Gestionarea deseurilor

Gestionarea deşeurilor, cunoscută şi ca managementul deşeurilor, se referă la

colectarea, transportul, tratarea, reciclarea şi depozitarea deşeurilor. De obicei,
termenul se referă la materialele rezultate din activităţi umane şi la reducerea
efectului lor asupra sănătăţii oamenilor, a mediului, sau aspectului unui habitat.
Gestionarea deşeurilor are ca scop şi economisirea unor resurse naturale prin
reutilizarea părţilor recuperabile. Deşeurile gestionate pot fi atât solide, cât şi
lichide sau gazoase, precum şi cu diverse proprietăţi (de exemplu radioactive),
necesitând metode de tratare specifice fiecărora.

În România activitatea de gestionare a deşeurilor este fundamentată pe OUG

78/2000, care implementează o serie de directive ale Consiliului Europei.
Coordonarea acestei activităţi cade în sarcina Ministerului Mediului şi a Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului (ANPM).

Din punct de vedere economic, activitatea de gestionare a deşeurilor în România

are o pondere de 10 miliarde EURO.

Recilclarea deşeurilor în România

Pentru detalii, vezi: Reciclarea în România, Marea debarasare şi Rabla.
Cantitatea de gunoaie care se adună de la români este de 8 milioane de tone
într-un an:

În anul 2003 s-au folosit:

• 210,5 mii tone de sticlă

• 235,2 mii tone de hârtie şi carton

• 236,5 mii tone de plastic

• 104,7 mii tone de metal
În România, în anul 2007, deşeurile de ambalaje proveneau în proporţie de
aproximativ 60% de la populaţie, regăsindu-se în deşeurile menajere, şi 40 %
de la agenţii economici. În anul 2005, cantitatea de ambalaje pusă pe piaţă a
fost de 1.140.000 tone din care au fost valorificate 305.000 tone de deşeuri
de ambalaje, cu un procent total de valorificare de 26,6%, şi reciclate
265.000 tone deşeuri de ambalaje, cu un procent de reciclare de 23%.
Cantitatea de ambalaje valorificată a crescut în anul 2006 la 525.000 de tone. În
anul 2009, legislaţia europeană obligă agenţii economici să recupereze şi să
valorifice 45% din totalul ambalajelor puse pe piaţă, urmând ca procentul să
crească până la 60% în 2013. Compania Eco-Rom Ambalaje a fost înfiinţată la
sfârşitul lui 2003 de un grup de companii care activează în România. Membrii
fondatori sunt Argus, Ball Packaging Europe, Chipita Romania, Coca-Cola HBC Romania,
Heineken, Mars Romania, Munplast, Pepsi Americas, Romaqua Group Borsec, Tetrapak,
Unilever, Titan. Eco-Rom este liderul pieţei de preluare de la agenţii economici a
obligaţiei de reciclare şi valorificare a deşeurilor de ambalaje. Modelul este
inspirat din Uniunea Europeană, unde pe ambalajele produselor de bază este
imprimată o bulină verde - simbolul firmei care se ocupă de reciclare. În
România, Eco-Rom are grijă ca firmele pe care le reprezintă să-şi
îndeplineasca obligaţiile de colectare şi reciclare. Lunar, societatea primeste
de la fiecare firmă suma de bani aferentă cantităţii de deşeuri pe care
aceasta o lansează pe piaţă. Încasările sunt investite mai departe în sistemul
de colectare, transport şi valorificare a deşeurilor de ambalaj.
 Clasificarea deşeurilor conform Directivei
2006/12/CE
Simbol Tip deşeu
Q1 Reziduuri de producţie sau de consum, nespecificate altfel în continuare

Q2 Produse care nu corespund specificaţiilor

Q3 Produse al căror termen de garanţie a expirat

Materiale deversate în mod accidental, pierdute sau care au suferit alte incidente,
Q4 inclusiv orice materiale, echipamente etc. contaminate ca rezultat al
incidentului în cauză
Materiale contaminate sau pătate în urma unor acţiuni planificate (de
Q5 exemplu, reziduuri de la activităţi de curăţire, ambalaje, containere etc.)

Q6 Piese inutilizabile (de exemplu, baterii rebutate, catalizatori epuizaţi etc.)

Substanţe a căror performanţă nu mai este satisfăcătoare (de
Q7 exemplu, acizi contaminaţi, solvenţi contaminaţi, săruri de amestec epuizate
etc.)
Q8 Reziduuri din procese industriale (de exemplu, zgură, reziduuri de la distilare etc.)

Reziduuri din procese de captare a poluanţilor (de exemplu, nămol de la

Q9 epuratoare de gaze, praf de la filtre de aer, filtre uzate etc.)

Reziduuri din prelucrare mecanică / finisare (de exemplu, şpan

Q10
provenit de la operaţiile de strunjire, zguri măcinate etc.)
Reziduuri din extracţia şi prelucrarea materiilor prime (de exemplu,
Q11
reziduuri miniere, reziduuri din exploatarea zăcămintelor de petrol etc.)
Q12 Materiale contaminate (de exemplu, uleiuri contaminate cu PCB etc.)
Orice materiale, substanţe sau produse a căror utilizare a fost interzisă
Q13
prin lege
Produse care nu mai au utilizare pentru deţinător (de exemplu, articole
Q14
rebutate de agricultură, menajuri, birouri, magazine, ateliere etc.)

Materiale contaminate, substanţe sau produse rezultate din acţiuni de

Q15
remediere a solului
Orice materiale, substanţe sau produse care nu sunt incluse în
Q16
categoriile menţionate anterior.

Colectarea şi transportul deşeurilor

.
Precolectarea deşeurilor se referă la adunarea lor în diferite recipiente: coşuri
de gunoi, pubele (pentru deşeurile menajere) şi containere (pentru deşeurile
stradale şi cele produse de agenţii economici). Pentru a permite reciclarea,
colectarea deşeurilor care conţin materiale refolosibile se face separat în
recipiente de culori diferite. Culorile recipientelor disponibile sunt: galbenă,
roşie, verde, albastră, maro şi negru antracit. Culorile recomandate pentru
recipientele destinate diferitelor tipuri de deşeuri sunt: roşu (portocaliu) -
materiale plastice, galben - metale, verde - biodegradabile, albastru - hârtie, carton şi sticlă,
maro - electrice şi electronice, negru - nereciclabile, însă acestea nu sunt
respectate întotdeauna. Pe recipente există etichete care precizează exact
ce fel de deşeuri se pot pune în recipientul respectiv.

Pentru precolectarea deşeurilor stradale, comerciale şi industriale sunt

folosite containere tipizate de 1,1 m³, 4 m³ sau mai mari. Containerele de
1,1 m³ pot fi din tablă zincată sau din plastic. Pentru deşeuri în cantităţi mai
mari, sau pentru deşeuri industriale şi din construcţii sunt folosite containere
de construcţie metalică, de tip cupă de 4 m³ sau mai mari, de tip Abroll.
Colectarea propriu-zisă a deşeurilor din aceste containere este efectuată de
către servicii specializate, cum sunt REBU la Bucureşti şi RETIM la Timişoara.
Aceste servicii dispun de utilaje speciale pentru colectări. Colectarea
deşeurilor din pubele şi recipiente de până la 1100 l este efectuată cu
ajutorul autogunoierelor, care sunt echipate cu sisteme de basculare a
pubelelor şi containerelor şi cu instalaţie de compactare. Deşeurile colectate
în cupe de 4 m³ sunt transportate cu tot cu containerul de către autospeciale
prevăzute cu instalaţie de ridicat, iar containerele de tip Abroll sunt tractate,
ele deplasându-se pe rolele proprii.

Metode de tratare ale deşeurilor

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare
ale deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de
provenienţă. În principiu, deşeurile pot fi scoase din circuitul economic
(eliminate) sau reintroduse în circuit (recuperate)

Metode de eliminare
Eliminarea deşeurilor trebuie făcută prin metode care nu periclitează
sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi
dăunătoare pentru mediu.

Operaţiuni de eliminare conform Directivei

2006/12/CE
• D1 Depozitare pe sol şi în sol (de exemplu, depozite de deşeuri etc.),
• D2 Tratarea în sol (de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau a
 nămolurilor depozitate în sol)
• D3 Injectare la adâncime (de exemplu, injectare a deşeurilor care pot fi
pompate în puţuri, domuri de sare sau falii geologice naturale etc.)
• D4 Descărcare pe suprafeţe (de exemplu, descărcarea de deşeuri
lichide sau de nămoluri în puţuri, iazuri sau lagune etc.)
• D5 Loc de descărcare special amenajat (de exemplu, dispunerea în
celule etanşe separate, acoperite şi izolate unele de altele şi de mediul
înconjurător etc.)
• D6 Evacuare în mediu acvatic, exceptând mările şi oceanele
• D7 Evacuarea în mări şi oceane, inclusiv îngroparea în subsolul marin
• D8 Tratare biologică, nespecificată în altă parte în prezenta anexă,
având ca rezultat compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate
prin intermediul oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D7 şi
• D9 Tratare fizico-chimică, nespecificată în altă parte în prezenta anexă,
având ca rezultat compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate
prin intermediul oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D8 şi (de
exemplu, evaporare, uscare, calcinare etc.)
• D10 Incinerare pe sol
• D11 Incinerare pe mare
• D12 Depozitare permanentă (de exemplu, amplasarea de containere
într-o mină etc.)
• D13 Amestecare sau mixare înainte de efectuarea oricăreia dintre
operaţiunile numerotate D1-D12
• D14 Reambalare înainte de efectuarea oricăreia dintre operaţiunile
numerotate D1-D13
• D15 Stocare în aşteptarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-
D14 (excluzând stocarea temporară, până la colectare, în locul unde se
produc deşeurile)

Depozite

Compactarea deşeurilor într-un depozit.

Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la sfârşit închiderea

depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică curentă în
multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a
încheiat sau în mine abandonate. O rampă de gunoi realizată şi exploatată
corect este o metodă relativ ieftină şi care satisface criteriile ecologice de
eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe, necorespunzătoare, au efecte
negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie, atragerea
dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.
Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze
rezultate în urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc
efect de seră şi contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se
face prin levigat (lichidul scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa
unui strat izolator se infiltrează în sol şi poluează apele pânzelor freatice.
Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică creşterea plantelor
deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt
compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi
cu pământ.

Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.

Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de
carbon (45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de
carbon, mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat
prin ardere. Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă
să fie totuşi ars la instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat
prin arderea metanului are un efect de seră mai mic decât al metanului
iniţial.

Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt

prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase
de material plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului
de argilă trebuie să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau
nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase.

Din cauza problemelor pe care le ridică, găsirea unor amplasamente pentru

noi depozite de deşeuri este dificilă deoarece rezidenţii din apropiere se
opun, apare sindromul NIMBY (engleză Not In My BackYard), care literal lente se
traduce ca „nu în ograda mea”.

Incinerare
Incinerarea este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. Este una din
metodele de tratare termică a deşeurilor. În urma incinerării se obţin căldură,
gaze, abur şi cenuşă.

Incinerarea poate fi practicată în instalaţii mici, individuale, sau la scară

industrială. Pot fi incinerate atât deşeurile solide, cât şi cele lichide sau
gazoase. Metoda este preferată în locurile unde nu se dispune de teren
pentru rampe, de exemplu în Japonia, şi la eliminarea anumitor deşeuri
periculoase, cum sunt cele biologice provenite din activităţi medicale, însă la
nivel industrial este controversată, din cauza poluanţilor gazoşi, în special
dioxine (dibenzodioxine policlorinate — PCDD şi benzofurani policlorinaţi —
PCDF) produşi prin ardere.

Instalaţiile de incinerare sunt cuptoare prevăzute cu focare cu grătar cu

împingere direct sau răsturnată, cuptoare rotative, cuptoare verticale, focare cu ardere în
strat fluidizat, sau cu ardere în suspensie. Ele pot trata (arde) deşeuri cu putere
calorifică mică, de doar 10 MJ/kg.

În ultima perioadă se discută despre coincinerarea deşeurilor. În acest caz

deşeurile sunt arse în focarele marilor cazane energetice sau în cuptoarele
de ciment, în amestec cu combustibilul uzual al acestora. Ponderea deşeurilor în
amestecul combustibil este de cca. 10 %. Termenul de „coincinerare” se
aplică în cazul în care arderea amestecului combustibil care conţine şi
deşeuri nu deturnează instalaţia de ardere de la utilizarea sa obişnuită. Dacă
într-o asemenea instalaţie scopul principal devine incinerarea deşeurilor,
procesul va fi considerat incinerare, nu coincinerare, iar condiţiile de
autorizare a funcţionării în acest caz vor fi mai stricte, adică cele pentru
incineratoare.

Metode de recuperare
Prin recuperare se înţelege extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi
refolosite. Recuperarea poate fi făcută prin reciclare, reutilizare, regenerare
sau orice alt proces de extragere a materiilor prime auxiliare. Poate fi
recuperată atât partea materială, cât şi cea energetică. Materialele pot fi
refolosite pentru a produce noi bunuri, iar energia poate fi convertită în
energie electrică. Ca şi în cazul eliminării, recuperarea trebuie făcută fără a
periclita sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care
pot fi dăunătoare pentru mediu.

Operaţiuni de recuperare conform Directivei 2006/12/CE

• R1 Utilizarea mai ales sub formă de combustibil sau ca alt mijloc de

generare a energiei
• R2 Recuperarea/regenerarea solvenţilor
• R3 Reciclarea/recuperarea substanţelor organice care nu sunt utilizate
ca solvenţi (inclusiv compostare şi alte procese biologice de
transformare)
• R4 Reciclarea/recuperarea metalelor şi a compuşilor metalici
• R5 Reciclarea/recuperarea altor materiale anorganice
• R6 Recuperarea acizilor sau bazelor
• R7 Recuperarea componentelor utilizate pentru captarea poluanţilor
• R8 Recuperarea componentelor din catalizatoare
• R9 Regenerarea uleiurilor sau alte metode de refolosire a acestora
• R10 Tratarea în contact cu solul în folosul agriculturii sau în scopuri
 ecologice
• R11 Utilizarea deşeurilor obţinute în urma oricăreia dintre operaţiunile
numerotate R1-R10
• R12 Preschimbare de deşeuri înainte de efectuarea oricăreia dintre
operaţiunile numerotate R1-R11
• R13 Stocarea deşeurilor în aşteptarea oricăreia dintre operaţiunile
numerotate R1-R12 (excluzând stocarea temporară, în vederea
colectării, în locul unde se produc deşeurile)

Recuperarea materialelor
Pentru o reciclare reuşită este nevoie de o sortare în funcţie de calitatea
materialului, sortare care începe prin colectarea selectivă a acestora. Ele mai
pot fi separate şi în instalaţii de sortare a deşeurilor.

Materialele obişnuite care pot fi recuperate sunt aluminiul din dozele de bere,
oţelul din ambalaje alimentare şi sprayuri, polietilena de înaltă densitate (engleză
High-density polyethylene - HDPE) şi ambalajele de polietilentereftalat (engleză
Polyethylene terephthalate -PET), sticlele şi borcanele, hârtia din ziare şi reviste, cartonul
din ambalaje. Pot fi recuperate mase plastice ca policlorura de vinil (engleză Polyvinyl
chloride - PVC), polietilena de joasă densitate (engleză Low-density polyethylene -
LDPE), polipropilena (PP) şi polistirenul (PS), deşi acestea nu sunt colectate în mod
curent. Produsele fabricate din astfel de materiale sunt de obicei omogene,
conţinând câte o singură componentă, ceea ce uşurează reciclarea. Prin
comparaţie, reciclarea echipamentelor electrice şi electronice este mai
dificilă, ea necesitând tehnologii de separare a diferitelor materiale care le
compun.

Uzina de tratare mecanico-biologică a deşeurilor de la Lübeck, Germania,

2007

În depozite, recuperarea începe cu sortarea materialelor. Pentru deşeurile

amestecate prima operaţie este mărunţirea, care este operată în mori cu
ciocane, percutoare, tocătoare, raşpeluri. Urmează sortarea dimensională în
site tambur, site vibratoare, separatoare balistice, sortarea densimetrică în
cicloane, sortarea magnetică a materialelor feroase, sortarea optică (pentru sticlă) şi,
eventual, sortarea manuală. Urmează operaţii de purificare prin spălare.
Deşeurile sortate şi purificare sunt balotate în prese, fiind gata de livrare spre
beneficiar.
Dacă deşeurile amestecate conţin componente biologice, acestea pot fi
prelucrate biologic, însă trebuie separate dinainte pe cât posibil celelalte
materiale recuperabile.
În România recuperarea este efectuată de o serie de Societăţi specializate în
tratarea deşeurilor în vederea reciclării.

Proprietăţi ale deşeurilor care fac ca acestea să fie periculoase

 H1 „Explozive”: substanţe şi preparate care pot exploda sub efectul

unei scântei sau care sunt mai sensibile la şocuri sau frecare decât
dinitrobenzenul.
 H2 „Oxidante”: substanţe şi preparate care produc reacţii puternic
exoterme în contact cu alte substanţe, mai ales cu substanţe
inflamabile.
 H-3A „Foarte inflamabile”:
• substanţe lichide şi preparate care au punctul de aprindere sub 21 °C
(inclusiv lichide extrem de inflamabile)

• substanţe şi preparate care se pot încălzi şi apoi se pot aprinde în

contact cu aerul la temperatura mediului ambiant fără energie
suplimentară

• substanţe solide şi preparate care se pot aprinde uşor după

contactul rapid cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau
să se consume şi după îndepărtarea sursei de aprindere

• substanţe gazoase şi preparate care sunt inflamabile în aer la

presiune normală

• substanţe şi preparate care în contact cu apa sau cu aerul umed,

produc gaze foarte inflamabile în cantităţi periculoase.

 H3-B „Inflamabile”: substanţe lichide şi preparate care au punctul de

aprindere egal sau mai mare de 21 °C şi mai mic sau egal cu 55 °C.
 H4 „Iritante”: substanţe şi preparate necorozive care, prin contact
imediat, prelungit sau repetat cu pielea sau mucoasele, pot cauza
inflamaţii.
 H5 „Nocive”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau
ingerate sau dacă penetrează pielea, pot constitui riscuri limitate
pentru sănătate.
 H6 „Toxice”: substanţe şi preparate (inclusiv substanţe şi preparate
foarte toxice) care, dacă sunt inhalate sau ingerate sau dacă
penetrează pielea, pot produce vătămări serioase, acute sau cronice
pentru sănătate şi pot fi chiar letale.
 H7 „Cancerigene”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau
ingerate sau dacă penetrează pielea, pot induce cancerul sau creşterea
incidenţei lui.
 H8 „Corosive”: substanţe şi preparate care pot distruge ţesuturile vii la
contactul cu acestea.
 H9 „Infecţioase”: substanţe cu conţinut de microorganisme viabile sau
toxinele acestora care sunt cunoscute ca producând boli pentru om sau altor organisme
vii.
 H10 „Teratogene”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau
ingerate sau dacă penetrează pielea, pot induce malformaţii
congenitale neereditare sau creşterea incidenţei acestora.
 H11 „Mutagene”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau
ingerate sau dacă penetrează pielea, pot produce defecte genetice
ereditare sau creşterea incidenţei acestora.
 H12 Substanţe şi preparate care produc gaze toxice sau foarte toxice
în contact cu apa, aerul sau un acid.
 H13 Substanţe şi preparate capabile prin orice mijloace, după
depozitare, să producă altă substanţă (de exemplu, levigat), care
posedă oricare din caracteristicile prezentate mai sus.
 H14 „Ecotoxice”: substanţe şi preparate care prezintă sau pot prezenta
riscuri imediate sau întârziate pentru unul sau mai multe sectoare ale
mediului înconjurător.