcţii şi demolări;
- Echipament electric şi electronic;
- Vehicule la sfârşitul perioadei de utilizare;
- Sticlă;
- Deşeuri verzi;
- Deşeuri miniere şi de la cariere;
- Hârtie;
- Materiale plastice;
- Deşeuri de la furnale şi zgură din oţelării;
- Textile şi îmbrăcăminte;
- Deşeuri de lemn.
În funcţie de natură şi de efectul asupra oamenilor, direcţiile din care apar, deşeurile se
clasifică în trei mari categorii: radioactive, periculoase şi benigne. (Oros, Drăghici-2002)
Catalogul European al Deşeurilor (CED) este o listă ilustrativă, care nu epuizează complet
subiectul, şi este orientată pe process şi mod de apariţie. Aceasta este subdivizată în 20 de
categorii principale. Pentru descrierea unui deşeu există trei niveluri: categoria principală,
subcategoria şi tipul. Pentru o definire exactă, un singur deşeu trebuie descris utilizând toate cele
trei niveluri. Catalogul conţine 776 tipuri de deşeuri. Unele categorii de deşeuri sunt excluse din
CED, cele mai importante fiind: deşeurile radioactive, efluenţii gazoşi emişi în atmosferă,
explozivii neutilizaţi.
În mometul de faţă nu există un inventar realist al producerii, compoziţiei şi căilor de
depozitare a deşeurilor pentru Europa ca întreg.

7
 Capitolul II
Managementul deşeurilor

Iniţial managementul deşeurilor avea drept obiectiv îndepărtarea deşeurilor şi curăţirea

oraşelor. Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii mediului impune un
management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale. Managementul modern
priveşte în alt mod deşeurile.........................................................................................................
În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive
sanitare, ci ca o sursă de materii şi materiale prime. În acest fel se pune accent pe reciclarea şi
valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei şi depozitarea deşeului ultim. În acest fel se impune
un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un număr mare de tehnologii.
Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor de metale valoroase, iar mai apoi
recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului, iar resturile arse şi deşeul ultim să fie
depus pe platforme. În acest context managementul deşeurilor ocupă un rol important deoarece
deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de poluare, ele constituind şi o sursă de materii prime
secundare.
Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană
Reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa Europeană. Deşi
nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea are principii ferme pe care se
bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al deşeurilor:
- Principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată şi evitată pe cât posibil;
- Principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii poluării – acela care produce deşeurile
sau contaminează mediul înconjurător trebuie să plătească costul;
Acţiunilor sale;
- Principiul precauţiei – trebuiesc anticipate problemele potenţiale;
- Principiul proximităţii – deşeurile trebuiesc depozitate cât se poate de aproape de locul
în care au fost produse.
Aceste principii au căpătat o formă mai concretă în strategia generală privitoare la deşeuri
a Uniunii Europene din 1996 care ierarhizează operaţiunile de management al deşeurilor:

8
 1. Prevenirea apariţiei deşeurilor;
2. Reciclarea şi reutilizarea;
3. Depozitarea finală optimă şi îmbunătăţirea monitorizării.
Strategia insistă de asemenea asupra necesităţii ca:
- Să se reducă deplasarea deşeurilor şi să se îmbunătăţească sistemul de reglementări
privind transportul;
- Să se utilizeze mijloace manageriale noi, cum sunt:
O Instrumente economice de reglementare;
O Statistici şi comparaţii utilizând date corecte;
O Planuri de management al deşeurilor;
O Responsabilităţi adecvate stabilite prin legislaţie. (XXX-2008)

II.1. Problema transportului deşeurilor

O cantitate prea mare de deşeuri se transportă încă pe distanţe lungi. În unele ţări
standardele privitoare la tratare şi depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă tratarea şi
depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară cu standarde exigente de
mediu (şi, deci, cu costuri mari de tratare şi depozitare) în ţări în care aceste operaţii nu sunt
foarte costisitoare, nu este o opţiune adecvată pe termen mediu şi lung.
Oricum transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea reducerii riscului de accidente
şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte că, pe teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc
depozitate în locuri cât mai apropiate de acela în care au fost produse (principiul proximităţii).

II.2. Depozitele de deşeuri

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale deşeurilor
sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu, deşeurile pot fi
scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit (recuperate).
În general, ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de

9
 deşeuri se numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu
şi sănătatea publică. Principalele forme de impact şi risc determinate de depozitele de deşeuri
orăşeneşti şi industriale, în ordinea în care sunt percepute de populaţie, sunt:
 modificări de peisaj şi disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafaţă;
 modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei biocenozelor pe terenurile învecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de
evidentă în zona depozitelor orăşeneşti actuale, în care nu se practică exploatarea pe celule şi
acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor
de suprafaţa contribuie la poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii. Depozitele
neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor subterane cu nitraţi şi
nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cât şi apele scurse pe
versanţi influenţează calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosinţei
acestora. Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deşeuri
este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare
durabilă”, se întinde pe durata a cel puţin două generaţii dacă se însumează perioadele de
amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa afectată
acestei folosinţe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia microbiologică a
solului.
Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării
depozitului, reconstrucţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va
mai putea restabili echilibrul biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind ireversibil modificată.
Actualele practici de colectare transport/depozitare a deşeurilor urbane facilitează înmulţirea şi
diseminarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora: insecte, şobolani, ciori, câini vagabonzi.
Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conţinutului lor în substanţe toxice precum metale grele, pesticide, solvenţi, uleiuri uzate.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu
deşeuri solide orăşeneşti. Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi combinaţii

10
inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă parte, prezenta reziduurilor menajere uşor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe şi reduce
poluarea mediului.
În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru deşeuri
periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite pentru materiale inerte şi depozite
pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie). Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază,
echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi
de tratare a levigatului, de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare)
şi de servicii de întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe de gunoi
presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică
curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat
sau în mine abandonate.
O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi care
satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe, necorespunzătoare, au
efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie, atragerea dăunătorilor
(insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.
Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în urma
fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi contribuie la
încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul scurs în urma
proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol şi poluează apele
pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică creşterea plantelor deasupra
acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt compactate pentru a le mări densitatea şi
stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.

11
 Capitolul III
Deşeurile în România
III.1. Problema deşeurilor în România

La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare parte:

· cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de cântărire;
· există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii mediului urban nu
au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic nu se colectează organizat;
· colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe acele tipuri de
deşeuri uşor vandabile;
· deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin descompunere generează
gaze cu efect de seră (metan, dioxid de carbon);
· valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în România;
· nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele existente sunt
uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a apelor de suprafaţă, a zonelor de
agrement; depozitele nu sunt amenajate corespunzător, conducând la poluare.
Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi în
angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost pus la
punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării. Statistici oficiale, arată că în
România, în anul 2008, au fost generate circa 36.315.000 de tone de deşeuri, din care 99,4%
reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai mari cantităţi provin din
industria extractivă - 94,9%, urmată de industria prelucrătoare. Cel mai mare impact asupra
populaţiei îl au deşeurile municipale care, în 2008, au reprezentat 380 de kilograme pe cap de
locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din acestea
36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un obiectiv de 40%
rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.
Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de ambalaje

12
generate în anul 2013.
Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămână. Anual, România
trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică aproximativ
100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale, aproximativ 40% reprezintă
materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate, nefiind contaminate.
Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să preia
aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării. Cantitatea
acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scăzută, dar se prognozează o creştere,
determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un sistem adecvat de valorificare a
deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare internă în gospodăria proprie sau o
comercializare pe o piaţă nedeclarată.

III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru

îmbunătăţirea sănătăţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile Regionale
de Gestionare a Deşeurilor (PRGD). Avem opt planuri regionale pentru gestionarea deşeurilor.
Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De
asemenea, se urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor
colectate separat va fi eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi ecologizate, şi se
vor construi noi depozite controlate, staţii de sortare şi de compostare, şi instalaţii de reciclare.
În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a deşeurilor
de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea de spaţii adecvate şi
amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat................................................................
Există operatori economici reciclatori de deşeuri de hârtie şi carton, materiale plastice,
sticlă, lemn, materiale feroase şi neferoase. Aceştia preiau deşeurile de la colectorii autorizaţi.
([Link]
%20draft%20PRGD%[Link])

13
 Capitolul IV
Deşeuri periculoase

În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută prin
Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea Resurselor
(RCRA).
RCRA defineşte deşeul periculos ca: un deşeu solid său o combinaţie de deşeuri solide
care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice, fizice sau
infecţioase pot cauza sau contribui semnificativ la creşterea mortalităţii sau o creştere în mod
irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un potenţial pericol asupra
sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate, transportate, depozitate sau
organizate în acest fel.
Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul RCAR: o definiţie
statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar folosită astăzi. În
primul rând a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul dezvoltării definiţiei
reglementare a deşeului periculos. Pentru dezvoltarea definiţiei reglementare a deşeului periculos
au fost folosite două mecanisme diferite: prin listarea anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase
şi prin identificarea caracteristicilor care, dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA
a dezvoltat definiţia reglementară a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi
caracteristicile acestora. ([Link]
Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării, industria
metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi metalici, solvenţi

14
 organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri, vopsele, pesticide,
reziduuri de spital. Cele mai periculoase substanţe chimice sunt pesticidele folosite în agricultură
pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor. O altă substanţă extrem de toxică
reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor substanţe toxice periculoase. Dioxina este un
component al erbicidelor clorurate folosite destul de intens în agricultură. Dioxina apare de
asemenea şi la arderea reziduurilor menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe
chimice clorurate.
Detergenţii cum ar fi clorul, înălbitorii, substanţele folosite la deblocarea ţevilor,
vopseaua, produsele pentru eradicarea gândacilor, bateriile portabile, medicamentele şi alte
produse pe bază de substanţe chimice fac parte din categoria substanţelor periculoase.
Deocamdată, doar o parte dintre deşeurile periculoase sunt colectate separat şi reciclate.
Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile telefoanelor mobile. Restul, cum ar fi
medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdată colectate separat.
Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu pot fi
eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor radioactive
România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile radioactive de la
Centrala Nucleară de la Cernavodă.
În 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din totalul
de 237 înscrise în Catalog European de Deşeuri. Toate aceste tipuri au însumat o cantitate
generată de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul deşeurilor
produse în 2003, inclusiv sterilul minier.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele Vâlcea,
Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din
industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din procesele termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:
• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)
• fosfogips
• deşeuri petroliere
• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)
• reziduuri halogenate din chimia organică
• nămoluri cianurate cu metale grele

15
• baterii uzate cu plumb
• deşeuri de la epurarea gazelor
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.
Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei chimice
predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea) şi fosfogips (judeţul
Bacău).
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităţi mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale
neferoase (judeţul Maramureş).

IV. 1. Legislaţie privind Gestiune Deşeuri şi

Substanţe Chimice Periculoase

1. Legea nr. 426/2001 -[Link]. nr. 411/25.07.2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr.
78/2000 - [Link]. nr. 283/22.06.2000 privind regimul deşeurilor
2. Hotărârea Guvernului nr. 1057/2001 [Link]. nr. 700/05.11.2001 privind regimul bateriilor şi
acumulatorilor care conţin substanţe periculoase
3. Hotărârea Guvernului nr. 856/2002- [Link]. nr. 659/05.09.2002 privind evidenta gestiunii
deşeurilor şi aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase
4. Hotărârea Guvernului nr. 170/2004 -[Link]. nr. 160/24.02.2004 privind gestionarea anvelopelor
uzate
5. Hotărârea Guvernului nr. 2406/2004 -[Link]. nr. 32/2005 privind gestionarea vehiculelor
scoase din uz
6. Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor (abroga HG nr. 162/2002)
(la M.O. spre publicare)
7. Hotărârea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea deşeurilor de echipamente electrice şi
electronice -[Link]. nr. 491/10.06.2005
8. Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje
(abroga HG nr.349/2002)
9. Hotărârea de Guvern nr 322/2005 pentru modificarea şi completarea HG nr. 541/2003 privind
stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din

16
 instalaţii mari de ardere -[Link]. Nr 359/27.04.2005
10. Legea nr. 263/2005 Privind regimul substanţelor şi produselor chimice periculoase

IV.2. Listele deşeurilor periculoase

Listele deşeurilor periculoase descriu deşeurile din diferite procese industriale, deşeuri
din sectoare specifice ale industriei sau deşeuri de tipul formulelor chimice specifice.
Utilizarea listelor pentru definirea deşeurilor periculoase prezintă anumite avantaje şi
dezavantaje. Un avantaj ar fi că listele fac procesele de identificare a deşeurilor periculoase
uşoare pentru agenţii deşeurilor industriale. Este nevoie doar de cunoştinţe despre originea
deşeului pentru a determina dacă este enumerat, nefiind necesare analizele de laborator. Prin
compararea oricărui deşeu cu descrierile deşeurilor enumerate se poate determina uşor dacă
deşeul este periculor. Utilizarea listelor EPA prezintă de asemenea câteva dezavantaje. De
exemplu listele nu pot contoriza toate deşeurile periculoase. Un alt dezavantaj este lipsa de
flexibilitate a listelor. Listele desemnează un deşeu ca fiind periculos dacă el provine dintr-o
categories au clasă particulară. Compoziţia actuală a deşeului nu este o consideraţie suficientă
pentru a schimba încadrarea deşeului. Astfel, listele de deşeuri periculoase pot reda când anumite
deşeuri posedă o ameninţare semnificativă asupra sănătăţii.
EPA a studiat şi enumerate sute de deşeuri periculoase a deşeurilor industriale specifice.
Aceste deşeuri sunt descrise sau enumerate în patru liste diferite. Aceste liste sunt:
· Lista F desemnează ca deşeuri periculoase particulare deşeurile provenite din anumite procese
de fabricare sau industriale comune. Deoarece procesele care produc aceste deşeuri pot decurge
în sectoare diferite ale industriei, deşeurile din lista F sunt cunoscute ca şi deşeuri provenite din
surse nespecifice. Aceste deşeuri sunt clasificate în şapte grupe.
· Lista K desemnează ca fluxuri de deşeuri periculoase particulare acele deşeuri provenite din
anumite industrii specifice. 13 industrii pot genera deşeuri din lista K, insă nu toate deşeurile
provenite din aceste 13 industrii sunt periculoase.
· Lista P şi lista U sunt similare în aceea că ambele conţin formulări pur periculoase sau
comerciale ale câtorva chimicale nefolosite specifice.
Fiecare din cele patru liste desemnează de la 30 până la câteva sute de deşeuri periculoase.

17
Fiecărui deşeu din listă îi este alocat un cod, constând dintr-o literă asociată cu lista, urmată de
trei cifre (exemplu F001).
Există patru criterii diferite prin care se poate încadra un deşeu ca fiind periculos, dacă
acesta nu se găseşte pe nici una din liste:
Deşeurilor periculoase li se alocă câte o literă (cod) şi se clasifică în: deşeuri toxice (T);
deşeuri periculoase acute (H); deşeuri inflamabile (I); deşeuri corozive (C); deşeuri reactive
(R); deşeuri cu toxicitate caracteristică (E). Codurile alocate implică anumite reglementări
care se aplică în manevrarea deşeurilor. De exemplu deşeurile cu codul H sunt supuse unor
standarde de management mai stricte decât celelalte deşeuri. (Oros, Drăghici-2002)

IV.3. Caracteristicile deşerilor periculoase

O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea unui deşeu
de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu periculos. O
caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea metodelor de testare
standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt: imflamabilitate, coroziune,
reactivitate, toxicitate. Şi acestor deşeuri le sunt atribuite coduri ca şi celor din listă (exemplu
D00X).
1. Inflamabilitatea

Deşeurile inflamabile care pot lua foc uşor şi pot susţine arderea. Multe vopsele, curăţători
şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile deşeuri sunt
lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul punctului de
aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se aprinde când este
expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi periculos datorită inflamabilităţii dacă se poate
aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze un pericol.

18
2. Coroziunea

Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau dizolva uşor
metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai comune fluxuri de deşeuri
periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este un exemplu de deşeu
coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic sau egal cu 2 sau mai mare sau
egal cu 12,5.

3. Reactivitatea

Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente. Exenple
obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de testare de încredere
pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona violent în condiţii de manevrare
obişnuite.

4. Toxicitatea

Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din cele mai

19
obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile industriale. (Oros,
Drăghici-2002)

Capitolul V
Transportul deşeurilor periculoase

Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător, denumit

expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de colectare/stocare
temporară/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar. Pentru efectuarea transportului este
necesar şi acordul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului în a cărei rază teritorială se află
instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.......................................................................................
Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi transportator,
avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de către inspectoratul
pentru situaţii de urgenţă.
Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de
expediţie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru protecţia
mediului
Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri periculoase,
pe care să o păstreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzător un interval de cel puţin 3
luni.
Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi etichetate în
conformitate cu prevederile legale.

Capitolul VI
Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin reducerea
deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare care reduc

20
 cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care cantităţile de
deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi concentrarea deşeurilor,
îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai obişnuite categorii de reduceri la sursă
şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor, segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de
proces şi reciclarea.

Există patru moduri de reciclare:

- Reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă a materialului
brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;
- Transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în altul);
- Utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui deşeu
alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;
- Recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.

VI.1. Metode de tratare a deşeurilor periculoase

Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase
prin metode de tratare fizică, chimică, termică şi biologică. Tratarea deşeurilor periculoase poate
fi costisitoare, dar poate servi la pregătirea materialului pentru reciclare sau depunerea finală
într-o manieră care oferă siguranţă mai mare decât depunerea fără tratare.
Metode fizice
· Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie;
· Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică;
· Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere;
· Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.

21
 Metode chimice
Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de proprietăţile
acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate, inflamabilitate,
corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele neutralizarea acido-
bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare, hidroliză.
Metode termice
Pot fi folosite pentru reducerea volumului, îndepărtarea substanţelor volatile, combustibile,
substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice. Cel mai aplicat
procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şi oxidarea umedă.

Metode biologice
Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor, care
utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.
Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special remedierea.
Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare în situ pentru striparea compuşilor
volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care se utilizează plante vasculare
pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă. (Oros, Drăghici-2002)

Capitolul VII
Depozitarea deşeurilor periculoase

Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea agenţilor

economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau orice alte spaţii de
depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv sau comercial ori a utilizării pentru
prestarea unor servicii către populaţie.
Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte locuri
amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare prin care să se
asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, există în acest
moment un singur depozit pentru substanţe periculoase la strandarde europene în România, la
Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.

22
 Deşeuri periculoase

Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:

• ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;
• ziduri sau diguri de protecţie;
• canale sau şanţuri de scurgere;
• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare a scurgerilor;
• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi, extinctoare,
hidranţi şi furtune de apă etc;
• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;
• instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea incendiilor sau
exploziilor ;
• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.

23
 La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele chimice
periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:
· categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice sau nocive ale
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.
1. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea de a nu se
impregna cu produse toxice sau nocive;
2. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte construcţii.

Deşeuri periculoase

24
 VIII. Concluzii

Programele de management ale deşeurilor încep să ia amploare şi ajută la schimbarea

percepţiei generale asupra deşeurilor şi la conştientizarea riscului pe care acestea îl constituie.
În prezent deşeurile în general şi cele periculoase în particular sunt din ce în ce mai bine
gestionate.
Dacă sunt manageriate corespunzător deşeurile periculoase nu reprezintă un risc atât de
mare pentru sănătatea populaţiei şi mediu.
Dezvolarea durabilă nu poate exista fără o bună administrare a deşeurilor.
Trebuie evidenţiat faptul că implementarea unui management modern al gestionării
deşeurilor în ţara noastră necesită efectuarea de investiţii masive în infrastructura referitoare la
recuperarea, reciclarea, incinerarea şi depozitarea finală a deşeurilor.
Pentru acest motiv au fost solicitate perioade de tranziţie necesare pentru implementarea
directivelor cu privire la unele categorii de deşeuri, cum ar fi deşeurile periculoase, precum şi cu
privire la incinerarea şi depozitarea finală a deşeurilor
O primă estimare a costurilor totale de gestionare eficientă a deşeurilor, bazată pe datele
actuale şi pe anumite scenarii de evaluare, a condus la suma de 6,3 mld euro.
De notat că această sumă nu include şi necesarul pentru rezolvarea poluării istorice datorate
deşeurilor, închiderii depozitelor existente, ecologizarea zonelor afectate a vechilor depozite,
monitorizrea zonelor, tratatrea unor deşeuri pericol existente în depozitele actuale.

A fost înfiinţată Agenţia Naţională a Substanţelor Chimice

S-a creat cadrul legal pentru preluarea Directivelor referitoare la notificarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, care va include inventarul substanţelor existente, restricţiile
introducerii pe piaţă a anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase, evaluarea şi controlul
riscului chimicalelor periculoase pentru mediu şi sănătatea oamenilor.
În concluzie gestionarea eficientă a deşeurilor periculoase ţine de capacitatea de colectare
selectivă a fiecăruia dintre noi şi de capacitatea autorităţilor în domeniu însărcinate cu preluarea,
trensportul şi depozitarea în siguranţă a acestor deşeuri.

25
 Bibliografie

· Oros Vasile, Camelia Draghici- “Managementul deşeurilor”, Editura Univ. Transilvania,

2002, Braşov, pag.1-3, 69-74 ;
· XXX -Metode şi tehnologii de gestionare a deşeurilor – Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor, 2005;
· XXX- Broşură deşeuri, 2008;
· [Link] accesat 28. III.2009http:
//[Link]/Data/pdf/cap_21.pdf- accesat 28. III.2009http: //ro.
[Link]/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor -accesat 28. III.2009http:
//[Link]/[Link]?page -accesat 28. III.2009http:
//[Link]/lawsregs/laws/[Link]- accesat 28. III.2009http: //facultate.
[Link]/referate/comerţ/problematica_deşeurilor_în_romania-[Link]?
În=all&s=management%20deseur%20roman- accesat 28. III.2009
· [Link] accesat 28. III.2009http:
//[Link]/[Link]?id=18- accesat 28. III.2009

26
IX. ANEXE:

Câeva iazuri de steril radioactiv:

Depozitul de steril radioactiv, Moab, Utah, SUA

27
 Depozitul de steril Elliot Lake, Ontario, Canada
Iazul de steril radioactiv Sillamäe, Estonia

Ambalarea deşeurilor
radioactive

28
29
30