CAPITOLUL 3.

PROCEDEE DE TRATARE A DEŞEURILOR

3.1. ALEGEREA METODELOR OPTIME DE TRATARE A DEŞEURILOR

Odată colectate, deşeurile urmează a fi tratate . Metodele de tratare sunt variate

în funcţie de: tipul de deşeuri, locul de provenienţă a deşeurilor, apoi, se poate decide
dacă deşeurile respective vor fi supuse eliminării sau vor fi reintroduse în
circuit(recuperate)[9]. Dar, cert este ca, prin varianta aleasă , să nu se pericliteze
sănătatea oamenilor sau a mediului.
Indiferent de acţiunea care se va întreprinde, trebuie să se aibă în vedere trei
aspecte: eficacitatea, eficienţa şi pertinenţa acţiunii întreprinse.

1.a. Eficacitatea acţiunii - dă posibilitatea evaluării conformităţii

rezultatelor în raport cu obiectivele propuse.
În cazul deşeurilor eficacitatea tratamentului corespunde atât la eficacitatea
filierei pentru valorificarea fracţiei valorizabile, cât şi la eficacitatea filierei pentru
eliminarea sau reţinerea poluantului ce se găseşte în deşeu.

1.b. Eficienţa acţiunii - este raportul între rezultatul obţinut şi costul metodei
alese.
Eficienţa tratării deşeurilor va fi dată de:

- eficienţa mediului care este raportul dintre rezultatul obţinut şi costul de

mediu al filierei,
- eficienţa economică, ce se defineşte ca raport între beneficiile rezultate şi
costurile filierei
c- Pertinenţa acţiunii , la modul general, reprezintă adecvarea metodelor alese în raport cu
obiectivele, iar pertinenţa tratării deşeurilor depinde de:

- compatibilitatea deşeului cu funcţionarea filierei pentru care s-a optat,

- compatibilitatea fizico-chimică a deşeului cu finalitatea filierei,
- compatibilitatea reglementară a deşeului cu filiera.
Caracterizarea şi evaluarea unei acţiuni, la modul general fiind tratată problema este
reprezentată în figura 3.1.
 Fig. 3.1. Caracterizarea şi evaluarea unei acţiuni
O parte din deşeul generat sau în totalitate poate avea mai multe destinaţii:
- în mediul înconjurător(în acest caz vorbim despre refuzuri eco-
compatibile),
- într-un centru de depozitare controlată,
- într-o unitate funcţională de consum sau de producţie(în această situaţie
vorbim despre valorificarea deşeului).
Pentru fiecare destinaţie trebuie să existe un caiet de sarcini, în care pe lângă
caracterizarea destinaţiei trebuie să fie trecute nevoile şi restricţiile pe care deşeul
trebuie să le îndeplinească. În baza celor trecute în caiet se poate stabili rolul pe care îl
au constituenţii unui deşeu: de contaminat, de reactiv sau poate fi un element neutru.

În aceste condiţii se pot trasa obiectivele procedeelor de tratare a deşeurilor,

dintre care menţionăm:
- extragerea părţilor contaminate pentru a fi stocate sau reutilizate,
- distrugerea părţilor contaminate,
- transformarea părţilor contaminate în elemente neutre sau în
reactivi. Un procedeul de tratare ales trebuie să aibă capacitatea de a
îndeplini,
pentru constituenţii deşeului, unul din obiective. Procedeelor de tratare li se asociază
funcţii de transfer care permit realizarea de bilanţuri materie-energie, la nivelul
procedeului.

Este bine să fie o succesiune de procedee pentru a se ajunge la un rezultat

compatibil cu complexitatea deşeului , dar şi cu destinaţia lui.

În ultimă instanţă alegerea procedeului se face pe baza criteriilor proprii

 fiecărui producător/deţinător, care nu poate să nu ia în considerare costul procedeului
de tratare, nivelul de tehnicitate, uşurinţa de realizare a procedeului, precum şi
întreţinerea lui.

Nr. filierei
Obiective
Valorificarea energetică 1
2

Valorificarea de materie primă 5

6
7
Valorificarea în ştiinţa materialelor 8
9
10
11
Valorificarea în agricultură 12
13
14
Valorificare în tehnica 15
de mediu 16

Filiere/trata mente de eliminare si de depoluare 17

18
19

20
Tabelul 3.1. Filiere de tratare a deşeurilor

3.2. PROCEDEE DE TRATARE BIOLOGICĂ A DEŞEURILOR

Tratarea biologică a deşeurilor se bazează pe descompunerea substanţelor

organice din masa de deşeuri prin intermediul diferitelor microorganisme.
Obiectivul proceselor biologice este de a valorifica şi de a îndepărta
reziduurile.
 3.2.1. Compostarea deşeurilor
Compostarea este o metodă de a valorifica deşeurile urbane, reziduurile
industriale organice, nămolurile rezultate din staţiile de epurare.
Bazele teoretice şi practice ale acestui proces au fost formulate, în era modernă,
de Rudolf Steiner (1920) şi aprofundate mai târziu de iluştrii săi discipoli E. Pfeiffer şi
Howard (1937-1943). Procedeul este însă, mult mai vechi. Chiar dacă nu era
fundamentat ştiinţific, în civilizaţiile asiatice era foarte cunoscut şi apreciat .

Deşeuri compostabile sunt:

- deşeuri din bucătarii, inclusiv cele din alimentaţia publică,

- deşeuri verzi (din grădini, garduri vii, frunze, vegetaţie),
- deşeuri din pieţele agroalimentare,
- dejecţii animaliere din gospodăriile populaţiei şi din
fermele zootehnice,
- deşeuri rezultate din întreprinderile de procesare a
produselor agroalimentare,
- deşeuri din industria prelucrării cărnii,
- deşeuri din industria prelucrării lemnului,
- nămolul rezultat din staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti.
În esenţa sa compostarea este un summum de procese microbiene enzimatice,
fizice şi chimice, aflate în interdependenţă care se petrec în masa de reziduuri
organice, în anumite condiţii ( bună aeraţie, umiditate optimă, anumite valori
termice), soldate cu obţinerea unui produs nou, cu proprietăţi distincte faţă de
materialele din care a provenit, numit compost .
Compostul poate fi utilizat în:
- agricultură – pentru ameliora solul,
- refacerea ecologică a zonelor degradate,
- reconstrucţia peisagistică prin revegetalizarea suprafeţelor,
- grădinile private,
- horticultură,
- legumicultură,
- îmbunătăţiri funciare.
 Compostarea este un proces de fermentaţie aerobă, procesele anaerobe fiind tot
fermentative, niciodată în putrefacţie. Aşa se explică pe de o parte, formarea
substanţelor humice, iar pe de altă parte lipsa mirosurilor neplăcute care se degajă în
timpul putrefacţiei.

În principiu, tehnologia de preparare a compostului presupune două faze

principale:

- prepararea mecanică – constă în omogenizarea şi mărunţirea deşeurilor,

dar şi în separarea unor deşeuri nedorite în masa acestora;
- fermentarea –transformarea, prin procese aerobe a deşeurilor care au
trecut prin faza de preparare mecanică, în scopul obţinerii compostului ce va fi folosit
în agricultură.
Factorii principali care favorizează fermentarea aerobă sunt: oxigenul, apa,
compoziţia deşeurilor, iar efectorii acestui proces sunt mai ales bacteriile,
actinomicetele şi într-o anumită etapă, fungii.

Efectorii activează mai intens în fazele iniţiale, când se înmulţesc foarte mult şi
permit spre sfârşitul procesului, înmulţirea fungilor ce continuă descompunerile,
participă la sinteza de substanţe noi, mai complexe, multe din ele precursori ai
humusului (ca şi necromasa fungică). Nici un aspect al vreunui material iniţial nu
poate fi recunoscut în compostul bun şi matur, concentraţia nutrienţilor este alta.
Oxigenul. Teoretic, cantitatea de aer care asigură oxigenul necesar fermentării
materiei organice din deşeuri este de 4,5-5 l aer/kg materie uscată şi dacă este posibil
această cantitate poate fi sporită, prin aerare. Aerarea se poate realiza în mai multe
moduri:

- aerare simplă, prin întoarcerea grămezilor de compost, în cazul

compostării în aer liber,
- introducerea de aer cald sau rece în camerele de fermentare,
- realizarea, în camerele de fermentare a unei uşoare depresiuni,
Tabelul 3.2. Rolul materiei organice şi al composturilor pentru indicatorii de
calitate şi multifuncţionalitate ai solului
Indicatori de calitate Alţi indicatori de calitate ce afectează indicatorul
(selectiv) selectiv
Agregarea Materie organică, activitate microbiană
(fungică), textură
Infiltraţia Materie organică, agregare, conductivitate electrică,
ESP*
Densitatea aparentă Materie organică, agregare, ESP, activitate biologică
Biomasa Materie organică, agregare, densitate aparentă, ph, textură

microbiană şi/sau
respiraţia
Nutrienţi accesibili Materie organică, pH, textură, rata de mineralizare şi
imobilizare

*ESP-procentul de sodiu schimbabil în capacitatea de schimb cationic (T), notat

de regulă prin simbolul ESP (% de Na schimbabil din T, în m.e./100 g sol).

Pe solurile mai puţin degradate, composturile ar putea fi un mijloc de

ameliorare permanentă şi creşterea capacităţii lor de a susţine sisteme intensive de
cultură, cu inputuri tehnologice reduse.
Evident efectele composturilor asupra solurilor nu depind numai de sol şi
starea lui, ci şi de compostul utilizat: materiile prime din care provine, tehnica
compostării, calitatea compostului.
Dacă regulile şi principiile compostării, ca şi cerinţele calitative impuse
composturilor pot avea şi un caracter de generalitate, metodele, procedeele, tehnicile şi
chiar tehnologiile complexe de producere a acestora nu pot fi decât diverse şi,
categoric specifice pentru diferite categorii de reziduuri, în diferite condiţii climatice
sau de dotare cu mijloace materiale.

Calitatea oricărei metode, tehnici ori tehnologii de compostare trebuie apreciată

după nivelul realizării cerinţelor biologice ale solului şi plantelor faţă de compostul
obţinut şi numai după aceea după nivelul tehnic sau al rapidităţii şi eficienţei
economice [20].

Aceasta deoarece compostul nu reprezintă doar o sursă de nutrienţi pentru

plante care să reducă dozele de îngrăşăminte chimice, dar şi un mijloc de însănătoşire
a solului, de revitalizare a lui, cu efecte benefice pentru dinamica sa, pentru sănătatea
plantelor, pentru circuitul metaboliţilor responsabili cu reglajul biochimic al bolilor şi
dăunătorilor ori cu stimularea creşterii plantelor cultivate şi înhibarea buruienilor
(fenomene alelopatice).
 După amploarea operaţiunilor şi gradul de tehnicitate, compostarea poate fi de
două tipuri:
a) compostare în sistem gospodăresc;
b) compostarea industrială a deşeurilor sortate şi nesortate;
În sistem gospodăresc, se poate proceda la o compostare extensivă în grămezi
dezordonate, fără respectarea regulilor compostării sau intensivă unde se respectă
unele reguli tehnologice, dar nu în mod sistematic. Numai în fermele biologice sunt
create toate condiţiile pentru o compostare intensivă, dirijată, cu respectarea tuturor
regulilor menţionate.
La rândul său compostarea poate fi anaerobă, alternantă sau aerobă, funcţie de
modul de construcţie a grămezii, de stratificarea din interiorul său şi de execuţia sau nu
a unor remanieri ale grămezii pentru aerisire şi încălzire sau răcire.

La compostarea anaerobă "la rece" se pierde mai puţină substanţă uscată, se

obţine un compost mai apropiat de mraniţă şi cu proprietăţi fertilizante mai pronunţate,
iar la cea aerobă "la cald", deşi se pierde mai mult cantitativ, compostul obţinut
corespunde cerinţelor impuse privind rolul lui complex.

Din această cauză, evoluţia tehnicilor de compostare, mergând până la cele

industriale au la bază "compostarea aerobă – la cald".
Astăzi este recunoscut faptul că humusul nutritiv nu se poate forma în lipsa
oxigenului şi că stadiul anaerob, considerat altădată obligatoriu în formarea
humusului, nu este necesar. Această recunoaştere este destul de tardivă, dacă avem în
vedere că R. Steiner, prin şcoala sa antropozofică a agriculturii, susţinea cu argumente
teoretice şi faptice, încă de la începutul secolului, acest lucru, iar Pfeiffer a
experimentat şi a popularizat aceste cunoştinţe, intens încă din 1937.
Totuşi în etapa actuală se consumă energie şi fonduri pentru cercetarea sau mai
bine zis încercarea unor procedee şi tehnici de compostare la rece, în condiţii de
anaerobioză totală sau alternantă, când ar fi mult mai necesară adâncirea studiilor de
ecologie a compostării aerobe la cald şi de adecvare a acestei tehnici la specificul
diferitelor reziduuri organice produse în diferite tipuri de exploataţii agricole sau
diferite activităţi industriale.

Cele mai edificatoare sunt rezultatele obţinute de A. Howard, cercetător englez

care, lucrând în India a pus la punct un procedeu de compostare "indore", încă din anii
1924-1931 diferenţiat pe zone climatice şi pe categorii de resurse de deşeuri în cadrul
zonelor mergând până la detalii mărunte, procedeu care este perfect valabil şi astăzi, ca
şi cele ale lui Steiner, Pfeiffer sau cele elaborate în China din cele mai vechi timpuri.
Valabilitatea unor asemenea cercetări ca fundament teoretic şi practic al
compostării de tip industrial nu mai trebuie demonstrată, dacă avem în vedere că
Pfeiffer devine consilierul unor întreprinderi de compostare la cald a deşeurilor
orăşeneşti şi al unor guverne, pe problema compostării şi că firme serioase din cele
mai multe ţări produc composturi de înaltă calitate pe baza teoriilor lui Steiner şi
Pfeiffer, numai în 2-3 luni, în funcţie de climă.

Compostarea industrială presupune preluarea unor cantităţi imense de deşeuri

organice (orăşeneşti, de la diferite industrii sau de la crescătoriile industriale de
animale) şi transformarea lor rapidă (2-3 luni), printr-o aerare mecanică excesivă şi
uneori cu ajutorul unor startere microbiologice, în composturi, sau mai bine zis într-un
anumit fel de composturi, imature, brute, intens mineralizate, instabile. Se parcurg de
fapt primele două faze (mezzofilă şi termofilă), nu şi următoarele două.

Composturile de diferite tipuri nu reprezintă altceva decât faze intermediare

între materiile reziduale folosite şi produsul final al compostării, deosebindu-se:
 composturi brute, în care se deosebesc materialele originare;
 composturi semifăcute, instabile, obţinute cu aerare intensă (cele din
comerţ, fabricate din detritus urban);
 composturi făcute, mature, bune mai mult sau mai puţin convertite în
humus, în care nu se recunosc materialele originare;
 composturi depăşite, pământoase, instabile, mraniţa.
În UE composturile sunt definite astfel:

- biocomposturi, obţinute prin compostarea deşeurilor organice obţinute în

urma sortării, din gospodării agricole, ferme, grădini;
- composturi verzi, obţinute din deşeuri sortate provenite ca material verde
din grădini şi parcuri;
- composturi rapide, obţinute din deşeuri diverse, nesortate, inclusiv
orăşeneşti, stabilizate înainte de depozitare prin procedee de aerare mecanică, cu
utilizări restrictive, sau, după continuarea compostării, în agricultură.
Pentru obţinerea composturilor se pot utiliza două tehnologii:
 - compostarea separată a diferitelor reziduuri;
- compostarea reziduurilor în amestecuri echilibrate în ce priveşte raportul
C/N;
Tehnologia de compostare în amestec se practică în două variante:

Aşezarea diferitelor materiale în grămadă, în straturi succesive, dispuse pe

toată lungimea grămezii, lateral sau pe înălţime;
Formarea unui amestec cât mai omogen, din toate materialele ce alcătuiesc o
grămadă, după o prealabilă mărunţire a fiecăruia în fragmente de diferite dimensiuni şi
apoi omogenizarea.
La alegerea variantei trebuie analizate cu discernământ avantajele şi
dezavantajele fiecărei variante, ţinând seama şi de disponibilităţile mai mari sau mai
mici (de teren, utilaje, financiare, de forţa de muncă manuală, de riscurile şi de
consecinţele poluării).

Dintre avantaje primei variante (aşezarea diferitelor materiale în grămadă, în

straturi succesive) menţionăm :

- suprafeţe amenajate pentru depozitare şi preparare mici,

- consum mic de energie,
- utilaje mai puţine şi
mai simple. Dezavantajele
variantei:
- nu se respectă cu stricteţe proporţia în amestec a diferitelor materiale şi
calitatea compostului are de suferit,
- sunt necesare remanieri mai multe şi mai voluminoase pentru
amestecarea mai bună a întregului material,
- poluarea atmosferică şi pierderile de azot se intensifică,
- un volum mai mare de muncă manuală.
A doua variantă, deşi s-ar putea să dea rezultate sub toate aspectele este mai
greu de practicat deoarece presupune o suprafaţă mai mare de teren, special
amenajată, pe care se depozitează materialele pe măsură ce se produc, până la
asigurarea necesarului din fiecare, în vederea obţinerii unei grămezi, precum şi pentru
manipularea lor în scopul fragmentării şi omogenizării.
 3.2.2. Procedee de compostare
1) Compostarea în grămezi pe platformă în aer liber
Acest procedeu este practicat mult în lume. Procedeul este şi cel mai economic, deoarece se
realizează compostarea în aer liber pe platforme, în gramezi de diferite forme şi dimensiuni.
Indiferent de metoda de preparare a compostului, terminarea fermentării nu se poate face
decât pe platforme, neexistând la ora actuală nici o instalaţie mecanică, care să livreze direct
agriculturii compostul maturizat.

Dacă se combină compostarea reziduurilor menajere cu nămolurile rezultate

din staţiile de epurare a apelor uzate menajere, se obţine un compost de calitate
superioară. Această combinare face indispensabilă continuarea fermentării pe
platforme, deoarece doar în aceste condiţii se distrug germenii de bacterii care se
găsesc în concentraţii considerabile în nămolurile din staţiile de epurare a apelor
menajere. Forma şi dimensiunile grămezilor de deşeuri menajere au fost atent
cercetate, ajungându-se astazi la o tehnologie clasică.
Cea mai simplă instalaţie este cea utilizată de firma MERANO, Italia; grămada
are o formă de secţiune triunghiulară cu baza de 6,0m, înălţimea de 3,0m, iar unghiul
de taluz este de 450. Cantitatea de deşeuri menajere depozitată este de 0,75t/m2 sau de
1 t/m2 compost(figura 3.2.). Se pretează această formă în zone cu climat mai umed, cu
ploi repezi şi dese (ex. în oraşele de munte).

6m
Fig. 3.2. Instalaţia de compostare stabilită de firma MERANO
O altă instalaţie de compostare a fost stabilită de firma GOTAAS.(figura 3.3.)

Baza formei are 6,0m, înălţimea este de 2,7m; grămada este prevazută cu un canal de aerare
(format din şipci de lemn, cu o lăţime cuprinsă între 0,6
– 0,9 m şi înălţimea de 1,2 m). Încărcarea pe suprafaţă depăşeşte 1,2 t/m².
 4.1. ANALIZA TEHNICO-ECONOMICĂ ŞI DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI

De-a lungul timpului pentru protejarea sănătăţii oamenilor s-au introdus o serie
de sisteme de gestionare a deşeurilor.
În perioada 1970-1980 principalul obiectiv al acestor sisteme a fost controlarea
emisiilor atmosferei, dar şi a deversărilor în apele de suprafaţă şi freatice, lucru care s-
a dovedit insuficient odată cu creşterea cantităţii de deşeuri generate pe cap de locuitor
[20,21].
De aceea, în ultimii ani, tot mai mult s-a pus accentul pe valorificarea
deşeurilor ca resurse.

4.2 IMPACTUL ŞI PRESIUNILE GESTIONĂRII

DEŞEURILOR ASUPRA MEDIULUI
Aerul, apa, solul şi subsolul, formele de viaţă pe care ecosistemele le creează,
dar le şi susţin reprezintă imaginea cea mai comună pe care omul obişnuit şi-o face
atunci când vorbeşte despre mediu.
Diversele activităţi de gestionare a deşeurilor pot avea efecte considerabile
asupra mediului, generând:

- poluarea apei, aerului şi solului,

- emisii de gaze cu efect de seră,
- epuizarea resurselor naturale.
Printr-un management optim al deşeurilor aceste efecte pot fi reduse. Foarte
important în luarea deciziilor adecvate în acest sens îl reprezentă
„analiza ciclului de viaţă” a unui produs.

Aceasta se referă la faptul că trebuie să se analizeze întreaga viaţă a produsului,

începând de la extracţia de materii prime, continuând cu activitatea de producţie,
distribuţie, folosire şi finalizând cu activitatea de refolosire, reciclare, valorificare
energetică, respectiv depozitare.
Scopul urmărit în „analiza ciclului de viaţă” este acela de a reduce la minimum
impactul asupra mediului şi sănătăţii populaţiei, dar şi de a minimiza deplasarea
presiunii între diferitele faze ale ciclului de viaţă.
Aceasta poate induce schimburi de impacturi între niveluri diferite ale ciclului
de viaţă.

Un impact redus în etapa de producţie ar putea genera un impact important în

etapa de folosire sau/şi eliminare.

Ca atare, un beneficiu aparent al unei opţiuni de management al deşeurilor

poate fi anulat dacă nu a fost evaluat complet.

Fig. 4.2..Ciclul de viaţă de la extracţie la producţie, consum şi deşeuri

Se poate da un exemplu în acest sens, privind clarificarea opţiunilor de

management al deşeurilor de PET, pentru ce să se opteze: pentru reciclare sau
incinerare cu recuperare de energie.

Astfel, conform specialiştilor fabricarea PET- urilor din materii prime se

realizează cu un consum de energie de 80 MJ/kg. Dacă se optează pentru incinerarea
PET-urilor se poate asigura o producţie de 3 MJ/kg energie electrică şi aproximativ 10
MJ energie termică, pe când colectarea selectivă şi reciclarea PET - urilor în ambalaje
noi se poate realiza cu un consum energetic de 9 MJ/kg. Rezultă că este de preferat
reciclarea PET- urilor datorită cantităţii reduse de energie obţinută prin incinerare,
precum şi a cantităţii reduse de energie consumate pentru reciclare comparativ cu cea
necesară pentru fabricarea PET- urilor din materii prime.

Deşi procesele de reciclare au ele însele impact asupra mediului, în majoritatea

cazurilor, efectele globale evitate prin reciclare şi recuperare sunt mai mari decât cele
suportate în cadrul proceselor de reciclare.
Eliminarea deşeurilor, mai ales în depozitele neconforme, cum din păcate încă
se mai practică în multe ţări este cea mai nefavorabilă opţiune, având în vedere
emisiile în aer, apă de suprafaţă, pânza freatică, precum şi suprafeţele de teren scoase
din circuitul natural. De asemenea, deşeurile eliminate reprezintă o pierdere de resurse
naturale.

O bună gestionare a deşeurilor, cu accent, în primul rând pe prevenirea

generării, poate proteja sănătatea publică şi calitatea mediului, susţinând în acelaşi
timp conservarea resurselor naturale.

Considerăm necesar să se prezinte în continuare doar câteva aspecte privind

gestionarea deşeurilor la nivelul judeţului Mureş.

Ansamblul investiţiilor propuse în judeţul Mureş, privind gestionarea

deşeurilor pentru perioada 2010-2013 reprezintă “Sistemul integrat de gestionare a
deşeurilor în judeţul Mureş”, a cărui funcţionare trebuie să asigure atingerea tuturor
obiectivelor şi ţintelor prevăzute în Tratatul de Aderare şi în legislatia în vigoare. De
asemenea, Sistemul integrat de gestionare a deşeurilor pentru judeţul Mureş, va
respecta principiile Strategiei Europene de reciclare a deşeurilor, precum şi prevederile
noii legii privind deşeurile. Odată cu implementarea acestor măsuri se va reduce
semnificativ şi impactul negativ al deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului.

În anul 2012 în judetul Mureş s-a extins conectarea la serviciile de salubrizare,

iar în anii următori, se preconizează ca deşeurile menajere generate de către populaţie
să fie colectate separat.

Deşeurile periculoase din deşeurile menajere generate de către populaţie, cum

sunt uleiul de motor, vopselele, pesticidele, antigelul, substanţele de conservare a
lemnului, bateriile uzate, tuburile fluorescente, medicamentele expirate, uleiuri şi
 grăşimi, cosmeticele şi unele dintre substanţele casnice de curăţat, precum şi
ambalajele acestora nu sunt colectate separat, ducând astfel la contaminarea factorilor
de mediu, în momentul depozitarii deşeurilor.

Cantităţile de deşeuri periculoase generate de către populaţie se vor determina

practic, odată cu introducerea colectării separate a deşeurilor periculoase municipale.

În mod caracteristic, circa 1% din totalul deşeurilor generate într-o gospodărie

medie sunt deşeuri periculoase. Deşeurile menajere periculoase pot fi adesea
identificate citind avertismentele de pe etichetele produselor. Produsele etichetate cu
fraza de prudenţă „ Atenţie” pot dăuna mediului, dacă sunt eliminate în cantităţi mari,
în mod necorespunzător.

Principalele presiuni asupra factorilor de mediu datorate gestionării deşeurilor

în judeţul Mureş au fost următoarele:

-lipsa unui depozit zonal de deşeuri nepericuloase, fapt ce atrage gestionarea

defectuoasă a deşeurilor municipale,

-extinderea intravilanelor localităţilor cu distrugerea cadrului natural din jurul

localităţilor, prin depozitări necontrolate de deşeuri, în special din construcţii şi
demolări,

-lipsa unui depozit de deşeuri industriale nepericuloase, duce la costuri ridicate

pentru agenţii economici, privind gestioanare ecologică a deşeurilor de producţie,
-nu se aplică taxa de depozitare diferenţiată pe tipuri de deşeuri;
-gradul ridicat de sărăcie a populaţiei duce la imposibilitatea de colectare a
tarifelor. În mediul rural este raspândită practica prin care serviciul este plătit
operatorului de către primărie, iar populaţia „nu plăteşte”
-tarifarea nu este unitară la nivelul judeţului, mai mult, sunt diferenţe chiar în
aceeaşi localitate, în funcţie de operator.

Creşterea economică se bazează în marea majoritate a cazurilor, nu pe surse

regenerabile de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili,
neregenerabili: cărbuni, ţiţei, gaze naturale.

4.3. PRESIUNI ASUPRA MEDIULUI

 Consumul generează asupra mediului presiuni directe, prin utilizarea
produselor şi serviciilor, şi presiuni indirecte, care apar de-a lungul lanţurilor de
producţie a produselor şi serviciilor. Astfel, sectorul economic care generează cele mai
mari presiuni asupra mediului este industria, ca urmare a exploatării resurselor
naturale, a consumului de energie, a proceselor de producţie generatoare atât de
poluanţi, cât şi de deşeuri. Este deci necesară reglementarea acestor activităţi, astfel
încât să se asigure respectarea legislaţiei în domeniul mediului şi a principiilor
dezvoltării durabile.
Sub aspectul exploatării resurselor naturale şi al generării de deşeurilor, un
impact considerabil asupra mediului îl au activităţile de zi cu zi, prin consumul de
bunuri alimentare, de bunuri casnice, precum şi cele care ţin de infrastructură şi
mobilitate.

Toate acestea au asupra mediului un impact semnificativ, contribuind la

încălzirea globală, epuizarea resurselor neregenerabile, utilizarea intensivă a resurselor
regenerabile, poluarea factorilor de mediu.

Politicile pentru deşeuri pot reduce în primul rând trei tipuri de presiuni asupra
mediului, respectiv emisiile provenite de la instalaţiile de tratare/facilităţile de
eliminare a deşeurilor, exploatarea neraţională a resurselor naturale, poluarea aerului şi
emisiile de gaze cu efect de seră cauzate de consumul de energie şi combustibili în
procesul de management al deşeurilor.
Prevenirea producerii deşeurilor are cel mai mare potenţial pentru reducerea
presiunilor asupra mediului, reprezentând prima opţiune în aplicarea „ierarhiei
deşeurilor”.

Deşi la rândul lor generează presiuni, efectele globale evitate prin recuperarea/
reutilizarea/reciclarea deşeurilor sunt, în majoritatea cazurilor, mai mari decât cele
suportate în cadrul proceselor de reciclare.

Şi sub aspectul presiunilor exercitate asupra mediului, eliminarea deşeurilor, în

special prin depozitare, rămâne cea mai nefavorabilă opţiune.
La nivel global se încearcă adoptarea unor metode standard de gestionare a
deşeurilor într-un sistem integrat însă unele ţări întâmpină probleme majore în ceea ce
priveşte aplicabilitatea lor din cauza gradului scăzut de dezvoltare socio-economică,
 ţări care au ca strategie politică de bază dezvoltarea economică, naglijând problemele
legate de mediu (impactul deşeurilor asupra mediului, în cazul de faţă) şi lasându-le pe
o poziţie inferioară. În astfel de situaţie se află şi România, unde constituirea unui
sistem integrat de management al deşeurilor este încă în faza de început.

4.4. CONSUMUL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Starea mediului înconjurător este pe an ce trece tot mai îngrijorătoare: spaţiile

împădurite se reduc, deşertul se extinde, solurile agricole se degradează, stratul de
ozon este mai subţire, numeroase specii de plante şi animale au dispărut, fiind afectată
biodiversitatea, efectul de seră se accentuează. Se poate afirma că ţările cele mai
dezvoltate produc şi cele mai mari cantităţi de deşeuri şi poluanţi, consumând cantităţi
mari de energie şi resurse naturale [22].
Nevoile şi dorinţele oamenilor sunt de cele mai multe ori determinate de
locurile şi contextele în care trăim, de nivelul de trai pe care îl au. Produsele şi
serviciile folosite pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţelor sunt determinate tocmai de
aceste nevoi şi dorinţe ale populaţiei şi, ca rezultat impactul/presiunea asupra mediului
inconjurator este şi va fi tot mai mare.

Anumite necesităţi de bază sunt comune pentru toţi oamenii: hrană, apă,
adăpost, educaţie, sănătate. Dar lumea nu a ajuns încă în stadiul în care aceste nevoi de
bază sunt disponibile pentru toţi oamenii într-un mod egal. Echitatea în distribuţia
resurselor la nivel global este în continuare o provocare. Anumite necesităţi ale
populaţiei din ţările dezvoltate pun în pericol necesităţile populaţiei din ţările mai puţin
favorizate din punct de vedere economoc.
La nivelul Romaniei, dar şi la nivelul altor ţări s-au putut observa, în ultimii
ani, diverse anomalii climatice, de la călduri excesive şi perioade prelungite de secetă,
la ploi torenţiale şi inundaţii masive ale unor areale foarte întinse, de la ierni cu zăpezi
abundente, dar fără consistenţă în timp a stratului de zăpadă, la ierni foarte geroase şi
uscate.

Se constată, de asemenea, chiar şi o decalare în timp a perioadelor tradiţionale

ale anotimpurilor.
Pentru preîntâmpinarea şi eliminarea repercursiunilor acestora şi pentru
asigurarea dezvoltarii economice, a progresului social şi a dezvoltării umane sunt
necesare acţiuni concrete, sintetizate în obiective specifice şi măsurabile, ce fac
obiectul strategiilor naţionale pentru dezvoltarea durabilă.

Una din provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de
încurajare a activităţilor economice avantajoase pentru mediul înconjurător şi de a
descuraja activităţile care provoacă deteriorări ale mediului (poluarea factorilor de
mediu, generarea de deşeuri, etc).

În ceea ce priveşte resursele naturale şi energetice, activităţile se desfasoară pe

două direcţii principale:

-utilizarea raţională a resurselor naturale prin tehnologii de prelucrare

economică (reducerea şi reciclarea deşeurilor),

-reducerea consumului şi folosirea unor surse neconvenţionale de energie.

În prezent, accentul se pune pe utilizarea raţională a resurselor naturale şi

energetice, iar alături de resursele material, cele informaţionale completează ansamblul
resurselor dezvoltării durabile.

Conceptul de durabilitate, presupune schimbări drastice în toate domeniile

vieţii. Nu doar obiceiurile consumatorilor trebuie schimbate, lucru care este, cu
siguranţă, destul de greu în sine ci, mai mult, trebuie schimbată concepţia oamenilor
despre economie şi societate. În zilele noastre, dezvoltarea durabilă este unul dintre
importantele angajamente asumate de către majoritatea tărilor din lume.

La nivelul U E, în cadrul Consiliul European de la Goteborg, din iunie 2001, a

fost adoptată Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă, iar printre obiectivele
generale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene se numără şi:

-limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor cu repercusiuni asupra

societăţii şi mediului,

-promovarea modelelor de producţie şi consum durabile,

-îmbunatăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor naturale,

-promovarea activă a dezvoltarii durabile pe scară largă,

-prevenirea şi reducerea cantităţilor de deşeuri generate.

Problema dezvoltării durabile este de a păstra în proporţii cât mai reduse
cantităţile de deşeuri eliminate în natură, ţinând seamă de limita potenţialului de care
dispune mediul natural de a le recicla, fără să creeze poluarea factorilor de mediu.
Această problemă se poate realiza, atât, prin consumarea unor cantităţi
rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte cantităţi mari de
deşeuri, cât şi prin gestionarea corespunzătoare a deşeurilor generate, pentru că, în
acest mod se poate proteja sanătatea populaţiei şi calitatea mediului, în acelaşi timp
susţinând conservarea resurselor naturale, deci o dezvoltare durabilă a societăţii.

Cea mai eficientă cale pentru dezvoltarea societăţii şi protecţia factorilor de

mediu este prevenirea generării deşeurilor, deoarece în lipsa acestora se elimină şi
poluarea mediului.

Deşi prevenirea are cel mai mare potenţial pentru reducerea poluării mediului,
politicile de reducere a generării de deşeuri au fost rare şi, de multe ori, nu foarte
eficiente.

Valorificarea deşeurilor presupune prelucrarea deşeului, căruia trebuie să-i

mărim durata de viaţă în circuitul economic, dar trebuie, totodată, menţionat faptul că,
valorificarea deşeurilor necesită consum de energie, poate produce poluarea factorilor
de mediul, implicând de asemenea costuri de colectare separată, transport, prelucrare
(recuperare), pe când evitarea generării deşeurilor nu creează astfel de costuri, fiind,
din acest motiv,calea preferată.

4.5. RESURSELE MATERIALE ŞI DEŞEURILE

Toate resursele de care omul are nevoie îşi au originea în mediul înconjurător şi
în sistemele ecologice ale Terrei. Acestea servesc ca surse de energie pentru a
transforma materialele în produse finite, care sunt utilizate de către oameni.
Cantitatea de resurse naturale care există nu este nelimitată. Unele dintre aceste
resurse sunt resurse reînnoibile, atâta timp cât le permitem să se regenereze şi să se
reproducă, iar alte resurse, ca mineralele, sunt non reînnoibile sau sunt reînnoibile, dar
într-un ritm atât de încet, încât utilizarea lor poate epuiza stocul existent. Trebuie să ne
minimizăm consumul tuturor resurselor nu doar a celor non reînnoibile, ci şi a
resurselor reînnoibile.
Un studiu realizat de specialişti arată că rezervele de combustibili fosili sunt
 apreciate la: cca. 40 de ani pentru petrol, la 70 de ani pentru gazele naturale şi cca. 250
de ani pentru cărbune; aceste cantităţi dau impresia de abundenţă, dar nu trebuie să
neglijăm cele menţionate anterior cu privire la capacitatea de reînnoire a resurselor.

De asemenea, şi la nivel naţional previziunile sunt destul de sumbre, epuizarea

combustibililor fosili realizându-se, după părerea experţilor, într-un timp relativ scurt
[6]. În 2008, Băhreanu atrăgea atenţia asupra faptului că în 14 ani se vor termina
rezervele de petrol, în 15 ani cele de gaze naturale, iar cărbunele din exploatările
existente se va termina în circa 32 de ani.
Interesul pentru conservarea resurselor presupune, în primul rând, reducerea
generală a cantităţii de deşeuri şi în al doilea rând recuperarea materialelor sau a
energiei în vederea reutilizării acestora.

Creşterea utilizării resurselor şi generarea deşeurilor sunt strâns legate de

creşterea economică şi creşterea prosperităţii unei societăţi.

4.6. EFECTELE GESTIONĂRII DEŞEURILOR ASUPRA STĂRII DE

SĂNĂTATE A POPULAŢIEI

Gestionarea neadecvată a deşeurilor conduce la numeroase cazuri de contaminare a

solului şi a apei subterane, afectând sănătatea umană.
Sunt activităţi de gestionare a deşeurilor care pot prezenta un potenţial risc
pentru mediu, pentru că, diferitele metode de gestionare implică emisia unor poluanţi
în mediu.

De exemplu, poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi/sau cu suspensii

antrenate de vânt este evidentă în zona depozitelor orăşeneşti actuale neconforme,
unde nu se practică exploatarea pe celule şi acoperirea lor cu materiale inerte.

Încă numeroase depozite de deşeuri orăşeneşti sunt, de fapt, gropi amenajate

necorespunzător, aceasta reflectându-se în: lipsa împrejmuirilor,, a sistemuuil de
drenare- colectare a scurgerilor şi infiltraţiilor,etc.

Principalele forme de impact şi de risc, determinate de depozitele de deşeuri

orăşeneşti şi industriale, în ordinea percepţiei populaţiei sunt:
- modificări de peisaj, disconfort vizual şi olfactiv;
- poluarea aerului;
- poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.
Conform legislaţiei de mediu, operatorii economici au obligaţia de a valorifica
deşeurile proprii, prin reciclare, valorificare energetică şi tratare, în scopul diminuării
gradului de periculozitate. La sfârşitul anului 2009, erau în funcţiune 199 depozite
pentru deşeuri municipale, din care: 20 depozite de deşeuri conforme cerinţelor
Directivei 1999/31/CE; 179 depozite neconforme cerinţelor Directivei 99/31/CE, care
vor sista depozitarea etapizat, până la data de 16 iulie 2017.
În judeţul Mureş, în anul 2013 se va finaliza realizarea unei staţii de tratare
mecano-biologică şi un depozit ecologic de deşeuri (cu o capacitate de 5 milioane m3,
din care prima celulă va avea o capacitate de 1,25 milioane m3), la Sînpaul[24].
Un obiectiv major al este de a implementa acţiuni, proceduri şi investiţii de
mediu în vederea atingerii ţintelor propuse. Se urmăreşte, de asemenea, încurajarea
participării publicului la luarea deciziilor în probleme de mediu.

Din punct de vedere al igienei, aerul influenţează sănătatea atât prin compoziţia
sa chimică, cât şi prin proprietăţile sale fizice (temperatură, umiditate, curenţi de aer,
radioactivitate, presiune). Acţiunea poluanţilor atmosferici asupra organismului se
traduce în efecte acute şi cronice care pot

fi cuantificate prin modificarea unor indicatori specifici (mortalitate, morbiditate etc.).

Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate
a populaţiei ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi.

Aceste modificări se pot traduce în ordinea gravităţii prin: creşterea

mortalităţii, creşterea morbidităţii, apariţia unor simptome sau modificării fizio-
patologice, apariţia unor modificări fiziologice directe şi/sau încărcarea organismului
cu agentul sau agenţii poluanţi.

Efectele de lungă durată sunt caracterizate prin apariţia unor fenomene

patologice în urma expunerii prelungite la poluanţii atmosferici. Aceste efecte pot fi
rezultatul acumulării poluanţilor în organism, în situaţia poluanţilor cumulativi (Pb, F
etc.), până când încărcarea atinge pragul toxic. Efectele de lungă durată apar după
intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani sau chiar de zeci de ani.
Manifestările patologice pot îmbrăca aspecte specifice poluanţilor (intoxicaţii cronice,
fenomene alergice, efecte carcinogene, mutagene şi teratogene) sau pot fi caracterizate
prin apariţia unor îmbolnăviri cu etimologie multiplă, în care poluanţii să reprezinte
 unul dintre agenţii etimologici determinanţi sau agravanţi (boli respiratorii acute şi
cronice, anemii etc.).

Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafaţă

contribuie la poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii.

Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt sursa infestării apelor

subterane cu nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din
depozite, cât şi apele scurse pe versanţi, influenţează calitatea solurilor înconjurătoare,
fapt ce se repercutează asupra folosinţei acestora.

Scoaterea din circuitul natural/economic a terenurilor pentru depozitele de

deşeuri este un proces considerat temporar, dar care în termenii conceptului de
"dezvoltare durabilă", se întinde pe durata a cel puţin două generaţii, dacă se
însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere
ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani). În termeni de biodiversitate, un depozit de
deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa afectată acestei folosinţe, a unui numar de
30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia microbiologică a solului.

În plus, biocenozele din vecinatatea depozitului se modifică şi ele, în sensul că:

-în asociaţiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor

poluate;

-unele mamifere, păsări, insecte, părăsesc zona în avantajul celor care îşi
asigură hrana în gunoaie (şobolani, ciori).

Actualele practici de colectare/transport/depozitare a deşeurilor urbane,

facilitează înmulţirea şi diseminarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora:

insecte, şobolani, ciori, câini vagabonzi. Un aspect negativ este acela că multe din
materialele reciclabile şi utile sunt depozitate împreună cu cele nereciclabile; fiind
amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic, recuperarea lor
devenind dificilă. Toate aceste considerente conduc la concluzia că gestiunea deşeurilor
necesită adoptarea unor măsuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a deşeurilor
în mediu.
La nivel naţional a fost iniţiat un proiect ecologist "Let's Do It, Romania!",
care, de la început şi-a propus curăţarea mormanelor de gunoi din arealele naturale ale
ţării intr-o singură zi. Această acţiune se desfăşoară în luna septembrie, dar ca şi
participanţi la această acţiune, putem afirma că pentru atingerea obiectivelor ar trebui
să existe o mai multă înţelegere şi implicare din partea populaţiei, dar şi din partea
autorităţilor locale .