DREPTUL COMERTULUI I

TER ATIO AL
O T E D E CU R S P E T R U U ZU L E XC L US I V AL S T UD E T I LO R

I. OŢIU EA DE DREPT AL COMERŢULUI

I TER AŢIO AL

1. DEFI IREA DREPTULUI COMERŢULUI I TER AŢIO AL

Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică actuală a determinat amplificarea circuitului

mondial de valori materiale şi spirituale şi consolidarea unui climat de colaborare
între popoare. Importanţa relaţiilor economice internaţionale impune desfăşurarea lor
numai în cadrul anumitor reglement ări juridice, care au reţinut atenţia specialiştilor
şi a unor organisme, care au reţinut atenţia specialiştilor şi a unor organisme
internaţionale.
Necesitatea conlucrării pe plan legislativ în vederea elaborării şi dezvoltării
normelor de drept adecvate comerţului internaţional, a determinat Organizaţia
Naţiunilor Unite să adopte o definiţie, care consideră dreptul comerţului internaţional
ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile ce se
stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ
internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
În mod sintetic s-a considerat că dreptul comerţului internaţional reprezintă
ansamblul normelor care reglementează relaţiile comerciale internaţionale.
Într-o accepţiune completă, dreptul comerţului internaţional este ansamblul de
norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept
material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public, prin
care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică
şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de
cunoştinţe.
Raporturile juridice care iau naştere în organizarea şi înfăptuirea schimbului
de valori materiale şi spirituale sunt reglementate atât de sistemele naţionale de drept
3
cât şi de dreptul internaţional public. În consecinţă, doctrina jurdiică a grupat aceste
raporturi în:
- raporturi din sfera economică în incidenţ ă cu normele de drept internaţional
public, stabilite între două sau mai multe state suverane şi egale în drepturi
sau între state şi organizaţiile interguvernamentale;
- raporturi de drept constituţional, administrativ, financiar şi vamal, care
intră sub incidenţa normelor juridice naţionale, la care participă statul
suveran şi diferiţi agenţi economici, persoane fizice sau juridice.
- Raporturi patrimoniale semiinternaţionale (mixte), la care participă statul în
dubla calitate de titular de suveranitate şi de persoană juridică, iar pe de
altă parte agenţi economici din alt stat (acorduri de investiţii industriale,
contracte de concesiune a unor zăcăminte etc.);
- Raporturi patrimoniale şi uneori cu caracter personal nepatrimonial între
agenţi economici din diferite state, în calitatea lor de participanţi la
comerţul internaţional.

2.OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI I TER AŢIO AL

Determinarea obiectului dreptului comercial presupune delimitarea domeniului

în care acţionează, în raport cu alte discipline juridice. Analizarea dreptului
comerţului internaţional denotă că are ca obi ect raporturile de comerţ internaţional şi
de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Acestea sunt raporturi patrimoniale
stabilite între participanţii la circuitul de valori şi de cunoştinţe, care se
caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor şi prin echivalenţa prestaţiilor la
care acestea se obli gă.
În consecinţă, obiectul dreptului comerţului internaţional îl formează acele
relaţii sociale care au, concomitent, caracter comercial şi caracter internaţional.
Existenţa unor elemente de extraneitate, cum ar fi participarea capitalului
străin sau a unor cetăţeni străini la o societate constituită în România, nu sunt însă
suficiente pentru a determina atributul de internaţionalitate, întrucât societăţile de
acest gen au naţionalitatea română, determinată de locul existenţei sediului principal.

4
 Stabilirea, derularea, modificarea şi stingerea raporturilor comerciale
internaţionale generează însă o multitudine de domenii în care sunt aplicabile
re glementările dreptului comercial internaţional, chiar în afara conţinutului unor
contracte, cum ar fi: răspunderea civilă extracontractuală, faptele ilicite, statutul
juridic al persoanelor juridice şi fizice care participă la aceste raporturi, soluţionarea
litigiilor între participanţii la raporturile de comerţ internaţional etc.
În concluzie, dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturile
comerciale internaţionale, precum şi cele ce decurg din cooperarea economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională, orice alte raporturi juridice care au tangenţă cu
operaţiunile de comerţ internaţional şi arbitrajul de comerţ internaţional.

3.CARACTERISTICI GE ERALE ALE DREPTULUI

COMERŢULUI I TER AŢIO AL

Rolul activităţii de comerţ exterior în dezvoltarea economico-socială a României

1. Colaborarea economică internaţională – imperativ al epocii contemporane. Epoca noastră
cunoaşte o amplificare fără precedent a circuitului economic mondial, a dimensiunilor sale cantitative,
dar mai ales calitative, la baza cărora stă procesul obiectiv al dezvoltării forţelor de producţie.
Dezvoltarea impetuoasă a forţelor de producţie duce în mod necesar la adâncimea diviziunii
internaţionale a muncii, care constituie fundamentul obiectiv al intensificării schimburilor
internaţionale.
În condiţiile epocii noastre, epoca avântului ştiinţei şi tehnicii, revoluţia tehnico-ştiinţifică –
proces obiectiv complex, cu implicaţii profunde asupra dezvoltării economice a statelor ca şi asupra
relaţiilor economice internaţionale – este un factor primordial al adâncirii diviziunii internaţionale a
muncii, şi implicit, al unei continue lărgiri şi diversificări a schimburilor economice internaţionale, al
apariţiei unor noi forme de cooperare.
În condiţiile unui asemenea avânt al revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, organizarea în fiecare ţară a
producţiei tuturor tipurilor şi sortimentelor de produse este tehnic imposibilă şi economic ineficientă,
chiar şi pentru acele ţări cu un potenţial economic ridicat. Astfel, nici o ţară, oricât de dezvoltată ar fi
din punct de vedere economic, nu mai este în măsură să-şi satisfacă integral necesităţile în continuă
diversificare doar prin efort propriu; ea nu poate rămâne în afara circuitului mondial de valori materiale

5
şi tehnico-ştiinţifice. Se impune deci – cu titlu de necesitate obiectivă – ca statele să colaboreze unele
cu celelalte, să participe tot mai activ la diviziunea mondială a muncii.
În lumea contemporană, când cuceririle ştiinţifice şi tehnice pun la îndemâna popoarelor
imense posibilităţi de a-şi spori avuţia materială şi spirituală, de a valorifica resursele naturale în
folosul societăţii, dezvoltarea relaţiilor economice între state, participarea la diviziunea internaţională a
muncii, promovarea şi lărgirea cooperării internaţionale se impun ca o necesitate obiectivă a
progresului fiecărei ţări în parte, a dezvoltării civilizaţiei umane în general, ca o condiţie esenţială a
instaurării unui climat de încredere între popoare, de securitate şi de pace în lume.
2. Principiile colaborării economice a României cu statele comunităţii internaţionale.
Organizarea relaţiilor economice internaţionale trebuie să ţină însă seama de interesele legitime ale
tuturor ţărilor, de întreaga complexitate a fenomenelor şi tendinţelor care se manifestă în lumea
contemporană. Numai în felul acesta dezvoltarea relaţiilor economice dintre diferitele ţări ale lumii
poate servi cauza progresului comun al omenirii.
O importanţă decisivă capătă astfel principiile pe care se întemeiază relaţiile dintre state,
măsura în care aceste relaţii de colaborare internaţională servesc efectiv, în practică, interesele tuturor
naţiunilor lumii, mari sau mici. În acest context, se afirmă tot mai puternic cerinţa promovării unui nou
tip de relaţii între state, bazate pe respectul independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecul în
treburile interne, avantajul reciproc, excluderea folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa, rezolvarea
tuturor problemelor litigioase exclusiv pe cale paşnică. De comandamentele acestui nou tip de relaţii
trebuie să se călăuzească toate acţiunile tinzând spre realizarea practică a adâncirii cooperării
internaţionale contemporane.
Noile principii ale relaţiilor interstatale impun respectarea dreptului fiecărui stat la existenţă,
independenţă şi suveranitate, a egalităţii în drepturi a tuturor statelor, indiferent de mărime, mod de
dezvoltare şi sistem politic, economic şi social, a dreptului fiecărui stat de a-şi alege şi dezvolta liber
sistemul său politic, social, economic şi cultural, abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau folosirea
forţei, respectarea integrităţii teritoriale şi inviolabilitatea frontierelor, neintervenţia – directă sau
indirectă – sub nici un motiv în afacerile lor internaţionale pe cale paşnică, cooperarea în diverse
domenii ale relaţiilor internaţionale, în scopul promovării păcii şi securităţii internaţionale şi al
progresului economic şi social1.

1
Vezi, Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, vol. I; şi
Imperativele noii ordini economice internaţionale. Raţiunea şi strategia cooperării, Bucureşti, Editura Academiei 1975, p.
41-49.

6
 Numai respectarea acestor principii, care constituie norme fundamentale ale dreptului
internaţional, poate asigura afirmarea spiritului de legalitate şi justiţie în raporturile dintre state, dreptul
inalienabil al fiecărui popor de a-şi decide singur soarta.
Îndatorirea statelor de a colabora unele cu altele, conform Cartei O.N.U. este proclamată şi în
Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare
dintre state – care constată o mutaţie calitativă efectuată înăuntrul principiilor sale generale, atunci
când proclamă că „Statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice, economice şi
sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale,
pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea economică
internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor, care să fie lipsită de discriminări bazate pe
aceste deosebiri”2.
Întreaga activitate internaţională a României se înscrie pe linia aplicării dreptului internaţional
contemporan, a înfăptuirii principiilor fundamentale ale legalităţii internaţionale. România militează
pentru promovarea lor, concepând existenţa diferitelor ţări pe aceeaşi planetă, nu drept o simplă
juxtapunere de state, ci ca o realitate complexă ca impune cooperarea dintre ele în toate domeniile
relaţiilor internaţionale, cooperare bazată pe imperativele raţiunii, pe comandamentele morale, pe
principiile legalităţii internaţionale, destinată să servească interesele fiecărei naţiuni, ale independenţei,
libertăţii şi progresului fiecărui popor.
3. oua ordine economică internaţională. Procesul istoric obiectiv de adâncire a
interdependenţelor economice dintre toate statele în scopul accelerării progresului economic general şi
al creării condiţiilor pentru fiecare participant de a ocupa un loc favorabil în diviziunea internaţională a
muncii; impune înlăturarea discriminării sau bariere în calea schimbului liber de valori materiale ale
statelor.
Cerinţele progresului economic general, interesele dezvoltării economice ale tuturor statelor
lumii, ale atenuării decalajelor şi cele ale rezolvării problemelor viitorului, impun o nouă organizare a
relaţiilor economice, determină stringent necesitatea înfăptuirii unei noi ordini economice
internaţionale.
Problema conţinutului conceptului de nouă ordine economică internaţională, a precizării
concrete, nu numai a principiilor dar şi a practicilor în care se pot concretiza acestea, constituie o
preocupare actuală pentru organizaţiile internaţionale, pentru O.N.U., mai ales.

2
Vezi Rezoluţia 2625/XXV a Academiei Generale a O.N.U.

7
 Instaurarea unei noi ordini economice internaţionale presupune, în acelaşi timp, promovarea
unor raporturi cât mai largi de schimburi comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională, pe baza deplinei echităţi şi egalităţi în drepturi, a avantajului reciproc, cu eliminarea
restricţiilor şi barierelor artificiale, a oricăror discriminări şi obstacole tarifare sau netarifare, fără
presiuni sau amestec al unor ţări în treburile interne ale altora.
Fiind în interesul umanităţii, edificarea unei noi ordini economice mondiale presupune
participarea egală a tuturor statelor mari sau mici – la realizarea acestui obiectiv, la dezvoltarea unor
relaţii economice largi, nestânjenite, care să favorizeze creşterea şi îmbunătăţirea exporturilor ţărilor în
curs de dezvoltare, să contribuie la amplificarea comerţului mondial şi lărgirea participării fiecărei ţări
la diviziunea internaţională a muncii.
În sprijinul acestor poziţii de principiu, România a participat activ la elaborarea şi adoptarea
„Cartei drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor”. Exprimând cerinţe fundamentale, de largă
audienţă internaţională, Carta, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 12 decembrie 1974,
pledează ferm în favoarea instaurării unei noi ordini economice internaţionale, „bazate pe echitate,
egalitate suverană, interdependenţă, interese comune şi cooperare între toate statele, indiferent de
sistemele lor economice şi sociale”. Subliniind necesitatea intrării cooperării internaţionale pentru
dezvoltare, Carta precizează că o componentă a noii ordini economice internaţionale este eliminarea
decalajelor economice prin accelerarea creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare. În acest
scop, statele au obligaţia de a coopera pentru promovarea progresului economic şi social în întreaga
lume, în special în ţările rămase în urmă, pentru lărgirea continuă a schimburilor comerciale
internaţionale.
Obiectivul central al noii structuri a raporturilor economice – asigurarea dezvoltării libere a
fiecărei naţiuni şi a comunităţii internaţionale în ansamblu – presupune în concepţia Cartei şi a
României, coautoare la elaborarea documentului – necesitatea ca statele să dispună de ele însele, să-şi
exercite plenar şi nestingherit dreptul asupra resurselor proprii, să-şi asume responsabilitatea
progresului economic, dă dezvolte relaţii, pe bază de egalitate, cu toate statele lumii, indiferent de
orientarea lor politico-economică.
În viaţa internaţională în care colaborarea şi cooperarea dintre state se manifestă ca un mijloc
obiectiv şi esenţial de slujire a păcii şi securităţii internaţionale, de cunoaştere reciprocă, relaţiile
economice şi, îndeosebi, comerţul internaţional, în accepţiunea sa cea mai cuprinzătoare, ocupă un loc
prioritar.
2. Comercialitatea raporturilor de drept al comerţului internaţional. Calificarea noţiunii de
comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărei ţări şi se face, în consecinţă, după criterii proprii.
8
 Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme naţionale de drept două concepţii –
concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.
Îmbrăţişând criteriul subiectiv, unele legislaţii naţionale fac să depindă caracterul comercial sau
civil al actului ori faptului juridic de calitatea autorului, a subiectului – actul sau faptul juridic fiind
comercial, dacă este săvârşit de un comerciant, calitatea de comerciant rezultând din lege sau din
înscrierea într-un anumit registru3, registrul comerţului.
Alte legislaţii, dând expresie concepţiei obiective, determină comercialitatea potrivit
elementelor intrinseci actului juridic respectiv, naturii sale şi independent de calitatea părţilor la
raportul juridic4. Acesta este, de altfel, criteriul de distincţie care caracterizează tot mai mult legislaţiile
moderne.
Natura obiectivă a actelor şi faptelor de comerţ exterior stă la baza precizării caracterului
comercial al acestora şi în concepţia dreptului român. Potrivit reglementărilor în vigoare5 sunt acte şi
fapte de comerţ exterior; a) vânzarea, cumpărarea sau schimbul de mărfuri; b) prestările de servicii; c)
transporturile şi expediţiile internaţionale; d) proiectarea şi executarea de lucrări; e) asistenţa sau
colaborarea tehnică; f) vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a
procedeelor tehnologice; g) consignaţia sau depozitul; h) reprezentarea şi comisionul; i) operaţiunile
financiar-valutare; j) asigurările; k) turismul.6
Pentru definirea comercialităţii, Legea nr. 1/1971 reţine deci natura operaţiilor îndeplinite, acte
juridice (livrări de mărfuri, prestări sau executări de lucrări) şi fapte juridice (prospectări, oferte,
demersuri, tratative), aşadar un element obiectiv, înlăturându-se factorul subiectiv al calităţii de
comerciant a participantului la raportul juridic.
Acelaşi criteriu este reţinut şi de art. 3-6 din Codul comercial din 1887 încă în vigoare, care
nici, nu dă o definiţie a comercialităţii, ci se mulţumeşte să facă o enumerare enunţiativă a unui număr
de 20 de acte şi fapte juridice pe care le califică drept comerciale.7
Dar, enumerarea actelor şi faptelor de comerţ din legislaţia în vigoare nu este şi nici nu poate fi
exhaustivă, cauză pentru care practica şi literatura de specialitate şi-au pus problema criteriului
fundamental care permite definirea comercialităţii unui act sau fapt juridic nemenţionat expres de lege.
Opiniile majoritare converg spre a considera drept criterii pe baza cărora legea distinge între
actele şi faptele juridice civile şi cele comerciale, următoarele idei: a) interpunerea în schimb; b)
3
Vezi de exemplu, art. 343 din Codul comercial german
4
Vezi de exemplu, Codul comercial spaniol, art. 3; Codul comercial francez, art. 632.
5
Vezi Legea nr. 1 din 17 martie 1971, cu privire la activitatea de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică a României, B.of. nr. 33, p. I, din 17 martie 1971, ca şi art. 61 din Legea nr. 71 din 1969.
6
Vezi art. 3 al Legii nr. 1/1971.
7
Vezi St. Cărpenaru.

9
activitatea economică organizată sub formă de întreprindere şi c) conexiunea economică a oricărui act
sau fapt juridic cu cele din primele două categorii.8
De menţionat că, aşa cum se desprinde din Legea nr. 1/1971, noţiunea de acte şi fapte de
comerţ nu cuprinde numai actele şi faptele de comerţ propriu-zise şi „operaţiunile comerciale sau de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în raporturile cu străinătatea” (art. 3). Stabilind posibilitatea
unor forme variate de cooperare în raport de interesele economiei naţionale, de obiectul cooperării, de
destinaţia produselor (art. 56), legea reglementează principalele modalităţi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică dintre agenţii economici români şi persoanele fizice sau juridice străine. Acestea
sunt: a) cooperarea cu firme sau organizaţii economice străine pentru construirea în comun de
obiective economice în ţara noastră sau în străinătate (art. 47) şi b) constituirea de societăţi mixte în
ţară sau în străinătate.
Precizăm că, în definirea comercialităţii, legislaţia noastră foloseşte şi un criteriu negativ,
excluzând din categoria actelor şi faptelor de comerţ exterior „introducerea sau scoaterea din ţară”,
definitivă sau temporară, prin colete sau de către cumpărători, de bunuri destinate uzului sau
consumului personal sau familial, conform dispoziţiilor legale9, raporturi cărora le lipseşte tocmai
elementul comercial.
3. Internaţionalitatea raporturilor de drept al comerţului internaţional.
Raporturile juridice de comerţ exterior se particularizează faţă de raporturile juridice de comerţ
interior prin prezenţa elementului sau elementelor de extraneitate, adică prin internaţionalitate.
Internaţionalitatea în sensul dreptului comerţului internaţional are o acţiune deosebită; altfel
spus, nu este suficientă prezenţa oricărui element de extraneitate pentru ca prin aceasta un raport
juridic comercial să cadă sub incidenţa dreptului comerţului internaţional. Astfel, de exemplu, aşa cum
se precizează în raportul Secretarului general al O.N.U. la Sesiunea a XXI-a a Adunării Generale nu
cad sub reglementarea dreptului comerţului internaţional „relaţiile comerciale internaţionale ţinând de
dreptul public, precum cele care pun în joc atitudinea sau comportamentul statelor când, în exercitarea
suveranităţii, reglementează tranzacţii comerciale interesând teritoriul lor”10
Aşadar, nu este vorba despre internaţionalitate în sensul unor raporturi juridice stabilite între
subiecte de drept internaţional public, ci, în accepţiunea dreptului comerţului internaţional,
internaţionalitatea poartă asupra acelor elemente de extraneitate a căror prezenţă, adăugată

8
Vezi Al.Deteşan, I.Rucăreanu, B.Ştefănescu – Dreptul comerţului internaţional, supliment la revista „Viaţa economică”,
1976, p. 18 şi urm. O.Căpăţână, Regimul juridic al activităţii de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică a României, în R.R.D., nr. 5/1971.
9
Vezi art. 3, din Legea nr. 1/1971.
10
Vezi Documentele oficiale ale Adunării generale, sesiunea XXI, Anexe, pct. 88 al ordinei de zi, doc. A/6 396, §11.

10
comercialităţii, este de natură a face raportul juridic respectiv susceptibil de a fi reglementat de cel
puţin două sisteme de drept, putând da naştere deci unui conflict de legi în spaţiu.
Acest criteriu tehnico-juridic de definire a internaţionalităţii, element caracteristic raporturilor
de comerţ exterior, este reţinut de aproape toate legislaţiile naţionale, de convenţii internaţionale în
materie, ca şi de literatura de specialitate.11
În dreptul român, internaţionalitatea raporturilor de comerţ se defineşte în economia Legii nr.
1/1971 cu privire la activitatea de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică ca
rezultând din „raporturi cu străinătatea” (art. 3), acestea presupunând operaţii juridice comerciale
încheiate cu „parteneri străini” (cum se precizează în art. 2), sau care au legătură cu „pieţe străine”
(precum se menţionează în art. 7).
Legea română reţine aşadar criteriul naţionalităţii deosebite a partenerilor la raportul de comerţ,
exterior, cât şi ideea circuitului internaţional de valori. Dar, aşa cum s-a precizat şi în literatura de
specialitate, întrucât Legea nr. 1/1971 nu cere explicit aplicarea cumulativă a criteriilor menţionate şi
nici nu impune, în mod rigid, să se recurgă în anumite cazuri, limitativ determinate, la criteriul
naţionalităţii partenerilor, iar în alte situaţii la cel al circuitului economic de la o ţară la alta, rezultă de
aici, că un contract cuprinde „raporturi cu străinătatea”, dacă oricare dintre componentele sale de fapt
vine în contact cu două sau mai multe legislaţii. Condiţia menţionată este îndeplinită dacă, de pildă,
părţile sunt de naţionalităţi diferite sau domiciliază fiecare dintre ele în altă ţară, sau dacă actele
referitoare la încheierea ori la executarea contractului prezintă punct de contact cu mai mult decât o
singură legislaţie, sau dacă obiectul obligaţiilor se localizează pe teritoriul unor state diferite”12.
O concepţie similară privind definirea internaţionalităţii raporturilor de comerţ exterior se
desprinde şi din legislaţiile naţionale ale altor state. Spre exemplu, conform art. 2 § 1 din Codul de
Comerţ Internaţional ceh, internaţionalitatea este definită în principal prin sediul sau domiciliul părţilor
la raportul juridic respectiv ori prin locul executării obligaţiei care trebuie să se situeze pe teritorii
statale diferite.13

11
Vezi în acest sens, H.Batiffol, Droit international prive, paris, 1967, p. 628, Y. Loussouarn şi J.D. Bredin, Droit du
commerce international, Paris, 1969, p. 649; O. Căpăţână, Regimul juridic al activităţii de comerţ exterior şi cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică a României în R.R.D., nr. 5/1971, p. 146; I.Rucăreanu, Fundamentarea teoretică a dreptului
comerţului internaţional, în Instituţii de drept comercial internaţional, Ed. Academiei R.S.R., 1973, p. 5.
12
Vezi O.Căpăţână, „Contractele de comerţ exterior referitoare la vânzarea de mărfuri în dreptul internaţional privat
român” în „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed. Academiei, 1973, p. 238; O.Căpăţână, Regimul juridic al
activităţii de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică a României, în Revista română de drept, 1971,
nr. 5, p. 139 şi urm.
13
Vezi pentru detalii, otto Kunz, „La reglementation des relations commerciales internationales dans le droit
tchecoslovaque” în Revista roumaine d’etudes internationales, 1973, nr. 2, nr. 2-3, p. 233 şi urm.

11
 Criterii de definire a internaţionalităţii raporturilor de comerţ exterior sunt reţinute şi de
convenţii internaţionale cuprinzând norme uniforme reglementând diferite domenii ale raporturilor
economice cu străinătatea. Astfel, Convenţia de la Haga din 1 iulie 1964 cuprinzând legea uniformă
asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale, defineşte caracterul internaţional al
raporturilor comerciale la care se referă, arătând că prezenta lege (art. 2) este aplicabilă contractelor de
vânzare încheiate între părţi care îşi au sediul sau în lipsă de sedii, îşi au reşedinţa obişnuită pe
teritoriul unor state diferite, în fiecare din următoarele cazuri:
a) când contractul prevede că, marfa vândută va face sau a făcut, atunci când a fost încheiat
contractul, obiectul unui transport din teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat;
b) când toate actele care constituie oferta şi acceptarea nu au fost săvârşite pe teritoriul aceluiaşi
stat; în contractele încheiate prin corespondenţă, actele ce constituie oferta şi acceptarea sunt
considerate ca încheiate pe teritoriul aceluiaşi stat, când corespondenţa care constituie contractul a fost
expediată şi primită pe teritoriul acestui stat;
c) „când livrarea lucrului vândut se realizează pe teritoriul unui stat, altul decât acela în care au
fost încheiate actele care constituie oferta şi acceptarea contractului”.
În concepţia legii uniforme asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale, deci,
internaţionalitatea se defineşte pe baza a două criterii cumulative: „unul principal, subiectiv şi stabil –
sediul comercial sau reşedinţa obişnuită a părţilor, iar altul complementar, obiectiv şi alternativ, cerând
ca vânzarea să împlinească una din următoarele condiţii: să constea dintr-o ofertă şi o acceptare care se
săvârşesc în state diferite, să se refere la bunuri care să fie transportate dintr-un stat în altul, livrarea să
se efectueze într-un alt stat decât acela în care s-a încheiat contractul”.14
Potrivit art. 1(1) al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri, încheiată la Viena, la 11 aprilie 1980, aceasta se aplică menţionatelor contracte intervenite
între părţi care îţi au sediul în state contractante diferite sau dacă normele de drept internaţional privat
conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Potrivit Convenţiei de la Varşovia, din 1929 pentru unificarea unor reguli privitoare la
transportul aerian de mărfuri, este calificat ca fiind internaţional orice transport în care, potrivit cu
stipulaţiile părţilor, punctul de plecare şi punctul de transbordare sunt situate fie pe teritoriul fiecărei
părţi contractante, fie pe teritoriul unei singure părţi dacă se prevede o escală pe teritoriul unui alt stat
(art. 1).

14
Vezi Vânzarea comercială internaţională, supliment la „Revista economică”, 1974, p. 17-19.

12
 Potrivit Convenţiei de la Geneva, din 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele, (CMR) transportul auto este internaţional, dacă locul primirii mărfurilor şi locul
prevăzut pentru eliberarea lor, potrivit contractului, sunt situate în două state diferite, independent de
domiciliul sau naţionalitatea părţilor contractante. (art. 1§ 1).
Se poate reţine, deci, că aderenţa internaţională a raporturilor de drept al comerţului
internaţional este dată de prezenţa unui element de extraneitate de o asemenea intensitate încât să facă
relaţia juridică respectivă de a fi reglementată de mai multe sisteme juridice. În literatura juridică se
specifică întemeiat că „este suficient ca relaţia considerată să poată avea legătură cu mai multe ţări,
pentru ca aspectul internaţional să apară; ori elementele de legătură sunt fără îndoială, în acest domeniu
(al comerţului internaţional) mai numeroase şi mai complexe decât în oricare altul; se pot vedea – în
fine – suprapunându-se elementelor juridice clasice constituind factori de extraneitate (naţionalitate,
domiciliu, locul încheierii contractului, locul executării contractului etc.), elemente de legătură noi
dintre care unele sunt de natură juridică, dar pe care dreptul internaţional privat nu le utilizează deloc
în legătură generală ( ex.: noţiunea reşedinţă în reglementarea schimburilor) şi altele de natură
economică pe care dreptul se străduieşte să le cuprindă (ex. noţiunea de reglemente internaţionale
definite printr-un flux şi reflux de valori peste frontiere)”15

4. SPECIFICUL DREPTULUI COMERŢULUI

I TER AŢIO AL

Comerţul internaţional se caracterizează prin anumite exigenţe, const ând în:

celeritate, încredere, securitatea tranzacţiilor şi a creditului şi certitudine judiciară.
Pe de altă parte, normele de drept material şi conflictual uniform, precum şi
re glementările specifice din legislaţiile naţionale urmăresc o dublă finalitate,
constând în simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale şi ocrotirea
creditului şi a creditorilor.
Rapiditatea activităţilor de comerţ internaţional comportă în mod necesar
simplificarea acestora prin decizii immediate, ca în cazul operaţiunilor de bursă,
unde se încheie tranzacţii de mare valoare fără garanţii imobiliare, prin acord verbal,
urmând să se facă la nevoie dovada operaţiunii prin orice mijloc de probă.

15
Vezi Y. Loussouarn şi Jean denis Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969, p. 4 şi urm.

13
 Toate aceste aspecte presupune existenţa unui sistem juridic riguros, care să
re glementeze cu precizie şi claritate materia obligaţiilor comerciale şi executarea lor
cu bună credinţă.
Normele juridice de comerţ internaţional consacră un set de re guli pentru
simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale, care constau în:
- formalităţi minime şi uşor de îndeplinit (ex. gajul comercial nu comportă
cerinţa unui înscris);
- nu se prevede o anumită formalitate pentru punerea în întârziere a
debitorului (este suficient în acest sens orice înscris, scrisoare, înţelegere
tacită);
- dovada unui contract comercial se poate face prin ori ce mijloace (chiar prin
martori şi prezumţii);
- nu e necesară formula “bun şi aprobat” şi nici formalitatea dublului
exemplar pentru anumite documente;
- proba datei certe a contractului comercial se poate face prin orice mijloc de
probă;
- termenele de prescripţie au durate mai scurte în dreptul comercial decât în
dreptul civil;
- în domeniul dreptului comerţului internaţional s-a organizat o jurisdicţie
special ă şi anume arbitrajul internaţional.
În vederea ocrotirii creditului au fost consacrate reguli referitoare la garanţiile speciale, care
constau în prezumţia legală de solidaritate, faliment, administrarea controlată etc.

4. Delimitarea dreptului comerţului internaţional de alte discipline juridice. Raporturile de

drept al comerţului internaţional se caracterizează deci, deopotrivă, prin comercialitate şi extraneitate,
specificitate care le deosebeşte de raporturile similare din dreptul intern, respectiv cele de drept
comercial, ale cărui reglementări nu le sunt total satisfăcătoare sau suficiente.
Dar raporturile de drept al comerţului internaţional se deosebesc şi de raporturile de drept
internaţional privat; pe de o parte, dreptul comerţului internaţional reglementează şi unele raporturi ce
se stabilesc cu participarea statelor, în timp ce dreptul internaţional privat reglementează numai
raporturi stabilite între persoane fizice şi juridice, subiecte ale dreptului civil; pe de altă parte, dreptul
internaţional privat reglementează raporturi de drept civil – în sens larg – având un element de
extraneitate, în timp ce dreptul comerţului internaţional reglementează numai anumite raporturi

14
juridice cu elemente de extraneitate; respectiv pe acelea având concomitent şi caracterul de
comercialitate; în sfârşit, dreptul internaţional privat cuprinde în principal norme conflictuale în timp
ce dreptul comerţului internaţional cuprinde tot mai mult norme uniforme de drept substanţial.16
Raporturile de drept ale comerţului internaţional se deosebesc, de asemenea, şi de raporturile ce
fac obiectul de reglementare al normelor de drept internaţional public. În acest sens, remarcăm că, spre
deosebire de dreptul internaţional public ale cărui subiecte sunt în principal – statele suverane şi egale
în drepturi şi – în subsidiar, în anumite cazuri, organizaţiile internaţionale interguvernamentale,
subiectele raportului de drept al comerţului internaţional sunt esenţialmente persoane fizice sau juridice
(comercianţi) şi, numai rareori, state suverane; de asemenea, o parte însemnată a raporturilor de drept
al comerţului internaţional cad sub incidenţa normelor de drept substanţial naţional sau de drept
conflictual, norme absente din sistemul de drept internaţional public.17 Nu este mai puţin adevărat însă,
că tot mai mult în epoca contemporană creşte rolul dreptului internaţional public în reglementarea
relaţiilor economice internaţionale. Dreptul internaţional contemporan tinde în măsură sporită să
îmbrăţişeze nu numai raporturile politice dintre state dar şi relaţiile economice, în interdependenţa lor
reciprocă, o pondere tot mai însemnată dobândind-o reglementările internaţionale menite să contribuie
la eradicarea subdezvoltării, la instaurarea unei noi ordini economice internaţionale. Accentuarea
acestor funcţii ale dreptului internaţional, manifestată în amplificarea fără precedent a numărului
tratatelor economice bilaterale şi multilaterale, în crearea şi dezvoltarea organizaţiilor economice
interguvernamentale, în statuarea unor noi norme şi principii în perspectiva instaurării unei noi ordini
economice internaţionale a condus la constituirea a ceea ce literatura de specialitate numeşte dreptul
internaţional economic şi dreptul internaţional al dezvoltării.18
Dar atât dreptul internaţional economic, cât şi dreptul internaţional al dezvoltării, apar ca părţi
ale dreptului internaţional public reglementând domenii speciale de relaţii ce se stabilesc, în ultimă
instanţă, între state suverane şi egale în drepturi.
Dreptul comerţului internaţional, şi atunci când reglementează raporturi comerciale interstatale
sau, mai ales, raporturi mixte, legate între state şi comercianţi, persoane fizice sau juridice din alte

16
Vezi T.R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1976; N.Jacotă şi I.Filipescu, Drept internaţional privat,
Bucureşti, 1991.
17
Vezi pentru detalii, grigore geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
(Lito).
18
Vezi G.Schwaezenberger, The principles and Standards of International Economic Law, Recueil 1966, I, vol. 117, p. 5-
98; M.Virelly, L’elaboration du droit economique international, în „Aspects du droit international economique”, Paris,
1972, p. 171-178; D.Carreau, P.Julliard, Th.Flory, Droit international economique, 2e ed. Paris, 1980, Maurice Flory, Droit
international du developpement, Paris, 1977; A.Bolintineanu, B.Ştefănescu, Quelques considerations sur les traits
specifiques du droit international economique et sa delimitation du droit du developpement, în R.R.E.I., 1984, nr. 2,(70), p.
95-100.

15
state, are în vedere statul suveran ca subiect de drept civil ce acţionează „jure gestiones” şi nu ca titular
de suveranitate acţionând „jure imperii”19.
5. Denumirea. În literatura de specialitate s-au folosit în ultimele decenii mai multe denumiri şi
anume: a) Drept internaţional privat comercial20; b) drept internaţional comercial21; c) Drept comercial
internaţional.22
Considerăm că nici una din aceste denumiri nu răspunde specificului materiei juridice pe care o
studiem. Dacă am accepta denumirea de „drept internaţional privat comercial” – aceasta ar acoperi
numai o parte a raporturilor juridice care fac obiectul de reglementare al dreptului comerţului
internaţional ar fi vorba numai de un drept conflictual în materie, inevitabil şi util, dar insuficient
pentru a cuprinde toate sau măcar cele mai importante instituţii ale comerţului internaţional23; care
înglobează şi numeroase raporturi ce se stabilesc în sfera dreptului civil sau comercial, administrativ,
financiar-valutar etc.- deci în sfera dreptului naţional material – sau în sfera dreptului internaţional
privat se defineşte ca ramură a dreptului intern al fiecărui stat.
Nici denumirea de drept internaţional comercial nu pare mai adecvată. Această denumire ar
sugera că dreptul comerţului internaţional este o parte a dreptului internaţional, ceea ce se dovedeşte
eronat; dreptul comerţului internaţional reglementează, în principal, relaţii stabilite între persoane
fizice sau juridice, între comercianţi străini, subiecte care depăşesc sfera titularilor de drepturi şi
obligaţii din dreptul internaţional public, care pot fi numai statele suverane sau, în anumite limite,
organizaţiile interstatale.
În sfârşit, nici denumirea atât de folosită „drept comercial internaţional” nu este posibil a fi
reţinută. Deşi este utilizată chiar în documentele Organizaţiei Naţiunilor Unite, denumirea enunţată nu
pare a avea un solid suport ştiinţific. Pe de o parte, nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea
dreptului privat, existând numeroase state în care nu există un drept civil şi un drept comercial; or, şi
aceste state în care este legiferată unitatea dreptului civil participă la circuitul internaţional de mărfuri,
fiindu-le aplicabil dreptul comerţului internaţional; pe de altă parte, a vorbi de un drept comercial
internaţional înseamnă a reveni în trecut, respectiv atunci când comerţul era apanajul unei categorii
speciale, aceea a comercianţilor. Mai mult, denumirea de drept comercial internaţional sugerează ideea
existenţei unui drept comercial cu aplicabilitate internaţională, peste suveranitatea statelor comunităţii

19
Vezi O.Căpăţână, Caracteristiques de scontrats conclus entre etats et personnes de nationalite etranger, R.R.S.I. nr. 2(70),
1984.
20
Vezi, P.Arminjon, Precis de Droit international prive commercial, Dalloz, 1948.
21
Vezi Maurice Travers, Le droit commercial international 1932-1939: Jurisclasseur de Droit documentele O.N.U.
menţionate mai sus
22
Vezi documentele O.N.U. menţionate mai sus.
23
Vezi Y. Loussouarn, J.D. Bredin, op.cit., p. 2-8.

16
internaţionale, un drept al căror subiecte sunt comercianţii, persoane fizice şi juridice, subiecte de drept
intern, nepurtătoare de suveranitate.24
În virtutea acestor considerente optăm pentru denumirea de drept al comerţului internaţional
care ilustrează de la început caracterul de sine stătător al acestei materii interdisciplinare, având un
obiect propriu de reglementare, respectiv comerţul internaţional în sens larg.

CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI
I TER AŢIO AL

Caracterul interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional , situarea sa la

confluenţa dreptului internaţional public cu sistemele naţionale de drept, categoriile
particulare de raporturi juridice care intră în obiectul său de re glementare, determină
ca această materie să aibă atât izvoare internaţionale cât şi izvoare interne.
Izvoarele internaţionale
Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional sunt tratatul şi
cutuma.
1. Tratatul. Indiferent de denumirea sa25, tratatul este acordul de voinţă a două sau mai multe
state prin care acestea reglementează într-un anumit mod o anumită sferă a relaţiilor internaţionale,
creând sau modificând ori abrogând pe cele existente.26
Ori de câte ori obiectul de reglementare al tratatului îl reprezintă relaţii interstatale stabilite în
domeniul comerţului internaţional sau al cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale,
respectivul tratat este şi izvor al dreptului comerţului internaţional. Dar, au această calitate şi alte
tratate internaţionale – politice, juridice, culturale – care, stabilind raporturi de colaborare şi încredere
între state, favorizează şi dezvoltarea relaţiilor economice dintre acestea, conţinând uneori chiar clauze
exprese în acest sens. Este ilustrativ exemplul Cartei O.N.U. care, proclamând în preambulul său ca
scop suprem al Naţiunilor Unite menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, stabileşte ca unul din

24
Idem, p. 2-8.
25
Acord, act final, aranjament, armistiţiu, cartă, cartel, compromis, concordant, comunicat, memorandum, convenţie,
declaraţie, gentlement’s agreement, mondus vivendi, pact, protocol, proces-verbal, notă diplomatică, aide memoire, statut.
26
Vezi pentru detalii, Gr. Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981, vol. I, p. 90 şi
urm.

17
obiectivele subordonate acestui scop realizarea colaborării interstatale în soluţionarea problemelor
internaţionale cu caracter economic.27
Şi tratatele de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiate de ţara noastră cu alte state,
statornicind cadrul politico-juridic al dezvoltării colaborării cu aceste state includ şi clauze privind
intensificarea colaborării economice.
Între tratatele internaţionale care au şi calitatea de izvor al dreptului comerţului internaţional o
importanţă deosebită o au tratatele multilaterale care formulează norme uniforme de drept material sau
conflictual reglementând anumite raporturi de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională.
Ca exemplu de asemenea tratate care realizează, în fond, unificarea normelor de drept conflictual şi
material aplicabile în relaţiile economice internaţionale, menţionăm: Convenţia de la Geneva din 7
iunie 1930 privind legea uniformă asupra cambiei şi biletului de ordin; Convenţia de la Geneva din 7
iunie 1930 privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin;
Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931 cuprinzând legea uniformă asupra cecului; Convenţia de la
Geneva din 19 martie 1931 privind reglementarea unor conflicte de legi în materia cecului; Convenţia
de la New York din 1958 privind recunoaşterea şi executarea şedinţelor arbitrale străine etc.
O altă categorie de tratate internaţionale cu semnificaţie specifică pentru reglementarea
raporturilor de comerţ exterior şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională o constituie
tratatele economice şi, între acestea, îndeosebi, tratatele bilaterale. Ele au ca obiective concrete
reglementarea colaborării interstatale în domeniul comercial, financiar-valutar, al cooperării în
producţie, al folosirii în comun a apelor fluviilor internaţionale, al transferului de tehnologie etc.
Însemnătatea cu totul deosebită acordată de ţara noastră tratatelor economice bilaterale care
ocupă locul preponderent în practica convenţională a României, rezidă în faptul că acestea reprezintă
mijlocul politico-juridic cel mai adecvat pentru formarea şi dezvoltarea unor norme de drept al
comerţului internaţional care să îmbine armonios imperativele colaborării economice internaţionale cu
comandamentul respectării depline a suveranităţii naţionale. În practica României28 un rol tot mai
important sunt chemate să aibă tratatele economice bilaterale de lungă durată menite să asigure o
temelie solidă şi sigură aprovizionării economiei naţionale cu materii prime, materii energetice şi alte
materiale, o creştere a calităţii mărfurilor şi serviciilor, o îmbunătăţire a eficienţei valutar-financiare a
comerţului nostru exterior.

27
Vezi Carta O.N.U. în „O.N.U. şi instituţiile sale specializate”, Bucureşti, Editura Politică, 1970, art. 8, pct. 3, p. 10.
28
Vezi M.Jacotă, Reglementarea raportului de comerţ exterior în acordurile internaţionale încheiate de România, în:
Instituţii de drept comercial internaţional, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 177-207.

18
 Acordurile economice bilaterale încheiate de ţara noastră în domeniul comerţului exterior sau al
cooperării şi tehnico-ştiinţifice stabilesc, în primul rând, obligaţii reciproce ale părţilor contractante în
vederea promovării schimbului de mărfuri sau de servicii, ori a diferitelor forme de cooperare în
domeniul producţiei, comercializării etc.
În anumite cazuri, în afară de acordurile comerciale sau de cooperare, ori de comerţ şi
navigaţie, România a încheiat acorduri speciale de plăţi pentru reglementarea relaţiilor financiare
decurgând din operaţiile comerciale sau de cooperare.
Pe acelaşi tărâm al colaborării în domeniul financiar, România a încheiat o serie de convenţii
internaţionale bilaterale pentru evitarea dublei impuneri, convenţii prin care se tinde să se elimine sau
să se diminueze efectele impozitării veniturilor obţinute în cadrul diferitelor forme de colaborare
economică bilaterală atât în ţara de sursă cât şi în ţara de domiciliu ori sediu al beneficiarilor de
venituri.29 România este parte şi la Convenţia multilaterală în materia evitării dublei impuneri încheiată
la 27 mai 1977 la Miskolc, ca şi la Convenţia multilaterală cu privire la evitarea dublei impuneri a
veniturilor şi bunurilor persoanelor juridice încheiată la Ulan Bator la 19 mai 1978.
Practica convenţională de drept internaţional a României s-a îmbogăţit şi cu o serie de acorduri
de promovare şi garantare a investiţiilor, acorduri care tind, pe bază de reciprocitate, deopotrivă să
stipuleze investiţiile unui stat contractant în celălalt şi să garanteze recuperarea lor în cazul unor
eventuale riscuri necomerciale.
Operaţiile de comerţ exterior şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, al
căror cadru politico-juridic îl constituie acordurile economice internaţionale, nu se înfăptuiesc însă, în
mod direct şi nemijlocit de către statele părţi la acestea, ci de către agenţii economici români, pe de o
parte, şi organizaţii economice, persoane fizice sau persoane juridice, aparţinând celuilalt stat
contractant, pe de altă parte. Se ridică, astfel, problema de a şti care este incidenţa acordurilor
economice internaţionale încheiate de stat asupra contractelor de comerţ internaţional încheiate între
subiecte de drept civil.
Acordurile economice bilaterale nu realizează o uniformizare sau unificare a normelor de drept
conflictual sau de drept material aplicabil condiţiilor de validitate şi efectelor contractelor de comerţ
internaţional. Ele operează însă, o uniformizare a unor norme de drept administrativ, financiar, valutar,
vamal, aplicabile aceloraşi contracte. Una din clauzele cele mai frecvent întâlnite în acordurile
economice internaţionale ale României este aceea care prevede încheierea contractelor de comerţ
internaţional în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare în ţările respective. Clauza

29
Asemenea convenţii bilaterale au fost încheiate cu ţări ca Germania, Franţa, Statele Unite ale Americii, Marea britanie,
Japonia, Italia, Belgia, Danemarca, Finlanda, Austria, Suedia, etc.

19
conformităţii contractelor de comerţ internaţional înfăţişează un deosebit interes politico-juridic
deoarece exprimă principiul egalităţii legislaţiilor diferitelor ţări, independent de sistemul lor
economico-social şi de nivelul dezvoltării lor economice, consecinţă necesară a egalităţii suverane a
statelor. Aceeaşi clauză prezintă şi un interes practic deoarece prin ea se instituie o serie de facilităţi pe
tărâm fiscal, valutar, vamal, de credit şi plăţi, pe care părţile la acordul economic internaţional convin
să şi le confere reciproc în măsura în care sunt permise de legile şi reglementările lor teritoriale.
Cu toate că, de regulă, acordurile economice bilaterale nu conţin norme de drept conflictual sau
material uniform care să indice sau să statornicească regimul juridic al contractelor de comerţ
internaţional încheiate pe baza lor de întreprinderile române de comerţ exterior şi partenerii din celălalt
stat contractant, prevederile acestor acorduri pot înrâuri, în unele cazuri, validitatea şi chiar substanţa
sau efectele juridice ale contractelor, ori pot prevedea soluţionarea prin mijloace adecvate a
eventualelor litigii născute din sau în legătură cu executarea contractelor menţionate.30
Observăm astfel, că acordurile economice bilaterale stabilesc că contractele de comerţ
internaţional se încheie de întreprinderile române cu atribuţii de comerţ exterior şi persoanele juridice
aparţinând celuilalt stat contractant. Această clauză prevede, în mod implicit, dar necesar,
recunoaşterea de către părţile la acordul internaţional a personalităţii juridice a participanţilor
nemijlociţi la raporturile economice reciproce.
Clauzele discutate privesc validitatea contractelor de comerţ internaţional sub raportul
capacităţii părţilor. Referitor la aceeaşi problemă, remarcăm că unele acorduri economice
internaţionale, mai ales cele încheiate în domeniul cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice
condiţionează validitatea contractelor şi a altor acte de drept al comerţului internaţional, în care se
finalizează cooperarea şi aprobarea prealabilă din partea organelor de stat competente din cele două
state părţi la acord.
Alte prevederi din acordurile economice bilaterale stabilesc obligativi8tatea înserării de către
părţile la contractul de comerţ internaţional de lungă durată, a unor clauze de menţinere a valorii
contractului, a echilibrului contra prestaţiilor.
În sfârşit, alte clauze ale acordurilor economice internaţionale ale ţării noastre reglementează şi
soluţionarea pe cale amiabilă sau arbitrală a litigiilor recurgând din contractele de comerţ internaţional
încheiate pe baza lor.

30
Vezi V.Babiuc şi Gh.Florescu, Implicaţii ale acordurilor comerciale internaţionale asupra regimului juridic al contractelor
comerciale internaţionale, în R.R.S.I., 1983, p. 328-337.

20
 2. Cutuma reprezintă o practică generală îndelungată, repetată, urmată de state, pe planul
raporturilor internaţionale, cu conştiinţa obligativităţii sale juridice.31 Cu toate că tratatul a devenit
astăzi principalul izvor al dreptului internaţional, rolul creator de drept al practicii internaţionale nu
trebuie subestimat. Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional, materii întregi ale
acestuia formându-se pe cale cutumiară (dreptul diplomatic, dreptul maritim internaţional – inclusiv
dreptul transportului de mărfuri pe mare). Pe măsura codificării dreptului internaţional şi a creşterii
numărului de tratate ca instrumente ale colaborării interstatale, cutuma pierde din importanţa sa. Dar,
deşi imperativele relaţiilor internaţionale contemporane consacră locul prioritar tratatului, cutuma are
şi ea un rol în formarea dreptului internaţional public şi implicit – în măsura în care poartă asupra unor
raporturi economice – în formarea dreptului comerţului internaţional.32

1. IZVOARELE I TER E ALE DREPTULUI COMERŢULUI

I TER AŢIO AL

a) Dreptul co mun general.

Dreptul comerţului internaţional este influenţat de rolul pe care îl are legislaţia fiecărui stat în
asigurarea cadrului juridic de desfăşurare a afacerilor.
În situaţia aplicării legislaţiei naţionale a unui stat la un anumit raport juridic,
este posibil ca legislaţia comercială a statului respectiv să se completeze cu legislaţia
civilă. Acest principiu este consacrat şi în Codul comercial român, care prevede în
art. 1 alin. 2 că acolo unde legea comercială nu dispune, este aplicabilă legea civilă.
Dreptul comun general poate fi aplicabil numai în măsura în care le gea română pe
care el o completează, atunci când este cazul, constituie ea însăşi un asemenea izvor.

b) Legea comercială naţională.

Legea comercială naţională desemnează ansamblul de norme juridice, care formează dreptul
comercial naţional. Acest ansamblu se poate subclasifica în dreptul comun comercial şi în norme
comerciale speciale.

31
Vezi Gr.Geamănu, op.cit., p. 93 şi urm; Ad’mato, The Concept of Custom in International Law, New York, 1971;
Gh.Moca, Noţiunea şi însemnătatea cutumei internaţionale în procesul înfăptuirii unor noi relaţii între state, Revista română
de studii internaţionale, 1975, nr. 3.
32
Astfel, au caracter cutumiar, în materia transportului de mărfuri pe mare, obligaţiile subînţelese ale părţilor în contractele
de charter party sau regula „marfa aşteaptă nava”.

21
 În România dreptul comun comercial este format din Codul comercial şi din Le gea
nr. 31/1990, care asigură reglementarea unitară a societăţilor comerciale.

Normele comerciale speciale reprezintă toate celelalte reglementări de drept

comercial referitoare la anumite grupe de raporturi juridice comerciale sau la
aspecte ce ţin de specificul raporturilor comerciale din diferite zone ale
comerţului. În aceast ă cate gorie se include şi normele juridice destinate a se
aplica raporturilor de comerţ internaţional, cum ar fi Le gea nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Această lege
cuprinde norme pentru determinarea le gii aplicabile unui raport de drept
internaţional privat şi norme de procedură în litigii privind raporturi de drept
internaţional privat.

Dintre reglementările concrete referitoare la activitatea comercială pot fi

exemplificate referirile la condiţiile de fond, de formă şi de publicitate ale
comerţului, îmbogăţirea fără justă cauză, răspunderea pentru concurenţa neloială,
statutul juridic al persoanelor fizice şi al persoanelor juridice, arbitrajul de drept
internaţional privat etc.
Şi alte legislaţii naţionale cuprind acte normative aplicabile în comerţul
internaţional, sub forma unor legi speciale sau a unor coduri, cum ar fi Uniform
Comercial Code, aplicabil în Statele Unite ale Americii.
Raporturile de comerţ internaţional pot fi re glementate în întregime prin norme
juridice naţionale, când părţile desemnează o anumită le ge naţională să guverneze
raportul juridic pe care îl concep, în conformitate cu principiul “lex voluntatis”.
În consecinţă, o lege naţională este aplicabilă la un anumit raport juridic de
comerţ internaţional cu condiţia ca:
- subiecţii raportului juridic respectiv să nu fi desemnat ca “lege a
contractului” o altă lege naţională sau o normă jurdiică de drept material
uniform;
- unul din subiecţii acelui raport juridic să fie resortisant al ţării respective;
- aplicarea legii naţionale vizate să fie acceptată de ambii subiecţi ai
raportului de comerţ internaţional.
c) Uzanţele

22
 Uzanţele sau obiceiul juridic, include întreaga gamă de acte sau de fapte care se exprimă sub formă
de stipulaţii contractuale cu ocazia negocierilor, în vederea încheierii unui contract sau chiar
împotriva unor stipulaţii contractuale şi împotriva unor dispoziţii legale.

Uzanţele comerciale pot fi clasificate după criteriul zonei geo grafice de

aplicabilitate în:
- uzanţe locale, caracterizate prin aceea că sunt aplicate numai la anumite
zone, localităţi sau pieţe comerciale;
- uzanţe speciale, aplicabile anumitor tipuri de contracte sau în comerţul cu
anumite produse, cum ar fi: petrolul, cafeaua, cerealele, bumbacul etc.;
- uzanţe generale, care vi zează totalitatea aspectelor comerciale, independent
de zonă, natura contractului sau profesiunea celor implicaţi.
După criteriul forţei juridice a uzanţelor este posibilă o altă clasificare în:

- uzanţe normative, care sunt consacrate şi dobândesc putere similară normei

de drept, fiind integrate în cuprinsul acestora, aşa cum este cazul art. 970
din Codul civil român;
- uzanţe convenţionale, stabilite şprin voinţa părţilor, care se
permanentizează treptat în anumite domenii sau zone geografice.
Uzanţele normative pot fi deosebite de uzanţele convenţionale, întrucât primele urmăresc să
completeze sau să suplinească legea, devenind parte integrantă a acesteia şi dobândind forţa jurdiică a
ei. Ca urmare, aplicarea lor operează prin voinţa legii, fără a fi necesară stipularea de către părţi. Dacă
acestea doresc însă înlăturarea unei uzanţe normative, o pot face prin introducerea unor clauze exprese
în contract.

Având alt regim juridic, uzanţele convenţionale sunt aplicabile în contract

numai prin voinţa părţilor, dar tot acestea pot introduce clauze care să facă
inoperabile uzanţele care ar fi aplicabile în mod firesc.
Sub aspectul probaţiunii, existenţei şi conţinutului lor, uzanţele normative au
re gim juridic similar cu legea din care fac parte, prezumându-se existenţa şi
cunoaşterea lor de către părţi. Uzanţele convenţionale trebuie să fie probate de partea
care le invocă prin atestare sau certificare eliberate de consulate, camerele de comerţ
sau de organizaţiile profesionale.

23
 Invocarea uzanţelor în contractele de comerţ internaţional poate genera
conflicte între acestea sau între ele şi legile civile sau comerciale, care se rezolvă în
modul următor:
- conflictul între două uzanţe convenţionale se rezolvă în favoarea celei mai
apropriate de data încheierii contractului;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă existentă
într-o lege supletivă, se soluţionează î n favoarea uzanţei convenţionale,
întrucât aceasta denotă voinţa părţilor de a deri ga în acest sens de la uzanţa
normativă;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege supletivă se rezolvă în
mod similar, întrucât legea supletivă poate fi înlăturată prin voinţa părţilor;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se soluţionează
în favoarea acesteia din urmă, întrucât prevederile le gale cu caracter
imperativ nu pot fi înlăturate prin voinţa părţilor;
- conflictul între o uzanţă şi o le ge comercială imperativă se rezolvă în
funcţie de caracterul supletiv sau imperativ al legii pe care o completează
uzanţa. Dacă legea respectivă are caracter supletiv, conflictul se rezolvă în
favoarea legii imperative. Dacă uzanţa comercială completează o lege
imperativă care este în conflict cu o lege civilă imperativă, va avea
prioritate uzanţa comercială, care are caracter special în raport cu cealaltă.
Dacă conflictul uzanţei normative din legea imperativă se realizează cu o
altă lege imperativă din domeniul comercial, va avea aplicabilitate cea care
are caracter special sau dată posterioară.
- Conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă dă prioritate celei
dintâi, întrucât legile uniforme din domeniul comerţului internaţional au
caracter supletiv.
- Conflictul între uzanţele comerciale de orice tip şi convenţia expresă a
părţilor, se soluţionează în favoarea celei din urmă, întrucât părţile pot
înlătura uzanţele comerciale.

2. IZVOARELE I TER AŢIO ALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI

I TER AŢIO AL

24
 a) Convenţiile internaţionale
Convenţia internaţională reprezintă principalul izvor de drept comercial
internaţional, purtând denumiri diversificate, cum ar fi: tratat, acord, convenţie,
declaraţie, memorandum, aranjament, cartă, compromis, pact, protocol etc.
Indiferent de denumirea concretă, convenţia internaţională presupune un acord
de voinţă precis şi liber exprimat între două sau mai multe state, prin care se creează,
se modifică sau se sting norme de drept internaţional sau raporturi juridice
internaţionale.
Reglementările de natură comercială pot fi cuprinse în convenţiile cu caracter
comercial, economic, politic sau cultural, întrucât şi acestea din urmă pot cuprinde
clauze comerciale exprese ori clauze de favorizare a operaţiunilor comerciale.
Prin prisma semni ficaţiei juridice, sinta gma “convenţia internaţională”
desemnează atât înţelegerea convenită de două sau mai multe state cât şi documentul
formal întocmit cu acel prilej, care necesită uneori ratifi carea sau aderarea din partea
mai multor state.
După criteriul numărului participanţilor, convenţiile internaţionale pot fi
bilaterale sau multilaterale. Convenţiile bilaterale sunt perfectate între două state
suverane şi re glementează aspecte privind evitatea dublei impuneri, promovarea
schimburilor, reducerea taxelor vamale, acordarea clauzei naţiunii celei mai
favorizate etc.
Convenţiile multilaterale se realizează cu participarea mai multor state ca
titulare de suveranitate, pentru re glement area unor raporturi care interesează
dezvoltarea relaţiilor dintre ele. La unele din acestea participă aproape toate statele,
aşa cum este cazul Cartei O.N.U., care a stabilit un obiectiv prioritar cu privire la
colaborarea internaţională în vederea soluţionării problemelor cu caracter economic.
În domeniul comerţului internaţional există convenţii multilaterale cu privire
la proprietatea industrială, taxele vamale, instrumentele de plată, transporturi,
arbitrajul comercial etc.
Criteriul referitor la natura normelor instituite prin convenţiile internaţionale,
permite clasificarea acestora în convenţii prin care se formulează norme de drept
material uniform şi convenţii prin care se instituie norme de drept conflcitual.
Convenţiile din prima catagorie creează un drept substanţial sau mat erial uniform iar

25
normele de drept conflictuale urmăresc să uniformizeze re gulile de drept
internaţional.
Indiferent de obiectul reglementării, convenţiile multilaterale prezintă
importanţă mai mare, favorizând concepţii normative unitare în domeniul comerţului
internaţional.
b) Uzanţale comerciale internaţionale uniforme
Uzanţele din această categorie sunt asemănătoare cu cele din sistemul de drept
naţional, fiind consacrate de paractica comercială internaţională.
Standardizarea şi unificarea lor se realizează prin metode diferite, cum ar fi:
adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model
pentru anumite grupe de mărfuri, stabilirea anumitor condiţii de livrare pentru unele
categorii de contracte etc.
Prin prisma regulilor de conduită, uzanţele comerciale se aseamănă cu obiceiul
sau cutuma, fiind necesar să se aplice de un număr mare de participanţi, pentru a
depăşi sfera practicil or comerciale din relaţiile reciproce ale unor părţi contractuale.
Cele mai importante uzanţe comerciale uniforme internaţionale au fost
standardizate sub egida Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris sub denumirea
INCOTERMS (Internaţional Rulea for the Interpretation of Trade Terms – Reguli
internaţionale pentru interpretarea uzanţelor de comerţ). Aceste uzanţe au fost
revizuite de mai multe ori, ultima oară în 1990 şi se exprimă prin anumite formule,
care simbolizează forme de vânzare internaţională.
Camera Internaţională de Comerţ din Paris a codificat şi alte uzanţe
comerciale, cum ar fi cele referitoare la acreditivele documentare sau la încasarea
unor plăţi.
Operaţiuni similare au fost realizate şi sub egida Comisiei Economice
Europene a O.N.U. cu privire la unele contracte tip şi condiţii generale de livrare.

26
 CAP III. PRI CIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI
I TER AŢIO AL
Desfăşurarea normală a circulaţiei bunurilor şi valorilor pe plan mondial a
consacrat trei principii, care constau în eliberarea comerţului, libertatea convenţiilor
şi libertatea alegerii legii aplicabile contractelor (lex voluntatis).

1. PRI CIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

Orientările politice din a doua jumătate a acestui secol au avut tendinţa de a
diminua sau de a înlătura obstacolele economice, vamale, fiscale sau administrative
pentru participanţii la activitatea comercială.
În ultimul deceniu, România s-a raliat în mod necondiţionat la această politică,
iar Constituţia din anul 1991 a consacrat libertatea comerţului şi creearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, în corelare cu
protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară (art.
134).
Adâncirea interdependenţelor economice şi tendinţa asigurării pentru fiecare
participant a accesului la tehnologie şi la pieţel e de desfacere, necesită stabilirea
unor politici vamale şi fiscale adecvate, apte să stipuleze producţia şi exportul de
mărfuri. Pe toate continentele au existat preocupări pentru crearea unor structuri
organizatorice apte să asigure promovarea şi extinderea libertăţii comerţului pe
teritorii cât mai întinse. Aceste preocupări s-au materializat în acorduri

27
internaţionale multilaterale, pe baza cărora s-au constituit zone comerciale în care
este liberă cirfculaţia oamenilor, a bunurilor şi a capitalurilor, dintre care pot fi
exemplificate Uniunea Europeană şi Zona Nord Americană a Liberului Schimb.
Spaţiul economic european, a fost iniţiat în anul 1957, prin Tratatul de la
Roma şi extins treptat prin alte convenţii, cum a fost Tratatul de la Masstrich din
anul 1992, care a realizat inte grarea pe multiple planuri pentru aproape 400 milioane
de oameni. Libertatea comerţului este deplină în acest spaţiu şi se concretizează în
libera circul aţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, oamenilor şi în libera
concurenţă în 18 ţări din Europa, incluzând şi cele 6 ţări care făcuseră parte din
Asociaţia Economică a Liberului Schimb.
Pe continentul Nord-American s-a creat un spaţiu economi c similar, în anul
1994, de către SUA, Canada şi Mexic, prin înfiinţarea Tratatului Nord-American de
Liber Schimb (North American Free Trade Agrement – N.A.F.T.A.).
O altă operaţiune de liberalizare a comerţului a reprezentat-o semnarea în anul
1994 a Actului final al Rundei Uruguay, de către 124 de state, prin care s-a convenit
reducerea taxelor vamale în proporţie semnificativă. Totodată s-a decis creearea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cu rolul de a prelua şi de a amplifica atribuţiile
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).
Aplicarea principiului libertăţii comerţului a mai fost favorizată de creearea
cadrului juridic adecvat în tot mai multe ţări şi de adoptarea unor uzanţe comerciale
uniforme, care permit o mai mare rapiditate în încheierea şi derularea operaţiunilor
comerciale.
2. PRI CIPIUL LIBERTĂŢII CO VE ŢIILOR
Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează, în principal, în
contracte comerciale internaţionale şi în titluri de valoare, a căror consistenţă
depinde de întinderea puterii decizionale a subiecţilor de drept.
În consecinţă, principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula potrivit căreia
fiecare subiect de drept se obligă prin propria lui voinţă numai la ceea ce acceptă ca
fiind în interesul lui şi numai în măsura î n care doreşte.
Respectarea acestui principiu implică numeroase aspecte, dintre care pot fi
enumerate:
- încheierea oricărui contract numai prin acordul de voinţă al părţilor;

28
 - alegerea liberă a partenerilor contractuali;
- determinarea de către părţi a naturii juridice, a obiectului şi a conţinutului
contractului;
- dreptul părţilor de a modifica sau de a rezilia contractul pe baza acordului
de voinţă;
- dreptul părţilor de a desemna legea care să guverneze contractul sau o parte
din clauzele lui;
- dreptul părţilor de a decide asupra jurisdicţiei aplicabile în cazul unor
litigii.
Drepturile părţilor nu sunt însă absolute, fiind necesar să se subordoneze unor legi cu caracter
imperativ. Pentru a fi valabile, convenţiile trebuie făcute în mod legal, în conformitate cu prevederile
art. 969 din Codul civil român. În consecinţă convenţiile trebuie să fie conforme cu legea şi să se
armonizeze cu întreaga ordine juridică naţională cu caracter imperativ. Astfel, dreptul părţilor de a
stabili conţinutul contractului nu este absolut în cazul unor genuri de contracte, cum este cel de
societate, în care trebuie să se facă referire la toate clauzele necesare în conformitate cu dispoziţiile
legale de natură imperativă. În aceste situaţii libertatea convenţiilor se manifestă nelimitat numai cu
privire la alegerea clauzelor cu caracter facultativ.

În contractele comerciale internaţionale puterea voinţei părţilor este mai

accentuată decât în convenţiile interne, fiind în acelaşi timp controversată şi axată pe
două teorii, care au în vedere criteriul subiectiv şi respectiv cel obiectiv.
Concepţia subiectivă consideră că izvorul primirdial al drepturilor şi
obligaţiilor convenite prin contract este acordul de voinţă al părţilor. În consecinţă se
apreciază că partenerii contractuali pot decide să evite incidenţa oricărei legislaţii
naţionale asupra convenţiei lor, supunând-o numai principiilor comerciale de echitate
sau numai ansamblului de uzanţe specifice comjunităţii comercianţilor (mercatoria
universalis).
Această concepţie este criticabilă sub mai multe aspecte, cum ar fi faptul că
echitatea sau uzanţele practicate de comunitatea comercianţilor nu sunt suficiente
pentru asi gurarea eficienţei juridice a contractului de comerţ internaţional. Le gea nr.
105-1992 prevede, de altfel, supunerea contractului “le gii alese prin consens de
părţi” ceea ce presupune că libertatea părţilor se limitează la alegerea legii şi nu la
posibilitatea scoaterii contractului în afara oricărui sistem legislativ naţional.

29
 Concepţia obiectivă susţine prioritatea legii în raport cu voinţa părţilor, cu
motivarea că aceasta din urmă poate acţiona numai în corelaţie cu o anumită lege
naţională. În consecinţă, libertatea convenţiilor este analizată ca o autonomie
derivat ă şi nu ca o autonomie primirdială, fiind consacrată de ordinea juridică
naţională şi neputând exista în afara ei. Această concepţie este consacrată atât de
legislaţia României cât şi de le gislaţiile din alte ţări, fiind acceptată şi de doctrina
juridică.

3. PRI CIPIUL “LEX VOLU TATIS”

Acest principiu constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii
convenţiilor, materializat în dreptul părţilor de opta pentru legea aplicabilă
condiţiilor de fond şi efectelor juridice ale contractului.
Principiul este consacrat de Le gea nr. 105/1992, care prevede că aspectele de
fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său
(art. 69), iar contractele comerciale internaţionale sunt supuse le gii alese prin
consens de părţi (art. 73).
Aplicarea acestui principiu este posibilă din cauza egalităţii legislaţiilor
naţionale în domeniul comercial şi civil, fiind astfel permisă alegerea oricărei legi
care să guverneze fondul contractului. Părţile pot opta în acest sens şi asupra unei
legi care nu are nici o legătură obiectivă cu contractul, din punctul de vedere al
cetăţeniei, naţionalităţii, locului de perfectare, executare, plată etc.
De la această regulă face excepţie Codul Comercial Uniform al SUA, care
restrân ge posibilitatea de opţiune a părţilor numai la legile statelor cu care contractul
are legătură rezonabilă.
Principiul “lex voluntatis” are totuşi o limitare în cazul “fraudei la lege”, în
care părţile stabilesc cu rea credinţă aplicarea unei le gi care nu are le gătură obiectivă
cu contractul, cu intenţia de a-l sustrage de sub influenţa unei legi cu caracter
imperativ ce i-ar fi aplicabilă în cazul unei opţiuni normale. Dovedirea acestei

30
situaţii sub aspect obiectiv şi subiectiv, atrage anularea opţiunii făcute de părţi şi
decizia organului de jurisdicţie cu privi re la sistemul de drept aplicabil.

CAPITOLUL IV
PARTICIPA ŢI LA RAPORTURILE DE DREPT AL
COMERŢULUI I TER AŢIO AL

1.Caracteristici generale. Clasificări.

Raporturile de drept al comerţului internaţional se stabilesc cu preponderenţă
între persoane fizice şi juridice din diferite st ate şi, într-o măsură mai redusă şi
uneori chiar cu caracter de excepţie, între state ori organizaţii interguvernamentale şi
persoane juridice aparţinând altor state.
a) Într-o primă clasificare, se impune a se distinge între subiecte de drept civil, persoane fizice
şi juridice şi subiecte de drept internaţional public, state şi, în anume situaţii, organizaţii internaţionale
guvernamentale, ca participanţi la activitatea de comerţ internaţional.
Deoarece participarea subiectelor de drept internaţional public nu este semnificativă pentru
ponderea raporturilor de schimb internaţional de valori şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică,
ne vom limita să arătăm că în raporturi juridice de o astfel de natură, statul suveran apare în calitatea sa
de subiect de drept civil, acţionând jure gestionis şi fiind reprezentsat, de regulă, de Ministerul de
Finanţe. Este vorba – de regulă – de raporturi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională, de raporturi stabilite în legătură cu investiţiile în străinătate, ori de raporturi legate de
realizarea programelor pe termen lung de dezvoltare a unor ţări.
Organizaţiile interguvernamentale – care, în anumite situaţii, în raport de voinţa statelor
componente, au calitatea de subiect de drept internaţional – sunt totdeauna subiecte de drept intern,
persoane juridice ale statului pe teritoriul cărora îşi au sediul şi, în această calitate, pot participa, în

31
limita dispoziţiilor exprese prevăzute în actul lor constitutiv, la raporturi de drept al comerţului
internaţional.33
Persoanele fizice şi juridice din diferitele state, fiind participanţi frecvenţi la raporturile de
comerţ internaţional, vor constitui şi obiectul analizei noastre în continuare.
b) O a doua clasificare a acestei din urmă categorii de participanţi la raporturile de drept al
comerţului internaţional este întemeiată pe criteriul naţionalităţii lor şi, din acest punct de vedere,
distingem între participanţi de naţionalitate română şi participanţi străini.
Participanţii de naţionalitate română la raporturile de comerţ internaţional sunt: comercianţii
persoane fizice, societăţile comerciale cu sediul în România, regiile autonome şi cooperativele.
Participanţii străini sunt, în principal, persoane fizice având calitatea de comercianţi cu firmă
individuală, societăţile comerciale constituite şi având sediul în străinătate şi, în unele ţări, unităţi
economice cu atribuţii de comerţ exterior.
2.Comerciantul – persoană fizică
1. oţiune. Potrivit legislaţiilor în vigoare, pot să apară ca participanţi la raporturile juridice de
comerţ exterior – este adevărat, în măsură mai redusă – şi persoanele fizice având calitatea de
comerciant. Luând în considerare această realitate a relaţiilor economice internaţionale, legislaţia
română în materie prevede condiţiile în care o persoană fizică poate avea calitatea de comerciant.
Dreptul comparat evidenţiază două concepţii de definire a comerciantului, respectiv concepţia
subiectivă şi concepţia obiectivă.
În optica concepţiei subiective, de inspiraţie germană, calitatea de comerciant este recunoscută
persoanei fizice care-şi înregistrează o firmă în registrul de comerţ; independent de înscrierea firmei în
registrul de comerţ, au calitatea de comercianţi şi persoanele fizice care deţin o întreprindere
comercială expres stabilită de lege, respectiv întreprinderi destinate cumpărării de mărfuri pentru
revînzare, cele efectuând operaţii bancare, de asigurări, de transport şi de editură.
Potrivit concepţiei obiective, de inspiraţie franceză, calitatea de comerciant este recunoscută
persoanei fizice care săvârşeşte în nume propriu acte şi fapte de comerţ calificate astfel de lege, pe
baza naturii lor obiective, exercitând această activitate cu titlu obişnuit, profesional, aşadar, cu caracter
de continuitate şi în scopul de a-şi asigura mijloacele de existenţă.
Toate sistemele de drept cer ca persoana fizică în cauză să aibă capacitatea de exerciţiu
prevăzută de lege spre a putea săvârşi acte de comerţ.

33
Vezi, pentru dezvoltări, O.Căpăţână, B.Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. I, Editura Academiei
României, Bucureşti, 1985, p. 48 şi 50-51.

32
 Potrivit principiilor de drept internaţional privat, statutul personal al persoanei fizice – respectiv
starea civilă şi capacitatea juridică – vor fi guvernate de legea personală (lex personalis)34 care se
determină ca fiind lex patriae (respectiv legea statului de cetăţenie) – în sistemele de drept de influenţă
franceză (şi al statelor de emigraţie) – şi lex domicilii (legea statutului domiciliului permanent) în
sistemele de common-law (şi al statelor de imigraţie); pentru apatrizi, lex personalis este lex domicilii.
Reţinem, în această privinţă, că o persoană capabilă să săvârşească acte şi fapte de comerţ cub
imperiul legii sale personale, va fi reputată drept capabilă în orice stat terţ şi-ar desfăşura activitatea; la
rândul său, o persoană incapabilă potrivit legii sale personale, va fi considerată astfel în orice stat s-ar
afla.
Principiul enunţat mai sus îşi are, desigur, aplicabilitate şi cu privire la determinarea legii
aplicabile statutului personal al comerciantului persoană fizică. În această materie îşi găseşte
aplicaţiune mai largă, însă, şi o excepţie relevată iniţial de jurisprudenţa franceză şi, ulterior,
reglementată expres de unele legislaţii mai recente (germană, italiană, elveţiană, română) şi reţinută de
unele instrumente internaţionale.35
Potrivit acestei excepţii, o persoană incapabilă, conform legii sale naţionale, dar capabilă
potrivit legii locului de încheiere a actului, dacă a încheiat acte juridice cu resortisanţi de bună credinţă,
ai statului locului de încheiere, aflaţi în exerciţiul profesiei lor obişnuite, este reputată capabilă.36
Comerciantul cu firmă individuală are capacitatea de a săvârşi acte şi fapte de comerţ. Această
capacitate de exerciţiu deplină începe la o vârstă de regulă superioară vârstei majorităţii civile (18 ani)
şi este diferită şi de la o ţară la alta sub acest aspect; există însă, fie procedura de emancipare a
minorului prin hotărâre a instanţei tutelare (precum în legislaţia franceză), fie aceea de a se încuviinţa
minorului de 18 ani săvârşirea de acte de comerţ (precum în dreptul german). Sub imperiul anumitor
legislaţii, femeia măritată trebuie să aibă încuviinţarea sau autorizaţia soţului pentru a putea înfăptui
anumite acte şi fapte de comerţ (acte de dispoziţie asupra fondului de comerţ).
Diferit reglementate de la o ţară la alta sunt şi condiţiile de acces la profesiunea de comerciant.
Astfel, în unele state, pentru anumite domenii, precum comerţul de bancă, de asigurări sau de
transporturi, dobândirea calităţii de comerciant este condiţionată de o autorizaţie prealabilă emanând de
la o autoritate publică competentă; pentru anumite persoane fizice, în raport de funcţiile pe care le
îndeplinesc deja – militari, clerici, avocaţi, funcţionari publici – accesul la profesiunea de comerciant

34
În dreptul român, lex personalis este lex patriae (vezi Legea 105/1992 art. 11 şi art. 12); vezi pentru detalii, I.Filipescu,
Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981.
35
Convenţiile de Geneva din 1930 şi 1931 asupra conflictelor de legi în materie de cambie şi bilet de ordin, respectiv cec.
36
Vezi, Speţa Lozardi, în I.R.Popescu, Drept internaţional privat, Universitatea Bucureşti, 1976, p. 193-194; vezi şi Legea
105/1992.

33
este interzis; în fine, unele domenii de activitate comercială sunt interzise străinilor, sau aceştia sunt
nevoiţi să dobândească în prealabil anumite autorizări sau documente speciale de identitate.
2. Specificul profesiei de comerciant. În raporturile juridice pe care la încheie, comercianţii
persoane fizice se identifică prin firma comercială. Aceasta constă în numele pe care comerciantul îl
foloseşte în exerciţiul comerţului său ( cu care semnează actele încheiate în această calitate) şi
constituie o însemnată valoare economică făcând parte, alături de alte bunuri, din fondul de comerţ.
Sistemele de drept ale lumii reglementează două modalităţi de stabilire a firmei – a veracităţii –
specifică legislaţiilor de inspiraţie franceză – şi – a libertăţii – proprie dreptului anglo-american.
În sistemul veracităţii, reţinut şi de dreptul nostru prin Legea 26/1992, firma trebuie să cuprindă
numele patronimic al comerciantului titular al întreprinderii, în timp ce, în sistemul libertăţii,
comerciantul poate alege orice nume spre a-l folosi în exerciţiul comerţului său, cu obligaţia ca, dacă
acesta diferă de numele de stare civilă, să-l înscrie în registrul de comerţ.
Forma poate fi originară – constituită odată cu comerţul titularului iniţial, sau derivată,
respectiv dobândită pe cale de succesiunea cel mai adesea şi, numai potrivit anumitor legislaţii, pe cale
de cesiune; în ipoteza firmei derivate, dobânditorul are – în principiu obligaţia – pentru ocrotirea
terţilor – să înscrie chiar pe acesta menţiunea „succesor”.
Un alt exemplu de identificare a comerciantului îl constituie emblema constituită din cuvinte
sau reprezentări grafice, figuri, însemne, cu ajutorul căreia se deosebeşte întreprinderea de o altă de
acelaşi gen; şi emblema are o valoare patrimonială, fiind element al fondului de comerţ.
În sistemele de drept care cunosc instituţia registrului de comerţ, emblema trebuie şi ea înscrisă
în acest registru.
Supus unor obligaţii specifice profesiei sale, comerciantul trebuie să ţină o contabilitate
riguroasă a activităţii sale comerciale, folosind anumite registre sau metode moderne de înregistrare,
expres prevăzute de lege37; este de asemenea obligat la plata de impozite pe veniturile realizate din
comerţ; în fine, în caz de insolvenţă sau insolvabilitate, i se aplică anumite proceduri speciale
(concordat, faliment, moratoriu, lichidare de bunuri), destinate atât să prevină actele frauduloase cât şi
să asigure un regim egalitar creditorilor chirografari.
3. Condiţia juridică a comerciantului străin are în vedere întinderea drepturilor recunoscute
comerciantului pe teritoriul altui stat. Comerciantul – persoană fizică – va fi supus în orice alt stat
condiţiei juridice a străinilor stabilită de respectivul stat prin act unilateral de suveranitate.

37
În unele state, şi în România, comerciantul trebuie să ţină registre obligatorii – registrul jurnal, registrul inventar şi
registrul copier, şi poate ţine şi unele registre facultative; în alte state, comerciantul poate ţine registrele ce le consideră mai
adecvate înregistrării operaţiunilor sale comerciale. Vezi, M.Ghimpe, Drept civil şi comercial al statelor capitaliste A.S.E.,
1970; V.Babiuc, Registrele comercianţilor, în „Informaţii de comerţ exterior”, Supl., nr. 3-12, 1983, p. 12-14.

34
 În ţara noastră, reglementările în vigoare consacră principiul regimului naţional, potrivit căruia
străinii se bucură pe teritoriul României de drepturile fundamentale civile şi social-economice
recunoscute cetăţenilor români.

3.Societatea comercială38
1. oţiune. Societatea comercială este cel mai frecvent partener străin în raporturile juridice de
comerţ internaţional.
Legislaţiile care cunosc dualitatea dreptului privat disting societăţile comerciale de societăţile
civile pornind fie de la criteriul de ordin material, fie de la criteriul modern, de ordin formal.
Potrivit criteriului clasic, societatea al cărei obiect declarat în contractul de societate sau statut
constă în efectuarea de fapte calificate ca fiind de comerţ de legislaţia în vigoare, este o societate
comercială.
Potrivit criteriului formal, orice societate, independent de obiectul ei de activitate, este
comercială dacă s-a constituit în anumite forme prevăzute expres de lege (respectiv- sub forma
societăţii în comandită simplă, societăţii în comandită pe acţiuni, societăţii cu răspundere limitată şi
societăţii anonime pe acţiuni).
Unele legislaţii utilizează şi un criteriu mixt, consfinţind existenţa unor societăţi civile ca
activitate şi comerciale ca formă.
Societatea comercială ia naştere printr-un contract, respectiv contractul de societate, prin care
doi sau mai mulţi parteneri se asociază într-o entitate colectivă în care vin cu aporturi determinate spre
a desfăşura o activitate comună în scopul realizării de beneficii. Pe lângă condiţiile de existenţă şi
valabilitate ale oricărui contract, contractul de societate trebuie să întrunească şi unele condiţii de
validitate specifice, respectiv să prevadă aportul părţilor, modul de împărţire a beneficiilor şi
pierderilor şi afectio societatis. Contractul de societate este un contract solemn încheiat în formă scrisă
cerută ad validitatem şi supus unor rigori speciale de publicitate. Dar, societatea comercială
desemnează şi subiectul de drept nou creat prin contractul de societate, cel mai adesea o persoană
juridică nouă, distinctă de a societăţilor.

38
Vezi, V.Tănăsescu, Subiectele de drept ale raporturilor de comerţ internaţional, cu privire specială la societăţile
comerciale, în „Instituţii de drept comercial internaţional”, Editura Academiei, vol. 1, 1972, p. 153 şi urm. Pentru dreptul
român, vezi O.Căpăţână, Societăţile comerciale, Bucureşti, Editura Lumina, 1991.

35
 2. Clasificări. Societăţile comerciale, ca subiecte de drept – extrem de variate de la un stat la
altul, pot fi totuşi clasificate în două mari categorii, respectiv – societăţi de persoane şi societăţi de
capitaluri.
a) Societăţile de persoane se constituie prin contract de societate încheiat intuitu persoane (în
considerarea indivudualităţii fiecărui asociat), întemeindu-se pe voinţa participanţilor de a conlucra în
cadrul subiectului colectiv de drept. În această categorie se includ societăţile în nume colectiv şi
societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv se constituie prin asocierea a două sau mai multe persoane fizice
sau juridice având calitatea de comercianţi. Capitalul lor social este divizat, de regulă, în părţi sociale
netransmisibile, asociaţii răspunzând solidar şi nemărginit pentru obligaţiile contractate de societate.
Societatea îşi desfăşoară activitatea sub o firmă socială care trebuie să includă numele tuturor
asociaţilor sau cel puţin al unora dintre ei, situaţie în care trebuie făcută menţiunea existenţei şi a altor
asociaţi, precum şi specificaţia „societate în nume colectiv”. Este condusă de unul sau mai mulţi
administratori numiţi garanţi, asociaţii care nu au această calitate exercitând dreptul de control asupra
activităţii şi conducerii societăţii.
Aportul la capital social constă în aport în numerar, în natură, dar şi în creanţe sau aport în
industrie (adică în muncă, în pricepere în afaceri).
Caracterul intuitu persoane face ca moartea, incapacitatea sau falimentul unui asociat să atragă,
de regulă, dizolvarea societăţii, mai puţin cazul în care în contractul de societate se includ clauze de
continuitate sau de răscumpărare a părţilor sociale ale acelui asociat.
Societatea în comandită simplă – cuprinde în componenţa sa două categorii deosebite de
asociaţi respectiv: comanditaţii – comercianţi, care asigură conducerea şi gestiunea societăţii, răspunde
pentru obligaţiile sociale solidar şi nemărginit şi ale căror părţi sociale nu sunt transmisibile, în
general, şi, comanditarii care nu pot participa la conducerea societăţii şi răspund pentru obligaţiile
sociale numai în limitele aportului lor la capitalul social; aceştia din urmă pot participa doar la
desemnarea garanţilor şi pot săvârşi acte de control şi supraveghere internă a gestiunii sociale; dacă
comanditarii intervin în acte de gestiune externă, devin responsabili solidar şi nemărginit pentru
obligaţiile asumate, alături de comanditaţi.
Ca elemente particularizate reţinem, de asemenea, că firma socială cuprinde numai numele
comanditaţilor.39

39
Aportul la capitalul social are aceeaşi structură ca şi cel de la S.N.C.

36
 b) Societăţile de capitaluri sunt societăţi ce se constituie în considerarea aportului la capitalul
social. Societarii, care nu trebuie să fie neapărat comercianţi, răspund pentru obligaţiile sociale în
limitele contribuţiei la acest capital, respectiv în limita acţiunilor deţinute; individualitatea acţionarilor
nu mai interesează, ci doar capitalul adus de aceştia în societate. Se constituie prin contract de societate
şi statut încheiate în formă autentică şi supuse autorizării.
Aportul la capitalul social constă din aport în numerar şi aport în natură.
Societăţile de capitaluri sunt societatea în comandită pe acţiuni şi societatea pe acţiuni.
Societatea în comandită pe acţiuni este acea societate în comandită în cadrul căreia,
comanditarii răspund în limita aportului lor la capitalul social divizat, de această dată, în acţiuni
transmisibile altor comanditari; elementul intuitu persoane continuă să se păstreze cu privire la
comandanţi care, independent de valoarea acţiunilor deţinute, răspund solidar şi nemărginit pentru
pasivul social. Acţiunile sunt nominative.
Constituirea unei asemenea societăţi necesită cel puţin 5 acţionari, forma cuprinzând numai
nume ale comanditaţilor precum şi menţiunea asupra felului societăţii.
Societatea în comandită pe acţiuni are drept organe de conducere un consiliu de administraţie
format din comanditaţi având atribuţii de execuţie şi adunarea generală a acţionarilor, se desemnează
de asemenea, şi comisari de conturi, calitate pe care o pot avea şi comanditarii.
Societatea anonimă pe acţiuni este forma ce mai frecventă a societăţilor de capital, în cadrul
căreia capitalul social este divizat în acţiuni. Posesorii acestora, acţionarii, răspund pentru pasivul
social în limita aporturilor lor.
Acţiunile au o triplă accepţie, respectiv aceea de parte a capitalului social, aceea de titlu de
credit şi, în fine, aceea de raport societar. Acţiunile pot fi ordinare – când conferă posesorilor lor
drepturi egale şi privilegiate – conferind deţinătorilor şi unele avantaje suplimentare în cadrul
organizării şi activităţii societăţii. Ca titluri de credit, acţiunile pot fi acţiuni la purtător, transmisibile,
prin simplă remitere materială, şi acţiuni nominative, a căror transmitere se efectuează prin menţiune în
registrul societăţii, la cererea titularului lor.
Acţiunile conferă posesorului lor dreptul de a participa la adunarea generală, deci la viaţa
societăţii, de a primi o cotă proporţională din profitul obţinut din activitatea comercială sau de a obţine
– în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii – o cotă proporţională din activ, după dezinteresarea
creditorilor.
Societăţile anonime pe acţiuni se clasifică – în raport de modul de constituire, în societăţi
închise – care nu apelează la economiile publice şi deschise – care-şi înscriu acţiunile; potrivit

37
reglementărilor din unele state, spre cotare la bursă, apelând, pentru plasarea acestora, la instituţiile
bancare, financiare sau chiar la economiile publicului.
Constituirea societăţii anonime pe acţiuni se poate realiza fie prin subscripţie publică (sau
continuată), când elaborarea contractului de societate şi întrunirea acţionarilor are loc după subscrierea
întregului capital pe baza prospectului de emisiune şi este însoţită de un complex de măsuri de
publicitate şi control sau prin subscripţia simultană, când formalităţile sunt mai reduse şi durata de
înfiinţare mai scurtă deoarece se apelează şi la societăţi „mamă” sau mari grupuri financiare, capitalul
întreg subscriindu-se de la început şi imediat.40
Pentru constituirea societăţii anonime pe acţiuni sunt necesare, în genere, realizarea unor
condiţii precum un număr minim de asociaţi41, un capital social minim subscris menit să garanteze
interesul terţilor; vărsarea prealabilă a 3/10 din capitalul subscris ca probă a seriozităţii şi voinţei de
asociere a acţionarilor, uneori forma autentică a actului constitutiv, un anumit conţinut obligatoriu
stabilit de lege pentru actul constitutiv şi statut, realizarea anumitor forme de publicitate a înfiinţării
societăţii şi înscrierea acesteia în registrul comerţului în vederea obţinerii autorizaţiei sau certificatului
pentru a-şi putea desfăşura activitatea conmercială.42
Societatea anonimă pe acţiuni are, ca organe de conducere, administrare şi control – adunarea
generală a acţionarilor, consiliul de administraţie şi comisarii de costuri sau cenzorii.
Adunările generale ale acţionarilor pot fi constitutive, ordinare şi extraordinare.
Adunările generale constitutive au în competenţă adoptarea statutului şi a actului de înfiinţare
precizând cuantumul capitalului social, alegerea primelor organe de lucru. Adunările generale
extraordinare, care se convoacă ori de câte ori este nevoie, au ca atribuţii exclusive modificarea
statutului, creşterea sau diminuarea capitalului, fuziunea societăţii.
Adunările generale ordinare se convoacă cel puţin o dată pe an şi au, în principal, atribuţia de a
numi sau reînnoi organele societăţii şi de a aproba situaţia financiară a acesteia. Deciziile se adoptă cu
majoritatea simplă sau calificată, potrivit prevederilor din statut, fiecare acţiune ordinară dând dreptul
la un vot. În vederea protejării acţionarilor minoritari faţă de abuzurile celor ce deţin majoritatea
capitalului, unele legislaţii recunosc acestora dreptul de a acţiona direct pentru acoperirea daunei
suportate de societate, dreptul de a convoca adunarea generală, de a cere efectuarea de anchete de către
experţi contabili în anumite situaţii, instituind şi unele modalităţi speciale de votare în caz de conflict
de interese între acţionar şi societate.

40
Vezi pentru detalii, O.Căpăţână, op.cit.
41
Respectiv 5 acţionari în România, 7 în Franţa, 5 în Germania, 2 în Olanda etc.
42
Vezi, pentru detalii, V.Tănăsescu, op.cit., p. 167-169. Pentru dreptul roman, vezi O.Căpăţână, Societăţile comerciale,
Bucureşti, Editura Lumina , 1991.

38
 Consiliul de administraţie este – în sistemul tradiţional de organizare, organul de conducere şi
administrare a societăţii, acţionând – cu atribuţiile cele mai largi – în numele acesteia fiind constituit
dintr-un număr determinat de membri aleşi de adunarea generală pe o perioadă prestabilită, numai
dintre acţionarii – persoane fizice sau juridice – care deţin un anumit număr de acţiuni. Între atribuţiile
foarte largi ale consiliului figurează şi întocmirea raportului anual ce se prezintă acţionarilor, împreună
cu bilanţul şi contul de profit şi pierderi, ca şi convocarea adunării generale anuale.
Preşedintele-director general (P.D.G.) al societăţii este ales dintre membrii, persoane fizice, ai
consiliului de administraţie, de obicei pentru acelaşi termen ca şi consiliul, dar poate fi revocat oricând
de acesta. Preşedintele-director general asigură conducerea operativă a societăţii pregătind lucrările şi
executând hotărârile consiliului, dar putând exercita şi atribuţii ce nu intră în competenţa acestuia sau a
adunării generale.
La propunerea preşedintelui-director general, consiliul de administraţie poate numi unul sau doi
directori generali spre a-l ajuta în îndeplinirea atribuţiilor, în limita delegaţiilor date în acest scop..
Membrii consiliului de administraţie inclusiv preşedintele-director general răspund – după caz
– penal sau civil pentru faptele culpabile şi ilicite săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor.
Acest sistem tradiţional – de inspiraţie franceză – de conducere a societăţii anonime pe acţiuni
tinde să fie înlocuit cu un altul – de inspiraţie germană – care prevede constituirea în locul consiliului
de administraţie şi a preşedintelui-director general, al unui consiliu de supraveghere şi a unui
directorat. Consiliul de supraveghere, format dintr-un număr determinat de membri, este ales de
adunarea generală pe o anumită perioadă şi are ca atribuţii numirea directoratului, revocarea membrilor
lui, car numai pentru motive grave, şi controlul asupra activităţii acestora şi, în general, a societăţii,
convocarea adunării generale.

Directoratul sau comitetul de direcţie realizează întreaga conducere şi administrare a societăţii,

fiind numit de consiliul de supraveghere pe un anumit termen; din rândul membrilor săi, care pot fi şi
neacţionari, îşi alege un preşedinte. Directoratul are o răspundere colectivă şi este împuternicit să
angajeze societatea în orice fel de operaţiuni juridice şi în limitele obiectului social să o reprezinte în
justiţie.
Organul de control al societăţii anonime pe acţiuni este desemnat sub denumirea de comisari de
costuri, sau comise de cenzori, care realizează controlul contabil specializat asupra gestiunii
economico-financiare a societăţii. În afara cauzelor de dizolvare comune tuturor societăţilor
comerciale, societatea anonimă pe acţiuni se poate dizolva şi pentru cauze specifice precum scăderea

39
numărului de acţionari sau micşorarea capitalului social sub o anumită limită prevăzută de lege sau
pierderea unei părţi importante din activul social.
c) O categorie intermediară de societăţi comerciale este reprezentată de societatea cu
răspundere limitată43 caracterizată prin prezenţa unor elemente împrumutate atât de la societăţile de
persoane cât şi de la societăţile de capitaluri.
Societatea cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în
părţi sociale, în principiu netransmisibile – ca la societăţile de persoane, şi ai cărei asociaţi, în număr
limitat, stabilit de lege, răspund de pasivul social numai în limita aportului lor la capital – întocmai ca
în situaţia societăţilor de capitaluri; asociaţii nu trebuie să aibă calitatea de comercianţi.
Scăderea sau creşterea dincolo de limitele prevăzute de lege a numărului de asociaţi, ca şi
micşorarea sub limita cerută a capitalului social, obligă membrii ca, într-un anumit interval precizat în
lege, să decidă fie înregistrarea capitalului social sau a numărului de participanţi, fie transformarea
într-o altă formă de societate corespunzătoare.
Unele legislaţii prevăd, de asemenea, că anumite operaţii comerciale precum cele bancare, de
asigurări, casele de economii, ori unităţile de spectacole nu pot fi realizate de societatea cu răspundere
limitată. Cotele sociale nu sunt transmisibile decât: a) pe cale succesorală când nu este necesar acordul
celorlalţi asociaţi; b) către un alt asociat dacă statutul nu se opune; c) către un terţ, dar numai cu
consimţământul majorităţii asociaţilor reprezentând 3/4 din capitalul social de regulă.
Ca organ de conducere a activităţii, societatea cu răspundere limitată are unul sau mai mulţi
geranţi sau administratori şi adunarea generală a asociaţilor.
Generaţii, asociaţi sau neasociaţi, se numesc fie prin statut, la înfiinţarea societăţii, fie ulterior,
cu acordul majorităţii asociaţilor.
Atribuţiile geranţilor de altfel foarte largi, sunt expres conferite prin lege, ele neputând fi
modificate prin statut. Geranţii pot săvârşi valabil orice act juridic ce se înscrie în obiectul social,
angajând astfel societatea şi răspunzând penal sau civil, după caz, pentru realizarea atribuţiilor ce le
revin.
Adunarea generală a asociaţilor poate fi ordinară pentru aprobarea dării de seamă a geranţilor şi
a descărcărilor de gestiune, ori pentru adoptarea de hotărâri curente, şi, extraordinară – pentru
modificarea statutului, încuviinţarea transmiterii părţilor sociale, transformarea societăţii. Convocarea
adunării generale ordinare este facultativă geranţii putând consulta pe asociaţi şi printr-o procedură ce
se consumă în scris.

43
Vezi, pentru dreptul român, Legea 31/1990.

40
 Asociaţii au un drept direct de control asupra modului de conducere şi administrare a societăţii,
având acces oricând la documentele acesteia, iar geranţii sunt obţigaţi să-i informeze asupra
rezultatelor economico-financiare ale activităţii comerciale.
Societăţile cu răspundere limitată cu un număr mai mare de membri sau mai importante prin
cuantumul capitalului deţinut, au, obligatoriu, ca organ de control „comisarii de conturi” sau cenzorii
cu sarcina de a verifica evenimentele contabile ale societăţii, şi, implicit, activitatea geranţilor.
Potrivit dreptului german, în societăţile cu un număr de cel puţin 100 salariaţi funcţionează un
consiliu de supraveghere în care aceştia sunt reprezentaţi în proporţie de 1/3.
În terminologia specifică sistemului de common-law, noţiunea mai largă desemnând societatea
comercială este de company sau trade company. În sens restrâns însă, termenul de company indică
societatea de capitaluri care poate fi company limited by shares – caracterizată prin răspunderea
limitată a asociaţilor; aceasta se subdivide în public company corespunzătoare societăţii pe acţiuni şi
private company similară societăţii cu răspundere limitată din dreptul continental; există însă şi
unilimited company – care desemnează o societate în cadrul căreia răspunderea asociaţilor este
nelimitată.
Societatea de persoane este desemnată ca partenership, care poate fi general partenership
corespunzătoare societăţii în nume colectiv, şi limitând partenership – corespunzând societăţii în
comandită simplă.
Potrivit dreptului englez, toate societăţile comerciale sunt registred companies, aceasta
semnificând obligaţia de a fi înmatriculate.44
În dreptul S.U.A., terminologia este diferită în sensul că societăţile pe acţiuni sunt în general
denumite corporation, business corporation sau business stock corporation. Societăţile comerciale pot
înfiinţa filiale sau sucursale. Filiala este o altă societate înzestrată cu personalitate juridică şi
aparţinând unei alte societăţi comerciale numite societate mamă. Sucursala este o subunitate aparţinând
societăţii comerciale, neavând, însă, personalitate juridică.
3. Grupări de societăţi. Fenomenul concentrărilor de capital a determinat tendinţa societăţilor
comerciale din diverse ţări să se grupeze în forme dintre cele mai diverse, precum concernurile din
Germania, participaţiunile sau grupările de interes economic în Franţa, sau holding companies în
Anglia.
Concernul (konzern) este gruparea care uneşte una sau mai multe societăţi dependente sub
conducerea unică a unei societăţi dominante şi se constituie fie printr-un contract de dominare, fie prin

44
O formă de societate proprie dreptului anglo-saxon este şi joint-stock company care nu are personalitate juridică,
acţionarii răspund nelimitat pentru pasivul social, iar părţile sociale pe care le deţin pot fi transmise altor persoane.

41
contract de încorporare. În temeiul contractului de dominare, societatea dominantă preia conducerea
societăţilor dependente, organele de administrare ale primei preluând responsabilităţile organelor
celorlalte. Ca urmare a încorporării, societatea principală devine singurul acţionar al societăţilor
încorporate.
Patricipaţiunile se constituie prin cumpărarea de părţi sau de acţiuni ale unei societăţi
comerciale în vederea constituirii unui portofoliu de valori mobiliare care să asigure societăţii
cumpărătoare controlul asupra conducerii economice a societăţii ale cărei valori mobiliare au fost
achiziţionate.
Grupările de interes economic – fără a fi obligate să urmărească un scop lucrativ şi netrebuind
să constituie un capital social, au totuşi personalitate juridică şi permit unor asociaţi ce doresc să-şi
păstreze autonomia să realizeze unele activităţi comune colaborând între ele prin crearea de centre
comune de cercetare, care de import sau export, birouri de vânzare în comun a produselor etc. în
scopul facilitării dezvoltării obiectului propriu de activităţi al fiecăreia. Acestea sunt situate la limita
dintre asociaţie şi societate, membrii grupului de interes economic răspunzând nelimitat şi solidar
pentru pasivul acestuia.
Holding companies reprezintă gruparea de societăţi comerciale în cadrul căreia o societate
holding asigură conducerea economică şi controlul mai multor societăţi numite subsidiares, fie mai
mult de jumătate din capitalul acestora, fie deţinând ca acţionar, cotă de capital care să-i permită
controlul asupra compunerii consiliului lor de directori.
4.Elementele societăţii comerciale, comune de altfel şi comerciantului cu formă individuală,
sunt înainte de toate întreprinderea şi fondul de comerţ.
Întreprinderea reprezintă ansamblul elementelor umane şi materiale grupate şi organizate de
comerciant în vederea realizării unui anumit obiectiv economic.45

Fondul de comerţ se compune din totalitatea bunurilor corporale sau incorporale grupate şi
organizate de comerciant pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale determinate. Elementele
incorporale ale fondului de comerţ au în vedere firma sau numele comercial, emblema, clientela,
drepturile de proprietate industrială având ca obiect brevetele de invenţie, mărcile de fabrică, de
comerţ, sau de serviciu, deverul.

Întrucât firma şi emblema societăţilor comerciale nu ridică probleme în plus faţă de cele
menţionate până acum, ne vom opri asupra clientelei care reprezintă valoarea relaţiilor dintre
fondul de comerţ şi persoanele care-şi procură de la societatea comercială respectivă bunuri sau

45
Vezi, O.Căpăţână, B.Ştefănescu, op.cit., p. 71-72.

42
 servicii. În strânsă legătură cu clientela se analizează achalandage-ul sau deverul, respectiv
aptitudinea fondului de comerţ de a realiza o anumită cifră de afaceri, sau un anumit nivel de
beneficii prin atragerea de clienţi.

Elementele corporale ale fondului de comerţ au în vedere bunurile mobile necesare desfăşurării
activităţii de producţie precum şi mărfurile realizate şi destinate desfacerii.

Fondul de comerţ alcătuieşte o universalitate de fapt, având caracter mobiliar şi comercial, putând
fi deci vândut, cesionat, remis ca aport într-o altă societate.

5. Legea aplicabilă statutului organic al societăţii comerciale. Aşa cum am văzut, legislaţiile
diferitelor state, cuprinzând reglementări variate şi în legătură cu societăţile comerciale, unele
recunoscând tuturor acestora personalitate juridică, altele conferind calitatea de subiect colectiv de
drept numai societăţilor de capitaluri, unele acceptând principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă cu privire la orice societate comercială, altele aplicând teoria „ultra vires”46 numai
societăţilor de capitaluri, în sfârşit, altele, recunoscând societăţilor comerciale o capacitate de
folosinţă nelimitată. Apare important, deci, în condiţiile participării societăţilor comerciale la
raporturile juridice de comerţ internaţional, să se determine legea care reglementează toate aceste
aspecte ca şi pe acelea implicate de statutul organic al societăţii.

Statutul organic al unei societăţi comerciale desemnează ansamblul regulilor privind înfiinţarea,
organizarea, funcţionarea ori încetarea acesteia sau relaţiile societăţii cu membrii săi ori cu terţi.

Potrivit principiilor dreptului internaţional privat, statutul organic al societăţii comerciale – ca al

oricărei persoane juridice, de altfel, este reglementat de legea sa naţională, respectiv legea statului
pe teritoriul căruia îşi are sediul social principal – ca în sistemele de drept neo-latine, sau legea
statutului unde a fost incorporată (înregistrată) – ca în sistemul de common law. Lex societatis,
astfel determinată, guvernează capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu, puterile organelor
societăţilor, condiţiile de înfiinţare, necesitatea eventuală a înregistrării, formele de publicitate
etc.47

6. Recunoaşterea subiectivităţii juridice a societăţilor comerciale străine

O condiţie prealabilă pentru posibilitatea exercitării drepturilor de către o

46
Vezi, V.Tănăsescu, op.cit., p. 151-154. Doctrina „ultravires” proprie sistemului de common-law este mai restrictivă decât
teoria capacităţii de folosinţă funcţionale sau specializate, limitând şi domeniul actelor juridice, inclusiv voltarea obiectului
lor.
47
În dreptul român, societatea comercială are naţionalitatea statului unde-şi are sediul real. Vezi, în acest sens, Legea
31/1990 şi art. 40-42 din Legea 105/1992.

43
societate comercială străină într-un anumit stat o constituie recunoaşterea de către
acesta a calităţii ei de subiect de drept.
Recunoaşterea, act declarativ de drepturi, rezidă în constatarea subiectivităţii unei persoane
juridice străine şi, implicit, în admiterea efectelor ei extrateritoriale.48 Aceasta obligă statul care o
acordă să respecte statutul juridic stabilit de legea naţională a societăţii străine.
Majoritatea legislaţiilor ca şi convenţiile internaţionale bi şi multilaterale în materie, consfinţesc
principiul recunoaşterii de plin drept a personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine, cu
aplicarea implicită a principiului reciprocităţii. În acest sens se manifestă şi legislaţia română (art. 24 c.
Com şi art. 43 din Legea 105/1992) şi practica internaţională convenţională bilaterală a ţării noastre, ca
şi practica arbitrală.
Convenţia de la Haga din 1956 privind recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor,
asociaţiilor şi fundaţiilor prevede principiul recunoaşterii ope legis a subiectivităţii societăţilor
comerciale străine dacă: formalităţile de publicitate şi înregistrare a societăţii, precum şi sediul social
statutar ale respectivei societăţi sunt situate pe teritoriul aceluiaşi stat, şi dacă societatea are
personalitate juridică în conformitate cu lex societatis.
7. Condiţia juridică a societăţilor comerciale străine, are în vedere întinderea drepturilor pe
care o societate străină le poate avea pe teritoriul altui stat.
Capacitatea de folosinţă a societăţilor economice străine este stabilită deci numai de lex
societatis ci şi de normele juridice care alcătuiesc condiţia juridică a persoanelor juridice străine din
dreptul statului recunoaşterii.
În dreptul nostru se acordă societăţilor comerciale străine, sub condiţia reciprocităţii, regimul
naţional conform căruia acestea se bucură pe teritoriul ţării noastre de aceleaşi drepturi pe care le au şi
organizaţiile economice naţionale corespunzătoare.
Pe cale de convenţie, bilaterală (sau în aplicarea principiilor C.A.T.T.) se poate acorda şi
regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia se recunosc în ţara noastră societăţilor
comerciale ale statului contractant cel puţin aceleaşi drepturi acordate sau care se vor acorda
societăţilor comerciale ale unui stat terţ.49 Tratamentul aplicat societăţii străine nu poate conferi
acesteia în statul de referinţă mai multe drepturi decât are potrivit legii sale naţionale şi nici mai multe
drepturi decât are în acest stat o societate comercială naţională de acelaşi fel.
Activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale străine se înfăptuieşte în
conformitate cu legislaţia în vigoare în statul pe teritoriul căruia se desfăşoară. Astfel, spre exemplu,

48
Vezi, O.Căpăţână, B.Ştefănescu, op.cit., p. 75-76.
49
Idem, p. 74-75.

44
conform dreptului român, societăţile comerciale străine în ţara noastră pot prospecta piaţa, pot negocia
şi încheia contracte de reprezentaţie sau săvârşi alte operaţii de durată şi continuitate dar cu autorizarea
pentru acestea din urmă din partea organelor de stat competente etc.
8. Falimentul. Falimentul este o procedură de executare silită, colectivă, generală şi egalitară
asupra tuturor bunurilor comerciantului desesizat de ele şi aflat în stare de încetare de plăţi, afectate
satisfacerii tuturor creditorilor săi chirografari. Fiind destinat să satisfacă interesele identice ale
creditorilor chirografari, falimentul are un caracter colectiv, el este egalitar întrucât tinde să satisfacă
pe toţi creditorii, proporţional cu creanţele lor; falimentul este general deoarece se aplică tuturor
bunurilor aflate în patrimoniul comerciantului persoană fizică sau juridică, în momentul declarării, cu
excepţia celor de uz personal, precum şi asupra acelora care, deşi scoase din patrimoniul său în frauda
creditorilor, sunt readuse prin mecanismul acţiunilor revocării falimentare.
Falimentul se declară numai cu privire la societăţi comerciale sau comercianţi cu firmă
individuală pentru insolvenţa lor şi nu pentru insolvabilitatea acestora. Insolvenţa sau starea de încetare
de plăţi trebuie să rezulte din neîndeplinirea de către comerciant a mai multor obligaţii, adică din
manifestările exterioare ale patrimoniului debitorului, din care să se deducă cu certitudine faptul că
acel debitor comerciant nu mai este în măsură să facă faţă obligaţiilor sale.
Falimentul se declară obligatoriu printr-o hotărâre judecătorească care are caracter constitutiv.
Ca urmare, falimentul îşi produce efectele numai după pronunţarea hotărârii.
Procedura falimentului se declanşează la cererea comerciantului persoană fizică în stare de
încetare de plăţi, la cererea unuia sau mai multor creditori, sau din oficiu de instanţa judecătorească,
încunoştiinţată – în cazul societăţii comerciale insolvente – de către administratori sau directori, sub
sancţiunea penală pentru bancrută simplă sau frauduloasă.
Hotărârea judecătorească de declarare a falimentului trebuie să cuprindă obligatoriu: data
încetării plăţilor; obligaţia comerciantului falit ori a administratorilor sau lichidatorilor unei societăţi
comerciale de a depune registrele comerciale, bilanţul contabil, situaţia contului de profit şi pierderi,
situaţia cheltuielilor persoanelor şi ale familiei comerciantului cu firmă individuală pe toată durata
exerciţiului comerţului; numirea unui judecător sau a unui curator pentru conducerea sau administrarea
falimentului; data până la care creditorii urmează să depună la grefa tribunalului creanţele lor; data
până la care se va face verificarea acestor creanţe; dispoziţia de punere a sigiliilor pe toate bunurile
comerciantului, cu excepţia celor de uz personal dacă este vorba de o persoană fizică.
Hotărârea judecătorească de declarare a falimentului, având caracter constitutiv, este opozabilă
erga omnes, scop în care necesită o publicitate specială care se realizează de către judecătorul sindic.

45
 Hotărârea judecătorească de declarare a falimentului produce importante efecte nepatrimoniale
şi patrimoniale asupra comerciantului falit. În acest sens, dacă se constată existenţa unor indicii potrivit
cărora s-ar fi săvârşit fraude, comerciantul falit cu firmă individuală poate fi arestat pentru bancrută; de
asemenea, comerciantul falit al cărui nume se înscrie pe o listă în sala de şedinţe a instanţei de judecată
şi în sălile burselor, nu mai poate alege sau fi ales, nu mai poate fi tutore, curator sau mandatar,
decăderi sau descalificări care încetează numai prin reabilitare. Reabilitarea se dobândeşte cu o
procedură specială, după achitarea întregului pasiv, sau dacă falitul a fost acuzat de bancrută simplă,
după executarea pedepsei penale.
Principalul efect patrimonial constă în desesizarea comerciantului falit de bunurile sale. El
pierde dreptul de dispoziţie atât asupra bunurilor ce le avea în momentul pronunţării cât şi asupra
acelora pe care le-ar dobândi în cursul procedurii falimentare. Până la încetarea stării de faliment,
comerciantul nu poate continua activitatea comercială, nu mai poate sta în justiţie în legătură cu
comerţul, activităţi pe care le îndeplineşte judecătorul sindic, devenit administrator al patrimoniului
falitului şi obligat să ia toate măsurile de reintegrare a acestuia spre satisfacerea proporţională a
creditorilor chirografari verificaţi şi constituiţi în masa credală sau masa pasivă.
Masa concursuală sau activă constituită din bunurile falitului este destinată să satisfacă în mod
egal creditorii chirografari în masa credală, creditorii privilegiaţi îndestulându-se cu precădere din
bunurile asupra cărora au constituite garanţiile.
Masa credală reprezintă o universitate de fapt fără personalitate juridică dar cu o individualitate
proprie, care se constituie spre a asigura repartizarea activului falitului între toţi creditorii verificaţi,
aceasta fiind singura modalitate de urmărire a debitorului comun; unirea în masa credală face
imposibilă orice urmărire individuală împotriva falitului, inclusiv o cerere de executare a obligaţiilor
izvorâte din contractul de comerţ exterior.
Prin efectul hotărârii judecătoreşti de declarare a falimentului, societăţile comerciale sunt
dizolvate de drept şi intră în lichidare. Este locul să precizăm că, în conformitate cu dreptul vest-
german, falimentul unei societăţi comerciale se declară pentru insolvabilitatea ei indubitabilă,
constatată prin urmăriri rămase fără efect, precum şi pentru ipoteza în care pasivul societăţii depăşeşte
activul, sau dacă s-a pierdut jumătate din capitalul social, fără a fi fost completat de adunarea generală
a asociaţilor.
Este de reţinut în legătură cu societăţile comerciale, faptul că, falimentul îşi extinde efectele şi
asupra asociaţilor după cum aceştia răspund limitat sau nemărginit pentru pasivul social. În acest sens,
falimentul unei societăţi în nume colectiv sau în comandită are drept efect şi falimentul tuturor
asociaţilor în prima situaţie, a tuturor comanditaţilor în cea de a doua.
46
 În dreptul vest-german, se poate declara falimentul asociaţilor într-o societate, în nume colectiv
sau în comandită falită, numai dacă se cere expres şi numai dacă sunt întrunite condiţiile falimentului
comercial faţă de respectivii asociaţi.
Cât priveşte societăţile anonime pe acţiuni sau cu răspundere limitată, falimentul acestora nu
priveşte nici pe membrii şi nici pe administratorii sau directorii lor, deoarece nu li se cere calitatea de
comercianţi, acestora din urmă aplicându-li-se, însă, decăderile antrenate de faliment.
După pronunţarea hotărârii judecătoreşti declarative de faliment, începe activitatea de
administrare a falimentului, care, pe lângă constatarea, conservarea şi întregirea activului, stabilirea
pasivului şi a masei credale, urmăreşte şi găsirea unor soluţii amiabile pentru satisfacerea creditorilor,
procedându-se numai în ultimă instanţă la lichidarea activului şi plata proporţională a acestora; la
această activitate participă judecătorul sindic, adunarea creditorilor uniţi în masa credală şi instanţa
judecătorească, având fiecare atribuţiile precis determinate prin lege.
Judecătorul sindic valorifică în calitate de reprezentant al comerciantului, orice drept menit să
întregească patrimoniul debitorului, verifică creanţele creditorilor, lichidează activul debitorului, sub
supravegherea instanţei de judecată şi plăteşte pe creditori.
Adunarea creditorilor exercită atribuţii privind asistarea verificării creanţelor, aprobarea
socotelilor prezentate de către sindic, acordarea moratoriului, încuviinţarea concordatului.
Instanţa de judecată – sub controlul căreia se desfăşoară toată procedura falimentului –
desemnează sau înlocuieşte pe judecătorul sindic, autorizează sau omologhează actele acestuia, acordă
ajutoare falitului persoană fizică, dispune închiderea sau redeschiderea procedurii falimentului,
încuviinţează moratoriul, omologhează concordatul, rezolvă contestaţiile etc.
Moratoriul este o instituţie în temeiul căreia se permite instanţei de judecată, ca la cererea
comerciantului cu firmă individuală – falit şi după consultarea adunării creditorilor, să suspende
executarea hotărârii judecătoreşti de declarare a falimentului.
Pentru admiterea moratoriului, comerciantul în cauză trebuie să facă dovada că încetarea
plăţilor se datoreşte unor evenimente deosebite, neimputabile lui, ca şi dovada solvabilităţii sale,
prezentând registrele sale regulat ţinute, bilanţul, lista creditorilor şi creanţelor acestora. Moratoriul se
fixează, în genere, pentru o perioadă de 6 luni în cadrul căreia debitorul trebuie să-i onoreze datoriile
sau să obţină amânări de la creditori, redobândind în acest scop dreptul de administrare şi dispoziţie
asupra bunurilor sale, dreptul de a sta în justiţie şi încetând cu privire la el şi toate decăderile personale
ca şi orice act de executare din partea creditorilor. Se poate aplica, de asemenea, şi instituţia
moratoriului prefalimentar care are ca efect împiedicarea temporară a declarării stării de faliment.

47
 Pentru societăţile comerciale falimentare, moratoriul – cu aceleaşi efecte şi proceduri, se
solicită de persoanele care reprezintă societatea conform statutului acesteia.
Concordatul este o convenţie intervenită între comerciantul falit şi masa creditorilor, potrivit
căreia falitul redobândeşte posesia activului său cu obligaţia de a-şi achita datoriile total sau în limitele
convenite, la termenele şi în condiţiile stabilite prin respectiva convenţie.
Concordatul este amiabil atunci când se încheie cu acordul tuturor creditorilor, producând
încetarea sau suspendarea procedurii falimentare.
Concordatul judiciar sau de masă intervine, în lipsa consimţământului unanim al creditorilor,
prin convocarea adunării generale a acestora de către judecătorul sindical, de către falit sau de către
creditorii însumând 1/4 din pasivul falimentului, şi se încheie cel puţin cu majoritatea creditorilor
verificaţi şi admişi, deţinători a 3/4 din totalul valoric al creanţelor – producându-şi efecte faţă de
întreaga masă credală.
Ca urmare a hotărârii judecătoreşti de omologare a concordatului, încetează starea de faliment,
comerciantul redobândeşte dreptul de dispoziţie şi administrare asupra patrimoniului său (mai puţin
dreptul de înstrăinare şi amanetare a fondului de comerţ), până la plata obligaţiilor prevăzute în
concordat, masa credală se desfiinţează şi creditorii pot urmări individual pe debitor.
Unele legislaţii reglementează şi concordatul prefalimentar care reprezintă convenţia încheiată
de debitor cu fiecare creditor în parte, înainte de declararea falimentului, fără participarea instanţei de
judecată şi urmăreşte înlăturarea pericolului deschiderii procedurii acestuia.
Se practică de asemenea şi concordatul „prin abandon”, încheiat cu adunarea creditorilor, prin
care falitul abandonează creditorilor bunurile sale în schimbul anulării totale sau parţiale a datoriilor.50
Concordatul se aplică şi societăţilor comerciale falite, dar după reguli deosebite.
În legislaţii mai noi se înregistrează tendinţa înlocuirii falimentului cu proceduri moderne de
redresare economică a întreprinderii sau de lichidare a bunurilor.51
Operându-se în cadrul acestor tendinţe o disociere între întreprinderi şi persoana
comerciantului, prima este supusă procedurii de reglementare judiciară şi lichidării bunurilor, iar cea
de a doua procedurii falimentului, redus la unele decăderi din drepturile civile şi politice.
În cadrul procedurii redresării, întreprinderea aflată în stare de încetare de plăţi dar viabilă şi cu
perspective de restabilire financiară şi economică, îşi păstrează conducerea şi administrarea numindu-
se însă de către instanţa judecătorească un administrator care o asistă în toate actele sale.

50
Vezi, pentru detalii, Tudor Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983,
p. 137-138.
51
Vezi, Legea franceză din 1967 care completează legea din 1966 cu privire la societăţile comerciale.

48
 Procedura lichidării bunurilor se dispune de către instanţa judecătorească competentă, dacă
procedura reglementării judiciare nu şi-a realizat finalitatea sau dacă nu există temeiuri serioase pentru
deschiderea acestei proceduri.
În cadrul acestor tendinţe noi de reglementare, interesante mai ales pentru societăţile
comerciale în stare de încetare de plăţi, masa credală dobândeşte personalitate juridică.
În sistemul common-law, instituţia complexă a falimentului prezintă o serie de particularităţi,
acesta fiind cunoscut ca bankruptcy.52
În lumina sistemului de common-law sunt supuse falimentului numai persoanele fizice. O
societate de persoane respectiv partenership (o limited partenership sau o general partenership), poate
fi declarată bankruptcy, dar hotărârea judecătorească pronunţată împotriva firmei echivalează cu o
hotărâre dată împotriva fiecărui asociat.
În caz de insolvabilitate a unei societăţi comerciale, persoană juridică, aceasta este supusă
procedurii lichidării – winding-up -, operaţie care presupune constatarea obligaţiilor societăţii,
vânzarea bunurilor sale şi repartizarea între creditori a sumelor astfel rezultate.
O persoană fizică comerciant poate fi declarată bankrupt numai dacă a săvârşit un act of
bankruptcy respectiv o declaraţie de insolvabilitate sau de încetare a plăţilor faţă de unul dintre
creditori, o dispoziţie frauduloasă în favoarea anumitor creditori, neexecutarea obligaţiilor în ciuda
unei somaţii judiciare, închiderea magazinelor sale şi dispariţia de la domiciliu.
Declararea ca bankrupt se face de către instanţa judecătorească la cererea comerciantului în
cauză sau a unuia dintre creditori, hotărârea având ca efect trecerea proprietăţii bunurilor acelui
declarat bankrupt, asupra reprezentantului creditorilor care le va deţine de trustee in bankruptcy.
Sesizată cu o cerere, instanţa judecătorească completată de un „receiving order” prin care
plasează bunurile comerciantului debitor sub paza unui official receiver, numit de către Board of trade.
Acesta este împuternicit să culeagă toate informaţiile privind comportamentul comerciantului şi
cauzele care au dus la falimentul lui, să prezideze adunările creditorilor supunându-le rapoarte asupra
stării afacerilor debitorului şi sugerând soluţiile ce se impun.
Creditorii au dreptul să desemneze (şi să revoce, dacă e cazul) un trustee, ale cărui puteri,
prevăzute de lege, sunt exercitate sub controlul lui Board of trade, fiind necesară, în anumite cazuri,
autorizarea din partea comisarilor numiţi de creditori.
Sistemul de common-law stabileşte o perioadă suspectă care începe cu doi ani înainte de
declararea falimentului. Actele săvârşite de comercianţi în această perioadă în folosul unui beneficiar

52
Reglementat în Anglia prin The Bankruptcy Act din 1914, modificată în 1926 şi, în S.U.A., printr-o lege federală din
1938.

49
de rea credinţă sau fără consideration53 (oarecum fără contraprestaţie) sunt anulabile; sunt de asemenea
anulabile plăţile făcute cu intenţia de a favoriza anumiţi creditori, dacă au fost efectuate în ultimele trei
luni premergătoare falimentului
O instituţie specifică sistemului de common-law în materie este „order of disharge” care se
pronunţă de instanţa judecătorească competentă, în cazul în care se constată că insolvabilitatea
comerciantului în stare de încetare de plăţi nu se datorează culpei sale; acesta nu implică
consimţământul creditorilor şi are ca efect libertatea debitorului de datoriile sale în măsura şi în
condiţiile stabilite de instanţă, el putând contracta liber şi dobândi bunuri; debitorul nu poate fi însă
liberat de obligaţii izvorâte din săvârşirea unei infracţiuni sau din violarea legilor fiscale sau a unui
trust.
În legătură cu instituţia falimentului se ridică şi problema determinării legii care trebuie să
guverneze pronunţarea acestuia, dat fiind faptul că societatea comercială îşi are sediul într-o ţară şi
obligaţiile neonorate pot fi domiciliate în alte ţări, unde se găsesc creditori. Or, între legislaţiile
diferitelor ţări există mari diferenţe de materie.
În doctrină se confruntă în această privinţă două teorii, respectiv teoria unităţii şi universităţii
falimentului şi teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentelor.
Potrivit teoriei unităţii şi universalităţii falimentului, acesta trebuie să se pronunţe de tribunalul
domiciliului sau stabilimentul principal al debitorului, potrivit legii sale, acesta deoarece falimentul are
caracter unitar, hotărârea producându-şi efecte în orice ţară s-ar afla bunurile falitului şi faţă de toţi
întrucât falimentul are caracter universal, referindu-se la toate bunurile comerciantului în stare de
încetare de plăţi.
Potrivit teoriei pluralităţii şi teritorialităţii falimentelor urmează a se pronunţa atâtea falimente
câte sunt necesare în raport de numărul ţărilor unde debitorul are să fie un stabiliment, fie bunuri, fie
creditori ce se pot adresa instanţelor locale; fiecare faliment este independent şi nu produce efecte în
afara teritoriului ţării în care a fost pronunţat.
Practica internaţională în materie optează tot mai mult pentru supunerea falimentului legii în
vigoare la domiciliul comerciantului persoană fizică, respectiv la sediul social al societăţii comerciale,
făcând aplicarea teoriei universalităţii.54

53
Vezi, pentru explicitate, Dicţionar juridic de comerţ exterior, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1985, p. 107-108.
54
Vezi, pentru detalii, T. Popescu, op.cit., p. 139-142.

50
 CAPITOLUL V
CO TRACTUL DE COMERŢ I TER AŢIO AL

1. oţiunea de contract de comerţ internaţional

1. Definiţie. În economia dreptului român, instituţia contractului de comerţ internaţional nu
cunoaşte o definiţie de sinteză, ci una demonstrativă, enunciativă, având această natură orice contract
marcat prin existenţa concomitentă a celor două trăsături, respectiv comercialitatea şi
internaţionalitatea. În această lumină, contractele care se încheie cu prilejul introducerii sau scoaterii
din ţară prin colete sau de către călători, în condiţiile legii, a unor bunuri de uz personal sau familial,
deşi prezintă elemente de extraneitate, nu sunt acte de comerţ internaţional, deoarece sunt lipsite de
caracter comercial.
Potrivit legislaţiei române, este contract de comerţ internaţional contractul comercial încheiat
cu străinătatea sau pe pieţe străine.55
2. Clasificări. Contractele mde comerţ internaţional, multiple, variate şi în continuă
diversificare în condiţiile intensificării schimbului mondial de valori materiale şi spirituale şi ale
dezvoltării activităţii de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, sunt susceptibile de
numeroase clasificări particularizate în raport cu criteriile reţinute.
A. În funcţie de subiectele de drept interesate, distingem contracte de comerţ internaţional
încheiate între parteneri cu calităţi şi natură juridică similară, respectiv între persoane fizice şi juridice
din diferite state şi contracte denumite state contracts încheiate între state şi entităţi ale ordinii de drept
intern, având o naţionalitate străină.56
Această clasificare prezintă interes sub aspectul metodei de reglementare a raporturilor juridice
respective, diferită de la o categorie la alta.
B. În funcţie de obiectul de reglementare, distingem:

55
Vezi, B.Ştefănescu, I.Rucăreanu, op.cit., p. 67-68.
56
Vezi, O.Căpăţână, Caracteristiques des contrats, conclus entre etats et personnes de nationalite etrangere, în R.R.E.I., nr.
2/1984.

51
 a) contracte translative de drepturi, respectiv contracte de livrare de materii prime, materiale şi
produse precum vânzarea comercială, licitaţia, consignaţia, contrapartida, cesiunea de drepturi,
schimbul şi contracte prin care se transferă temporar dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat,
precum contractele de licenţă de brevete de invenţie, de mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu ori
de programe de informatică;
b) contracte de prestare de servicii, precum transport, depozit, mandat, comision, consulting –
engineering, servicii bancare, asigurări etc.;
c) contractele de executare de lucrări precum antrepriza, construcţii-montaj industrial;
d) contractele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională;
e) contractele de aport valutar, precum contractele de import destinat reexportului, operaţiunile
speculative realizate prin burse sau prin arbitraj valutar bancar etc.
C. În funcţie de durata de valabilitate a contractului, distingem între contracte de comerţ
internaţional de scurtă durată şi contracte de comerţ internaţional de lungă durată.
Contractele de comerţ internaţional pe termen scurt constituie în general o excepţie fiind
încheiate pentru vânzare de mărfuri conjuncturale, ori operaţii de aport valutar, ori, în fine, pentru
prestări de servicii ocazionale. Regula o constituie, însă, contractele de comerţ internaţional pe termen
lung.
În conformitate cu practica generală, contractele de comerţ internaţional de lungă durată se
încheie de regulă după cum urmează:
a) contractele de lungă durată, de regulă, pe perioade de 5 ani sau mai mari;
b) contractele pentru importul materiilor prime de bază se stabilesc astfel încât să asigure
aprovizionarea acestora pe perioade de 15-25 ani;
c) contractele de cooperare economică internaţională pentru lucrări de mărfuri, coproducţie,
prestări de servicii şi executări de lucrări în condiţii de reciprocitate, se stabilesc îndeosebi
pe perioade de 10-15 ani;
d) contractele de cooperare pentru construirea şi exploatarea în comun cu partenerul străin de
obiective economice noi precum şi pentru modernizarea de unităţi existente în industrie,
agricultură şi alte ramuri sau pentru realizarea de acţiuni comerciale pe terţe pieţe se
stabilesc pe întreaga perioadă de realizare a obiectivului cooperării.
Clasificarea contractelor de comerţ internaţional în raport de durata lor de valabilitate are
semnificaţii sub aspectul conţinutului contractelor pe termen lung şi al clauzelor de menţinere a
echilibrului economic şi financiar între prestaţiile partenerilor.

52
 D. În funcţie de complexitatea operaţiilor juridice componente, şi de regimul lor juridic,
contractele de comerţ internaţional se clasifică în contracte clasice sau tradiţionale şi contracte
moderne sau complexe.
Contractele tradiţionale, de regulă contracte unitare, sunt contracte numite, reglementate de
legislaţiile civile şi comerciale ale diferitelor state. Astfel de contracte tradiţionale de comerţ
internaţional sunt: vânzarea, transportul, schimbul, mandatul, comisionul, antrepriza, expediţia,
asigurările.
Contractele moderne reprezintă operaţii complexe de comerţ internaţional care, fiind o creaţie
relativ recentă a practicii internaţionale, nu au, de regulă, reglementări proprii în legislaţiile civile şi
comerciale naţionale, sau sunt reglementate doar de legislaţia câtorva state, ori, în sfârşit, îşi găsesc
reglementare numai în instrumente internaţionale interstatale pe cale de perfectare. Astfel de contracte
moderne de comerţ internaţional sunt: contractul de leasing, lease-back, de factoring, de know-how, de
consulting-engineering, de turism, de export complex.
3. Caracteristici Contractul de comerţ internaţional se caracterizează, din punct de vedere strict
juridic, ca un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, de regulă, care se particularizează cât priveşte
executarea obligaţiilor părţilor în raport de contractul civil corespunzător. Astfel, de regulă, în absenţa
unor prevederi contrare, plata în contractul comercial este portabilă, făcându-se deci la sediul
creditorului; de asemenea, ajungerea la termen valorează de drept punere în întârziere, nemaifiind
necesară, în acest scop, implicarea unei instanţe judecătoreşti; instanţele judecătoreşti nu pot acorda
termene de graţie contractuale care sunt afectate de termen nu pot fi executate după împlinirea
acestuia, contractul desfiinţându-se de drept, în favoarea celeilalte părţi, afară de cazul când aceasta
optează pentru executare; părţile contractante au obligaţia de a colabora permanent între ele în vederea
executării întocmai a obligaţiilor asumate, comunicându-şi în acest scop, de îndată, orice împiedicări
sau întârzieri intervenite în executare şi luând toate măsurile adecvate pentru diminuarea pagubelor, ce
s-ar putea astfel înregistra; datoriile lichide şi exigibile de sume de bani produc dobânzi de plin drept;
executarea obligaţiilor contractuale se face, de regulă, în natură, neadmiţându-se, în genere, darea de
plată sau executarea prin echivalent, spre exemplu.57

2.Conţinutul contractului de comerţ internaţional

1. Principiul libertăţii de voinţă în comerţul internaţional. Reglementarea contractului de
comerţ internaţional este dominată de acţiunea principiului libertăţii de voinţă a plăţilor, în temeiul
57
Vezi, pentru detalii, N.Ghimpa, Curs de drept civil şi comercial al statelor capitaliste, Bucureşti, A.S.E., 1970, p. 320-
328.

53
căruia contractanţii sunt liberi, în limitele date de ordinea juridică şi de uzurile cinstite, să încheie orice
fel de contracte, să stabilească prin voinţa lor concordantă clauzele pe care contractul încheiat urmează
să le cuprindă precum şi efectele pe care le va produce aceasta, să-l modifice sau să-l desfacă.
Principiul libertăţii contractuale este consacrat într-un fel sau altul, de toate sistemele contemporane de
drept.
În dreptul roman, acesta îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art. 969 Cod civil, potrivit căruia
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” prin ele neputându-se însă deroga
„de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (art. 5 Cod civil).
În domeniul comerţului internaţional în accepţiunea sa cea mai largă, libertatea contractuală are
o sferă de cuprindere mai mare decât în cel al relaţiilor economice interne, întrucât părţile la un
contract de comerţ exterior pot opta în favoarea unei anumite jurisdicţii, pot desemna legea aplicabilă
respectivelor raporturi contractuale, pot include clauze de atenuare sau agravare a răspunderii
patrimoniale pentru executare necorespunzătoare sau neexecutare a obligaţiilor asumate.
2. Cuprinsul contractului de comerţ internaţional. În general, contractul de comerţ internaţional
încheiat prin acordul părţilor trebuie să cuprindă, în funcţie de specificul operaţiei de comerţ exterior,
în principal:
a) identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi determinarea obiectului contractului;
b) durata contractului, termenele şi locul de executare a obligaţiilor, modalităţile de recepţie şi
de rezolvare a eventualelor reclamaţii;
c) preţul şi modalitatea de plată, măsurile pentru prevenirea unor eventuale deprecieri monetare;
d) garanţiile privind calitatea mărfii, condiţiile de ambalaj, marcare şi etichetare, expediere şi
transport;
e) clauze asiguratorii corespunzătoare, ţinând seama de tendinţele conjuncturii externe şi
interesele partenerilor;
f) răspunderile contractuale ale părţilor, legislaţia aplicabilă şi jurisdicţia competentă, precum şi
orice alte clauze necesare convenite de către părţi.
Contractul de comerţ internaţional trebuie, de asemenea, să cuprindă data întocmirii înscrisului,
prin aceasta înţelegându-se ziua, luna, anul redactării precum şi locul confecţionării instrumentului
scris constatator.
Dintre clauzele contractuale, impun o analiză mai detaliată clauzele de menţinere a valorii
contractelor şi clauzele de adaptare a contractului de comerţ internaţional, clauze prezente îndeosebi în
contractele pe termen lung.

54
 I. Clauzele de menţinere a valorii contractului au în vedere prestaţiile monetare şi urmăresc
stipularea modului de repartizare a riscului valutar între părţile la contractul de comerţ internaţional.
Acestea sunt: clauzele de indexare, clauzele de opţiune asupra monedei liberatorii, clauzele de variaţie
a schimbului.
a) Manite să evite dificultăţile provocate de variaţia preţurilor, clauzele de indexare prevăd
legarea preţului contractual ori a altor sume prevăzute în contract, în genere, materii energetice
exprimate în unităţile de măsură uzuale.
În temeiul clauzei de indexare, vechiul preţ (sau sumă) înscris în contract este înlocuit automat,
fără intervenţia părţilor, printr-un preţ nou, în funcţie de etalonul convenit, procedându-se deci la
menţinerea nivelului relativ al preţului şi nu la revizuirea acestuia.
Încă de la încheierea contractului, părţile au posibilitatea de a lega sumele înscrise în acesta,
reprezentând drepturile şi respectiv obligaţiile contractanţilor, de un etalon monetar precum moneda
creditorului, moneda debitorului, moneda unei terţe ţări, un denominator comun legal internaţional al
valorilor monetare, respectiv aurul monetar, una din monedele utilizate în mod frecvent în schimburile
comerciale internaţionale – dolarul S.U.A., lira sterlină, marca vest-germană, francul elveţian.
b. Clauza de opţiune a monedei liberatorii numită şi clauze de monede multiple urmăreşte
menţinerea valorii contractului pe termen lung prin exprimarea preţului în mai multe monede, la
cursurile de schimb din momentul încheierii instrumentului obligaţional, beneficiarul clauzei având
posibilitatea de a opta, la data scadenţei, asupra monedei în care urmează a se efectua plata preţului.
Această clauză are o acţiune automată, neimplicând intervenţia părţilor în scopul revizuirii preţului sau
acordul de voinţă pentru stabilirea mijlocului de plată.
c) Clauza de variaţie a schimbului, cunoscută şi drept clauză de asigurare contra riscului
valutar,58 urmăreşte să apere părţile la contractul de comerţ internaţional împotriva riscului rezultat din
variaţia parităţii monedei de plată în raport de monede de cont convenită de comun acord, precizând
modul în care contractanţii îşi vor executa obligaţiile constând din sume de bani în eventualitatea
modificării valorii valutei în care s-a perfectat contractul (respectiv în caz de devalorizare sau
revalorizare). Această clauză a îmbrăcat mai multe forme precum clauza de aur, clauza valutară sau
monovalutară, clauza multivalutară, clauza D.S.T., clauza E.C.U.
clauza aur prezentă mai ales în contractele de comerţ internaţional de mare amploare, prevede
obligaţia debitorului de a-şi achita datoriile în monedă aur sau de a determina volumul acestora în
funcţie de valoarea aurului considerat ca etalon. Larg utilizată în perioada etalonului aur, dar şi în

58
Vezi, pentru detalii, T.R.Popescu, op.cit., p. 198; B.Ştefănescu, O.Căpăţână şi colectiv, Dicţionar juridic de comerţ
exterior, p. 82-83.

55
perioada postbelică a mecanismelor de cursuri fixe ale sistemului monetar internaţional, clauze aur este
astăzi tot mai puţin utilizată datorită fluctuaţiilor masive ale preţului metalului galben pe piaţa liberă.
Clauza valutară sau monovalutară este clauza prin care părţile convin ca, în cazul modificării
cursului de schimb al valutei de plată în raport de o altă valută considerată valută de referinţă sau de
calcul, apreciată ca stabilă, debitorul să achite suma datorată în funcţie de această modificare; aşadar,
ajustarea sumei de plată operează automat, riscul valutar fiind preluat de debitor.
Clauza multivalutară are în vedere mai multe valute de referinţă grupate într-un coş valutar,
menţionând expres valutele care constituie coşul valutar, modul în care se calculează modificările
cursului valutei de plată faţă de valutele coşului şi eventualele schimburi în structura acestuia ori în
prevederile de calcul.
Această clauză, deşi mai complicată, asigură o stabilitate sporită valorii contractului de comerţ
internaţional pe termen lung în care este inserată. Clauza D.S.T. (Drepturi Speciale de tragere) este o
formă particulară a clauzei multivalutae, prin care coşul de valute de referinţe şi modalitatea de calcul a
modificărilor de curs sunt prestabilite prin menţiunea că unitatea de raportare sunt D.S.T. ale căror
cotaţii zilnice se publică în buletinele F.M.I. În practica internaţională, în funcţie de naţionalitatea
partenerilor contractuali, de regulă, se folosesc şi alte clauze similare clauzei D.S.T. precum clauze
E.C.U. (European Currency Unit – unitate de cont europeană) sau clauza E.U.R.C.O. (European
Composite Unit – unitatea europeană compusă), clauze care folosesc coşuri valutare având ca valute de
referinţă unităţi de cont apărute relativ recent în relaţiile valutar financiare internaţionale.
II. Clauze de adaptare59 a contractului de comerţ internaţional pe termen lung la condiţiile noi
survenite pe durata sa de valabilitate se referă la întreaga economie a acestuia şi prevăd dreptul părţii
interesate de a cere cocontractantului renegocierea contractului spre a-l pune de acord, prin voinţa lor
comună, cu noile împrejurări astfel încât executarea prestaţiilor să asigure atingerea scopului economic
avut în vedere în atingerea contractării. Sunt cuprinse în această categorie clauza ofertei concurente,
clauza clientului cel mai favorizat, clauza de hardship, clauza de revizuire a preţului.
a) Clauza ofertei concurente permite uneia dintre părţile de contract – de regulă cumpărătorului
– să obţină de la cealaltă parte alinierea contractului anterior încheiat la oferta mai avantajoasă făcută
de un terţ în cursul executării contractului iniţial. În temeiul acestei clauze, partea care a primit de la un
terţ o ofertă de contractare mult mai avantajoasă decât condiţiile prevăzute în contractul peeexistent cu
privire la acelaşi obiect contractual, este obligată să comunice elementele mai convenabile ale acestei
oferte contractantului iniţial. În caz că acesta acceptă condiţiile din oferta concurentă, contractul iniţial

59
Vezi, pentru detalii, T.R. Popescu, op.cit., p. 185-186.

56
se modifică în mod corespunzător şi se execută în noile condiţii. Dacă refuză acceptarea condiţiilor din
oferta concurentă, contractul iniţial se reziliază sau se suspendă conform înţelegerii dintre părţi – şi
beneficiarul clauzei ofertei concurente poate încheia un alt contract pentru respectiva prestaţie cu terţul
ofertant.
Clauza ofertei concurente este utilizată mai ales în contractele de lungă durată pentru
aprovizionarea cu materii prime şi permite cumpărătorului – spre exemplu – să adapteze contractul la
schimbările de pe piaţă putându-se aproviziona în condiţii mai bune, respectiv la un preţ mai mic, sau
cu materii prime de o calitate superioară. Dar, clauza ofertei concurente poate fi stipulată şi în favoarea
vânzătorului care – prin mecanismul acesteia – poate ajunge să vândă la un preţ mai ridicat decât preţul
contractului iniţial.
Alinierea contractului iniţial la condiţiile din oferta concurentă se realizează potrivit convenţiei
părţilor fie prin adoptarea acestor condiţii de către cocontisectant, fie prin negocierea între partenerii
iniţiali a unor noi condiţii de executare, chiar mai avantajoase. Punerea în aplicare a clauzei ofertei
concurente presupune uneori intervenţia unui terţ, arbitru de pildă, care să aprecieze dacă şi în ce
măsură oferta terţului este mai avantajoasă în totalitate (preţ, calitate, termene, cantitate), decât
condiţiile din contractul iniţial şi, deci, dacă reprezintă o ofertă concurentă care poate duce la adaptarea
acestui contract.
Mecanismul clauzei ofertei concurente implică stabilirea unei proceduri de notificare conform
căreia părţile să-şi comunice în scris, eventual în anumite termene, existenţa ofertei concurente,
hotărârea de a accepta sau nu condiţiile din ofertă, intenţia de a rezilia sau suspenda contractul. Întrucât
clauza ofertei concurente poate duce la încetarea raporturilor contractuale iniţiale, i s-a adus în practică
unele corective precum stabilirea unui interval de la încheierea contractului în cadrul căruia nu poate fi
invocată, sau a frecvenţei cu care poate fi invocată (inclusiv în ce perioadă a anului), ca şi a unui
minim de avantaje pe care trebuie să le cuprindă oferta eventuală a terţului pentru a negocia adaptarea
contractului.
b) Clauza clientului cel mai favorizat obligă pe una dintre părţile la un contract comercial pe
termen lung – de regulă vânzătorul – să acorde în viitor celeilalte părţi contractante condiţiile mai
favorabile pe care le-ar acorda ulterior unui terţ printr-o operaţiune comercială similară contractată cu
acesta.
Clauza clientului cel mai favorizat are o aplicaţiune automată cât priveşte pe cocontractantul în
favoarea căruia se stipulează; din momentul în care au fost acordate unui terţ – printr-un contract
similar – condiţii mai favorabile (preţ sau termene de livrare mai avantajoase, calitate sau cantitate

57
superioară), aceste condiţii urmează să se aplice, din acelaşi moment, şi partenerului din contractul
iniţial.
Clauza clientului cel mai favorizat, prezentă mai ales în contractele de aprovizionare pe termen
lung, dar şi în contractele de concesiune, de cesiune de licenţe sau alte contracte de transfer de
tehnologie – are drept finalitate adaptarea contractului respectiv la evoluţia pieţei şi evitarea
dezavantajării unei părţi contractante în raporturile cu concurenţa.
Această clauză presupune obligaţia părţii care o acordă să notifice celeilalte părţi faptul că a
contractat o altă operaţie comercială similară, acordând condiţii mai avantajoase unui terţ
cocontractant.
Procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat impune stabilirea modului
de notificare către beneficiarul clauzei, a modului de control asupra momentului şi condiţiilor de
încheiere cu terţul a contractului nou cu condiţii mai avantajoase, precum şi a modului de soluţionare a
eventualelor divergenţe dintre părţi în legătură cu aprecierea condiţiilor considerate mai favorabile. În
practică, părţile pot aduce corective clauzei clientului cel mai favorizat precizând – spre pildă –
minimul de diferenţe ce trebuie să existe între condiţiile comparate, ori spaţiul teritorial de provenienţă
al clienţilor terţi ce pot fi luaţi în considerare.
c) Clauza de „hardship” prevede obligaţia părţilor la un contract de comerţ internaţional pe
termen lung de a-l adapta cu promptitudine şi în spirit de echitate, pe cale de negociere ori printr-o
procedură de conciliere sau arbitrală, dacă, ulterior încheierii contractului apar împrejurări
extraordinare neimputabile contractanţilor, imposibil de prevăzut la momentul contractării, care
afectează substanţial echilibrul economic şi financiar al contraprestaţiilor, astfel încât pentru una dintre
părţi executarea prestaţiei devine extrem de oneroasă.
Clauza de hardship are ca finalitate restabilirea echilibrului prestaţiilor contractuale în pofida
unor împrejurări care ar modifica elementele originare care au determinat acordul de voinţă al
partenerilor la contract; ea are în vedere numai ivirea unor împrejurări extraordinare, imprevizibile,
care scapă controlului rezonabil al părţilor contractante, nu pot fi imputate acestora şi, concomitent,
produc modificări substanţiale ale condiţiilor iniţiale luate în considerare în momentul încheierii
contractului astfel încât echilibrul contractual este rupt, prestaţia uneia dintre părţi devenind atât de
oneroasă şi gravă pentru aceasta încât executarea ei ar fi inechitabilă în noile circumstanţe.
Partea care consideră că se află în situaţie de hardship, împrejurările în care operează clauza
fiind întrunite, are obligaţia de a le notifica de îndată celeilalte părţi, împreună cu toate informaţiile şi
datele de care dispune şi care ar fi rezonabil necesare spre a justifica pretenţia sa, făcând totodată şi
propuneri pentru restabilirea echilibrului contractual.
58
 Cealaltă parte este obligată ca, într-un anumit termen, stipulat în clauză, să accepte propunerea
făcută, să facă altă propunere pentru remedierea situaţiei create provocând o consultare în acest scop cu
partea contractantă, fie să respingă propunerea avansată dacă, după părerea sa, pretinsa stare de
hardship nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în contract spre a fi considerată astfel.
Părţile de contract au obligaţia să acţioneze în comun spre a ajunge la o înţelegere în cadrul
termenului stipulat şi care curge de la data notificării. Dacă părţile nu pot ajunge la un consens asupra
existenţei inechităţii ori asupra măsurilor de urmat spre a o remedia în termenul prevăzut, se va recurge
pentru soluţionare la procedura de conciliere şi, în final, la cea de arbitraj conform prevederilor
contractuale.
În cazul în care arbitrajul decide că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru adaptarea contractului,
acesta rămâne valabil şi urmează a fi executat, în condiţiile în care a fost încheiat. Dacă însă procedura
prevăzută în contract – de conciliere sau de arbitraj – admite existenţa situaţiei de hardship, părţile sunt
ţinute să procedeze la negocieri pentru modificarea contractului în vederea restabilirii echilibrului
contraprestaţiilor, Părţile pot împuternici instanţa de arbitraj – prin clauza arbitrală – să procedeze la
adaptarea contractului, sau pot conveni, ca, în cazul în care nu se înţeleg asupra modului de aliniere a
contractului la noile circumstanţe, acesta să fie reziliat de plin drept.
Clauza de hardship este diferită de clauza de forţă majoră, prima urmărind actualizarea
contractului de lungă durată, în timp ce a doua – prezentă în orice contract – duce la exonerarea de
răspundere a părţii afectate de evenimentul imprevizibil şi insurmontabil, obstacol absolut în
executarea obligaţiei.
d) Clauza de revizuire a preţului, cunoscută şi drept clauza de escaladare a preţului sau clauza
de preţ mobil, urmăreşte să apere părţile unui contract de comerţ internaţional pe termen lung de
consecinţele negative ale fluctuaţiilor exagerate ale preţurilor mondiale ale materiilor prime, energetice
sau serviciilor şi, mai ales, ale creşterii acestora ca rezultat al inflaţiei şi crizei economice.
Clauza de revizuire a preţului permite creditorului să obţină modificarea preţului contractului în
raport cu preţurile practicate în ziua executării plăţii. Clauza de revizuire a preţului practicată mai ales
în contracte internaţionale de export complex pe credit sau de construcţii montaj, prospecţiuni
geologice, îmbunătăţiri funciare, are drept consecinţe recalcularea automată a preţului contractual în
funcţie de indicele preţurilor din ţara cumpărătorului sau de pe piaţa internaţională, conform convenţiei
contractanţilor.
Clauza primului refuz – prevede obligaţia uneia dintre părţile la contract de a propune ulterior
celeilalte părţi eventuala contractare a unei noi operaţiuni comerciale înainte de a o încheia cu un terţ

59
anume: dacă partea căreia i se face propunerea refuză oferta, ofertantul are libertatea de a contracta
operaţiunea comercială respectivă cu orice terţ.
Clauza primului refuz nu urmăreşte adaptarea unui contract preexistent ci are în vedere o
operaţie contractuală nouă, fiind menită să ducă la extinderea relaţiilor dintre parteneri, acordând unuia
dintre ei un drept de preferinţă asupra unor operaţiuni comerciale viitoare, favoare determinată de
relaţiile contractuale anterioare care au creau un climat de colaborare şi încredere mutuală.
Clauza primului refuz poate fi prevăzută cu privire la orice operaţiune comercială viitoare sau
numai la o anumită categorie de asemenea operaţiuni, acestea urmând a fi oferite beneficiarului clauzei
spre contractare sau numai după negociere prealabilă cu un terţ.
Aplicarea clauzei primului refuz presupune – între altele – convenirea între partenerii la
contractul iniţial a unei proceduri de comunicare a intenţiei de a contracta o nouă operaţiune, a deciziei
beneficiarului clauzei de a accepta sau nu oferta de contractare, ca şi a criteriilor de comparare a
condiţiilor negociate cu un terţ.
În cazul în care, ignorând clauza primului refuz, ofertantul ar contracta operaţia comercială
nouă cu un terţ, beneficiarul clauzei care nu a fost consultat are dreptul la despăgubiri egale cu câştigul
nerealizat din cauza neîncheierii cu el a contractului nou.60

3.Formarea contractului de comerţ internaţional

Încheierea contractului de comerţ internaţional presupune realizarea acordului de voinţă între
parteneri care se pot afla în prezenţă sau separaţi de mari distanţe.

Cât priveşte formarea contractului de comerţ internaţional între prezenţi, aceasta nu ridică
probleme deosebite deoarece contractul se va perfecta în momentul stabilirii acordului de voinţă
exprimat prin depunerea semnăturilor pe înscris, iar locul încheierii va fi locul desfăşurării negocierilor
dintre parteneri.
Specifică comerţului internaţional este însă soluţia în care părţile se găsesc separate prin mari
distanţe, contractul perfectându-se la telefon sau prin corespondenţă.
Când contractul se încheie la telefon, practica internaţională în materie apreciază că acesta se
perfectează în momentul în care are loc convorbirea telefonică care marchează realizarea acordului de
voinţă, locul încheierii fiind sediul părţii ofertante dacă ne situăm pe tărâmul dreptului neo-latin, sau
sediul părţii acceptate – dacă ne plasăm în domeniul sistemului de common law.

60
Vezi, B.Stefănescu, O.Căpăţână şi colectiv, Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică 1986, p. 85.

60
 Probleme mai dificile apar dacă se încheie contractul prin corespondenţă, deoarece adeseori se
scurg intervale de timp apreciabile între emiterea ofertei şi formularea acceptării, manifestările de
voinţă ale părţilor fiind succesive. Determinarea momentului încheierii contractului angajează mari
interese practice întrucât marchează începutul curgerii termenelor, punctul de plecare al obligaţiilor
părţilor şi, în plus, în funcţie de momentul încheierii contractului se precizează locul perfectării
izvorului obligaţional care are relevanţă pentru determinarea legii aplicabile contractului de comerţ
internaţional.
Dreptul comparat cunoaşte patru teorii61 cu privire la determinarea momentului şi, implicit,
deci, a locului formării contractului între absenţi, respectiv – teoria declaraţiunii, teoria expediţiunii,
teoria recepţiunii şi teoria informaţiunii grupate, în ultimă instanţă, în două mari sisteme: a)sistemul
declaraţiunii cu varianta sa, expediţiunea şi b) sistemul recepţiunii cu varianta sa, informaţiunea.
Potrivit teoriei declaraţiunii, contractul între absenţi se consideră încheiat în momentul în care
acceptantul, luând cunoştinţă de conţinutul ofertei exteriorizează, declară acordul său deplin cu acesta.
Ca variantă, teoria expediţiunii consideră încheiat contractul între absenţi, în momentul în care
acceptantul, care a luat cunoştinţă de conţinutul ofertei, expediază prin poştă acceptarea, data încheierii
actului obligaţional fiind data înscrisă în ştampila serviciului de cartare al oficiului poştal de la sediul
acceptantului.
Teoria expediţiunii a fost consacrată mai ales de instanţele judecătoreşti din statele cu sistem de
drept anglo-american.
În conformitate cu sistemul declaraţiunii – expediţiunii, propriu dreptului anglo-american –
locul formării contractului între absenţi este locul suprapunerii acceptării cu oferta, respectiv sediul
acceptantului.
Potrivit teoriei recepţiunii, contractul între absenţi se consideră încheiat în momentul în care
acceptarea parvine ofertantului, data încheierii fiind – în genere – data înscrisă în ştampila serviciului
de cartare al oficiului poştal de la sediul ofertantului. Ca variantă a acestei teorii, informaţiunea
consideră încheiat contractul între absenţi în momentul în care acceptarea ajunge la cunoştinţa efectivă
a ofertantului.
În sistemul recepţiunii cu varianta sa informaţiunea – caracteristic, mai ales, dreptului
continental, locul formării contractului între absenţi este considerat a fi sediul ofertantului, respectiv
locul unde cele două voinţa coexistente se suprapun efectiv.

61
Vezi, pentru detalii, T.R. Popescu, op.cit., p. 168 şi urm.

61
 Dreptul român consacră teoria informaţiunii. Astfel, conform art. 35 Cod comercial „contractul
sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoştinţa
propuitorului (ofertantului n.n.) în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului
propunerii (ofertei) şi acceptării, după natura contractului.” Soluţia, reţinută şi de codul civil, a fost
aplicată constant şi în practica Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie a României şi a fost reconfirmată de art. 84 din Legea 105 din 1992.
Prin derogare de la regula generală menţionată prin art. 35 Cod comercial, ar.t 36 din acelaşi
cod devansează momentul încheierii contractului, făcându-l să coincidă cu data executării obligaţiilor
ce incumbă acceptantului. Astfel „când propuitorul (ofertantul) cere executarea imediată a contractului
şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut şi nici chiar necesat, după natura contractului, atunci
contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins, executarea lui”. În această ipoteză locul
încheierii contractului va fi situat la sediul acceptantului.
În această optică locul încheierii contractului este „sediul părţii de la care a pornit oferta fermă
de contractare ce a fost acceptată” (art. 70 alin. 2 din Legea 105/1992).
Alte legislaţii continentale – precum Codul civil german art. 130-, Codul elveţian al obligaţiilor
sau Codul civil italian, reţin, în materie, teoria recepţiunii.
În strânsă dependenţă cu momentul formării contractului între absenţi, se discută problema
revocării ofertei şi a acceptării.
Se admite, în genere că, dacă oferta este afectată de un termen ea nu poate fi revocată înăuntrul
acestuia; dacă oferta este fără termen, ea trebuie menţinută un interval de timp rezonabil, potrivit
naturii contractului, pentru ca acceptantul să-şi poată formula acordul său. În toate cazurile, se admite
posibilitatea de revocare a ofertei cu condiţia ca scrisoarea de revocare să ajungă la acceptantul înainte
de, sau odată cu oferta.
Cât priveşte acceptarea, aceasta trebuie formulată şi expediată în termenul prevăzut de ofertă
sau în termenul rezonabil dictat de natura contractului şi uzanţele comerciale. Se admite – în principiu
– că şi acceptarea poate fi revocată dacă scrisoarea de revocare ajunge la ofertant înainte, de, sau odată
cu acceptarea. De la acest principiu există o excepţie caracteristică practicii engleze. Întrucât în lumina
dreptului englez, poşta reprezintă pe destinatar,62 oferta şi respectiv acceptarea nu mai pot fi revocate
din momentul în care scrisorile respective au fost depuse la oficiul poştal. În acelaşi sens, practica
judecătorească din Noua Zeelandă a decis că odată ce acceptarea a fost depusă la poştă, telegrama

62
În acest sens, Anglia a formulat o rezervă în momentul ratificării Convenţiei poştale universale (la art. 57).

62
tinzând să revoce acest act unilateral „este ineficientă chiar dacă ajunge la solicitant înaintea acceptării
expediate prin scrisoare.”63

4.Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional

1. Principiul lex voluntatis. oţiune. Conţinut. Principiul Lex voluntatis reprezintă norma
conflictuală fundamentală de drept internaţional privat, potrivit căreia condiţiile de fond – cu excepţia
capacităţii părţilor – şi efectele obligaţionale ale contractului de comerţ internaţional sunt supuse legii
alese de către martenerii contractanţi.
În dreptul român, principiul lex voluntatis a fost consacrat legislativ recent, prin efectul
prevederilor art. 73 din Legea nr. 105 din 1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, potrivit căruia contractul este supus legii alese prin consens de părţi.
Până la menţionarea lui în lege, jurisprudenţa română, în mod constant, cu aprobarea doctrinei,
în absenţa unei prevederi legale contrare, a consacrat principiul lex voluntatis. De altfel, practica Curţii
de arbitraj comercial internaţional de la Bucureşti evidenţiază aplicarea fără excepţie a principiului
enunţat. În acest sens, în diferitele hotărâri de arbitraj pronunţate se precizează: „dreptul internaţional
privat român recunoaşte părţilor facultatea de a determina prin consens, în materia contractelor de
comerţ exterior legea aplicabilă – lex voluntatis – pe fond raporturilor lor juridice,”64 sau lipsa unei
clauze contractuale referitoare la legea aplicabilă raporturilor de comerţ exterior dintre părţi, acestea o
pot desemna printr-un acord ulterior, realizat în cursul dezbaterilor care au loc în instanţa arbitrală şi
consemnat în încheierea de şedinţă de la data respectivă.65
Recunoscut ca normă fundamentală de dreptul internaţional privat al covârşitoarei majorităţi a
statelor, principiul lex voluntatis, bazat pe egalitatea tuturor sistemelor naţionale de drept realizează în
fapt cea mai largă uniformizare de normă conflictuală, răspunzând optim imperativelor comerţului
internaţional; securitate şi previzibilitate.
Principiul lex voluntatis permite părţilor la contract să desemneze prin voinţa lor comună lex
contractus. Trebuie însă, precizat că, voinţa părţilor la un contract de comerţ internaţional de a
desemna lex contractus nu are valoare autonomă, independentă de orice sistem de drept, ci îşi găseşte
şi limitele tocmai în principiul lex voluntatis, normă conflictuală consacrată în sistemul de drept

63
Vezi, B.Ştefănescu, I.Rucăreanu, op.cit., p. 75.
64
Vezi, spre ex. Hot. Nr. 9 din martie 1965; Hot. Nr. 22 din 7 iulie 1970.
65
Vezi, Hot. Nr. 177 din 7 iulie 1978.

63
internaţional privat al forului. Admisibilitatea sau interzicerea opţiunii părţilor asupra legii aplicabile
fondului şi efectelor contractului depinde de dreptul internaţional privat al forului. Prin legea lui lex
contractus în aplicarea principiului lex voluntatis, părţile aleg de fapt o lege materială naţională sau
străină care urmează să guverneze contractul; deci, ca orice normă de drept internaţional privat,
principiul lex voluntatis are doar rolul de a determina legătura unui contract de comerţ internaţional cu
dreptul material al unui anumit stat.66
Potrivit principiului lex voluntatis, însă, rolul decisiv în desemnarea legii contractului revine
voinţei concordante a părţilor contractului de comerţ internaţional respectiv.
Principiul lex voluntatis aplicabil contractelor de comerţ internaţional în măsura constatării sale
în dreptul internaţional privat al forului este limitat însă, ca acţiune, de normele de drept material
uniform adoptate de statul forului, norme care suprimă tocmai conflictele de legi pe care principiul
enunţat este chemat să le soluţioneze.
Principiul lex voluntatis permite părţilor la un contract de comerţ internaţional să procedeze la
electio juris. Această alegere a legii aplicabile se poate face expres sau tacit, dar trebuie să fie
neîndoielnică; ea poate fi făcută direct, în cadrul înscrisului contractual pe care părţile l-au încheiat, dar
şi indirect, prin condiţiile generoase sau contractul model care completează contractul concret al
părţilor.
Aşa cum am arătat, în temeiul principiului lex voluntatis, păţrile la un contract de comerţ
internaţional pot alege prin voinţa lor comună legea aplicabilă fondului şi efecelor acelui contract. În
unele sisteme de drept facultatea părţilor de a desemna lex contractus este limitată la legile statelor care
au o anumită legătură, obiectivă sau semnificativă ori serioasă cu contractul respectiv: astfel Codul
comercial uniform adoptat de toate statele S.U.A. (cu excepţia statului Louisiana), consacrând pentru
prima oară principiul lex voluntatis limitează facultatea părţilor de a alege lex contractus la legile
statelor (federale sau străine) cu care contractul are o legătură rezonabilă, dreptul desemnat de
contractanţi trebuind „să fie acela al jurisdicţiei în care o porţiune semnificativă a încheierii sau
executării contractului are sau trebuie să aibă loc.”67 Cu titlu de excepţie, cel de al doilea Restatement
în materia conflictelor de legi, adoptat de Institutul de drept american, permite alegerea de către părţi
ca lex contractus a legii unui stat cu care contractul nu are o legătură substanţială, dacă există „un alt
temei rezonabil pentru această alegere.”68

66
Vezi, pentru detalii, B.Ştefănescu, I.Rucăreanu, op.cit., p. 79 şi urm.
67
Vezi Comentariul oficial sub secţia 1-105 din Codul Comercial Uniform, astfel cum a fost amendat în 1972, p. 8 şi urm.
68
Vezi Textul în Droit Polonais Contemporain, 1963, nr. 2, p. 103-117.

64
 Majoritatea sistemelor de drept însă permit părţilor la un contract de comerţ internaţional să
aleagă ca lex contractus orice lege în vigoare fără a condiţiona această alegere de existenţa vreunei
legături obiective a legii desemnate cu contractul respectiv. În această soluţie se porneşte de la
realitatea că legătura contractului cu legea unui anumit stat este esenţialmente internă, de natură
economică, comercială, iar principiul lex voluntatis este menit să permită părţilor să aleagă ca lex
contractus legea unui stat cu care contractul nu are raporturi aparente, dar care dă expresie tocmai
relaţiilor esenţiale de ordin economic sau financiar ori comercial.
Este de remarcat că între sistemele de drept ale statelor continentale, numai art. 25 al legii
poloneze de drept internaţional privat din 12 dec. 1965 prevede că, în materia obligaţiilor contractuale,
părţile pot supune raporturile lor juridice sistemului de drept pe care l-au ales, dacă acesta are o
legătură cu contractul. Nu este însă mai puţin adevărat că limitarea stabilită de dreptul polonez
facultăţii de alegere de către părţi a lui lex contractus a slăbit progresiv; astfel, dacă legea poloneză în
vigoare în 1926 prevedea ca legea aleasă de părţi să aibă o conexiune obiectivă cu contractul, putând fi
legea naţionalităţii părţilor, legea domiciliului acestora, legea locului de încheiere sau a locului de
executare a contractului şi legea locului de situare a bunurilor (art. 2), legea de drept internaţional
privat din 1965 se referă doar la o legătură oarecare, pentru ca atât Codul maritim polonez (art. 11, 1)
cât şi Codul navigaţiei aeriene al Poloniei (art. 12) să nu mai stabilească nici o limită facultăţii de
alegere de către părţi a legii contractului.
Legislaţiile de drept internaţional privat, în majoritate, recunosc nelimitat facultatea
cocontractanţilor de a alege lex contractus fără a impune condiţia suplimentară a existenţei unei
legături teritoriale între actul de comerţ internaţional şi statul legii desemnate. Menţionăm în acest
sens: art. 25 Cod civil italian din 1942, art. 25 Cod Civil italian din 1942, art. 25 Cod civil grec din
1946, art. 19; 1 Cod civil egiptean din 1948, art. 17 al legii austriece privind dreptul internaţional
privat din 19 iunie 1978.
În concluzie, majoritatea sistemelor de drept nu supun nici unei îngrădiri facultatea de electio
juris; orice opţiune a părţilor, chiar dacă atribuie incidenţă unei legi lipsite de conexiune efectivă,
aparentă cu contractul, este socotită valabilă.
În deplin acord cu asemenea soluţii consacrate de legislaţie şi confirmate de practica
judecătorească şi arbitrală din diferite state, convenţiile internaţionale, adoptate în spiritul dezvoltării
dreptului comerţului internaţional, consfinţesc principiul libertăţii părţilor de a alege lex contractus,

65
fără nici o condiţionare întemeiată de conexiunea materială, obiectivă a legii alese cu contractul
respectiv.69
Criteriile de ordin general care restrâng libertatea de alegere a legii de către părţile la contract
sunt frauda la lege şi ordinea publică în dreptul internaţional privat, limite generale ale aplicării legii
străine.70
Cât priveşte teoria retrimiterii, aceasta nu afectează aplicarea principiului lex voluntatis,
deoarece părţile la contractul comercial internaţional aleg ca lex contractus dreptul material al unei ţări,
iar nu întregul său sistem de drept, inclusiv normele conflictuale.71
2. ormele conflictuale subsidiare. În absenţa desemnării de către părţi a legii care să
guverneze fondul şi efectele contractului şi în lipsa unor norme uniforme imperative care să impună
lex contractus, aceasta trebuie identificată de fondul de jurisdicţie competent – instanţă judecătorească
sau de arbitraj.
Practica judecătorească mai veche din ţara noastră, confirmată şi de majoritatea doctrinei de
drept internaţional privat, a supus contractul ca element de extraneitate – în absenţa lui electio juris-
normei conflictuale lex loci contractus, respectiv legii locului unde actul juridic bilateral respectiv a
fost încehiat. De altfel, această soluţie jurisprudenţială şi doctrinară a fost confirmată şi de proiectele
codului civil elaborate în perioada interbelică. Astfel, potrivit art. 39 al Proiectului Codului Civil, în
versiunea sa din 1940, „contractul (internaţional) este guvernat în ceea ce priveşte cerinţele de fond şi
efectele lui, de legea locului unde părţile sau reprezentanţii lor l-au încheiat.” Acelaşi proiect, reţine ca
excepţie, de la principiul lex loci contractus, legea domiciliului comun al contractanţilor, menţionând
în art. 39 al.3 că „dacă nici unul din contractanţi nu-şi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe
teritoriul statului unde a fost încheiat contractul şi nici nu este naţionalul acelui stat, iar contractul nu
este privitor la un bun ce se află pe acest teritoriu, nici nu urmează să se exercite acolo şi nici nu a fost
încheiat într-un târg sau într-o bursă, cerinţele de fond şi efectele unui asemenea contract vor fi
guvernate, dacă este sinalagmatic, de legea domiciliului comun al contractanţilor; în aceleaşi condiţii
însă, contractul unilateral, va fi supus legii locului ales pentru executare, iar în lipsa unei asemenea
precizări, legii domiciliului debitorului.
Ca excepţie de la soluţiile conflictuale subsidiare lex loci contractus, lex loci executionis şi lex
debitoris, art. 40, din acelaşi proiect prevedea că se va aplica:

69
Vezi, Ph.Khan, La convention de la Haye sur la loi applicable aux ventes à caractère international d’objets mobiliers
corporels, în „Clumet”, 1966, nr. 2, p. 325.
70
Vezi, B.Ştefănescu, I.Rucăreanu, op.cit., p. 87-88; I.Filipescu. Drept internaţional privat, Universitatea Bucureşti, 1977,
p. 148-149.
71
Vezi, în acest sens, I.Filipescu, op.cit., p. 27.

66
 a) contractelor încheiate de un stat sau de o persoană juridică de drept public, legea acelui stat
sau a statului căruia aparţine persoana juridică;
b) contractelor de locaţiune a unui imobil, legea locului unde se află imobilul;
c) contractelor de asigurare, legea locului unde întreprinderea de asigurare îşi are sediul;
d) contractelor încheiate prin licitaţii publice, legea locului unde s-a ţinut licitaţia;
e) contractelor încheiate de avocaţi, notari sau alte persoane săvârşind acte profesionale, dacă
au drept obiect prestaţii de serviciu intrând în exerciţiul profesiunii, legea locului unde aceste persoane
profesează în mod obişnuit.
În materia contractelor de comerţ internaţional, strict, Curtea de arbitraj comercial internaţional
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, făcând aplicarea dreptului nostru internaţional
privat, a stabilit că, în ipoteza în care părţile la contract nu au ales lex contractus, determinarea acesteia
„urmează să fie făcută de instanţa de arbitrare, în funcţie de acele elemente care ar putea să indice
voinţa lor, tacită, cum ar fi locul încheierii contractului72 sau, în subsidiar, locul executării”.73
O altă soluţie subsidiară relevată de practica Curţii de Arbitraj de la Bucureşti este aceea a
aplicării legii prestaţiei caracteristice. În acest sens, instanţa de arbitraj a decis că un contract de
mandat „este supus, dacă părţile nu au stabilit nimic în această privinţă, legii locului unde mandatarul
îşi exercită împuternicirea”,74 de asemenea, aceeaşi instanţă a precizat că un contract de asigurare „este
supus, dacă părţile nu au stabilit nimic în această privinţă, legii statului unde se află sediul
întreprinderii de asigurare;75 şi, tot astfel, s-a decis că „cerinţele de fond şi efectele nu au convenit în
alt sens, legii ţării unde se execută obligaţiile vânzătorului, iar nu legii ţării în care se îndeplinesc
obligaţiile cumpărătorului”.76
Din cele arătate ca şi din analiza întregii practici a Curţii de arbitraj de la Bucureşti, rezultă că
aceasta, în absenţa determinării lui lex contractus de către părţi, a aplicat contractului de comerţ
internaţional ca norme conflictuale subsidiare, în primul rând lex loci contractus şi, în anumite cazuri,
lex loci executionis, înregistrându-se tot mai des tendinţa de a supune contractul comercial
internaţional dacă părţile prevăd astfel, „legii care prezintă cele mai semnificative legături cu
contractul, luându-se în considerare în acest scop locul de încheiere a contractului, locul de executare a

72
Vezi, Hot. C.A.B. nr. 15 din 19 mai 1971; Hot. Nr. 27 din 1 iunie 1973.
73
Vezi, Hot. Nr. 34 din 29 noiembrie 1959; Hot. Nr. 7 din 16 februarie 1973; Hot. Nr. 62 din 24 decembrie 1973.
74
Vezi, Hot. Nr. 8 din 30 martie 1968; Not. Nr. 45 din 5 februarie 1979.
75
Vezi, Hot. Nr. 139 din 19 august 1977.
76
Vezi, Hot. Nr. 24 din 30 iulie 1982.

67
obligaţiilor caracteristice şi orice alţi factori de legătură relevanţi pentru stabilirea conexiunii
contractului cu dreptul material al unui anumit stat.77
Această soluţie, a legii care prezintă cele mai semnificative legături cu contractul, face ca în
practica instanţei noastre de arbitraj pentru comerţul internaţional aplicarea normei conflictuale
subsidiare, dar nu generale şi prioritare, lex loci contractus să lase tot mai mult loc acţiunii normei
conflictuale a legii prestaţiei caracteristice, care dobândeşte astfel un caracter prioritar.
Practica fostei Curţi de arbitraj pentru comerţul exterior de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, şi-a găsit recent consfinţire legislativă prin prevederile art. 71 din Legea 105 din
1992, care menţionează expres că „în lipsa unei legi alese…, contractul este supus legii statului cu care
prezintă legăturile cele mai strânse”. Aceeaşi lege precizează că „se consideră că există atare legături
cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz,
domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar”.
Nu este mai puţin adevărat că principiul lex loci contractus continuă să rămână norma
conflictuală subsidiară de aplicaţiune imperativă generală. Astfel, art. 565 din Codul civil al Rusiei
precizează că raporturile juridice decurgând din contractele de comerţ internaţional sunt supuse legii
locului de încheiere a contractului, dacă părţile nu au prevăzut altfel.
De asemenea conform art. 79 din Legea 105 din 1992, „contractul care nu poate fi localizat în
funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi este supus, cât priveşte condiţiile de fond, legii
locului unde a fost încheiat”.
În alte sisteme de drept, precum cele de common law, în lipsă de electio juris, instanţa aplică
contractului de comerţ internaţional legea având legăturile cele mai strânse cu contractul (the proper
law of the contract).78
Tendinţa înregistrată în practica judecătorească şi arbitrală recentă din majoritatea statelor
continentale este aceea a supunerii contractului de comerţ internaţional, în tăcerea părţilor, legii
prestaţiei caracteristice. Este ceea ce rezultă şi din economia Convenţiei multilaterale referitoare la
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, încheiată în cadrul Comunităţii Economice Europene, la
Roma, la 19 iunie 1980, care, acceptând în principiu competenţa legii care prezintă conexiunile cele
mai apropiate cu contractul (art. 4 § 1), presupune că legătura cea mai semnificativă există între
contract şi ţara de sediu a părţii obligate să îndeplinească prestaţia caracteristică (art. 4 § 2).
2. Domeniul de aplicare a lui lex contractus. Indiferent de modul în care a fost determinată
legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional, prin alegerea ei de către părţi sau stabilită de forul

77
Vezi, Hot. Nr. 214 din 30 iulie 1982.
78
Vezi, pentru analize, G.Cheshire, P.North, Private International Lae, ed. 10, Londra, Butterworths, 1979, p. 195-211.

68
de jurisdicţie prin aplicarea unor norme conflictuale subsidiare, aceasta reglementează – în lumina
dreptului român – atât condiţiile de fond cât şi efectele contractului, executarea obligaţiilor
contractuale ca şi răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea lor necorespunzătoare.79
Caracterul unitar – atât pe plan economic cât şi juridic – al contractului determină cu necesitate
supunerea acestuia şi a raporturilor obligaţionale pe care le naşte, uneia şi aceleiaşi legi.
Potrivit practicii Curţii de arbitraj comercial internaţional de la Bucureşti, lex contractus „se
referă în principiu la ansamblul operaţiei juridice, aşadar la formarea, efectele, executarea şi stingerea
obligaţiilor contractuale, fără să aibă însă ca obiect nici forma exterioară a actului juridic, nici
capacitatea părţilor (supusă legii personale sau legii naţionale s.n.) şi nici constituirea sau transmiterea
de drepturi reale pe cale contractuală”.80 Aşadar, lex contractus stabileşte dacă s-a încheiat efectiv sau
nu s-a perfectat operaţiunea contractuală respectivă, reglementând consimţământul, viciile de voinţă,
cauza şi obiectul contractului, nulităţile şi regimul lor juridic. Lex contractus guvernează, de asemenea,
şi efectele contractului, reglementând drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor, interpretarea
clauzelor contractuale, modalităţile obligaţiilor asumate de părţi, solidaritatea activă şi pasivă – dacă
este cazul. Şi executarea obligaţiilor contractuale cade tot sub incidenţa lui lex contractus care va
reglementa şi răspunderea contractuală, respectiv validitatea clauzelor exonerării de răspundere,
conţinutul noţiunilor de caz fortuit şi forţă majoră, condiţiile de acordare a despăgubirilor şi întinderea
acestora, clauza penală, ca şi valuta de cont, validitatea clauzelor monetare. În fine, lex contractus
determină şi regimul juridic al rezoluţiunii, stabilind, mai ales, condiţiile în care aceasta poate opera.
Principiul unităţii contractului şi a raporturilor obligaţionale izvorâte din acesta, este consacrat
astăzi de covârşitoarea majoritate a sistemelor de drept internaţional privat, renunţându-se atât la
distingerea – proprie vechiului drept francez – între efectele contractului şi urmările neexecutării
obligaţiilor contractuale supuse unor legi deosebite, cât şi la doctrina marii sciziuni (die Grosse
Spaltung)- potrivit căreia contractul trebuie să fie supus unor legi deosebite, după cum era vorba de
validitatea ori de efectele sale, sau a micii sciziuni (die Kleine Spaltung) – conform căreia fi8ecare
obligaţie contractuală trebuie supusă legii sale proprii, doctrine ce caracterzau jurisprudenţa din
Germania.81
4. Legea aplicabilă formei contractului de comerţ internaţional. Potrivit dreptului român,
condiţiile de formă ale contractului internaţional sunt guvernate de legea care îi cârmuieşte fondul (art.
86 alin. 1 şi art. 71 alin. 1 din Legea 105/1992).

79
Vezi, art. 81 din Legea 105/1992.
80
Vezi, Hot. Nr. 22 din 7 iulie 1970.
81
Vezi pentru detalii, B.Ştefănescu, I.Rucăreanu, op.cit.

69
 În lumina reglementărilor în vigoare, contractul se consideră totuşi valabil din punctul de
vedere al formei dacă:
„a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit condiţiile de
formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în momentul
încheierii contractului” (art. 86, alin. 2 din Legea 105/1992). Majoritatea sistemelor de drept
consacră în materie norma conflictuală „locus regit actum” conform căreia forma exterioară a
actelor este supusă legii statului unde se face actul. Această normă conflictuală este considerată ca
având un caracter facultativ, părţile la contractul de comerţ internaţional putând conveni să supună
condiţiile de formă ale actului încheiat, fie lui lex contractus deja desemnată prin voinţa lor
comună, fie legii uneia dintre ele, perfectând contractul în faţa ambasadei acelei părţi, aflate în
statul locului de încheiere, spre exemplu.

Cu privire la contractele de comerţ internaţional, legislaţia noastră de comerţ prevede în plus că

raporturile contractuale stabilite cu o parte străină, ca şi modificarea acestora „se constată în formă
scrisă” cu respectarea condiţiilor pentru validitatea convenţiilor (art. 28 din Legea nr. 1/1971).
Cerinţa formei scrise este impusă atât în cazul contractului de comerţ exterior ce se înscrie între
persoane prezente, cât şi acela al contractului încheiat între absenţi. Totodată „asemenea contracte,
consimţite de către organizaţiile economice de naţionalitate română, trebuie să fie întocmite în formă
scrisă, fie că au fost încheiate în ţară, fie că s-au perfectat în străinătate.”82
Pentru a răspunde cât mai bine imperativului celerităţii în comerţul internaţional, se admite
însă, şi posibilitatea încheierii contractului de comerţ exterior în formă scrisă simplificată. În acest
sens, Curtea de arbitraţie, a decis că „cerinţa formei scrise se consideră îndeplinită dacă elementele
contractului de comerţ exterior rezultă dintr-o comandă şi o confirmare de comandă, ambele scrise, sau
dintr-o ofertă şi din acceptarea acesteia, realizate printr-un schimb de scrisori, de telegrame sau de
telexuri.”83
Cerinţa formei scrise prevăzută de lege pentru perfectarea contractelor externe este calificată ca
o condiţie ad probationem,84 aşa cum rezultă din chiar exprimarea textului de lege citat anterior care
stabileşte că raporturile contractuale avute în vedere „se constată în formă scrisă, şi aceasta pentru că

82
Vezi, Hot. Nr. 21 din 19 iunie 1972.
83
Vezi, Hot. Nr. 15 din 28 aprilie 1972.
84
Vezi, V.Babiuc, Norme unitare aplicabile contractelor de montaj în raporturile dintre organizaţiile ţărilor foste membre
C.A.E.R., în R.R.D., 1973, nr. 7, p. 79 şi urm.

70
deseori în relaţiile de comerţ internaţional, apar împrejurări în care interesele economico-financiare şi
valutare impun încheierea promptă a contractului extern, dovada scrisă putând fi asigurată şi ulterior.”
5. Dreptul material uniform aplicabil contractelor de comerţ internaţional. Extinderea şi
adâncirea relaţiilor economice internaţionale, ca urmare a creşterii interdependenţelor dintre
economiile naţionale, precum şi imperativul certitudinii şi securităţii părţilor la raporturile comerciale
internaţionale au determinat, pe plan juridic, accentuarea tendinţei de uniformizare a dreptului material
aplicabil contractelor de comerţ internaţional menită să evite neajunsurile aplicării, în materie, a
tehnicilor – variate şi complicate – de soluţionare a conflictelor de legi avute în vedere de normele
conflictuale.
Uniformizarea normelor de drept material în domeniul contractelor de comerţ internaţional se
realizează fie pe cale contractuală, fie pe cale legală.85
a) Pe baza şi în limitele principiului libertăţii contractuale, recunoscut într-o măsură mai mare
sau mai mică de toate legislaţiile civile şi comerciale naţionale, participanţii la raporturi contractuale de
comerţ internaţional au creat – pe cale de practică – un regim contractual uniform pentru numeroase
operaţii comerciale, materializat în întocmirea de condiţii generale, contracte model, contracte cadru,
uzanţe comerciale uniforme. Întocmite de partea contractantă cu mai multă experienţă comercială în
materie, ori de asociaţii profesionale ale comercianţilor, condiţiile generale sunt supuse spre apreciere
şi acceptare fiecărui contractant cu prilejul perfectării unui contract de comerţ internaţional, părţile
formulând în înscrisul contractului numai stipulaţiile specifice care caracterizează prevederi ale
respectivelor condiţii generale ori derogă de la acestea, contractul completându-se de plin drept cu
celelalte prevederi nemodificate şi acceptate. În mod simetric se procedează la contractarea pe bază de
contracte model pe care părţile, pentru economice de timp, le completează doar cu stipulaţii specifice
în raport de figura juridică a contractului concret.
Aşadar, contractele de comerţ internaţional încheiate pe bază de condiţii generale sau
contractele model vor cuprinde două categorii de clauze, respectiv clauze generale – prestabilite şi
inevitabile, preluate din instrumentele uniforme, şi clauze specifice concrete, convenite cu prilejul
perfectării fiecărui contract şi variabile de la o convenţie la alta, clauzele specifice prelevând în caz de
litigiu – asupra clauzelor tipice.
Spre deosebire de condiţiile generale şi contractele model, contractele cadru sunt contracte
încheiate prin acordul părţilor dar ale căror clauze urmează să se concretizeze în mare parte ulterior, tot

85
Vezi, pentru detalii, B.Ştefănescu, I.Rucăreanu, op.cit., p. 121-123.

71
prin voinţa concordantă a aceloraşi părţi, pe măsura executării obligaţiilor asumate; se utilizează, mai
ales, pentru realizarea unor acţiuni de cooperare economică internaţională de lungă durată.
Uzanţele comerciale internaţionale sunt, aşa cum am arătat, reguli de conduită ale partenerilor
la raporturi contractuale de comerţ exterior cristalizate în practica comercială internaţională şi
formulate în timp, în limitele dispoziţiilor supletive din legislaţiile naţionale.86
Uzanţele comerciale uniforme cele mai uzitate în relaţiile contractuale de comerţ internaţional
au fost codificate de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, cea mai recentă variantă datând din
1990.
Datorită utilizării deosebite a uniformizării clauzelor contractelor de comerţ internaţional pentru
celeritatea schimburilor comerciale, organisme ale O.N.U., precum comisiile economice regionale ale
E.C.O.S.O.C. au elaborat numeroase contracte tip (Standard contracts) şi condiţii generale de livrare
(General Conditions for Delivery); pentru diferite categorii de produse ce formează obiectul unor
raporturi contractuale internaţionale de schimb. Rezultat al eforturilor comune ale experţilor din
diferite state, aceste documente contribuie la eliminarea mai rapidă din practica de comerţ internaţional
a contractelor de adeziune pe care comerciantul dominant din punct de vedere economic le impune
partenerului său aflat în stare evidentă de inferitoritate pe piaţa comerţului respectiv.
Un rol major în sancţionarea juridică a regimului contractual uniform astfel elaborat de practica
de comerţ internaţional a numeroşi parteneri comerciali, revine instanţelor de arbitraj comercial.
Astfel – de pildă – în conformitate cu art. 36 din Regulile de procedură ale Curţii de arbitraj
comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, completul de arbitraj
soluţionează litigiile pe baza normelor dreptului material aplicabil, conducându-se după prevederile
contractului şi ţinând seama de uzanţele comerciale. De altfel, întreaga practică a C.A.B. este în acest
sens. Spre a exemplifica, menţionăm decizia instanţei de arbitraj care a stabilit că „obligaţia
vânzătorului de a asigura un anumit ambalaj al mărfii şi de a-l întreţine în timpul transportului feroviar
poate rezulta, în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale, din uzanţele comerciale practicate în ţara
sa pentru relaţiile de comerţ exterior.”87
b) Securitatea juridică a părţilor la raporturile contractuale de comerţ internaţional este însă,
asigurată cel mai bine pe calea normelor de drept material uniform adoptate pe cale legală, norme care
sunt de aplicaţiune generală, adesea imperativă. Asemenea norme se elaborează, în special, pe calea
convenţiilor internaţionale multilaterale.

86
Vezi, B.Ştefănescu, O.Căpăţână şi colectiv, Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986, p. 867-868.
87
Vezi, Hot. 169 din 27 iunie 1978.

72
 Menţionăm – în acest sens, cu titlu de exemplu, Convenţiile de la Geneva din 1930 şi 1931
privind unificarea reglementărilor aplicabile cambiei, biletului la ordin şi, respectiv, cecului. Convenţia
de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, Convenţia de la Berna din 1980
privind transportul internaţional de mărfuri pe calea ferată (C.I.M.), Convenţia de la Varşovia din 1929
pentru unificarea anumitor reguli privind transportul internaţional aerian, modificată prin Protocolul de
la Haga din 1955, Regulile de la Hamburg din 1978 privind transportul naval de mărfuri sub
conorament.
Alte norme de drept material uniform au fost adoptate în cadrul unor organizaţii economice
internaţionale regionale, fie pe calea convenţiilor multilaterale încheiate de statele membre, fie chiar pe
calea actelor obligatorii ale organelor respectivelor organizaţii.

73
 CAP VI. DISPOZIŢII COMU E ALE CO TRACTELOR DE COMERŢ
I TER AŢIO AL

1. IMPORTA ŢA CO TRACTELOR DE
COMERŢ I TER AŢIO AL

Comerţul exterior se concretizează în contracte internaţionale, care generează

raporturi juridice între parteneri din ţări diferite sau cu alte elemente de extraneitate.
Aceste instrumente juridice sunt mult mai diversificate şi mai complexe decât
cele din dreptul comercial naţional, având frecvent interferenţe şi cu dreptul
internaţional public sau cu dreptul internaţional privat.
În pofida diversităţii contractelor de comerţ internaţional, există unele
probleme care sunt specifice tuturor, cum ar fi le gea aplicabilă contractului, limba în
care se poate încheia, domeniul de aplicare a legii contractului, determinarea
momentului şi a locului perfectării etc.
Importanţa cunoaşterii acestor aspecte este amplificată de diversitatea
legislaţiilor naţionale, a jurisprudenţei şi a uzanţelor, precum şi de riscurile mari pe
care le poate genera necunoaşterea principiilor, reglementărilor şi demersurilor
contractuale internaţionale.

2. DEFI IREA CO TRACTELOR DE COMERŢ I TER AŢIO AL

(CO CEPT)

Contractul de comerţ internaţional este acordul de voinţă realizat între doi sau
mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite, în scopul de a crea,
modifica ori strânge raporturi juridice de comerţ internaţional.
Participanţii pot fi subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice naţionale sau
internaţionale, iar unele instanţe au decis că nu trebuie să fie în mod obligatoriu din

74
ţări diferite, dacă contractul are alte elemente de internaţionalitate, cum ar fi
transportul bunurilor în altă ţară decât aceea în care sunt sediile societăţilor
contractante.
Contractul de comerţ internaţional reprezintă una din cele mai importante
instituţii juridice ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract
comercial convenit în raporturile cu străinătatea sau cu pieţ ele externe. El se distinge
de contractul comercial intern prin elemente de internaţionalitate, care este
asemănător cu cel specific raportului juri dic de comerţ internaţional.
Consecinţa internaţionalităţii contractelor comerciale constă în faptul că
raportul juridic pe care îl generează iese de sub guvernarea unui anumit sistem de
crept naţional, fiindu-i aplicabile legislaţiile mai multor state, convenţiile
internaţionale sau uzanţele comerciale cu caracter internaţional.

3. CLASIFICAREA CO TRACTELOR DE
COMERŢ I TER AŢIO AL

Contract ele de comerţ internaţional sunt clasificate pe baza mai multor criterii,
dintre care unele sunt specifice pentru acest gen de contracte iar altele sunt
nespecifice.
A) Clasificarea contractelor în raport cu criteriile nespecifice dreptului
comerţului internaţional
a) În raport cu efectele pe care le generează, contractele de drept internaţional
pot fi constitutive, translative sau declarative de drepturi.
Contract ele constitutive de drepturi creează, în favoarea părţilor sau a unui
terţ, anumite drepturi subiective, în special de creanţă. Pot fi constituite şi drepturi
reale, ca în cazul contractului de antrepriză, care generează dreptul de proprietate
asupra construcţiei în favoarea beneficiarului.
Contract ele translative de drepturi generează transmiterea unor drepturi reale
de l a un titul ar la altul, ca în cazul contractelor de vânzare-cumpărare sau schimb în
contrapartidă.
În alte situaţii se transmite numai un drept real de folosinţă, ca în cazul
contractului de leasing, sau un drept de creanţă, ca în cesiunea de creanţă.

75
 Contract ele declarative de drepturi confirmă existenţa unor drepturi ale
părţilor, fiind semnificativ în acest sens contractul sinalagmatic de concesie în
favoarea unei părţi, pentru rezolvarea unui diferend sau pentru recunoaşterea unor
drepturi invocate de cealaltă parte.
b) În funcţie de modul de executare, contractele de comerţ internaţional pot fi
cu executare instantanee, cu executare succesivă sau cu executare continuă.
Contract ele cu executare instantanee (imediată) se referă la contractele
susceptibile să se realizeze printr-un singur act.
Contract ele cu executare succesivă se caracterizează prin prestaţii de acelaşi
fel repetate la anumite intervale de timp.
Din această categorie poate fi exemplificat contractul de vânzare-cumpărare pe
durată medie sau pe durată lungă de timp, ori contractul de leasin g, în care se achită
periodic sume datorată pentru folosirea bunului.
Contractul de executare continuă se axează pe prestaţii neîntrerupte, cum este
furnizarea energiei electrice sau a gazelor natirale.
c) În funcţie de corelaţia existentă între ele, contractele de comerţ
internaţional pot fi principale şi accesorii.
Contract ele principale sunt cele care au valoare juridică de sine stătătoare şi nu
depind de alt contract. În această categorie se plasează majoritatea contractelor de
comerţ internaţional.
Contract ele accesorii depind de existenţa unui alt contract principal, plasându-
se în această categorie contractul de gaj comercial.
d) După obligaţiile pe care le generează, contractel e pot genera obligaţia “a
da”, “a face” sau “a nu face”.
Obligaţia “a da” este specifică tuturor contractelor translative de drepturi reale
şi celor care presupun o contraprestaţie pecuniară, cum ar fi comisionul sau chiria.
Obligaţia “a face” este caracteristică unor contracte de prestări de servicii,
cum sunt cele de transport, mandat sau comision.
Obligaţia “a nu face” se poate re găsi în anumite contracte prin care se creează
interdicţii, ca aceea de a nu face concurenţă.
Complexitatea contractelor comerciale internaţionale face dificilă clasificarea
riguroasă după acest criteriu, regăsindu-se în unele obli gaţii din toate categoriile.
Astfel, unele cont racte de vânzare-cumpărare, pe lângă obli gaţii “a da” şi “aface” pot
76
include obli gaţiile cumpărătorului de a nu se aproviziona de la alt furnizor sau de a
nu aduce transformări bunurilor respective.
e) După obiectul material al obli gaţiilor, contractele se pot clasifica în
contracte ce dau naştere la obli gaţii de rezultat şi contracte ce creează obligaţii de
mijloace.
Obligaţiile de rezultat sunt specifice majorităţii contractelor, fiind posibile
anumite corelări între ele, astfel încât unele pot fi principale, secundare sau
condiţionate de altele.
Obligaţiile de mijloace pot figura în anumite contracte, ca de exemplu
obligaţia vânzătorului de a depune toate diligenţele pentru obţinerea autorizaţiei de
export a mărfii. În această cate gorie se situează şi “obligaţia de securitate”, contând
în îndatorirea debitorului de a realiza securitatea persoanelor şi a bunurilor în cadrul
contractului de transport.
B) Certificarea contractelor de drept comercial internaţional în raport cu
criteriile specifice acestui domeniu.
a) Cl asificarea contractelor în raport cu subiecţii de drept care participă la
realizarea contractului, determină existenţa următoarelor contracte:
- contracte între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din
state diferit e;
- contracte între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi
entităţi aparţinând ordinii juridice naţionale, în care le gătura juridică se
stabileşte nemijlocit între un stat şi o persoană juridică de drept privat
dintr-un alt stat.
b) în funcţie de obiect se disting:
- contracte translative de drepturi, pri n intermediul cărora se transmit
drepturi reale sau de creanţă între părţi, care pot viza propri etatea sau
numai folosinţa asupra unui bun de natură materială sau a unui drept de
natură intelectuală;
- contracte pentru prestări de servicii, care au ca obiect prestarea serviciilor
de către o parte în favoarea celeilalte;
- contracte de executări de lucrări, care se referă la construcţii-montaj de
orice natură;

77
 - contracte de cooperare economică internaţională, care se referă la raporturi
juridice de conlucrare cu privire la comercializarea unor mărfuri, executarea
unor lucrări, prestarea de servicii etc.
- contracte de aport valutar, care grupează operaţiunile de facilitare a sporirii
rezervelor valutare ale participanţil or la comerţul internaţional, cum ar fi
cumpărarea unor bunuri din străinătate în vederea reexportării.
c) În funcţie de complexitate, contractele de comerţ internaţional pot fi:

- contracte unitare, care presupun un singur acord de voinţă între părţi şi se

pot subdivide în contracte de tip monolit sau contracte de tip mixt, cum este
cel de antrepriză, care înglobează două contracte monolite diferite.
- Contract e complexe, care semnifică o pluritate de contracte distincte,
reciproc intercondiţionate, care alcătuiesc împreună un ansamblu
contractual coerent, cum sunt contractele de leasing, factoring şi de
construcţii-montaj.
d) După durata pe care o încheie, contractele pot fi:

- pe termen scurt, care se încheie pentru operaţiuni ocazionale cu executare

instantanee sau pe durată mai mică de un an.
- Pe durată medie, sunt contractele încheiate pe durată până la cinci ani,
asigurând pieţe pentru desfăşurarea produselor sau pentru aprovizionarea cu
materii prime.
- Pe termen lung, sunt contractele încheiate pe durata mai multor ani, vizând
aprovizionarea cu materii prime şi energie, cooperare internaţională,
prestări de servicii etc.

4. Caracterele juridice ale contractului de co merţ internaţional

Contractele din această categorie au anumite trăsături care le diferenţiază faţă de contractele
reglementate de dreptul civil, care constau în aceea că sunt cu titlu oneros, sinalagmatic perfecte,
comutative, consensuale şi reprezintă fapte de comerţ.

a) Caracterul oneros
Contractele comerciale internaţionale urmăresc obţinerea unui profit, însă există câteva situaţii
care creează aparenţa că ar avea caracter gratuit, cum ar fi atribuirea de eşantioane fără plata vânzarea
produselor în regim de solduri, vânzarea promoţională şi acordarea gratuită a unei licenţe de producţie.

78
În realitate, prin aceste operaţiuni se urmăreşte în mod indirect obţinerea profitului, prin reclamă sau
alte modalităţi.

Distribuirea gratuită a eşantioanelor de produse urmăreşte în mod evident

scopuri publicitare şi câştigarea unor pieţe de desfacere, ca şi vânzarea promoţională.
Vânzarea produselor în regim de solduri urmăreşte de fapt plasarea produselor greu
vandabil e sau necompetitive, pentru a elibera spaţiile de producţie sau pentru
depozitare ori pentru deblocarea fondurilor financiare.
Contractul de licenţă gratuită se acordă în vederea acaparării pieţelor de
desfacere şi a realizării profitului prin livrarea pieselor de schimb, a consumabilelor,
realizarea montajului, întreţinerii şi reparaţiilor cu proprii specialişti etc.

b) Caracterul de contract sinalagmatic perfect

Contractele de comerţ internaţional generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, chiar şi
în cazul mandatului depozitului sau a împrumutului, care în dreptul civil au caracter unilateral sub
acest aspect. Acest fapt se explică prin caracterul lor oneros şi lucrativ, întrucât mandatele, deponentul
şi respectiv împrumutatul se obligă la rândul lor să plătească serviciile respective sau dobânda curentă.
De la această regulă face excepţie numai contractul de gaj comercial, care are caracter sinalagmatic
imperfect, întrucât generează obligaţii numai în sarcina celui care primeşte bunul în gaj.

Existenţa caracterului sinalagmatic perfect determină interdependenţa obligaţiilor şi

posibilitatea oricăreia din părţi de a invoca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea lui în cazul
neîndeplinirii de către partener a prestaţiei asumate.

c) Caracterul comutativ

Existenţa caracterului comutativ este atestată de faptul că acest tip de contracte sunt certe şi
determinate sau determinabile prestaţiile la care se obligă părţile, din momentul perfectării actului
juridic.

De la această regulă fac excepţie contractele comerciale de asigurare internaţională, în care

prestaţia asiguratorului are caracter aleatoriu, în funcţie de producerea riscului asigurat.

d) Caracterul consensual

Contractele de comerţ internaţional se consideră perfectate în momentul realizării acordului de

voinţă, fără a fi necesară îndeplinirea altor formalităţi. Redactarea înscrisului constatator nu reprezintă
o condiţie necesară pentru valabilitatea contractului, adoptându-se totuşi în majoritatea cazurilor pentru
79
o mai bună probaţiune cu privire la existenţa, întinderea şi condiţiile de executare a obligaţiilor fiecărei
părţi.

e) Caracterul de acte sau fapte de comerţ

Contractele de comerţ internaţional reprezintă întotdeauna acte sau fapte de comerţ, întrucât
fiecare parte încheie contractul în vederea obţinerii unui profit. Această finalitate există şi în cazul
contractelor de cooperare economică sau tehnico-ştiinţifică, ori în cazul altor contracte care au aparent
caracter gratuit.

4. ELEME TELE CO TRACTULUI DE COMERŢ

I TER AŢIO AL

Contractele de drept comercial internaţional au elemente comune cu a celorlalte

contracte, însă unele din acestea prezintă anumite particularităţi din cauza interferenţei cu elementul de
internaţionalitate.

a) Capacitatea părţilor

Subiecţii din domeniul comerţului internaţional se caracterizează printr-o mare

diversitate şi prin faptul că aparţin ordinii juridice naţionale din state diferite. În consecinţă, capacitatea
lor juridică este diferită de legea aplicabilă statutului lor juridic.

Capacitatea persoanelor juridice de drept naţional este determinabilă în funcţie de “lex

societatis”, iar capacitatea comercianţilor persoane fizice este reglementată de “lex personalis”.

Statul, în calitate de subiect la acest tip de contracte are statutul juridic special,
subordonându-se normelor de drept naţional create de le însuşi, dar şi unor norme de drept
internaţional, la adoptarea cărora a participat uneori în calitate de stat suveran.

Organizaţiile interguvernamental au statut juridic asemănător, cu deosebirea că nu au

creat normele de drept comercial cărora li se supun, întrucât au fost înfiinţate de state prin convenţii
internaţionale şi au calitatea de subiecţi de drept derivaţi. Capacitatea juridică a acestora este
subordonată realizării scopului urmărit la înfiinţare, având deci anumite limitări în raport cu
capacitatea acestor subiecţi de a opta în mod nelimitat pentru orice activitate comercială.

80
 b) Consimţământul părţilor.

Conceptul consimţământului semnifică, în sens restrâns manifestarea voinţei juridice a

unei persoane în vederea perfectării actului juridic. În sens larg consimţământul este un acord de voinţă
între două sau mai multe persoane, care încheie un contract sau alt act juridic multilateral.

În ultima accepţiune acordul de voinţă se realizează treptat, prin oferte, tratative,

acceptării parţiale şi concesii.

Consimţământul se consideră valabil exprimat, în sensul producerii consecinţelor

juridice, numai dacă a fost exprimat în mod liber şi în cunoştinţă de cauză. Vicierea lui este posibilă
prin afectarea elementului intelectiv (prin eroare sau prin dol), ori prin atenuarea libertăţii de voinţă
(prin violenţă).

Particularităţile contractelor comerciale internaţionale, determină existenţa unor elemente de

specificitate în raport cu viciile invocabile în celelalte categorii de contracte. Astfel, sunt limitate
cazurile de eroare substanţială, dar se poate invoca eroarea de drept sau leziunea contractuală, care este
proprie acestor contracte. Totodată, există modalităţi specifice de exprimare a consimţământului de
către subiecţii din ordinea juridică internaţională.

Leziunea contractuală este paguba materială pe care o suferă una din părţile
contractante, din cauza disproporţiei vădite de valoare între prestaţia la care s-a obligat şi beneficiul
preconizat. Această disproporţie trebuie să existe chiar din momentul încheierii contractului, dar nu
poate fi invocată în contractele aleatorii, cum sunt cele de asigurare. Un exemplu în acest sens îl
reprezintă dreptul salvatorilor de nave sau aeronave de a solicita majorarea valorii contractului în
situaţiile în care meritele salvatorului au fost mai mari decât cele evaluate, condiţiile de salvare au fost
mai grele, cheltuielile au fost mult mai mari decât cele estimate ori contractantul salvat a ascuns iniţial
situaţia reală.

Eroarea de drept poate fi invocată de dreptul comerţului internaţional, admiţându-se ca

prezumţia de cunoaştere a legii nu operează în raport cu legislaţia unui stat străin. Este relevantă numai
eroarea de drept gravă, care vizează însăşi scopul pe care vroia să îl realizeze una din părţi.

Eroarea de fapt poate exista în comerţul internaţional sub forma erorii obstacol, care
vizează însăşi natura operaţiei juridice încheiate, sau identitatea obiectului material la care se referă.

81
Acest tip de eroare este sancţionată cu nulitatea absolută a actului încheiat. Eroarea mai poate viza
substanţa obiectului contractului sau persoana contractantă, în aceste situaţii fiind însă aplicabilă numai
nulitatea relativă.

În doctrină se apreciază că eroarea de fapt, violenţa sau dolul sunt rar întâlnite în
comerţul internaţional sau chiar neacceptabile, din cauza profesionalismului celor care se implică în
astfel de tranzacţii.

Ratificarea tratatelor comerciale încheiate de state sau aprobarea lor de către alte
organisme naţionale, constituie o altă particularitate a consimţământului în cazul comerţului
internaţional.

c) Obiectul contractului

obiectul contractului semnifică acţiunea sau inacţiunea la care părţile se obligă prin
contract. Dacă prestaţia se referă la bunuri se include şi ele în obiectul contractului.

Prestaţiile sau obiectul material al contractului pot fi uneori complexe dar indiferent
dacă constă în “a da, “a face” sau “a nu face”, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

- să fie determinat sau determinabil, ultima alternativă fiind mai mult uzitată în contractele
internaţionale;
- să fie posibil sub aspect material, fizic şi juridic;
- să fie licit în raport cu ordinea naţională a tuturor statelor cu care are interferenţă contractul;
Prestaţiile determinabile în viitor trebuie să fie nominalizate în contract prin suficiente criterii
obiective şi exacte, întrucât absenţa acestora poate determina anularea contractului.

Obligaţiile de natură pecuniară, constând în preţ, trebuie să aibă la bază “adevăratul preţ”, iar
când părţile nu îl stabilesc exact, se are în vedere preţurile cunoscute ale bursei sau pieţei locului unde
s-a încheiat contractul sau din zona cea mai apropiată.

d) Cauza

Cauza reprezintă scopul în vederea căruia partenerii contractuali îşi dau consimţământul, fiind
necesar să fie licită şi morală în cazul oricărui gen de contract.

Aceste condiţii se apreciază în funcţie de legea aplicabilă contractului (lex contractus), întrucât
fiecare ţară poate interpreta în mod diferit aceste noţiuni.

82
 5. FORMA CO TRACTULUI DE COMERŢ I TER AŢIO AL

Contractul de comerţ internaţional, se caracterizează prin consensualitate, ca şi majoritatea

celorlalte contracte, astfel încât se consideră perfectat în momentul realizării acordului de voinţă între
subiecţii acestuia.

Deşi forma scrisă nu este necesară pentru însăşi existenţa contractului (ad validitatem), ea este
indicată pentru o mai bună probaţiune în cazul apariţiei unor divergenţe între părţi (ad probationem).
Prin forma scrisă a contractului se precizează mai clar conţinutul acestuia, ce conferă certitudine
momentului încheierii şi se uşurează supravegherea modului de executare a obligaţiilor contractuale.

Necesitatea formei scrise era prevăzută în mod expres, în legislaţia din perioada
anterevoluţionară.

În alte ţări s-a stabilit în mod expres admisibilitatea formei verbale pentru contractele
comerciale internaţionale, cum este cazul Franţei.

Doctrina şi jurisprudenţa instanţelor de arbitraj optează însă pentru forma scrisă, ca şi

organismele internaţionale care funcţionează sub egida ONU.

În cazul contractelor încheiate prin corespondenţă,cerinţa formei scrise se consideră îndeplinită

dacă elementele contractului rezultă dintr-o ofertă şi o acceptare, realizate printr-un schimb de scrisori,
telegrame sau faxuri.

Sub aspectul celorlalte condiţii de formă se aplică legea naţională care îi cârmuieşte fondul, în
conformitate cu prevederile Legii nr. 105/1992.

Când contractul se realizează în forma scrisă, este necesară întocmirea mai multor exemplare,
care sunt suplinite de cerere, ofertă şi acceptare în cazul contractelor întocmite la distanţă.

Înscrisul constatator nu trebuie autentificat decât dacă vor părţile, cu unele excepţii care se
referă la actele privind constituirea ipotecii asupra bunurilor imobile.

Tendinţa este de a simplifica înscrisul constatator, prin adoptare de contracte tip sau contracte
cadru, ori pe baza uniformizării şi standardizării uzanţelor comerciale.

83
 6. LIMBA APLICABILĂ CO TRACTULUI DE COMERŢ
I TER AŢIO AL

Părţile contractului au libertatea deplină să aleagă limba în care este redactat acesta. Redactarea
se poate realiza într-o singură limbă sau în mai multe, dacă părţile optează în acest sens.

Limba aleasă poate să nu aibă nici o legătură cu elementele obiective referitoare la statutul
societăţii sau al părţilor contractante, optându-se pentru limba de circulaţie internaţională adecvată
domeniului comercial şi specificul contractului respectiv, ca de exemplu limba engleză în domeniul
contractelor maritime.

Alegerea unei anumite limbi are extensie în privinţa corespondenţei care se va purta între părţi
şi a procedurii de soluţionare a eventualelor litigii la organismele de arbitraj.

7. LEGEA APLICABILĂ CO TRACTULUI DE COMERŢ

I TER AŢIO AL

a) Domeniul de aplicare

Determinarea legii aplicabile contractelor comerciale internaţionale este mult mai complexă
decât în cazul celorlalte categorii de contracte, întrucât poate avea interferenţă cu mai multe sisteme
legislative naţionale sau cu convenţii internaţionale.

Părţile stabilesc, de obicei, legea aplicabilă iar dacă nu decid în acest sens, competenţa revine
organului de jurisdicţie care va soluţiona litigiul.

Majoritatea aspectelor procedurale sunt supuse legii contractului, cu unele excepţii, cum este
cazul administrării probelor, care se face în funcţie de legea aplicabilă instanţei de jurisdicţie (lex fori).

În cazul apelării la organismele de arbitraj, legea contractului (lex contractus) se va aplica şi

procedurii de arbitrare, cu privire la desemnarea arbitrilor, înlocuirea, revocarea sau recuzarea lor.

Legea aleasă de părţi pentru reglementarea contractului nu poate viza însă toate domeniile sau
toate categoriile de contracte, întrucât unele sunt supuse normelor cu caracter imperativ sau legii
naţionale a locului de închiriere, cum este cazul contractului de transport aerian, a contractului de bursă

84
 şi a contractului de societate comercială. Alte contracte, care au ca obiect imobile, nu pot ignora
legislaţia de la locul situării acestora (lex rei sitae). Unele elemente ale contractului, ca de exemplu
capacitatea părţilor contractante, viciile de consimţământ sau forma contractului, fac obiectul
reglementărilor de natură imperativă, neputând fi eludate de părţi prin alegerea altei legi.

Legea contractului reglementează elementele esenţiale ale acesteia, inclusiv viciile de

consimţământ, întrucât ele sunt dependente de natura contractului şi nu pot fi corelate cu statutul
personal (lex personalis) a subiecţilor de drept.

Sancţiunile care sunt aplicabile în cazul viciilor de consimţământ sunt calificate tot de legea
contractului, care stabileşte persoanele competente să solicite anularea actului şi procedura aplicabilă
în acest caz.

Leziunea contractuală, ca viciu de consimţământ, poate fi supusă legii contractului numai dacă
se acceptă că face parte integrantă din contract, în cazul interpretării ei ca o instituţie de ocrotire a
patrimoniului, va fi subordonată legii locului în care se găseşte bunul (lex rei sitae).

Obiectul şi cauza sunt guvernate de lex contractus, în raport cu ale cărei dispoziţii se va aprecia
caracterul licit şi posibilitatea invocării nulităţii, în cazul neîndeplinirii unor cerinţe legale.

Condiţiile de formă respectă acelaşi principiu, fiind aplicabilă legea contractului, în măsura în
care nu există dispoziţii imperative care obligă părţile la adoptarea formei scrise sau a formei solemne.

Legea contractului mai reglementează.

Persoanele faţă de care produce efecte;

Interpretarea contractului şi determinarea naturii lui juridice;

Adaptarea contractului la evenimente imprevizibile apărute pe parcursul executării ljui;

Clauzele de consolidare valutară;

Executarea parţială sau neexecutarea unor clauze din contract;

Dreptul de retenţie în cazul existenţei unor pretenţii faţă de partenerii contractuali;

Riscurile de stingere a obligaţiilor;

Remiterea de datorie şi tranzacţia între părţi.
b) Determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional prin acordul părţilor.

În principiu, contractul de comerţ este reglementat de legea aleasă de părţi, în virtutea principiului “lex
voluntatis”, cu unele excepţii, în care se aplică în mod obligatoriu o anumită lege naţională sau o
convenţie internaţională. Părţile pot folosi clauza alegerii legii (electio juris) pentru a evita

85
inconvenienţele pe care le poate provoca un conflict de legi, astfel încât voinţa lor are rolul unei norme
conflictuale, care face referire la competenţa unei anumite legi.

Eficienţa clauzei “electio juris” este concepută în mod diferit în doctrină, în funcţie de teza obiectivă
sau teza subiectivă. Teza obiectivă stabileşte că părţile doar localizează contractul pe care l-au încheiat,
revenind însă judecătorului rolul de a deduce legea aplicabilă şi nefiind strict dependent de clauze
stipulată de părţi.

Această teză se mai axează pe motivarea că voinţa părţilor de a alege legea aplicabilă, nu are
valoarea juridică originară ci numai una derivată, întrucât legea este cea care le permite să acţioneze în
acest mod.

Teza subiectivă acordă rol preponderent părţilor, stabilind că judecătorul nu poate cenzura
alegerea făcută de ele.

Concepţia subiectivă, a autocraţiei contractuale, nu este acceptabilă întrucât stipulaţiile

contractuale nu ar avea relevanţă în absenţa prevederilor legale şi nici nu ar putea stabili multitudinea
aspectelor care pot apare pe parcursul executării, modificării sau stingerii contractelor.

Părţile pot opta pentru supunerea contractului uzanţelor comerciale internaţionale, însă această
variantă creează incoveniente din cauza caracterului diversificat şi incert al acestora şi a dificultăţii
instanţelor de a mai localiza o anumită lege naţională.

Părţile pot alege legea aplicabilă pentru tot contractul sau numai pentru o parte a acestuia,
determinând astfel multiplicarea regimului juridic al contractului.

Alegerea legii căreia îi este supus contractul poate avea loc în momentul perfectării lui sau
ulterior. După ce legea contractului a fost însă determinată prin consensul părţilor, modificările
ulterioare nu vor mai fi reflectate în contract sub aspect jurdiic, din cauza principiului neretroactivităţii
legilor.

c) Determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional de organul de

jurisdicţie

Omisiunea părţilor de a indica legea aplicabilă contractului sau existenţa unor dispoziţii
imperative, atrag competenţa organelor de jurisdicţie cu privire la această operaţiune.

Unele organe de jurisdicţie identifică legea contractului în funcţie de locul încheierii actului
(lex loci actus) iar în subsidiar este folosit criteriul locului de executare al contractului (lex loci
executionis).

86
 Legea nr. 105/1992 a schimbat practica existentă în România, stabilind că legea contractului
este dată de legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului,
după caz, domiciliul, reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul social. Prestaţia caracteristică este definită
în sensul celei specifice contractului de vânzare, închiriere, mandat, depozit, antrepriză sau garanţie.
Prezumţiile stabilite în acest sens pot fi înlăturate dacă partea interesată dovedeşte existenţa unor
legături mai strânse cu legea altui stat. Se consideră că un contract referitor la un drept imobiliar are
cele mai strânse legături cu legea statului unde este situat (art. 77, art. 78).

Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi,
este supus, în privinţa condiţiilor de fond, legii locului unde a fost încheiat. Dacă s-a perfectat prin
scrisori, telegrame sau telefon, se consideră încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a
pornit oferta fermă de contractare 8art. 79).

În cazul contractului de vânzare mobiliară, omisiunea părţilor de a opta pentru o anumită lege,
determină aplicarea aceleia din statul în care vânzătorul are domiciliul, reşedinţa, fondul de comerţ sau
sediul social. De la această regulă se face excepţie când negocierile s-au purtat în statul în care este
situat fondul de comerţ sau dacă obligaţia de livrare a mărfii trebuie să se execute în acel stat (art. 88,
art. 89).

În domeniul practicii internaţionale arbitrare există trei tendinţe de determinare a legii

aplicabile, care se axează pe:

- aplicarea cumulativă a sistemelor de conflicte de legi;

- prioritatea principiilor generale ale dreptului internaţional privat;
- localizarea directă a legăturii cu legislaţia unui anumit stat, fără a se face vreo legătură cu
un anumit sistem conflictual de legi.

87
 CAPITOLUL VII
SOLUŢIO AREA LITIGIILOR DECURGÂ D DI ACTIVITATEA
DE COMERŢ EXTERIOR ŞI COOPERARE ECO OMICĂ
ŞI TEH ICO-ŞTII ŢIFICĂ I TER AŢIO ALĂ88

Necesitatea menţinerii şi consolidării unor relaţii bune între partenerii la raporturile de comerţ
internaţional a determinat crearea unor mijloace juridice specifice de preîntâmpinare şi apoi de
soluţionare a litigiilor susceptibile să apară în legătură cu executarea contractelor de comerţ exterior
sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
În primul rând, prin organizarea unei colaborări permanente între părţi în procesul executării
contractului se urmăreşte identificarea promptă a tuturor problemelor dificultăţilor ce ar apărea,
adoptarea celor mai potrivite măsuri pentru depăşirea acestora şi, până la urmă, evitarea oricărui
litigiu. În al doilea rând, în situaţia în care litigiul nu a putut fi preîntâmpinat, se încearcă
rezolvarea lui pe cale amiabilă, prin tratative, negocieri, între părţile contractante şi numai în
situaţia în care nici metoda comercială, amiabilă, nu se dovedeşte fructuoasă, se recurge la
soluţionarea litigiului pe cale jurisdicţională.

1.Competenţa instanţelor judecătoreşti

Competenţa generală de drept comun în materia soluţionării litigiilor decurgând din activitatea
de comerţ internaţional o au instanţele judecătoreşti naţionale, prima problemă în materie fiind aceea a
determinării instanţei competente, raportul de comerţ internaţional litigios având un element de
extraneitate.
Legislaţiile naţionale cuprind, de regulă generală, reglementări care determină competenţa în
dreptul internaţional privat pentru instanţele respectivelor state. În lipsa unor dispoziţii exprese în acest
sens, în legislaţia unui stat, determinarea jurisdicţiei competente în dreptul internaţional privat se face

88
Vezi, pentru detalii, O.Căpăţână, B.Ştefănescu, tratat de drept al comerţului internaţional, Bucureşti, Editura Academiei,
p. 166-266; T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 351-553.

88
potrivit normelor naţionale de procedură civilă privind competenţa teritorială.89 Astfel, potrivit
reglementărilor Codului de procedură civilă,90 în ţara noastră, cererea privind un litigiu cu element de
extraneitate este – în principiu – de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului, respectiv de la
sediul persoanei juridice (actor sequitur forum rei).
În anumite ipoteze privind cazuri de competenţă teritorială excepţională sau alternativă, instanţa
competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate poate fi alte decât instanţa domiciliului
ori sediului pârâtului. Astfel, litigiile privind bunurile imobile sunt de competenţa instanţei de la locul
situării bunului (forum rei sitae)91, în acţiunile referitoare – de exemplu – la executarea, anularea,
rezoluţionarea sau rezilierea unui contract este competentă şi instanţa locului contractual al executării
obligaţiei; în acţiunile privitoare la cambie, cec sau bilet de ordin este competentă instanţa locului plăţii
titlului respectiv de credit; în acţiunile referitoare la un contract de transport se reţine competenţa
instanţei locului de plecare sau de sosire; în acţiunile legate de producerea unui fapt ilicit cauzator de
prejudicii este competentă instanţa locului săvârşirii acelui fapt;92 în acţiunile pentru despăgubiri în
materie de asigurări, pe lângă instanţa domiciliului pârâtului, este competentă fie instanţa domiciliului
reclamantului, fie instanţa locului situării bunurilor asigurate, fie instanţa locului producerii cazului
asigurat.93
Trebuie menţionat că, excepţie făcând cazurile de competenţă teritorială exclusivă, părţile la
litigiu pot determina instanţa competentă în dreptul internaţional privat, alta decât cea indicată de lex
fori, prin convenţia de prorogare de competenţă intervenită între ele.
Procedura de soluţionare a litigiilor cu element de extraneitate în faţa instanţelor judecătoreşti
este stabilită de legea forului, iar procedura executării silite a hotărârilor este stabilită de legea ţării de
executare a acestora.
Soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional în faţa instanţelor judecătoreşti prezintă, însă, cel
mai adesea, multe inconveniente pentru părţi, procedura fiind greoaie, de lungă durată, dificil de
cunoscut pentru partenerii la raporturile comerciale. De aceea, în relaţiile comerciale internaţionale,
litigiile sunt supuse spre soluţionare – într-o măsură tot mai mare – arbitrajului de comerţ exterior,
jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul procesual comun.

89
Vezi, în acest sens, pentru detalii, I.Filipescu, Drept internaţional privat, Ed.did. şi ped., Bucureşti, 1979, p. 321-338;
C.Agachi, Determinarea competenţei jurisdicţionale de soluţionare a litigiilor care sosesc din transporturile internaţionale,
în „Arbitrajul de Stat”, nr. 6/1964, p. 14-15.
90
Vezi art. 9-16 din Codul de procedură civilă.
91
Vezi, aret. 13-16 din Codul de procedură civilă.
92
Vezi, art. 10 Cod de procedură civilă.
93
Vezi, art. 11 Cod de procedură civilă.

89
2.Arbitrajul comercial internaţional
1. oţiune, specific. Preferinţa părţilor la contractele de comerţ internaţional pentru arbitrajul
comercial are următoarele raţiuni precum simplitatea procedurii, caracterul confidenţial al dezbaterilor,
cheltuieli de arbitrare reduse, rapiditatea rezolvării confidenţial al dezbaterilor, cheltuieli de arbitrare
reduse, rapiditatea rezolvării, specializarea arbitrilor care în soluţionarea cauzelor fac aplicarea
normelor proprii comerţului internaţional şi a uzanţelor comerciale internaţionale adesea evitate de
judecători; arbitrajul comercial internaţional oferă în plus posibilitate egală de informare pentru ambele
părţi la contract cu privire la procedura de urmat, fiind mai accesibil şi mai apropiat părţilor care pot
alege arbitrii, fapt de neconceput cu privire la judecători.
Faptul că arbitrajul comercial internaţional este calea cea mai adecvată de soluţionare a litigiilor
dintre partenerii la raporturile de comerţ exterior este conformat şi în documente internaţionale
multilaterale consemnând asentimentul statelor în acest sens. Menţionăm, cu titlu de exemplu, Actul
final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa care menţionează: „arbitrajul este un
mijloc corespunzător de a reglementa rapid şi echilibrat litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile
comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare
industrială”, statele semnatare recomandând „organismelor, întreprinderilor şi formelor din ţările lor să
includă, dacă este cazul, clauze de arbitraj în contractele comerciale şi în contractele de cooperare
industrială sau în convenţiile speciale.”94
Apare, aşadar, clar că arbitrajul este metoda cea mai adecvată de rezolvare a litigiilor din
domeniul relaţiilor comerciale internaţionale.95
Noţiunea de arbitraj „comercial internaţional” consacrată atât în legislaţiile naţionale cât şi de
convenţiile internaţionale,96 presupune unele precizări privind elementele sale definitorii.
Caracterul arbitral este determinat de faptul că părţile convin să supună litigiul dintre ele unor
persoane particulare pe care le desemnează în acest scop, acceptând hotărârea pe care acestea o vor
pronunţa. Având puterea de a tranşa litigiul, arbitrajul se deosebeşte atât de expertiză, care se
finalizează doar prin emiterea unui aviz, cât şi de conciliere sau tranzacţia părţilor, metode de
reglementare amiabilă a unui diferend. Puterea arbitrilor de a judeca litigiul având o sorginte

94
Vezi Actul final din 1 august 1975 al C.S.C.E. B.of. nr. 92/13 august 1975.
95
Vezi, I.Nestor, probleme privind arbitrajul pentru comerţ exterior în ţările europene, Bucureşti, editura Academiei, 1962;
O.Căpăţână, Litigiul arbitral de comerţ exterior, Bucureşti, Editura Academiei, 1978; Ph. Fonchard, L’arbitrage commercial
international, Paris, 1965.
96
Vezi, de ex. Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional din 21 aprilie 1961, în B.Of. nr. 12/25 iunie
1963.

90
contractuală, în acordul de voinţă al părţilor litigante, arbitrajul se deosebeşte şi de instanţele
judecătoreşti.
Caracterul comercial internaţional este rezultatul împrejurării că litigiile supuse acestui arbitraj
se nasc în legătură cu operaţii de comerţ internaţional, având totdeauna un element de extraneitate, deci
implicând legătura cu un sistem de drept străin. Deşi, cel mai adesea, soluţionarea litigiilor decurgând
din operaţii de comerţ internaţional se realizează de arbitraje naţionale, caracterul internaţional al
arbitrajului subzistă fiind determinat de caracterul „internaţional” al litigiilor marcate de prezenţa unui
element străin, internaţional.97
2. Clasificări. Arbitrajele comerciale internaţionale se pot clasifica în raport de mai multe
criterii.
O primă clasificare se practică în raport de regulile urmate de arbitri în soluţionarea litigiilor,
criteriu care distinge între arbitrajul de drept sau de jure şi arbitrajul în echitate sau ex aequo et bono.98
Arbitrajul în jure este acela în cadrul căruia arbitrii soluţionează cauza aplicând normele
procedurale legale şi dreptul material competent, întocmai judecătorilor.
Arbitrajul în echitate este acela în cadrul căruia arbitrii nu sunt ţinuţi să observe anumite reguli
procedurale predeterminate sau să aplice normele de drept material competent, ci se călăuzească în
soluţionarea cauzei după imperativele echităţii, al cărui conţinut urmează să fie precizat chiar de către
arbitrii, de la caz la caz. Deşi nu are la bază aplicarea strictă a anumitor norme juridice, arbitrajul ex
aequo et bono nu se desfăşoară în afara dreptului, el avându-şi izvorul nu numai în convenţia părţilor ci
şi în legile naţionale,99 sau în unele tratate internaţionale100 referitoare la arbitrajul de comerţ exterior,
care recunosc partenerilor în litigiu libertatea de a alege o asemenea modalitate de soluţionare a
acestuia. Arbitrajul în echitate nu se situează în afara dreptului nici sub raportul dreptului procedural
sau al dreptului material, autonomia procedurală a acestui arbitraj fiind limitată de două principii
fundamentale de drept, recunoscute de toate sistemele naţionale, respectiv dreptul la apărare şi ordinea
publică. Respectarea dreptului la apărare constituie una dintre condiţiile cerute pentru ca o sentinţă de
arbitraj să fie recunoscută şi executată.101 Tot astfel, arbitrii amiables compositeurs nu pot ignora
normele de drept material de ordine publică în dreptul internaţional privat, călăuzindu-se, de asemenea,
în soluţionarea cauzei după normele imperative (ca în dreptul olandez), după uzanţele comerciale, după
97
Vezi, pentru detalii, O.Căpăţână, op.cit., p. 11-12.
98
Vezi, Ion Nestor, L’amiable compositeur et l’arbitraje selon les regles du droit, Easai in memoriam Eugenio Minoli, p.
341 şi urm.
99
Vezi, de ex. art. 1019 Cod de procedură civilă francez.
100
Vezi art. VII, § 2 al Convenţiei europene privind arbitrajul comercial internaţional, geneva, 21 aprilie 1961, care prevede
că: „arbitrii vor statua şi amiable compositeur” dacă aceasta este voinţa părţilor şi dacă legea care reglementează arbitrajul o
permite”.
101
Vezi art. IX al pct. b al Convenţiei europene privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961.

91
echitate şi bună conduită (dreptul peruan), cu alte cuvinte după reguli susceptibile de a fi aplicate, de o
manieră generală, oricăror părţi care s-ar afla în situaţii similare, echitatea neputând să existe în afara
dreptului.
Frecvenţa arbitrajului în echitate îşi are sorgintea în preferinţa partenerilor la operaţiile
comerciale internaţionale de a fi judecaţi potrivit cu reguli proprii comerţului internaţional, cu
prevederile contractuale şi uzanţele comerciale internaţionale, mai accesibile lor.
De altfel, arbitrajul în echitate este propriu mai ales pentru contractele complexe de comerţ
internaţional, care nu cunosc reglementări proprii în legislaţiile naţionale şi nici forme uniforme de
drept material formulate de convenţii internaţionale, ipoteză în care arbitrii se călăuzesc – în
soluţionarea litigiilor – după propria lor experienţă, după principiile echităţii, dar şi după stipulaţiile
din contract şi uzanţele comerciale internaţionale.
Imperativele majore ale comerţului internaţional – securitatea tranzacţiilor, celeritatea,
certitudinea şi stabilirea – care nu pot fi asigurate decât pe baza şi în cadrul dreptului, determină drept
cea mai bună formulă de arbitraj comercial internaţional pe aceea a arbitrajului în jure, când cauza se
soluţionează cu aplicarea dreptului material competent, inclusiv a dispoziţiilor contractuale şi a
uzanţelor comerciale internaţionale.102
O asemenea situaţie este avută în vedere şi de convenţiile internaţionale în materie de arbitraj.
Astfel, art. VIII al Convenţiei de la Geneva din 1961 privind arbitrajul comercial internaţional prevede
că părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie s-o aplice fondului litigiului. În absenţa
indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea determinată de norma conflictuală pe
care ei o vor considera potrivită în speţă. În ambele cazuri arbitrii vor ţine seama de „stipulaţiile
contractului şi de uzanţele comerciale.”
Este şi situaţia consacrată de regulamentele de organizare şi funcţionare ale unor comisii de
arbitraj de pe lângă camerele naţionale de comerţ şi industrie. Cităm, în acest sens, Regulamentul
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, care prevede că un complet de arbitraj soluţionează litigiile pe baza
normelor dreptului material aplicabil, conducându-se după prevederile contractului şi ţinând seama de
uzanţele comerciale.
Un al doilea criteriu de clasificare a arbitrajului comercial internaţional este acela al existenţei
în timp a instanţei de arbitraj, criteriu în raport cu care se face distincţie între arbitrajul ad-hoc sau
ocazional şi arbitrajul permanent sau instituţionalizat.

102
Vezi I.Rucăreanu, Arbitrajul şi contractele în materie de proiecte de instalaţii industriale, de furnizare şi de montaj, în
„Instituţii de drept comercial internaţional”, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, vol. I, p. 263-276.

92
 Arbitrajul ad-hoc este arbitrajul în cadrul căruia completul de arbitri este ales pentru
soluţionarea unui anumit litigiu şi durează în timp până la rezolvarea cauzei.
Arbitrajul instituţionalizat are o existenţă permanentă, fiind organizat pentru soluţionarea
diferitelor litigii de comerţ internaţional, părţile litigante adresându-i-se pentru rezolvarea diferendului
concret dintre ele.
În fapt, orice arbitraj de comerţ internaţional are un caracter ad-hoc, dacă ne raportăm strict la
existenţa în timp a unui complet concret de arbitrare şi aceasta datorită caracterului strict contractual al
arbitrării unei cauze. Ceea ce defineşte arbitrajul instituţionalizat este, în fond, elementul organizatoric
tehnic care are o existenţă permanentă şi care permite părţilor la un litigiu să desemneze, în acest cadru
stabil, pentru fiecare cauză în parte, completul de arbitri.
La rândul lor, arbitrajele instituţionalizate se clasifică în mai multe categorii. Astfel, în raport
de competenţa lor materială, distingem între arbitraje cu competenţă generală şi arbitraje specializate
pentru comerţul cu anumite produse.
În prima categorie pot fi incluse comisiile de arbitraj pentru comerţul exterior de pe lângă
Camerele naţionale de comerţ şi industrie, Curtea de mArbitraj de pe lângă Camera Internaţională de
Comerţ, tribunalele arbitrare de pe lângă Camerele de comerţ din Bruxelles, sau Oslo, Curtea de
arbitraj din Londra, Institutul olandez de arbitraj, Asociaţia Americană de Arbitraj, Comisia germană
pentru probleme de arbitraj etc.
În cea de a doua categorie menţionăm, cu titlu de exemplu, pentru litigii în domeniul
comerţului internaţional cu produse agro-alimentare – London Corn Trade Association sau Asociaţia
distribuitorilor de produse alimentare din New York, iar pentru litigii în domeniul comerţului
internaţional cu produse textile – Camera arbitrală de bumbac din Havre sau tribunalul de arbitraj al
Bursei de bumbac din Bremen.
În raport cu competenţa teritorială, arbitrajele permanente sunt arbitraje de tip bilaterale,
arbitraje de tip regional şi arbitraje cu vocaţie universală.
Arbitrajele de tip bilateral sunt competente să soluţioneze litigii de comerţ internaţional
intervenite între parteneri din cele două state părţi. Este cazul – spre exemplu – al Camerei arbitrale
franco-germane pentru produsele solului, sau al (canadian-American Arbitration Commission)
Comisiei americano-canadiene de arbitraj comercial.
Arbitrajele de tip regional sunt competente să soluţioneze litigii intervenite în raporturile de
comerţ internaţional dintre parteneri provenind din statele unei anumite regiuni geografice.
Menţionăm, cu titlu de exemplu, Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei – competentă să
soluţioneze litigii dintre comercianţii din Suedia, Norvegia, Danemarca şi Finlanda, sau Comisia
93
interamericană de arbitraj comercial (Interamerican Commercial Arbitration Commission) competentă
la nivelul partenerilor provenind din statele membre ale O.S.A. (Organizaţia Statelor Americane).103
Arbitrajele de vocaţie universală (sau internaţionale) sunt competente să soluţioneze litigii
dintre parteneri în operaţii de comerţ internaţional provenind din orice stat. Exemplul concludent îl
oferă Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, arbitraj căruia i se
adresează parteneri din diferite zone ale lumii şi din cele mai felurite domenii de activitate comercială.
Cele mai multe instanţe de arbitraj comercial internaţional sunt însă, organizate ca instanţe
naţionale fiind abilitate să soluţioneze litigii de comerţ internaţional între parteneri, ambii străini sau
unul naţional şi unul străin. Este cazul- în acest sens – al comisiilor de arbitraj pentru comerţul exterior
de pe lângă unele camere naţionale de comerţ şi industrie, sau ale arbitrajelor de pe lângă Camerele de
comerţ din Trieste, Oslo, Bruxelles, al Curţii de arbitraj de la Londra, etc.

3. Convenţii internaţionale cuprinzând norme uniforme aplicabile arbitrajului comercial

internaţional.
Importanţa instituţiei arbitrajului comercial pentru soluţionarea litigiilor decurgând din
operaţiile de comerţ internaţional şi în ultimă instanţă, implicit, pentru asigurarea certitudinii şi
stabilităţii acestor operaţii comerciale a determinat statele lumii să-şi intensifice preocupările pentru
elaborarea de reglementări uniforme acestei instituţii. Efortul statelor în acest domeniu s-a materializat
în adoptarea de către acestea – de regulă în cadrul unor organizaţii internaţionale – a unei serii de
instrumente internaţionale.
a) Protocolul de la Geneva din 1923 – privind clauzele de arbitraj la care România este parte
din 1925,104 a fost adoptat în cadrul Societăţii Naţiunilor şi se referă atât la contractele încheiate în
materie comercială cât şi la cele din orice altă materie susceptibilă de a fi supusă arbitrajului, statele
semnatare putând însă, pe cale de rezervă, să restrângă aplicabilitatea numai cu privire la contractele
considerate drept comerciale de către legislaţia lor naţională.
Prin acest Protocol, statele părţi se obligă să recunoască valabilitatea compromisului sau a
clauzei compromisorii prin care părţile la un contract – supuse jurisprudenţei unor state diferite,
semnatare ale protocolului – sunt de acord ca eventualele litigii decurgând din contractul încheiat să fie
supuse unui arbitraj, chiar dacă acesta s-ar desfăşura pe teritoriul altui stat decât acela de care depinde,
din punct de vedere jurisdicţional, una din părţile la contract.

103
Vezi, I.Nestor, Arbitrajul comercial internaţional, în Drept şi tehnică comercială internaţională, supliment la Viaţa
economică, 1973, vol. II, p. 340-396.
104
Vezi, M.Of., nr. 69 din 21 martie 1925.

94
 Procedura de arbitrare şi constituirea completului arbitral sunt supuse voinţei părţilor şi legii
statului unde are loc arbitrajul.
Statele se obligă, de asemenea, să faciliteze întocmirea pe teritoriul lor a actelor de procedură
necesare, în conformitate cu prevederile legislaţiei lor privind procedura de arbitraj; ele îşi asumă şi
obligaţia de a asigura, prin intermediul autorităţilor lor şi potrivit dispoziţiilor legislative, executarea
sentinţelor arbitrale pronunţate pe teritoriul lor.
b) Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale străine a fost
adoptată tot în cadrul Societăţii Naţiunilor fiind deschisă ratificării ori aderării numai statelor părţi la
protocolul din 1923. A fost ratificată de România încă din 1931.105
prin această convenţie statele părţi se angajează să recunoască pe teritoriul lor autoritatea unei
sentinţe arbitrale pronunţate în temeiul unui compromis ori al unei clauze compromisorii valabile
conform legislaţiei statului respectiv, precum şi, să accepte executarea acesteia în conformitate cu
regulile procedurale în vigoare în ţara unde se invocă sentinţa, cu condiţia ca ea să fi fost pronunţată pe
teritoriul unui stat parte la convenţie, între persoane supuse jurisdicţiei uneia din părţile contractuale şi
obiectul sentinţei să fi fost susceptibil de reglementare arbitrală în raport de legislaţia ţării unde se
invocă sentinţa. În lumina Convenţiei, recunoaşterea sau executarea sentinţei presupune, de asemenea,
ca ea să emane de la un tribunal arbitral prevăzut de compromis sau de clauza compromisorie sau
constituit conform acordului părţilor şi regulilor de drept aplicabile procedurii de arbitraj, să fi rămas
definitivă în ţara unde a fost pronunţată, iar recunoaşterea sau executarea să nu fie contrară ordinii
publice sau principiilor de drept public din ţara unde sentinţa a fost invocată.
c) Convenţia de la ew York privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine a
fost adoptată la 10 iunie 1958, în cadrul O.N.U., pornind de la un proiect elaborat în 1956 în cadrul
E.C.O.S.O.C.. Această convenţie reprezintă un pas înainte faţă de reglementările adoptate la Geneva în
sensul că se referă la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adică pronunţate pe
teritoriul altui stat decât acela unde se solicită recunoaşterea şi executarea, inclusiv într-un stat care nu
este parte la Convenţie, deşi, în legătură cu acest aspect, statele pot face rezerve, în momentul aderării,
în sensul că respectiva convenţie să nu se aplice decât recunoaşterii şi executării sentinţelor pronunţate
pe teritoriul altui stat contractant, precum şi ca ea să se aplice numai litigiilor născute din raporturi de
drept contractual, considerate comerciale de către legea naţională. Convenţia de la New York este
importantă şi prin aceea că ea clarifică valoarea sentinţelor pronunţate de arbitrajele permanente pe

105
Vezi M.Of. nr. 71 din 26 martie 1931.

95
care le pune pe acelaşi plan cu sentinţele pronunţate de arbitrajele ad-hoc, recunoscând, implicit,
arbitrajele instituţionalizate ca modalitate de soluţionare a litigiilor de comerţ internaţional.
În privinţa compromisului sau a clauzei compromisorii Convenţia de la New York formulează
o normă uniformă de o deosebită valoare în sensul că cere obligatoriu încheierea convenţiei de arbitraj
în formă scrisă (alin. 1 şi 2 al art. II).
Deosebit de importantă este şi prevederea potrivit căreia dovada existenţei unui motiv de
respingere a recursului sau executării sentinţei arbitrale străine trece asupra pârâtului de îndată ce
reclamantul a prezentat sentinţa invocată şi convenţia arbitrală scrisă, care a investit completul de
arbitraj, în lumina Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală continuând, în mâinile aceluia care a
obţinut-o, un titlu căruia trebuie să i se acorde credit.
Convenţia de la New York are şi meritul de a fi consacrat principiul lex voluntatis în
determinarea legii care reglementează validitatea convenţiei arbitrale, în sensul că, această convenţie
trebuie să fie valabilă în temeiul legii alese de părţi, şi, numai în tăcerea părţilor, în temeiul legii ţării
pe teritoriul căreia sentinţa a fost pronunţată. Potrivit Convenţiei de la New York, părţile litigiante pot
să prevadă, în convenţia de arbitraj, atât modalitatea de constituire a tribunalului arbitral cât şi
procedura arbitrală, în tăcerea părţilor aplicându-se legea ţării unde are loc arbitrajul. România a
devenit parte la Convenţia de la New York din 1958, în anul 1961m formulând, cu prilejul aderării,
următoarele rezerve: „Republica Populară Română va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate
din raporturile de drept contractuale sau necontractuale care sunt considerate comerciale de către
legislaţia sa naţională. Republica Populară Română va aplica Convenţia la recunoaşterea şi executarea
sentinţelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. În ce priveşte sentinţele date pe teritoriul unor
state necontractante, Republica Populară Română va aplica Convenţia numai pe baza reciprocităţii
stabilite prin înţelegere între părţi.”106
d) Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional a fost încheiată la geneva, la
21 aprilie 1961, în cadrul O.N.U., pe baza unui proiect elaborat prin eforturile Grupului special de
lucru de la Geneva pentru arbitraj, constituit de Comitetul pentru dezvoltarea comerţului al Comisiei
Economice pentru Europa.
Menţionăm, că urmărind să rezolve problema desemnării arbitrilor în cazul în care părţile la
convenţia de arbitraj nu se înţeleg asupra alegerii acestora, precum şi să faciliteze accesul la arbitrajul
comercial, indiferent de structura economică a ţărilor în care îşi au sediul părţile litigiate, Convenţia de
la geneva are în vedere numai arbitrajul de comerţ internaţional, fie ad-hoc, fie internaţionalizat. În

106
Vezi Decretul nr. 186/1961 în B.Of., nr. 19 din 21 iulie 1961.

96
acest sens, art. I § 1 din Convenţie precizează că aceasta se aplică „Convenţiilor de arbitraj încheiate în
vederea rezolvării litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional.”
Textul Convenţiei cuprinde numeroase precizări referitoare la organizarea arbitrajului, regulile
procedurale de urmat în soluţionarea cauzei, competenţa instanţei arbitrale, motivarea sentinţei,
anularea acesteia, recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine.
Spre deosebire de convenţiile anterioare, Convenţia de la Geneva cuprinde dispoziţii speciale
referitoare la dreptul aplicabil fondului litigiului. În acest sens, art. VII precizează că părţile au
posibilitatea de a alege legea aplicabilă fondului litigiului, şi că în tăcerea părţilor, arbitrii vor aplica
legea competentă indicată de norma conflictuală pe care o vor considera potrivită cauzei, în ambele
cazuri însă, arbitrii trebuind să ţină seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale. Potrivit
§ 2 al art. VII, arbitrii pot sp judece în calitate de „amiables compositeurs”, dacă părţile au convenit în
acest sens şi dacă legea care guvernează arbitrajul permite aceasta.107
Ca inovaţie adusă de Convenţia de la geneva, reţine atenţia crearea unui comitet special căruia i
se poate adresa reclamantul când nu convine cu pârâtul asupra desemnării arbitrului.
România a devenit parte la Convenţia europeană de arbitraj, în 1963.108
e) Preocupări în direcţia codificării regulilor aplicabile arbitrajului comercial internaţional au
fost evidenţiate şi de alte organizaţii internaţionale (organizaţiile Pieţei Comune şi Consiliului
Europei), de alte organisme O.N.U. (C.E.A.E.O., UNIDROIT, UNCITRAL), de instituţii
neguvernamentale cu caracter ştiinţific (I.L.A., Consiliul interamerican de jurisconsulţi); la acestea
trebuie adăugat aportul contractelor – tip care conţin clauze de arbitraj, al condiţiilor generale elaborate
de comisiile ECOSOC, al clauzelor de arbitraj tip, al regulamentelor diferitelor instituţii permanente de
arbitraj pentru comerţul internaţional.109
4. Investirea instanţei de arbitraj
Competenţa instanţelor de arbitraj pentru comerţul internaţional de a soluţiona litigii născute în
legătură cu operaţiile de comerţ exterior reprezintă o competenţă excepţională, derogatorie de la
competenţa de drept comun care este a instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, investirea instanţei de
arbitraj comercial internaţional cu soluţionarea unei cauze trebuie făcută într-o modalitate expresă,
respectiv prin convenţia de arbitraj care îmbracă două forme: clauza de arbitraj sau clauza
compromisorie şi compromisul. Clauza compromisorie este convenţia accesorie a părţilor la un
contract, înserată în aceasta, prin care părţile convin să supună eventualul litigiu, ce ar interveni între

107
Vezi, I.Nestor, op.cit., supliment Viaţa economică, p. 418.
108
Vezi Decretul 24281/1963 în B.Of. nr. 12 din 25 iunie 1963.
109
Vezi Repertoire des institutions nationales et internationales exerçant une activité dans le domaine de l’arbitrage
commercial international; vezi şi Ion Nestor, op.cit., supliment Viaţa economică, p. 420-440.

97
ele în legătură cu acel contract comercial internaţional, soluţionării pe cale arbitrală. Compromisul este
convenţia intervenită între părţile litigante prin care acestea convin să supună soluţionării arbitrale
litigiul deja produs, precizând şi instanţa de arbitraj competentă.
Convenţia de arbitraj, indiferent de forma ei, este ea însăşi un contract comercial internaţional
supus, ca atare, cât priveşte condiţiile de fond şi efectele sale, principiul lex voluntatis. Este soluţia
consacrată atât de Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine, cât şi de Convenţia europeană de la Geneva din 1961 asupra arbitrajului comercial
internaţional. Dacă părţile nu cu precizat legea care să guverneze convenţia de arbitraj, aceasta va fi
supusă, în lumina aceloraşi convenţii internaţionale, legii în vigoare în ţara unde urmează să se
pronunţe sentinţa. Convenţia de la Geneva din 1961 reţine şi o a treia soluţie. Astfel, în 7 § 2 din
articolul VII, după ce arată că atunci când trebuie să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei
convenţii de arbitraj, tribunalele statelor contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor,
potrivit legii care le este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme: a) conform legii căreia
părţile au supus convenţia de arbitraj şi b) în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării
unde sentinţa trebuie să fie pronunţată. „Convenţia de la Geneva precizează că: „în lipsa indicaţiilor
asupra legii la care părţile au supus convenţia şi dacă, în momentul în care problema este supusă unei
instanţe judecătoreşti nu este posibil să se prevadă care este ţara în care se va da sentinţa, se va hotărî
conform legii competente în virtutea normelor conflictuale ale tribunalului sesizat.” (art. VI, § 2 c).
Legea aleasă de părţi sau determinată potrivit celor de mai sus se aplică condiţiilor de fond ale
convenţiei de arbitraj mai puţin capacităţii părţilor care va fi determinată de legea personală pentru
persoanele fizice (lex patriae în dreptul român, respectiv de legea naţională pentru persoanele juridice
(legea sediului social principal al persoanei juridice conform dreptului nostru).
Condiţiile de formă ale convenţiei de arbitraj sunt precizate în convenţiile internaţionale
amintite, ambele cerând forma scrisă. În optica celor două convenţii, forma scrisă este realizată prin
înserarea clauzei de arbitraj într-un contract semnat de părţi, sau prin compromisul semnat de părţi ori
cuprins într-un schimb de scrisori, telegrame, telex.110
Investirea instanţei de arbitraj poate decurge şi în virtutea unei convenţii interstatale bi sau
multilaterale.
5. Constituirea completului de arbitrare. În regulă generală, completul de arbitrare se constituie
din arbitrii desemnaţi de părţi – fie ca un complet din trei arbitri, fie ca un complet constituit cu un
arbitru unic.

110
Vezi, pentru detalii, O.Căpăţână, op.cit., p. 75-100.

98
 În ipoteza completului constituit din trei arbitri, părţile la litigiu aleg fiecare câte un arbitru, iar
cei doi îl aleg pe cel de al treilea. Cât priveşte arbitrul unic, acesta este ales de comun acord de părţile
în litigiu. Arbitrii se pot desemna fie prin alegerea acestora de către părţi din lista de arbitri, fie prin
radierea de către părţi a arbitrilor pe care acestea îl consideră incompatibili cu cauza, urmând ca
preşedintele camerei de comerţ din ţara pârâtului, sau al organului permanent de arbitraj, să constituie
completul dintre arbitrii rămaşi pe listă. De altfel, preşedintele camerei de comerţ ori al organismului
permanent de arbitraj intervine şi în ipoteza în care părţile litigante nu se înţeleg asupra arbitrilor, sau
dacă aceştia nu convin asupra celui de la treilea arbitru.
Convenţia europeană de la Geneva din 1961 asupra arbitrajului comercial internaţional rezervă
constituirii completului de arbitrare tot articolul IV, prevăzând intervenţia fie a preşedintelui camerei
de comerţ din ţara litigantului în culpă, fie a Comitetului special organizat în acest scop de Convenţie,
pentru desemnarea arbitrilor.
6. Legea aplicabilă soluţionării litigiului de comerţ internaţional
Arbitrii desemnaţi de către părţile litigante şi investiţi cu soluţionarea litigiului de comerţ internaţional
pe baza acordului compromisoriu – clauză de arbitraj sau compromis – vor rezolva aplicând fondului
litigiului legea aleasă de părţi. Este soluţia consacrată expres de Convenţia europeană de la Geneva din
1961, care, în art. VII § 1, prevede:

„Părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului”.
Dacă părţile nu au determinat legea aplicabilă fondului contractelor, arbitrii vor aplica legea indicată ca
fiind competentă de către norma conflictuală apreciată de ei ca adecvată în speţă. În soluţionarea
cauzei – precizează Convenţia din 1961 – arbitrii vor ţine seama şi de stipulaţiile contractului şi de
uzanţele comerciale.111
În problemele procedurale propriu-zise ale desfăşurării arbitrajului se aplică legea forului, în
regulă generală. În acest sens se manifestă şi practica comisiilor de arbitraj pentru comerţul exterior de
pe lângă camerele de comerţ şi industrie.
Convenţiile internaţionale în materie de arbitraj pentru comerţul exterior de la New York şi
Geneva consacră, şi în ce priveşte procedura arbitrală, ca normă principală-lex voluntatis şi ca normă
subsidiară – legea locului arbitrajului. Astfel, potrivit art. V din Convenţia de la New York din 1958,
judecătorul poate refuza recunoaşterea şi executarea unei hotărâri arbitrale străine dacă „constituirea
tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu a fost conformă convenţiei părţilor sau, în lipsa unei
convenţii, nu a fost conformă cu legea ţării unde arbitrajul a avut loc”. Iar lumina Convenţiei de la

111
Vezi, O.Căpăţână, op.cit., p. 56-76.

99
Geneva din 1961, părţile pot supune litigiul lor fie unui arbitraj ad-hoc, fixând regulile de procedură
care le vor urma arbitrii (art. IV § 1, b III), fie unei instituţii permanente de arbitraj, care va aplica
propriile-i reguli de procedură (art. IV § 1 a), după regulamentul acesteia.112
Procedura de arbitrare se finalizează într-o sentinţă sau hotărâre arbitrală definitivă şi
executorie, pe care părţile o execută cel mai adesea de bună voie.

7. Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine

Aceste probleme au făcut obiect de reglementare în convenţiile internaţionale încheiate în materie de
arbitraj comercial internaţional. În acest sens, Convenţia de la New York din 1958 prevede că,
recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine se realizează conform „regulilor de procedură în
vigoare pe teritoriul unde hotărârea este invocată”, cu precizarea că „nu vor fi impuse condiţiuni mult
mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate” decât acelea care sunt impuse „pentru
recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.”

Convenţia evocată asimilează sentinţele arbitrale străine hotărârilor judecătoreşti străine,

urmând ca, în ţara unde sunt invocate, să parcurgă procedura de exequatur.
Sentinţele arbitrale străine sunt prezumate că îndeplinesc condiţiile de regularitate
internaţională prevăzută de convenţie, revenind părţii care contestă să dovedească existenţa motivelor
care să justifice refuzul recunoaşterii şi executării.
Conform Convenţiei de la New York din 1958, recunoaşterea şi executarea sentinţei vor fi
refuzate dacă se dovedeşte, în faţa autorităţii competente a ţării unde sentinţa este invocată, una din
următoarele împrejurări (art. 5);
- părţile la convenţia de arbitraj erau, potrivit legii aplicabile, lipsite de capacitate, ori convenţia
amintită nu este valabilă în virtutea legii alese de către părţi ori, în lipsa unei alegeri, pe baza legii ţării
unde sentinţa a fost dată;
- partea împotriva căreia se invocă sentinţa nu a fost informată în modul cuvenit despre
desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori a fost imposibil pentru un alt motiv să-şi
pună în valoare mijloacele sale de apărare;
- sentinţa se referă la un diferend care nu este menţionat în compromis sau care nu se cuprinde
în prevederile clauzei compromisorii sau conţine hotărâri care depăşesc prevederile convenţiei de
arbitraj;

112
Vezi, pentru detalii, O.Căpăţână, op.cit., p. 97-100: I.Festor, op.cit., în supliment la Viaţa economică, p. 449-452.

100
 - constituirea instanţei arbitrale ori procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia
părţilor sau, în lipsa unei asemenea convenţii, cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul;
- sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi ori a fost anulată sau suspendată de o autoritate
competentă a ţării în care s-a arbitrat sau după legea căreia a fost dată sentinţa.
Recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă
autoritatea competentă a ţării unde se cere execquaturul constată că, potrivit legii acestei ţări, obiectul
litigiului nu este susceptibil de a fi rezolvat pe cale arbitrală sau sentinţa contravine ordini publice.
În dreptul român se admite, în principiu, că sentinţele arbitrale străine sunt similare, cât priveşte
executarea acestora, cu hotărârile judecătoreşti străine, fiind supuse exequaturului. Iar conform art. 375
din Codul de procedură civilă şi Legea 105/1992 executarea unei hotărâri judecătoreşti străine pe
teritoriul nostru se poate admite dacă:
- hotărârea este pronunţată de o instanţă competentă;
- hotărârea este definitivă;
- hotărârea nu încalcă ordinea publică de drept internaţional privat al României;
- există reciprocitate de executare.
Desigur, aplicarea acestor norme are loc ori de câte ori sunt în discuţie hotărâri arbitrale străine
care exced sferei de reglementare a convenţiilor internaţionale ]n materie de arbitraj comercial
internaţional la care România este parte, ori prevederile speciale în materie, cuprinse în acorduri
internaţionale bilaterale semnate de ţara noastră.113

Arbitrajul pentru comerţul exterior în România

În ţara noastră, potrivit dreptului în vigoare, arbitrajul pentru comerţul exterior poate fi atât
arbitraj ocazional cât şi arbitraj permanent, arbitrii putând statua, în jure dar şi ca „amiables
compositeurs”.114

Arbitrajul ad-hoc este reglementat în cuprinsul cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă, iar
arbitrajul permanent – cel mai utilizat în raporturile litigioase de comerţ exterior – este asigurat de
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României care
funcţionează în temeiul dispoziţiilor Decretului Lege nr. 139/1990 privind organizarea şi funcţionarea
camerelor de comerţ şi industrie şi Curţii de arbitraj comercial internaţional.

113
Vezi, I.Filip şi O.Căpăţână „Efectele sentinţelor arbitrale străine privitoare la raporturile de comerţ exterior potrivit
dreptului României, în Revista română de studii internaţionale”, 1967, nr. 1-2, p. 101-118.
114
Vezi, Decretul Lege 139/1990.

101
 Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României este alcătuită din 35-40 arbitri, fiind condusă de un colegiu compus din
preşedinte, vicepreşedinte şi 3 membri.

Arbitrii sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, de către comitetul executiv al Camerei de Comerţ şi
Industrie a României, dintre persoanele cu o înaltă calificare şi competenţă în domeniul dreptului
comercial şi al relaţiilor economice internaţionale, fiind înscrişi într-o listă care se pune la dispoziţia
părţilor în vederea desemnării completului de arbitrare.

Curtea de arbitraj este un organism neguvernamental cu atribuţii jurisdicţionale, fiind

competentă să soluţioneze – litigii patrimoniale născute din raporturile de comerţ exterior dacă una
dintre părţi sau ambele părţi sunt străine”.

În interpretarea prevederilor referitoare la competenţă trebuie precizat, în primul rând, că

această Curte de arbitraj poate să soluţioneze nu orice litigiu decurgând dintr-un raport de comerţ
exterior, ci numai acelea care au un caracter patrimonial; litigiul patrimonial trebuie să izvorască dintr-
un raport de drept al comerţului internaţional. Remarcăm că, definiţia dată de Regulamentul litigiului
de comerţ exterior concordă perfect cu aceea dată actelor şi faptelor de comerţ exterior de legislaţia în
vigoare. Pe aceeaşi linie de gândire, practica Curţii de arbitraj a precizat că sunt litigii de drept al
comerţului internaţional nu numai cele izvorâte din contracte sau alte acte juridice de comerţ exterior,
ci şi cele ce decurg din faptele juridice de comerţ exterior, în înţelesul restrâns al noţiunii. În acest
sens, Curtea de arbitraj a hotărât că pretenţiile fundate pe îmbogăţirea fără justă cauză intervenită în
relaţiile comerciale internaţionale sunt litigii de comerţ exterior (Hotărârea nr. 34 din 16 noiembrie
1970). În fine, trebuie reţinut că litigiile astfel definite sunt de competenţa Curţii de arbitraj sub
condiţia de a se ivi între persoane române, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice străine, pe de
altă parte, ori între părţi ambele străine. Referitor la prima categorie de litigii de comerţ exterior,
Regulamentul reţine ca fiind de competenţa Curţii numai pe acelea care au un caracter internaţional sau
de extraneitate.

Practica arbitrală este fermă în acest sens. Astfel cum s-a decis într-o speţă, dispoziţiile privind
competenţa, „trebuie înţelese şi practicate în sensul că părţile litigante nu pot deduce în faţa Comisiei
decât raporturi juridice conţinând elementele de extraneitate specială şi exclusivă pentru rezolvarea
litigiilor de comerţ exterior.” (Hotărârea arbitrală nr. 59 din 31 ianuarie 1959). Referitor la cea de a
doua categorie de litigii de comerţ exterior, adică acelea care se ivesc între părţi ambele străine,

102
Regulile de procedură consfinţesc, accesul liber al străinilor, fără nici o discriminare, la instanţa
română de arbitraj pentru comerţul internaţional.

După cum rezultă din cele de mai sus, Curtea de arbitraj are o competenţă internaţională. Prin
excepţie de la această regulă generală, Regulile de procedură în vigoare, prevăd că, totuşi, Curtea de
arbitraj este competentă să rezolve şi litigiile patrimoniale dintre societăţile mixte constituite în
România cu capital străin şi orice altă persoană fizică sau juridică română. Cum societăţile comerciale
constituite în ţara noastră, cu capital străin, potrivit Legii 35/1991 şi Legii 31/1990, persoane juridice
române, litigiile dintre acestea şi celelalte persoane române ar fi excedat caracterul internaţional al
activităţii jurisdicţionale a Curţii de arbitraj.

Litigiile de comerţ internaţional sunt de competenţa Curţii de Arbitraj numai dacă părţile au
încheiat o convenţie în acest sens (art. 2). Convenţia de arbitraj trebuie încheiată în scris. Regulile de
procedură prevăd însă că o convenţie de arbitraj poate să rezulte din acte de procedură cum ar fi
cererea de arbitrare a reclamantului şi notificarea făcută de pârât ca litigiu să fie soluţionat de către
Curtea de Arbitraj (art. 2). Practica arbitrajului pentru comerţul exterior a considerat ca valabilă şi
convenţia de arbitraj înscrisă în condiţiile generale anexate la contractul încheiat de părţi. În încheierea
interlocutorie din 30 noiembrie 1971, Comisia de arbitraj (denumirea veche s.n.) argumentează soluţia
menţionată în felul următor: „din moment ce cele două părţi recunoşteau că contractul semnat de ele
prevede expres că condiţiile generale de vânzare şi de livrare tipărite şi anexate la contract fac parte
integrantă din acesta şi obligă ambele părţi în mod egal, partea pârâtă, semnând contractul fără nici o
rezervă, însemnează că a subscris şi la condiţiile generale în care clauza arbitrală este inclusă.”

Oricare ar fi forma scrisă pe care o îmbracă convenţia de arbitraj chiar redusă la un schimb de
scrisori, consimţământul părţilor de a supune litigiul de comerţ exterior Comisiei de arbitraj spre
soluţionare, cu toate consecinţele ce decurg de aici, trebuie să fie neîndoielnic. Practica Curţii de
arbitraj este categorică în acest sens: ”faptul că pârâta şi-a desemnat arbitrul în vederea alcătuirii
instanţei arbitrale fără a se prezenta în faţa acesteia şi a pune concluzii referitoare la fondul litigiului nu
este concludent şi nu constituie o dovadă de acceptare a competenţei Comisiei.” (Hotărârea arbitrală
nr. 30 din 7 iunie 1967). În aceste limite practica arbitrală în concordanţă cu dreptul român validează
drept convenţie de arbitraj şi acordul de a supune litigiul Comisiei realizat prin schimb de telexuri,
apreciindu-se că tehnica transmiterii rapide a unei comunicări pe această cale asigură, în acelaşi timp,
condiţiile de identificare a părţilor şi autenticitatea acordului lor de voinţă.

103
 În conformitate cu art. 2 al Regulilor de procedură, Curtea de arbitraj este competentă să
soluţioneze litigiile de drept al comerţului internaţional nu numai în temeiul unei convenţii de arbitraj
ci şi dacă părţile sunt ţinute să supună litigiul Curţii de arbitraj în temeiul unui acord internaţional.
Menţionăm în acest sens unele acorduri internaţionale încheiate de România în scopul garantării şi
promovării reciproce a investiţiilor care dispune în mod imperativ utilizarea arbitrajului de comerţ
internaţional.115

Competenţa Curţii de arbitraj se verifică de către însăşi instanţa arbitrală. Fundamentată de

principiul rolului activ al organelor jurisdicţionale consacrat atât de dreptul procesual civil cât şi de
practica Curţii de arbitraj, soluţia este expres prevăzută în „Reguli” care, în art. 5, precizează: „Curtea
de arbitraj îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă.”

Competenţa Curţii de arbitraj are un caracter exclusiv. Potrivit Regulilor, „Competenţa Curţii
de arbitraj de a soluţiona un litigiu exclude, pentru acest litigiu, competenţa instanţelor de drept
comun.” (art. 5, al. 2).

În fine, competenţa Curţii de arbitraj are un caracter autonom, independent de competenţa

internaţională a instanţelor judecătoreşti.116

Regulile de procedură ale Curţii de arbitraj conţin reglementări de detaliu privind modul de
constituire a completului de arbitrare, alegerea arbitrilor de către părţi sau – în tăcerea ori dezacordul
acestora – numirea lor de către preşedintele comisiei procedura de arbitrare, derularea procesului
arbitral. Prevederile sale se completează cu regulile de drept comun de procedură civilă în măsura în
care acestea sunt compatibile cu caracterul internaţional al competenţei Curţii de arbitraj (art. 52).

Cât priveşte dreptul aplicabil soluţionării litigiului arbitral, Regulile, în art. 36, prevăd expres:
„Completul de arbitraj soluţionează litigiile în temeiul contractului şi al dreptului material aplicabil,
ţinând seama şi de uzanţele comerciale.” O asemenea prevedere face ca părţile litigante să nu mai aibă
interes a cere o arbitrare în echitate – permisă, de altfel, în temeiul Regulilor care menţionează: pe
baza acordului expres al părţilor, completul de arbitraj, va putea soluţiona litigiul în echitate.

Procesul arbitral se finalizează prin pronunţarea unei hotărâri definitive, în sensul că aceasta nu
poate fi atacată decât pe calea extraordinară a cererii de reexaminare introdusă la Curtea de arbitraj
pentru motive limitativ prevăzute de Reguli, art. 47, respectiv dacă:

115
Vezi, spre exemplu, Acordul încheiat cu Marea Britanie şi irlanda de Nord de la 19 martie 1976, Decretul nr. 62 din 7
iunie 1976, Acordul cu Republica Arabă Egipt încheiat la 10 mai 1976, Decretul nr. 367 din 4 noiembrie 1976.
116
Vezi, O.Căpăţână, op.cit., p. 109-120.

104
 a) „partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal
îndeplinită;

b) sentinţa a fost dată de alţi arbitri decât cei aleşi sau desemnaţi potrivit prezentelor Reguli;

c) completul de arbitraj s-a pronunţat asupra unui lucru ce nu s-a cerut ori a dat mai mult decât
s-a cerut;

d) se înfăţişează înscrisuri doveditoare de natură a schimba soluţia şi pe care partea, din motive
temeinici, nu le-a putut depune la pronunţarea hotărârii.”

Hotărârile arbitrale sunt obligatorii. În conformitate cu articolul 48 din Reguli, „ele se aduc la
îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea.

Pentru executarea silită, în ţară, a unei sentinţe emanând de la Curtea de arbitraj, investirea cu
formula executorie nu este necesară deoarece „sentinţa arbitrală este obligatorie. Ea constituie titlu
executoriu” (art. 48).

105
 CAP VIII. PRI CIPALELE CO TRACTE DE COMERŢ I TER AŢIO AL

1. CO TRACTUL DE CO SULTI G-E GI EERI G

a) Definiţia şi caracteristicile contractului de consulting-engineering

Activitatea de consulting-engineering a apărut în ţările industrializate, ca urmare a tendinţei unor

întreprinderi de a evita să se angajeze în probleme de concepţie şi coordonare a lucrărilor de investiţii
cu propriii specialişti.

În cadrul acestui contract se pot include operaţiuni diverse, ca studii preliminare, realizarea
planurilor, furnizarea de idei în legătură cu realizarea unui proiect sau alte prestaţii de natură
intelectuală.

Activitatea de condulting constă în acordarea de asistenţă în vederea organizării unor activităţi

economice sau a perfecţionării conducerii, prin sugerarea unor soluţii menite să ducă la optimizarea
deciziilor de ordin economic sau tehnic.

Activitatea de engineering vizează, în special, culegerea unor date, stabilirea flusurilor

tehnologice, elaborarea planurilor, optimizarea funcţionării unor capacităţi existente etc. După felul
prestaţiilor la care se referă, activitatea de engineering poate să se plaseze în domeniul economic, în
proiectare sau în domeniul industrial. În funcţie de natura prestaţiilor, există unităţi specializate în
domeniul comercial, militar, naval, aeronautic, electric, cibernetic etc.

În consecinţă, contractul internaţional de consulting-engineering este acela prin care un

specialist sau o întreprindere specializată se obligă ca, în schimbul unei sume de bani, să presteze
servicii diferite de natură intelectuală, de fundamentare tehnico-economică, de proiectare, de
conducere şi supraveghere a lucrărilor de recepţii de lucrări, toatr urmărind realizarea în condiţii de
maximă eficienţă a obiectivului respectiv.

Acest contract este complex, ca urmare a întrepătrunderii unui număr mare de operaţii de
prestare de servicii, într-un mod original, cu reguli proprii, care îl deosebesc de contractele de mandat,
antrepriză sau know-how. Contractul poate avea caracter autonom sau poate fi accesoriu altui tip de
contract.

106
 b) Conţinutul şi efectele contractului de consulting-engineering.

În cadrul acestui contract se pot include obligaţii diversificate, de la acordarea unor consultaţii
până la supravegherea finalizării lucrării sau chiar la eficienţa ei în exploatare. În funcţie de anvergura
obligaţiilor, contractele pot fi clasificate în contracte pentru anumite servicii sau contracte pentru
realizarea unui obiectiv sau a unei operaţiuni. Preţul poate fi stabilit pentru întreaga lucrare sau numai
pentru unele prestaţii.

Prestatorul contractului are obligaţia să efectueze cercetările tehnologice solicitate, să acorde

asistenţă tehnică, să coordoneze activitatea antreprenorilor, să indice soluţii optime şi să respecte orice
clauze incluse în contract.

Beneficiarul trebuie să pună la dispoziţie toate datele şi informaţiile pentru efectuarea lucrării,
să îndeplinească formalităţile prevăzute în contract şi să plătească preţul la termenele şi în condiţiile
prevăzute.

Părţile pot conveni să continue cooperarea pentru exploatarea, repararea sau reconstruirea unei
instalaţii ori în alte scopuri. În contract se pot include sancţiuni de natură financiară în cazul
nerespectării unor clauze, ori posibilitatea desfiinţării contractului. Clauzele pot viza şi păstrarea
secretului în privinţa documentaţiei sau a know-how-ului, atât pe durata contractului cât şi ulterior.

Majoritatea legislaţiilor naţionale nu fac referire la acest tip de contract, utilizându-se însă
contracte-model elaborate de anumite organisme internaţionale.

Părţile pot decide în privinţa legii care guvernează fondul şi efectele contractului, iar dacă nu o
fac poate fi aplicabilă legea din ţara în care se găseşte sediul organizaţiei de consulting-engieneering,
legea ţării în care se execută contractul sau a ţării în care s-a încheiat.

107
 2. CO TRACTUL DE K OW-HOW

a) Definire şi caracteristici

Contractul de know-how se caracterizează prin transmiterea unor cunoştinţe tehnice, informaţii,

documentaţii sau procedee complexe, care reprezintă o noutate relativă şi subiectivă, nefiind brevetate
din cauza elementelor insuficiente de originalitate sau a lipsei de interes.

În noţiunea de know-how se cuprind mai multe elemente, care pot consta în: abilitate tehnică,
ingeniozitate, experienţă, cunoştinţe tehnice, procedee noi etc. Prin acestea se urmăreşte optimizarea şi
punerea în valoare a calităţilor produsului sau a procedeelor folosite, scăderea preţului de cost, evitarea
erorilor etc.

Noutatea şi secretul referitor la acestea nu vizează stadiul tehnicii, raportându-se numai la

persoana sau întreprinderea care vrea să le dobândească. Deşi are elemente comune cu secretul de
fabricaţie, se distinge de acesta prin existenţa abilităţii şi a experienţei tehnice, împreună cu un
ansamblu de elemente care nu au valoare în mod dispersat, nu au caracter de noutate şi nu reprezintă
un secret absolut.

Deosebirile faţă de contractul de antrepriză constau în existenţa unei colaborări din partea
beneficiarului şi în neobligativitatea asumării unor garanţii pentru rezultatele obţinute.

b) Efectele contractului de know-how.

Conţinutul exact al contractului de know-how poate fi delimitat numai prin contract astfel încât
este necesar să se facă referire la toate elementele şi domeniile în care va acţiona.

Transmiterea know-how-ului de la titular la beneficiar se poate realiza în mai multe moduri,

cum ar fi: trimiterea documentaţiei, furnizarea de materiale, trimiterea unor specialişti, sau calificarea
unora la societatea transmiţătorului.

În cadrul acestui contract nu se transmite un brevet de invenţie sau un alt drept bine delimitat,
astfel că nu mai poate fi retras de la beneficiarul care a luat cunoştinţă de el. Pe de altă parte, dacă
caracterul secret dispare fără vina beneficiarului, acesta poate refuze plata redevenţelor viitoare. Pentru
evitarea acestui inconvenient se poate evita menţionarea în contract a caracterului său secret.

În contract se pot include diferite clauze, cum ar fi: interdicţia beneficiarului de a transmite altei
persoane secretul care i s-a încredinţat, posibilitatea utilizării procedeelor care fac obiectul contractului
şi după expirarea acestuia etc.

108
 3. CO TRACTUL DE FRA CHISI G

a) Definiţia şi caracteristicile contractului de franschising

Franschisingul este operaţiunea prin care o persoană denumită concedent (franchisor), acordă
altei persoane numită concesionar (franchisee), dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a presta
anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii pe care le cuprinde marca, renumele, know-
how-ul şi asistenţa tehnică, în schimbul unui preţ ce constă într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă
periodică numită franchise free.

Acest tip de contract a apărut în SUA, ca urmare a interdicţiei legale de a se comercializa

automobilele direct de producătorii lor, dar s-a extins cu privire la alte produse şi pe alte continente.

Sub aspectul conţinutului se aseamănă cu alte operaţiuni comerciale, cum ar fi intermedierea,

vânzarea cu monopol, licenţa sau reprezentarea. Spre deosebire de contractul de concesiune exclusivă,
obiectul său nu este reprezentat numai de produse ci şi de marca sub care acestea vor fi vândute sau
distribuite.

Părţile au interese convergente, de a pătrunde pe pieţele internaţionale şi respectiv de a

beneficia de mijloacele şi renumele concedentului pentru derularea rentabilă a afacerii.

b) Conţinutul şi efectele contractului:

Principalele obligaţii ale concedentului constau în:

- asigurarea asistenţei în pregătirea profesională şi în celelalte domenii solicitate de

partenerul contractual;
- asigurarea publicităţii serviciului sau produsului respectiv;
- asigurarea sortimentului de produse sau a genului de servicii solicitate;
- asigurarea exclusivităţii operaţiunilor pe un anumit teritoriu etc.
Concesionarul are obligaţiile:

- să respecte regulile, politicile comerciale şi condiţiile prevăzute în contract, în zona

teritorială în care este împuternicit;
- să permită concedentului dreptul la control;
- să realizeze cifra de plan stabilită;
- să facă investiţiile necesare pentru asigurarea condiţiilor necesare şi să plătească preţul
stabilit.

109
 Principalul efect al contractului constă în cedarea dreptului de a se folosi de o marcă de
fabricaţie, de un anumit produs, de un serviciu de o anumită prestanţă sau de originalitatea consacrată
de concedent în anumite domenii.

Contractul poate fi încheiat pe termen scurt (până la un an) sau pe termen lung, iar părţile pot
decide prelungirea lui.

Contractul încetează la expirarea termenului sau prin reziliere, care operează de plin drept dacă
nu sunt îndeplinite obligaţiile stipulate.

4. CO TRACTUL DE LEASI G

a) Definirea şi elementele caracteristice ale contractului de leasing.

Contractul de leasing este operaţiunea prin care o persoană cumpără unele bunuri de la un
vânzător, pentru a le închiria unui client solicitator.

În cadrul acestui contract intervin trei persoane şi anume:

- finanţatorul operaţiunii (cumpărătorul bunului) care este o persoană specializată în astfel de

operaţiuni.
- Vânzătorul, care este constructorul, fabricantul sau furnizorul bunului;
- Clientul solicitator (beneficiarul, utilizatorul), care poate avea calitatea de chiriaş sau
locatar.
Bunurile date în locaţie pot fi maşini, utilaje sau instalaţii, iar închirierea se referă la imobile şi
servicii.

Principalele elemente ale acestei operaţiuni constau în:

- cumpărarea unor bunuri de către o societate specializată (societate de leasing), în vederea

închirierii lor immediate;
- punerea bunurilor la dispoziţia unei persoane denumite utilizator, contra unei chirii;
- posibilitatea utilizatorului de a cumpăra ulterior acele bunuri sau o parte din ele;
În consecinţă, contractul de leasing poate fi definit ca o operaţiune juridică triunghiulară, prin
care o persoană denumită finanţator, cumpără un bun spre a-l închiria ulterior altei persoane numită
utilizator, care la finele contractului are dreptul să opteze pentru continuarea raportului juridic de
locaţie, pentru rezilierea contractului ori pentru cumpărarea bunului.

110
 b) Formele contractului de leasing

Operaţiunile de leasing diferă în funcţie de posibilităţile de finanţare a furnizorului, specificul

pieţei, gradul de dezvoltare al economiei, veniturile reale etc.

Formele de leasing se pot clasifica după mai multe criterii dintre care pot fi enumerate:

- după părţile contractuale (leasing direct sau leasing indirect);

- după obiectul locaţiei (leasing mobiliar sau leasing imobiliar);
- după conţinutul ratelor (leasing financiar sau leasing funcţional);
- după durata închirierii (pe termen scurt sau pe termen lung).
Leasingul direct presupune închirierea namijlocită a contractului între furnizor şi utilizator, iar
cel indirect se realizează prin societăţi specializate.

Leasingul financiar se caracterizează prin recuperarea întregului preţ de export al obiectului,

costurile auxiliare şi un beneficiu, fiind prevăzută în contract o perioadă de bază mai scurtă decât
durata de folosinţă a obiectului închiriat. În această perioadă părţile nu pot rezilia unilateral contractul,
iar riscurile sunt asumate de către utilizator. Finanţatorul are statut de organism financiar sau bancar.

Leasingul funcţional se deosebeşte de anteriorul prin faptul că se încheie pe o perioadă redusă,

în care se obţine numai o parte din preţul bunului, după care acesta poate fi cumpărat sau se poate
prelungi închirierea.

c) atura juridică şi efectele contractului de leasing

Contractul de leasing este un contract original, deşi prezintă asemănări cu contractele de

închiriere sau cu cele de vânzare în rate. El se bazează pe o operaţiune complexă, realizată în scopul
satisfacerii intereselor complementare ale tuturor participanţilor. Astfel, clientul solicitator are
iniţiativa afacerii, vânzătorul o permite, iar finanţatorul o plăteşte.

În cadrul acestei operaţiuni se include elementele mai multor contracte, cum ar fi:

- cumpărarea de către finanţator a bunului solicitat de utilizator;

- posibilitatea mandatării utilizatorului de către finanţator pentru a-şi alege bunurile preferate,
locaţia bunului pe o anumită perioadă şi cumpărarea bunului după expirarea acestei perioade.
Contractele subsumate leasingului au însă anumite particularităţi, date de derularea acestei
operaţiuni. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare se referă la bunul ales de utilizator, deşi acesta nu
este parte în contract, iar cumpărătorul datorează preţul numai din momentul primirii procesului verbal
de predare încheiat între utilizator şi vânzător.

111
 Contractul de închiriere are caracter intuitu persoane, astfel că nu poate fi cedat altei persoane
şi nici nu poate fi revocat.

Vânzătorul îşi asumă anumite obligaţii, care constau în: livrarea bunului în stare de funcţionare,
participarea la instruirea personalului destinat exploatării, asigurarea pieselor de schimb şi remedierea
defecţiunilor neimputabile utilizatorului. Vânzătorul îşi mai poate asuma obligaţia de a-l sprijini pe
utilizator în cazul apariţiei unor dificultăţi, angajându-se să răscumpere bunul sau să găsească un alt
utilizator.

Clientul are obligaţia să plătească retele chiriei, să respecte dreptul de proprietate a societăţii de
leasing, să exploateze bunul potrivit instrucţiunilor tehnice, să nu îi aducă modificări constructive, să îl
conserve şi să îl asigure contra riscurilor.

Dacă utilizatorul nu plăteşte ratele, contractul poate fi reziliat.

5. CO TRACTUL DE FACTORI G

Factoring-ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, cedează creanţele sale
unui terţ, numit factor, care se obligă să preia activitatea de încasare de la o altă persoană denumită
client, în schimbul unui comision.

Contractul de factoring implică trei categorii de persoane şi anume:

- aderentul, care este un vânzător de bunuri sau furnizor de servicii, care are de încasat
anumite creanţe de la cumpărătorul mărfii sau furnizorul de servicii numit client;
- factorul, care preia aceste creanţe, concretizate de regulă în facturi, pe care urmează să le
încaseze imediat sau la scadenţă, asumându-şi însă riscul insolvabilităţii datornicului sau a refuzului de
plată din partea acestuia;
- clientul, care datorează creanţe pentru marfa cumpărată sau serviciile de care a beneficiat.
Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla
transmitere a facturilor, pe baza cărora factorul devine proprietarul creanţelor.

Factorul îşi poate rezerva dreptul de a nu accepta facturile clienţilor pe care nu îi agreează, pe
considerentul că nu prezintă suficientă garanţie. Facturile acceptate se înscriu într-un borderou, care
mai cuprinde declaraţia aderentului că le transmite în deplina proprietate factorului, cu menţiunea că
plata se va face direct acestuia, în schimbul mărfurilor şi serviciilor de care a beneficiat clientul.

Aderentul trebuie să comunice clientului transmiterea creanţei şi să menţioneze pe factură

operaţiunea de subrogare în raport cu factorul.

112
 Factorul va plăti aderentului creanţele care i-au fost cedate şi se va subroga în drepturile
acestuia, încasând ulterior de la client facturile pe care le-a preluat. În schimbul asumării riscurilor cu
privire la posibilitatea încasării acelor creanţe, el primeşte un comision de la aderent, sau îi sunt cedate
facturile la un preţ inferior celui real.

Aspectele referitoare la contractul de factoring au fost reglementate prin Convenţia pentru

factoringul internaţional.

În funcţie de prevederile acestei convenţii, factorul are drepturi şi obligaţii din care pot fi
anumerate cele referitoare la:

- efectuarea plăţii facturilor către clienţi;

- preluarea plăţilor în temeiul titlurilor de credit şi asigurarea protecţiei împotriva răilor
platnici.
Principalele forme de factoring constau în factoringul tradiţional şi factoringul la scadenţă.

Factoringul tradiţional (obişnuit) se caracterizează prin încasarea imediată a valorii facturii

cedate. Factoringul la scadenţă se deosebeşte prin aceea că factorul achită aderentului facturile numai
la data scadenţei lor.

Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul cuvenit şi de a garanta existenţa creanţei. Dacă
există contestaţii cu privire la marfa sau la servicii din partea clientului, riscul este al aderentului, în
cazul că nu le poate combate.

În operaţiunile de comerţ internaţional intervin doi factori, unul în ţara exportatoare (factor de
export) şi altul în ţara importatoare (factor de import). Factorul la export acceptă să cumpere creanţele
pe care unul dintre clienţii săi exportatori (aderentul), le are asupra unui cumpărător din străinătate şi să
le cedeze apoi corespondentului său din ţara importatoare (factorul la import). Acesta din urmă are rol
esenţial în încasarea creanţelor şi în suportarea riscurilor. Situaţia este mult mai complicată decât în
dreptul intern, din cauza existenţei a două cesiuni de creanţa şi dificultăţilor de determinare a legii
aplicabile.

6. CO TRACTUL FORWARD

a) Definire şi caractere juridice

Contractul forward reprezintă convenţia prin care vânzătorul se obligă faţă de cumpărător, să
livreze contra plată, la o dată viitoare prestabilită, o marfă, o valută sau un activ financiar, la preţul
convenit în momentul perfectării contractului.

113
 Toate elementele contractului sunt determinate în momentul perfectării lui, cu excepţia valorii,
care rămâne incertă, întrucât preţul mărfii, valutei sau activului financiar se poate modifica până la data
prestabilită.

Contractele de acest tip se încheie în afara bursei şi nu sunt standardizate, ultimul aspect
deosebindu-le de contractele “futures” (cu livrare amânată).

b) Conţinut şi efecte

Cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a cumpăra o anumită marfă, activ financiar sau valută, la
preţul convenit prin contract, plătibil la scadenţa fixată. Preţul pe care trebuie să îl plătească
cumpărătorul rămâne cel convenit iniţial, chiar dacă preţul zilei în acel moment va fi mai mare sau mai
mic decât acesta. În funcţie de oscilaţia cursului pieţei, se poate realiza o pierdere sau un avantaj de
către vânzător sau de către cumpărător.

Contractul se execută deci la scadenţă, în condiţiile prestabilite în momentul perfectării lui, dar
dreptul de proprietate se va transmite la cumpărător numai în momentul executării.

Executarea se face în natură, prin predarea mărfii sau a activului financiar la scadenţă şi
respectiv prin plata contravalorii acestuia la preţul forward.

7. CO TRACTUL DE VÂ ZARE-CUMPĂRARE

I TER AŢIO ALĂ

a) oţiune şi caractere

Contractul de vânzare-cumpărare constituie principalul instrument de înfăptuire a comerţului şi

prezintă numeroase particularităţi în cazul existenţei unor elemente de extraneitate.

Datorită acestui fapt şi a deosebirilor dintre legislaţiile naţionale aplicabile în domeniu, au fost
adoptate convenţii internaţionale pentru facilitarea tranzacţiilor comerciale. Dintre acestea se
evidenţiază Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din
1980, la care România a aderat în anul 1991. Criteriile de extraneitate specifice acestei convenţii
constau în “sediile sau domiciliile părţilor în state diferite”, în încheierea contractului “între state
diferite” sau în cazul că “este aplicabilă legea unui stat contractant”. Nu intră sub incidenţa acestei
reglementări tranzacţiile cu mărfuri cumpărate pentru folosinţă personală, familială sau casnică şi nici
vânzările la licitaţii şi vânzările de sub sechestru, vânzările de valori mobiliare, efecte de comerţ şi
monede, vânzările de nave şi aeronave şi vânzările de electricitate.

114
 Forma scrisă a contractului nu este obligatorie, iar probele pot fi diversificate, inclusiv prin
martori.

Oferta produce efecte când este făcută verbal în mod direct sau când este predată destinatarului
prin orice mijloace. Ea poate fi revocată, dacă revocarea soseşte la destinatar înainte ca acesta să fi
expediat acceptarea, cu excepţia cazului în care se prevede în ofertă un termen determinat pentru
acceptare.

Acceptarea produce efecte în momentul în care parvine ofertantului, în termenul stabilit de el

sau într-un termen rezonabil. Ea poate fi suplinită prin îndeplinirea unor acte de către destinatarul ei, în
termenul prevăzut sau într-un termen rezonabil.

Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul îl informează verbal pe destinatar sau îi
expediază un aviz în acest sens.

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea unei oferte produce efecte,
respectiv când acceptarea parvine ofertantului, când se realizează acordul de voinţă între părţi sau când
actul de acceptare tacită a fost îndeplinit.

Principalele obligaţii ale vânzătorului constau în transmiterea materială a mărfii, transmiterea

proprietăţii asupra acesteia şi remiterea documentelor referitoare la marfă. Dacă părţile nu stabilesc un
anumit loc pentru predarea mărfii, se asimilează cu această operaţiune remiterea mărfii primului
transportator, punerea acestora la dispoziţie cumpărătorului la locul de fabricaţie sau la sediul
vânzătorului.

Dacă termenul de predare nu este determinat sau determinabil, el se consideră realizat “într-un
termen rezonabil”, calculat de la data încheierii contractului.

Remiterea documentelor referitoare la marfă trebuie să se realizeze în forma, la locul şi în

momentul stabilit în contract. Dacă nu s-au stabilit clauze în acest sens, vânzătorul trebuie să predea
documentaţia tehnică prevăzută de uzanţele şi reglementările existente în ţara vânzătorului.

Marfa trebuie să corespundă cantitativ, calitativ şi sub celelalte aspecte. Se precizează că marfa
nu corespunde prevederilor contractuale dacă este inadecvată întrebuinţărilor la care servesc, în mod
obişnuit, mărfurile de acelaşi tip, dacă este ambalată în mod necorespunzător sau nu corespunde cu
mostra sau modelul prezentat anterior.

Cumpărătorul are obligaţia să verifice mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât
mai scurt şi să-l anunţe pe vânzător într-un termen rezonabil.

115
 Marfa trebuie să fie liberă de orice pretenţie a unui terţ, în temeiul legii statului unde mărfurile
trebuie să fie vândute sau utilizate.

Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul are dreptul să ceară predarea unor
morfuri de înlocuire, poate reduce preţul sau poate refuza achitarea lui.

Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului numai în cazul că nu se respectă clauze

esenţiale ale contractului sau vânzătorului nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de
cumpărător.

Obligaţiile cumpărătorului constau, în principal, în plata preţului şi preluarea mărfurilor. Plata

preţului are accepţiune extensivă, constând în îndeplinirea formalităţilor destinate să permită plata
preţului. Dacă nu se stabileşte locul de plată, se consideră că acesta este sediul vânzătorului sau locul
remiterii mărfurilor sau a documentelor. Dacă nu se precizează momentul plăţii, el trebuie să se
coreleze cu punerea la dispoziţie a mărfurilor sau a documentelor cu privire la marfă.

Neîndeplinirea unor obligaţii de către cumpărător dă dreptul vânzătorului să ceară executarea

obligaţiilor asumate prin contract, să recurgă la măsuri intermediare, să pretindă daune interese sau să
declare contractul rezolvat.

Riscurile sunt transferate cumpărătorului când preia mărfurile sau când sunt puse la dispoziţia
sa conform prevederilor contractuale.

Daunele-interese include pierderea suferită şi câştigul nerealizat, însă acestea nu pot fi

superioare celor pe care părţile le-au prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii
contractului.

Forţa majoră este considerată exoneratoare de răspundere dacă este independentă de voinţa
părţii care o invocă, este imprevizibilă, insurmonabilă şi fortuită, în sensul că partea nu o putea lua în
considerare în mod rezonabil la încheierea contractului.

Cumpărătorul care refuză preluarea mărfii trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a le conserva,
inclusiv de a le depozita în magazinul unui terţ, dacă nu sunt excesive cheltuielile determinate de
această operaţiune.

b) Vânzarea prin burse

Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă, în care se oferă şi se desfac, potrivit unei
proceduri speciale, valori sau mărfuri fungibile.Ele reprezintă principala piaţă de mărfuri şi efectuează
de către intermediari sub supravegherea reprezentanţilor bursei.

116
 Bursele de mărfuri sunt specializate pentru anumite produse iar operaţiunile se pot realiza în
diferite modalităţi, având uneori caracter real iar alteori speculativ.

Preţurile înregistrate la bursă, denumite cotaţii sau cursuri, reprezintă preţul mondial al
produsului respectiv, putând fi oficiale sau neoficiale, medii, limită sau de lichidare, efective sau
nominale.

Încheierea tranzacţiilor se realizează pe baza unor proceduri stabilite în regulamentul fiecărei

burse. Tranzacţiile se desfăşoară prin strigări publice de ofertă sau de cerere a agenţilor oficiali.
Realizarea orală a tranzacţiilor este urmată de transpunerea în formă scrisă. Pentru facilitarea acestora
au fost adoptate condiţii comerciale uniforme privind cantitatea şi calitatea mărfii, ambalajul, termenul
şi locul de livrare, termenul de plată etc.

c) Vânzarea prin licitaţie

Licitaţiile sunt vânzările către cei care oferă preţul cel mai mare, respectiv cumpărările de la cei
care solicită preţul cel mai mic pentru marfa scoasă la vânzare.

Licitaţiile pot fi deschise (publice) sau închise, respectiv rezervate numai comercianţilor
nominalizaţi prin diferite criterii.

În comerţul internaţional se practică frecvent licitaţiile prin intermediul unor firme din ţara
unde se organizează licitaţia (brokeraj). Firma-autohtonă, mandatată de firma străină îi prezintă
acesteia toate informaţiile utile. Aceste firme îndeplinesc pentru cele străine formalităţi tehnice şi
comerciale, acţionând ca agent şi furnizând informaţii despre situaţia pieţei interne, nivelul
concurenţei, condiţiile şi termenele de desfăşurare a licitaţiei sau alte date economico-juridice.

Ofertantul trebuie să depună garanţie, care poate consta şi într-o scrisoare de la o bancă cu
reputaţie.

Procedura propriu zisă este diversificată, în special din cauza interferenţei între legislaţiile cu
caracter internaţional.

d) Prescripţia în vânzarea internaţională de mărfuri

Prescripţia extinctivă, este reglementată în dreptul român prin Decretul nr. 167/1958, care
stabileşte un termen general de trei ani, aplicabil şi în raporturile de comerţ internaţional în cazul în
care nu există norme juridice derogatorii.

117
 În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea prescripţiei, din
cauza reglementărilor diferite în legislaţiile naţionale.

În franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile născute între
comercianţi, cu câteva excepţii pentru care termenul se reduce la doi ani.

În italia este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia
se reduce la cinci ani sau la un an.

În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării mărfurilor, chiar dacă
cumpărătorul a descoperit mai târziu defectele mărfii livrate, cu excepţia cazului în care s-a stabilit un
termen mai lung de garanţie, sau a constatării unor manopere dolosive din partea vânzătorului.

În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de mărfuri şi executări de lucrări, iar
pentru aspecte referitoare la calitate prescripţia este de şase luni pentru lucruri mobile şi de un an
pentru imobile.

În Anglia există prescripţie de şase ani, cu caracter general şi de 12 ani pentru obligaţiile care
sunt consemnate în acte autentice.

În SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, care
se reduce însă la şase luni pentru livrarea produselor din stoc. Aceste termene pot fi reduse sau mărite
prin înţelegerea părţilor.

În domeniul internaţional, prescripţia este reglementată prin Convenţia asupra prescripţiei în

materie de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la New York în anul 1974 şi modificată prin
protocolul încheiat la Viena în anul 1980.

Aceste documente internaţionale stabilesc termenul de prescripţie cu durata de patru ani pentru
vânzarea internaţională de mărfuri.

Acest termen începe să curgă de la data la care acţiunea poate fi exercitată. Termenul nu este
suspendat prin adresarea unei notificări către cealaltă parte, dar introducerea unei acţiuni arbitrale
determină efecte de această natură. Pentru fiecare obligaţie cu executare succesivă termenul începe să
curgă de la data neexecutării ei, iar în caz de rezoluţiune a contractului începe să curgă termenul de la
data încunoştinţării celeilalte părţi.

Curgerea termenului de prescripţie încetează numai în trei cazuri, care constau în:
recunoaşterea de către debitor a obligaţiei sale, declanşarea de către creditor a unei proceduri

118
recuperatorii împotriva debitorului sau îndeplinirea de către creditor a vreunui alt act care are efect de
întrerupere a prescripţiei conform legii statului în care este sediul sau domiciliul debitorului.

Debitorul poate prelungi termenul de prescripţie printr-o declaraţie scrisă adresată creditorului,
dar în momentul întocmirii contractului nu se pot introduce clauze referitoare la schimbarea termenului
de prescripţie de patru ani. Convenţia mai stabileşte că indiferent de suspendarea sau prelungirea
termenului de prescripţie, acesta nu poate depăşi 10 ani de la data când a început să curgă.

Termenul de prescripţie este luat în considerare numai dacă îl invocă partea interesată. Se mai
stabileşte că termenul expiră la miezul nopţii din ultima zia ultimei luni a termenului, prin referire la
ora oficială de la locul unde a fost angajată procedura.

8. CO TRACTUL DE TRA SPORT I TER AŢIO AL

DE MĂRFURI

a) Definirea şi caracteristicile contractelor de transport internaţional

Transporturile internaţionale reprezintă mijlocul de deplasare a mărfurilor în spaţiu, fiind o

componentă importantă în realizarea schimburilor economice şi în diviziunea internaţională de mărfuri.

Contractul de transport poate fi definit ca un acord de voinţă între expeditor şi transportator

(cărăuş), care se obligă să transporte bunuri materiale sau persoane într-un anumit timp, pe o anumită
rută, în schimbul unui preţ determinat.

Spre deosebire de transporturile interne, cele internaţionale se caracterizează prin interferenţa

cu teritoriile şi legislaţiile mai multor state, care le amplifică importanţa şi complexitatea. Aceste efecte
se reflectă în documentele necesare transportului internaţional de mărfuri, care vizează mijlocul de
transport, echipajul acestuia şi marfa transportată.

Clasificarea transporturilor internaţionale se poate realiza după mai multe criterii, cum ar fi:

- în funcţie de mediul în care se realizează transportul (rutiere, feroviare, fluviale, maritime,

aeriene, prin conducte sau pe cablu).
- În funcţie de modalitatea realizării (directe, combinate);
- În funcţie de operaţiunile efectuate asupra mărfii (fără transbordare sau cu transbordare);
- În funcţie de modul de exploatare al mijloacelor de transport (nave de linie, vagoane
complete, zboruri charter, transporturi marşrutizate, transporturi transcontainerizate);

119
 - În funcţie de obiectul transportului (transporturi de persoane; transporturi de animale;
transporturi de marfă; transporturi agabaritice; transportul unor produse periculoase etc.);
Indiferent de mijloacele şi modalităţile de transport, traficul internaţional are interferenţă cu
reglementările juridice din diferite ţări şi cu unele convenţii internaţionale.

Codul comercial român reglementează contractul de transport (art. 413-art. 441) şi comerţul
maritim (art. 490- art. 935) iar Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept
privat face referire la impactul cu legislaţiile altor ţări. Astfel, se stabileşte că în privinţa drepturilor
reale are prioritate legea pavilionului navei sau aeronavei şi legea statutului organic al întreprinderii de
transport, pentru vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei. Legea aleasă pe baza acestor
principii este aplicabilă şi bunurilor din dotarea tehnică a mijloacelor de tehnică, întreţinerea, repararea
sau renovarea mijlocului de transport (art. 55-art. 56). Navigaţia maritimă, fluvială şi aeriană
beneficiază de o reglementare suplimentară cu privire la legea aplicabilă (art. 139-art.144).

Elementul esenţial în transportul internaţional îl reprezintă contractul de transport, care trebuie

să asigure rapiditatea, fluiditatea şi siguranţa, incluzând totodată clauzele din care să se poată deduce
identitatea şi obligaţiile părţilor.

Expeditorul are obligaţia să îi încredinţeze transportatorului toate actele necesare, inclusiv cele
de vamă, fiind răspunzător de cuprinsul şi valabilitatea lor (art. 415 şi art. 416 Cod comercial).

Transportatorul trebuie să expedieze lucrurile în ordinea în care le-a primit, în cele mai bune
condiţii, în forma cuvenită. Dacă transportul este împiedicat sau întţrziat în mod semnificativ, acesta
are posibilitatea de a rezilia contractul, plătind transportatorului numai cheltuielile făcute până la acel
moment. Depăşirea termenului stabilit prin contract determină pierderea unei părţi din preţul de
transport, proporţional cu întârzierea. Dacă s-a produs o întârziere dublă plata întregului preţ de
transport, dacă nu se dovedeşte existenţa cazului fortuit sau a forţei majore (art. 420 şi art. 428 Cod
comercial).

Părţile pot include în contract clauza penală, pe baza căreia se obţin despăgubiri în caz de
întârziere sau neîndeplinire a contractului, fără a se mai cere dovedirea pagubei.

Predarea bunurilor la destinaţie poate fi refuzată dacă nu s-a plătit preţul transportului şi
celelalte cheltuieli.

Destinatarul are dreptul să verifice, în momentul primirii starea în care se află bunurile, iar dacă
nu formulează obiecţii nu mai poate formula ulterior pretenţii (art. 439 şi art. 440 Cod comercial).

120
 Contractul de transport internaţional are însă interferenţă cu mai multe legislaţii naţionale, fapt
ce a determinat adoptarea unor convenţii cu caracter uniform, pentru toate tipurile importante de
transport internaţional.

b) Contractul de transport rutier internaţional

Contractul de transport rutier are caracter internaţional când locul de încărcare a mărfii şi cel de
descărcare a ei se află pe teritoriile a două state diferite sau este în tranzit pe teritoriul altui stat.

Acest tip de transport este reglementat prin Convenţia referitoare la contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele, adoptat la Genava în anul 1956 şi modificat prin Protocolul din anul
1978, ambele documente fiind ratificate de România.

Convenţia se aplică contractelor cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii şi locul
prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două ţări diferite, dintre care
cel puţin una este ţară contractantă, independent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la
contract. Intră sub incidenţa ei şi transporturile multimodale, dacă marfa nu a fost descărcată din
autovehicul pe parcursul transbordării acestuia. De la prevederile convenţiei sunt exceptate numai
transporturile poştale, transporturile funerare şi transportul efectelor de strămutare.

Transportatorul răspunde integral de acţiunile sau de omisiunile presupuşilor săi ori ale altor
persoane la serviciile cărora recurge. El mai răspunde pentru pierderea şi avarierea mărfurilor, precum
şi pentru întârziere în predarea ei, putând fi obligat la despăgubiri, în cuantumul stabilit în convenţie.

Proba contractului se face cu scrisoarea de trăsuro, care nu este însă obligatorie pentru însăşi
existenţa contractului. Expeditorul este răspunzător faţă de transportator pentru orice daună datorată
inexactităţii documentelor sau a informaţiilor puse la dispoziţia transportatorului, precum şi pentru
ambalarea necorespunzătoare.

Destinatarul are dreptul să conteste cantitatea sau calitatea mărfii în termen de cel mult şapte
zile de la data predării.

Soluţionarea litigiilor se poate face de organele de jurisdicţie ale ţărilor contractante sau de cele
de pe teritoriul căreia se află reşedinţa, sediul sau agenţia pârâtului, ori de la locul preluării sau a
predării mărfurilor.

În cazul introducerii de către părţi a clauzei compromisorii de arbitraj, ele trebuie să precizeze
că arbitrii vor soluţiona litigiul pe baza prevederilor Convenţiei CMR.

121
 Termenul de prescripţie a acţiunii este de un an, cu excepţia situaţiilor de dol sau de culpă, în
care termenul este de trei ani. Termenul curge din ziua eliberării mărfii, iar dacă aceasta nu a fost
predată la destinaţie, se stabilesc alte modalităţi de calcul, oscilând până la trei luni de la preluarea
mărfii de către transportator.

Executarea unui contract de către mai mulţi transportatori succesivi, determină stabilirea unui
mod specific de transfer a documentelor şi a responsabilităţilor.

Legislaţia română defineşte transportul rutier internaţional ca o operaţiune care implică

deplasarea unui vehicul rutier pe teritoriul a cel puţin două state.

c) Contractul de transport feroviar internaţional

Legislaţia română prevede că contractul de transport feroviar în trafic internaţional se încheie şi

se execută în conformitate cu acordurile, convenţiile şi înţelegerile la care România este parte.

Cea mai importantă dintre acestea este Convenţia cu privire la transporturile internaţionale
feroviare (COTIF, adoptată la Berna în anul 1980. Convenţia este completată de două anexe,
referitoare la regulile uniforme privind transportul mărfurilor şi respectiv al călătorilor şi bagajelor.

Pe baza acestor reglementări, contractul de transport feroviar internaţional este caracterizat prin
aceea că locul primirii mărfii de la expeditor şi locul predării la destinatar sunt situate în ţări diferite.
Obiectul contractului îl constituie toate expediţiile de mărfuri care traversează teritoriile a cel puţin
două state contractante.

Contractul se încheie sub forma unui document tipizat, numit scrisoare de trăsură
internaţională, redactat în limba ţării de predare şi tradus într-o limbă de circulaţie internaţională. Data
încheierii contractului este aceea a momentului primirii mărfii şi a aplicării ştampilei staţiei de cale
ferată.

Obligaţiile expeditorului constau în ambalarea şi inscripţionarea corespunzătoare a mărfii,

pentru a se evita deteriorarea şi confuziile. Mai este necesar să anexeze autorizaţiile de export-import,
certificatele sanitar-veterinare ori alte documente necesare traficului internaţional şi să indice staţiile de
cale ferată unde se fac operaţiunile de vămuire.

Transportatorul răspunde pentru depăşirea termenului de pradare a mărfii la destinaţie şi pentru

pierderea sau degradarea acesteia, dacă acestea sunt generate de culpa sa. Despăgubirile se calculează
după cursul bursei, preţul curent sau după preţul uzual de la locul şi de la data primirii mărfii.

122
 Dacă în contract nu se prevăd termene de executare, se vor avea în vedere cele stabilite în
anexă la Convenţia internaţională COTIF. În ipoteza suspendării traficului din cauza blocării liniilor
sau a unor calamităţi naturale, transportatorul va decide dacă cere instrucţiuni de la expeditor sau dacă
continuă transportul pe altă rută posibilă. Dacă autorităţile dintr-un stat adoptă măsuri restrictive cu
prviire la anumite transporturi sau produse, transportorul este exonerat de răspundere.

Căile ferate de pe parcursul de transport răspund solidar pentru neexecutarea corespunzătoare a

transportului, iar în cazul nepredării mărfii la destinatar în 30 de zile de la împlinirea termenului,
operează prezumţia de pierdere a mărfurilor.

Despăgubirile şi penalităţile de întârziere se plătesc în valuta ţării din care face parte
transportatorul culpabil. Valorificarea drepturilor de această natură se poate realiza pe calea reclamaţiei
administrative sau pe calea acţiunii în justiţie, la instanţele din statul căii ferate pârâte.

Termenul general de prescripţie a acţiunii este de un an, dar în cazul dolului şi a fraudei, acesta
de prelungeşte la doi ani. Termenul este suspendat pe perioada rezolvării reclamaţiei administrative.

Părţile au posibilitatea să supună litigiul unui tribunal arbitral, a cărui competenţă şi funcţionare
este reglementată în Convenţia COTIF.

d) Contractul de transport aerian

Activitatea aeronautică civilă în România este reglementată de Codul aerian, care stabileşte că
sunt aplicabile şi alte convenţii şi acorduri internaţionale la care s-a aderat.

Cele mai importante dintre acestea sunt Convenţia privind unificarea regulilor referitoare la
transportul internaţional aerian şi Convenţia privind aviaţia civilă internaţională. Prin aceste convenţii
şi prin protocoalele anexe au fost înfiinţate două organizaţii internaţionale, specializate în promovarea
traficului aerian sigur şi eficient, bazat pe valorificarea căilor de navigaţie aeriană şi promovarea
relaţiilor comerciale.

Conform acestor convenţii, contractul de transport are caracter internaţional dacă punctul de
plecare şi punctul de destinaţie a mărfii sunt situate pe teritoriile a două state diferite, sau dacă cele
două puncte sunt situate în acelaşi stat, dar aeronava survolează teritoriul unui terţ, pe care face o
escală.

Scrisoarea de transport are numai valoare probatorie, putând fi suplinită prin alte mijloace de
probă specifice dreptului comercial.

123
 Expeditorul trebuie să anexeze toate documentele necesare formalităţilor vamale sau fiscale, să
ambaleze marfa, să o eticheteze şi să o trnasporte la aeronavă.

Cărăuşul trebuie să încarce şi să o descarce la destinaţie, să comunice destinatarului sosirea

mărfii, să efectueze transportul în bune condiţii şi să elibereze marfa după încasarea preţului
transportului. El răspunde pentru pierderea sau avarierea mărfurilor în perioada transportului sau când
se găsesc pe aerodrom, dacă nu se constată existenţa altor culpe.

Taxele de transport şi accesorii se suportă de expeditor, de destinatar sau de ambii, în funcţie de

clauzele incluse de părţi.

Acţiunea în justiţie poate fi formulată la instanţa de la sediul principal al întreprinderii de

transport, la sediul agenţiei care a încheiat contractul de transport sau la sediul principal al
destinatarului. Dacă nu există fraudă din partea cărăuşului, acţiunea în justiţie va trebui precedată de o
plângere administrativă.

e) Contractul de transport maritim internaţional

Regulile de navigaţie maritimă şi fluvială din România sunt aplicabile prin legea română, în
conformitate cu acordurile şi convenţiile la care este parte, dintre care cea mai importantă este
Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare.

Contractul de transport pe mare este definit în sensul convenţiei prin care cărăuşul se obligă,
contra plăţii unui navlu, să transporte mărfuri pe mare de la un punct la latul. Caracterul internaţional
al contractului rezultă din transportul efectuat între două state diferite, indiferent de naţionalitatea
navei, a cărăuşului, a încărcătorului sau a destinatarului.

Contractul de navlosire se caracterizează prin faptul că armatorul, numit navlosant, se obligă în

schimbul unei chirii, numită navlu, să pună la dispoziţia altei părţi, numită navlositor, nava aptă pentru
transport sau o anumită capacitate a acesteia, în vederea deplasării mărfii pe mare, până la destinaţie.

Contractul se poate încheia în forme, punându-se la dispoziţia naclositorului întreaga navă sau
numai o parte din ea, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.

Documentul de bază căruia se face dovada preluării şi încărcării mărfurilor se numeşte

conosament.

Încărcătorul, cu care s-a încheiat contractul de transport pe mare, are obligaţia să marcheze
mărfurile periculoase, fiind răspunzător de toate datele furnizate.

124
 Cărăuşul trebuie să emită documentul numit conosament, în momentul încărcării mărfurilor,
răspunzând ulterior de ele până în momentul livrării lor. El răspunde în cazul întţrzierii, avarierii sau
pierderii mărfurilor, din vina sa ori a prepuşilor săi. Dacă intervin şi alte cauze, el este răspunzător
numai proporţional cu neglijenţa sau culpa sa.

Mărfurile se prezumă că sunt intacte şi corespunzătoare dacă destinatarul nu transmite

cărăuşului notificare scrisă în cel mult o zi de la preluarea lor. În termen de 60 de zile de la predarea
mărfurilor către destinatar se mai pot formula notificări împotriva cărăuşului, dacă se poate dovedi
dulpa lui.

Cărăuşul poate notifica pretenţiile faţă de încărcător în termen de 90 de zile de la împrejurarea

care i-a provocat o pierdere sau o avarie.

Termenul de prescripţie extinctivă este de doi ani, dar el poate fi extins până la limite
termenului fixat de legea statului în care a fost începută procedura de prescripţie.

Răspunderea cărăuşului se bazează pe principiul culpei sau neglijenţei prezumate, astfel că lui
îi revine sarcina de a dovedi că nu este vinovat de procedura pagubei.

Timpul de îmcărcare şi descărcare a mărfurilor trebuie să se încadreze în cel stabilit de părţi sau
recunoscut pe baza uzanţelor portuare. Intervalul normal de încărcare poartă denumirea “stalii”, iar
dacă este depăşit, se plătesc taxe suplimentare pentru contrastalii.

Dacă părţile nu au stabilit legea aplicabilă, determinarea acesteia se poate face în funcţie de mai
multe criterii, cum ar fi: legea locului de încheiere a contractului; legea locului de descărcare; legea
pavilionului navei etc.

f) Contractul de transport fluvial internaţional

Regimul navigaţiei pe Dunăre şi pe alte fluvii a fost reglementat prin diferite convenţii
internaţionale, dintre care unele se referă şi la transportul fluvial de mărfuri.

Contractul de acest tip este caracterizat prin situarea în ţări diferite a locului expedierii şi a
locului primirii mărfii.

Contractele de transport flubivial de mărfuri care nu intră sub incidenţa unor convenţii de
transport cu caracter internaţional, vor fi supuse legii alese de părţi sau legii determinate de normele
conflictuale competente.

125
 Majoritatea convenţiilor precizează faptul că sunt aplicabile numai în măsura în care părţile nu
stabilesc clauze speciale privind durata transportului, stivuirea mărfii, deteriorarea sau dispariţia ei,
plata penalităţilor de întţrziere etc. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al mărfurilor la
locul de destinaţie, în ziua predării mărfurilor.

Mărfurile se primesc pe baza socumentelor specifice trnasportului maritim.

Reclamaţiile privind pierderea sau avarierea mărfii se pot adresa de destinatar transportului în
cel mult 48 de ore de la primirea mărfurilor, sub sancţiunea decăderii. Transportatorul trebuie să
examineze reclamaţiile în termen de 3 luni de la primirea lor.

Termenul de prescripţie a acţiunii arbitrale este de un an, iar competenţa aparţine organului de
arbitraj de la sediul pârâtului, dacă părţile nu au convenit în alt mod.

g) Contractul de transport multimodal (combinat).

Transportul multimondal internaţional este caracterizat prin cel puţin două moduri de transport
diferite, pe baza unui singur contract, prin preluarea mărfurilor dintr-un stat, de către antreprenorul de
transport şi livrarea lor într-un stat diferit.

Convenţia Naţiunilor Unite asupra transportului multimodal internaţional de mărfuri, defineşte

contractul de acest gen ca fiind convenţia prin care un antreprenor de transport multimodal se
angajează, în schimbul plăţii unui navlu, să execute sau să facă să se execute un transport în care sunt
implicate modalităţi de transport diferite.

Operatorul de transport multimodal poate fi persoană fizică sau juridică, asumându-şi

responsabilitatea să efectueze transportul pe baza contractului încheiat cu expeditorul. El este
răspunzător pentru angajaţii şi agenţii săi şi pentru cărăuşii la care apelează, neputând beneficia de vreo
limitare a propriilor răspunderi.

Cuantumul daunelor este limitat la anumite valori, calculate în funcţie de greutatea mărfurilor
ori a pachetelor pierdute sau distruse. Răspunderea însumată a operatorului de transport multimodal nu
poate fi mai mare decât valoarea mărfii pierdute, dacă părţile nu prevăd în mod expres valori mai mari.

Pe plan regional au fost adoptate şi alte convenţii referitoare la transportul multimodal,

stabilindu-se uneori distanţele minime care trebuiesc parcurse pentru a se încadra în această categorie.

126
 BIBLIOGRAFIE

1.Brandusa Stefanescu, “Dreptul comertului international”, Bucuresti 1993.

2.Al.Deteşan, I.Rucăreanu, B.Ştefănescu – Dreptul comerţului internaţional, supliment

la revista „Viaţa economică”, 1976, p. 18 şi urm. O.Căpăţână, Regimul juridic al
activităţii de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică a României,
în R.R.D., nr. 5/1971.

3.B.Stefănescu, O.Căpăţână şi colectiv, Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1986

4.Carta O.N.U. în „O.N.U. şi instituţiile sale specializate”, Bucureşti, Editura Politică,

1970, art. 8.

5.Convenţiile de Geneva din 1930 şi 1931 asupra conflictelor de legi în materie de

cambie şi bilet de ordin, respectiv cec.

6.Gh.Moca, Noţiunea şi însemnătatea cutumei internaţionale în procesul înfăptuirii unor

noi relaţii între state, Revista română de studii internaţionale, 1975, nr. 3.

7.Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981 (Lito).

8.I.Filipescu, Drept internaţional privat, Ed.did. şi ped., Bucureşti, 1979

9.C.Agachi, Determinarea competenţei jurisdicţionale de soluţionare a litigiilor care

sosesc din transporturile internaţionale, în „Arbitrajul de Stat”, nr. 6/1964

10.I.Nestor, Arbitrajul comercial internaţional, în Drept şi tehnică comercială

internaţională, supliment la Viaţa economică, 1973, vol. II

11.I.Rucăreanu, Arbitrajul şi contractele în materie de proiecte de instalaţii industriale,

de furnizare şi de montaj, în „Instituţii de drept comercial internaţional”, Bucureşti,
Editura Academiei, 1975, vol. I, p. 263-276.

12.Legea 31/1990 şi art. 40-42 din Legea 105/1992.

127
13.Legea nr. 1 din 17 martie 1971, cu privire la activitatea de comerţ exterior, de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică a României, B.of. nr. 33, p. I, din 17 martie
1971, ca şi art. 61 din Legea nr. 71 din 1969.

14.M.Jacotă, Reglementarea raportului de comerţ exterior în acordurile internaţionale

încheiate de România, în: Instituţii de drept comercial internaţional, vol. I, Bucureşti,
Editura Academiei, 1973

15.N.Ghimpa, Curs de drept civil şi comercial al statelor capitaliste, Bucureşti, A.S.E.,

1970

16.O.Căpăţână, „Contractele de comerţ exterior referitoare la vânzarea de mărfuri în

dreptul internaţional privat român” în „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed.
Academiei, 1973

17.O.Căpăţână, B.Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. I, Editura

Academiei României, Bucureşti, 1985

18.Regimul juridic al activităţii de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică a României, în Revista română de drept, 1971, nr. 5

19.Speţa Lozardi, în I.R.Popescu, Drept internaţional privat, Universitatea Bucureşti,

1976

20.T.R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1976;

21.N.Jacotă şi I.Filipescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1991.

22.Tudor Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1983

23.V.Babiuc şi Gh.Florescu, Implicaţii ale acordurilor comerciale internaţionale asupra

regimului juridic al contractelor comerciale internaţionale, în R.R.S.I., 1983

24.V.Babiuc, Norme unitare aplicabile contractelor de montaj în raporturile dintre

organizaţiile ţărilor foste membre C.A.E.R., în R.R.D., 1973, nr. 7

25.V.Babiuc, Registrele comercianţilor, în „Informaţii de comerţ exterior”, Supl., nr. 3-

12, 1983

128
26.V.Tănăsescu, Subiectele de drept ale raporturilor de comerţ internaţional, cu privire
specială la societăţile comerciale, în „Instituţii de drept comercial internaţional”, Editura
Academiei, vol. 1, 1972,

27.O.Căpăţână, Societăţile comerciale, Bucureşti, Editura Lumina, 1991.

OTA

Aceste note de curs sunt adresate exclusiv studentilor si sunt redactate cu

respectarea prevederilor art.35 lit. d din Legea nr.6/1996 cu modificarile
ulterioare.

129