Microeconomie - Id - 2022

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvb
nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjk
lzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
Departamentul de Învăţământ la
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
Distanţă şi Formare Continuă
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvb
Facultatea de Ştiinţe Economice
nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
Coordonator de disciplină:
Conf. univ. dr. Maria-Cristina Ştefan
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmrdfghjklzxcvbnmqwertyui
1
2017-2018
Suport de curs – învăţământ la distanţă
Management, Anul I, semestrul I
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
UVT MICROECONOMIE
2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE
= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU
www.id.valahia.ro .
3
Introducere
Cursul de Microeconomie furnizează noţiunile de bază şi principiile care stau la baza
înţelegerii mecanismelor fenomenelor şi proceselor economice la nivelul subiecţilor
economici.
Noţiunile, principiile, legile şi mecanismele economice, specifice nivelului
microeconomic, sunt prezentate sistematizat, astfel încât cititorul cursului sa realizeze
acumulări de informaţii cu utilitate teoretică şi practică.
Obiectivele şi competenţele cursului

 Disciplina Microeconomie are drept obiective:
– înţelegerea şi însuşirea conceptelor, principiilor economice, legilor aferente
proceselor şi fenomenelor economice, cerinţe fundamentale pentru formarea
specialiştilor în domeniul economic;
– înţelegerea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi a structurilor
acesteia la nivel microeconomic, care trebuie să asigure satisfacerea nevoilor
nelimitate cu resurse limitate în condiţiile asigurării raţionalităţii utilizării resurselor
şi maximizării eficienţei economice.
Însuşirea informaţiilor din curs asigură următoarele competenţe :
- identificarea, analizarea şi gestionarea elementelor care definesc mediul
organizaţiei economice;
- valorificare cunoştinţelor profesionale acumulate în condiţiile respectării
principiilor economice, pentru a realiza activităţi economice eficiente ;
- identificarea oportunităţilor de valorificare eficientă a resurselor economice
Structura cursului
 Cursul este structurat pe Unităţi de învăţare, în număr de 14, grupate pe 6 Module,
respectiv: Geneza şi rolul ştiinţelor economice în societate; Noţiuni fundamentale;
Economia naţională; Piaţa-concept, rol, tipuri. Agenţii economici; Cererea; Bunurile;
Oferta; Costul de producţie; Productivitatea factorilor de producţie; Preţul;
Concurenţa; Profitul şi salariul; Dobânda; Renta.
Fiecare unitate de învăţare necesită un timp de studiu cuprins intre 1,5 ore şi 3
ore. În cadrul fiecărei unităţi de învăţare se regăsesc teme de autoevaluare a căror
rezolvare este prezentată la finalul unităţii respective. Scopul acestor teme este de a
vă verifica cunoştinţele dobândite ca urmare a parcurgerii suportului de curs. La
această disciplină sunt prevăzute doua teme de control care se regăsesc pe platforma
E-learning. Transmiterea către cadrul didactic a temelor rezolvate se face tot pe
platforma e-learning. Rezultatele obţinute (notele) sunt de asemenea încarcate pe
paltforma e-learning.
Cerinţe preliminare
 Pentru participarea la acest curs este necesar ca, apriori, să posede cunoştinţe de
Economie şi de Matematică predate la nivel de liceu.
Discipline deservite
 Cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinei Microeconomie ajuta la parcurgerea mai
facilă a tuturor disciplinelor economice (Macroeconomie, Bazele contabilităţii,
Management, Managementul IMM, Management operational, Econometrie, Analiză
economico-financiară etc).
4
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar de studiu pentru fiecare unitate de învăţare este următorul: 1,5 ore
pentru UI 5, UI 7, UI 10, UI 11, UI 13, UI 14; 2 ore pentru UI 1, UI 4, UI 6, UI 8, UI
9 si 3 ore pentru UI 2, UI 3, UI 12.
Dat fiind faptul că timpul alocat acestei discipline pentru studiu individual este de 28
de ore, fiecare unitate de învăţare necesită un timp mediu de studiu de 2 ore.
Evaluarea
Nota finală la această disciplină are următoarea componenţă:
- examen - 60%;
- Tema de control 1 - 20%;
- Tema de control 2 - 20%.
5
CUPRINS - Studiu individual (S.I.)
Modulul I. Concepte fundamentale pag. 5

Unitatea de învăţare 1. Geneza şi rolul ştiinţelor economice în societate
(Geneza ştiinţei economice; Obiectul economiei politice; Locul economiei în
sistemul general de ştiinţe; Fenomene, procese şi legi economice)
Unitatea de învăţare 2. Noţiuni fundamentale (Activitatea economică şi
componentele sale; Nevoile şi resursele; Banii; Factorii de producţie)
Modulul II. Structuri ale sistemului economic. Piaţa. Agenţii economici.

pag. 25
Unitatea de învăţare 3. Economia naţională (Economia naţională – concept,
structură; Economia naturală. Economia de schimb; Economia de piaţă;
Modele şi tipuri ale economiei de piaţă)
Unitatea de învăţare 4. Piaţa – concept, rol, tipuri. Agenţii economici
Modulul III. Comportamentul consumatorului pag. 43

Unitatea de învăţare 5. Cererea (Concept, legea cererii; Factorii care
influenţează cererea; Elasticitatea cererii; Factorii care determină elasticitatea
cererii)
Unitatea de învăţare 6. Bunurile (Concept; Marfa; Utilitatea şi valoarea)
Modulul IV. Comportamentul producătorului pag. 57

Unitatea de învăţare 7. Oferta (Concept, legea ofertei, factorii care influenţează
oferta; Elasticitatea ofertei şi factorii de influenţă)
Unitatea de învăţare 8. Costul de producţie (Concept, tipologie; Rezultatele
financiare; Rentabilitatea întreprinderii, factorii care influenţează
rentabilitatea)
Unitatea de învăţare 9. Productivitatea factorilor de producţie (Conceptul de
productivitate, criterii de clasificare a productivităţii; Productivitatea muncii;
Productivitatea capitalului şi productivitatea pământului)
Modulul V. Preţul şi concurenţa – elemente fundamentale într-o economie

de piaţă pag. 83
Unitatea de învăţare 10. Preţul (Concept, funcţii, factori de influenţă; Tipologia
preţurilor; Intervenţia statului în formarea preţurilor)
Unitatea de învăţare 11. Concurenţa (Conţinut, funcţii, factori; Tipuri de
concurenţă)
Modulul VI. Veniturile fundamentale pag. 94

Unitatea de învăţare 12. Profitul şi salariul (Conceptul de profit, indicatori,
factori de influenţă, funcţiile profitului; Conceptul de salariu, formele
salariului, forme de salarizare)
Unitatea de învăţare 13. Dobânda
Unitatea de învăţare 14. Renta
6
MODULUL I
CONCEPTE FUNDAMENTALE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
Cuprins
 UI 1. Geneza şi rolul ştiinţelor economice în societate (Geneza

ştiinţei economice, obiectul de studiu, locul economiei în sistemul general de
ştiinţe; fenomene, procese şi legi economice)
= 2 ore
 UI 2. Noţiuni fundamentale (Activitatea economică şi

componentele sale; Nevoile şi resursele; Banii; Factorii de producţie)
= 3 ore
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind conceptele fundamentale
utilizate de economia politică.
Obiective operaţionale:
 Însuşirea unor noţiuni de bază privind geneza şi locul
economiei în sistemul general de ştiinţe.
 Dobândirea de cunoştinţe privind: caracteristicile şi
componentele activităţii economice precum şi importanţa acesteia; raportul
dintre nevoi şi resurse; funcţiile şi caracteristicile banilor.
 Însuşirea modului de determinare al: masei monetare, a
puterii de cumpărare a banilor, a coeficientului de ocupare, a amortizării şi
ratei de substituire.
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
GENEZA ŞI ROLUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE ÎN
SOCIETATE
1.1. Geneza ştiinţei economice

Conceptul de economie politică îşi are originea în gândirea lui Aristotel iar semantic
provine de la cuvintele greceşti: OIKOS = casă, gospodărie; NOMOS = normă, lege; POLIS
= cetate, oraş.
Gândirea economică a parcurs cinci perioade distincte şi anume:
1. Prima perioadă se întinde de la abordările lui Aristotel până la Adam Smith
(sfârşitul sec. al XVIII-lea), perioadă în care are loc o dezvoltare lentă a gândirii economice şi
se constituie ca disciplină autonomă. Un reprezentant de bază este Adam Smith cu lucrarea
„Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, apărută în 1776, (prin care s-au
pus bazele economiei politice clasice). Un alt reprezentant este Fr. Quesnay cu lucrarea
„Tablou economic” (considerată prima lucrare cu caracter macroeconomic).
2. A doua perioadă de la sfârşitul sec. XVIII – 1870, este dominată de şcoala clasică
engleză reprezentată de David Ricardo cu lucrarea „Principiile economiei politice şi
impunerii”, apărută în 1817şi Thomas Malthus cu lucrări despre relaţia economie – populaţie:
Tot în această perioadă se impune economistul francez Jean Baptiste Say.
3. A treia perioadă se întinde din 1870 până la prima mare recesiune economică
mondială din 1930, când s-a impus şcoala germană, cu contribuţii în teoria valorii şi a
distribuţiei. Reprezentanţi sunt V. Pareto, A. Marshall. Această perioadă a fost dominată de
trei şcoli economice: şcoala de la Viena, şcoala de la Lausanne, şcoala de la Cambridge.
4. A patra perioadă din 1930 până în 1970 este marcată de J. M. Keynes cu opera sa
„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, apărută în 1936, care
pune bazele dirijismului şi elaborează un model macroeconomic static.
5. A cincea perioadă – după 1970 (deceniul 8 al sec XX) până în prezent este perioada
în care coexistă şi se confruntă mai multe curente: radicalii; socialiştii; keynesiştii;
neokeynesiştii.
1.2. Obiectul economiei politice
În general, sunt cunoscute patru curente de opinii în definirea obiectului economiei
politice.
I. Fără a încerca o clasificare se poate spune că primul curent este generat de
reprezentanţii gândirii clasice care defineau economia politică drept „ştiinţă a avuţiei sau
8
bogăţiei”. Aceştia îşi propuneau să pună în evidenţă căile şi mijloacele de multiplicare a
bogăţiei.
II. Un al doilea curent de opinii este reprezentat de gânditorii care au definit economia
politică drept „ştiinţă a schimbului de mărfuri, a mecanismelor şi bazelor acestuia”.
III. O altă concepţie este cea care integrează în preocupările economiştilor „problemele
gestiunii resurselor” mai ales a celor rare şi epuizabile.
IV. Cea de-a patra opinie aparţine „noilor economişti” care au dezvoltat obiectul
economiei politice. Aceasta cuprinzând ansamblul situaţiilor de raritate, devine o ştiinţă a
algerilor raţionale care trebuie făcute într-o lume dominată de raritate.
Astfel, profesorul Virgil A. Madgearu formula următoarea definiţie: „Economia
politică este o ştiinţă socială. Ea nu studiază economia unui individ sau a unor indivizi
trăind izolat, ci raporturile sociale care se nasc între oameni, cu prilejul activităţii lor
economice. Obiectul ştiinţei economice este viaţa economică”.
Mihail Manoilescu aprecia că economia este o ştiinţă socială întrucât ea nu se ocupă
cu fenomene individuale, ci cu fenomene „de masă”, cu fenomene cu caracter social care
au un aspect predominant de materialitate.
În concluzie, se poate spune că „economia politică este o ştiinţă socială, care studiază
 procesele şi fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le
Economia
politică
determină, (producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii) în vederea
desprinderii legilor şi raporturile de condiţionare, nterdependenţă şi funcţionalitate şi a
punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor şi a
impulsurilor (mobilurilor) care îi animă pe agenţii economici în activitatea economică”.
1. Care sunt principalele etape parcurse de gândirea economică? Vezi pag. 6

2. Cum definiţi economia politică? Vezi pag. 7
1.
2.
1.3. Locul economiei în sistemul general de ştiinţe

Ştiinţa economică este o componentă a ştiinţelor sociale, care alături de sistemul
ştiinţelor naturii (care cuprinde ştiinţe ale naturii vii şi ştiinţe ale naturii neînsufleţite)
alcătuiesc sistemul general de ştiinţe (fig. 1).
9
Fig. 1 – Sistemul general de ştiinţe
Obiectul de cercetare al ştiinţei economice este reprezentat de raporturile economice

dintre agenţii economici aflaţi în fazele de producţie, repartiţie, schimb şi consum, raporturi
stabilite pentru a satisface cu resurse limitate, nevoile nelimitate ale societăţii.
Sistemul ştiinţelor economice cuprinde:
a) ştiinţe economice fundamentale (ex: economia politică, istoria economiei naţionale,
istoria gândirii economice);
b) ştiinţe economice teoretico – aplicative care cuprind:
 ştiinţe economice speciale (finanţe, monedă şi credit, economia muncii etc.);
 ştiinţe economice de ramură (economie industrială, economie agricolă etc.);
 ştiinţa întreprinderii (managementul firmei);
 ştiinţe ale economiei mondiale (relaţii economice internaţionale).
c) ştiinţe economice de măsurare şi funcţionale (statistica economică, managementul,
marketingul);
d) ştiinţe economice de graniţă (econometria, sociologia economică, cibernetica
economică, drept economic, etc.)
Între ştiinţele economice există numeroase legături şi influenţe reciproce. De asemenea,
economia politică se află în relaţii şi cu alte ştiinţe, Johin Craven menţionează relaţiile
economiei politice cu următoarele ştiinţe cum ar fi: ştiinţele politice; psihologia;
contabilitatea; dreptul; istoria; ingineria; matematica; statistica.
1.4. Fenomenele, procesele şi legile economice

 Forma exterioară de manifestare a activităţii economice, respectiv aspectele şi actele
Fenomene economice care apar şi se manifestă la suprafaţa economiei reprezintă fenomenele
economice
economice.
10
Privite în mişcarea lor, fenomenele devin procese economice.
 Transformările în timp şi spaţiu, cantitative, calitative şi structurale ale activităţii
Procese
economice economice reprezintă procesele economice (ex: evoluţia preţurilor, creşterea productivităţii
etc.).
Legăturile de suprafaţă dintre fenomenele şi procesele economice, bazate pe o
multitudine de relaţii profunde cu caracter permanent, relativ stabil şi repetabil reprezintă
legile economice.
Criterii de clasificare a legilor economice.
1. După modul de descoperire pot fi:
a) legi abstracte (formulate prin metode ştiinţifice de investigare);
b) legi experimentale (formulate pe baza experienţei îndelungate).
2. După durata de manifestare pot fi:
a) legi generale (care acţionează în toate tipurile de economie, ex: legea
productivităţii);
b) legi specifice (care acţionează numai în cadrul anumitor perioade istorice, ex: legea
rentei; legea cererii şi a ofertei etc.).
1. Ce loc ocupă economia în sistemul general de ştiinţe? Vezi pag. 8

2. Ce înţelegeţi prin procese economice? Dar prin legi economice? Vezi pag. 9
1.
2.
NOŢIUNI FUNDAMENTALE
2.1. Activitatea economică şi componentele sale

Trăsătura principală a activităţii umane o reprezintă activitatea practică ce reflectă
legătura specifică a societăţii cu realitatea obiectivă.
 „Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice care urmăreşte

Activitatea realizarea unor scopuri precise şi anume satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor.
economică
Activitatea economică reflectă efortul esenţial al oamenilor de a utiliza resurse economice,
în vederea producerii, repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii
corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor”.
11
Activitatea economică se caracterizează prin faptul că are sens, are finalitate, ea fiind
orientată spre satisfacerea nevoilor şi intereselor economice ale oamenilor.
Activitatea economică reprezintă suportul existenţei şi dezvoltării societăţii.
Activitatea economică ca formă a activităţii practice este o activitate creatoare, este
amplă şi diversificată.
Activităţile economice se pot grupa după specificul lor în activităţi de: producţie;
repartiţie; schimb; consum.
Separarea activităţilor economice pe genuri mari de activităţi, precum şi în cadrul
fiecărui gen pe diferite categorii de activităţi, este consecinţă a existenţei şi adâncirii
diviziunii sociale a muncii.
 Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de desprindere,
Diviziunea diferenţiere, separare şi combinare a diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii
socială a muncii
sociale şi constituirea acestora ca activităţi specializate de sine stătătoare.
 1. Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea factorilor de

Producţia producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare societăţii. În cadrul
producţiei, oamenii transformă şi adaptează la nevoile lor obiecte din natură (respectiv natura
însăşi). Deci, producţia constă în transformarea imput-urilor în output-uri, în scopul obţinerii
bunurilor necesare societăţii.
Această componentă a activităţii economice este importantă deoarece contribuie
hotărâtor la creşterea avuţiei şi nivelului de trai al membrilor societăţii.
2. Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile şi serviciile create
 în producţie sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai mult, ea cuprinde acele activităţi
Repartiţia
economice prin care se distribuie veniturile (fundamentale) create în societate, către
participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii (ex: plata salariilor, a profiturilor, a
impozitelor etc.).
3. Schimbul (circulaţia) se referă la acele activităţi economice ce asigură trecerea
 bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei, în sfera consumului, de la o persoană la alta
Schimbul
(fizică şi/sau juridică). Activităţile economice cuprinse în sfera schimbului sunt numeroase,
(deplasarea în spaţiu a bunurilor, actele de vânzare – cumpărare, păstrarea şi depozitarea,
distribuţia, etc.).
 4. Consumul este scopul final al producţiei şi constă în folosirea efectivă a bunurilor.

Prin consum se verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele
Consumul
oamenilor.
Gama de activităţi care privesc producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
materiale şi serviciilor economice, privite în interdependenţa lor, formează economia
12
societăţii. Privite în reluarea lor continuă, aceste activităţi reflectă procesul reproducţiei
sociale.
Reproducţia este o condiţie esenţială, obiectiv necesară, a existenţei societăţii
omeneşti.
1. Care sunt principalele grupe de activităţi economice? Vezi pag. 10-11
2.2. Nevoile şi resursele

Activitatea economică privită prin trăsătura sa principală, ca activitate practică, este
circumscrisă raportului NEVOI – RESURSE.
NEVOILE ca reflectare a necesităţilor, declanşează acţiunea umană care pentru a avea
 finalitate presupune atragerea resurselor şi transformarea lor în bunuri. Între nevoi şi resurse
Nevoile
trebuie să existe o asemenea corelaţie care să permită desfăşurarea normală a vieţii
economice în fiecare etapă istorică dată.
Raportul dintre nevoi şi resurse este de forma: N > R.
 Clasificarea nevoilor:
Clasificarea 1. Nevoile în funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane sunt:
nevoilor
- fiziologico – somatice (alimente, îmbrăcăminte, de locuinţă etc.) resimţite de fiecare
individ, indiferent de zona geografică şi mediul social în care trăieşte;
- spirituale – psihologice (instructive afective, morale etc.) care apar şi se amplifică
pe măsura dezvoltării societăţii;
- de grup (omul ca fiinţă socială) resimţite de oameni ca participanţi la anumite
sociogrupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiuni colective (educaţie, amenajări
teritoriale etc.).
2. După gradul de complexitate, nevoile pot fi:
- elementare (de bază sau fundamentale);
- complexe (superioare, elevate).
Caracteristicile nevoilor:
Nevoile au caracter dinamic. De la o perioadă la alta a evoluţiei societăţii, odată cu
 dezvoltarea producţiei, se extinde sfera de cuprindere a acestora, apar nevoi noi, au loc
Caracteristicile
nevoilor modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum.
13
Nevoile sunt:
 nelimitate ca număr;
 concurente şi substituibile;
 limitate ca volum – saturabile;
 reproductibile;
 au caracter complementar.
Nevoile umane trebuie privite ca sistem, în interrelaţie, ţinând seamă de locul şi
importanţa fiecăruia, de legăturile şi influenţele reciproce.
În legătură indisolubilă cu nevoile se află RESURSELE, adică potenţialul material şi
 uman ce stă la baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Resursele
Prin cantitatea, diversitatea, calitatea şi eficienţa utilizării lor, resursele constituie
suportul activităţii economice şi al satisfacerii nevoilor.
Resursele pot fi:
a) resurse primare (materiale şi umane), adică potenţialul de resurse naturale
(minerale, gaze naturale, fondul funciar şi forestier etc.) şi potenţialul demografic (rezervorul
de resurse de muncă);
b) resurse derivate, cele create de om pe baza celor primare (ex: echipamentele tehnice,
maşini, utilaje, instalaţii, cunoştinţele ştiinţifice, experienţa şi deprinderile de muncă ale
oamenilor);
c) resurse intermediare (apărute mai târziu în mecanismul economic) care sunt formate
din mijloace băneşti şi capitalul necesar transferului, transformării sau consumului de resurse
materiale şi umane într-un anumit circuit.
Resursele naturale pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. Din punctul de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile, resursele
naturale se împart în:
a) neregenerabile sau epuizabile (zăcămintele de combustibili fosili, minereurile
metalifere, minereurile nemetalifere etc.);
b) regenerabile (pământul, apa, aerul, ca factori de mediu).
2. Din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în
procesele de producţie şi de consum, resursele naturale pot fi grupate în:
a) recuperabile, în care se includ unele materii prime (metal, masă lemnoasă, lână,
hârtie etc.);
b) parţial recuperabile în care sunt cuprinse în special, resursele biologice, care se
degradează treptat prin refolosiri succesive;
14
c) nerecuperabile în care se includ în special resurse ce se folosesc în scopuri
energetice.
Resursele sunt limitate, acest fapt acţionând restrictiv asupra activităţii economice.
Caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor.
De aceea, capătă o însemnătate deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică
obţinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltuială.
1. Care sunt principalele caracteristici ale nevoilor? Dar ale resurselor?

Vezi pag. 11-13
2.3. Banii
Definirea banilor. În concepţia clasicilor economiei politice, banii sau moneda
 reprezintă o marfă specială, detaşată din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplineşte rolul de
Banii
echivalent general în procesul schimbului. Ţinând seama de opiniile exprimate în literatura de
specialitate, ca şi de realităţile din economia de piaţă actuală, se poate formula următoarea
definiţie „banii reprezintă un instrument economic general acceptat,de măsurare şi de
mijlocire a schimburilor, de efectuare a plăţilor, de transferare a titlurilor de proprietate de
la o persoană la alta; ei exprimă dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri sau alte monede
naţionale pe teritoriul ţării emitente”.
Geneză. În evoluţia lor istorică, banii au parcurs mai multe etape, care evidenţiază
 conţinutul şi rolul lor.
Etape
1. Prima etapă este cunoscută sub denumirea de bani-marfă. În cadrul acesteia raportul
de schimb era mijlocit de către anumite bunuri (şi ele mărfuri), care aveau utilitatea
intrinsecă, în afara funcţiei lor de mijlocitor al schimburilor. Metalele preţioase, aurul şi
argintul, datorită proprietăţilor lor deosebite (sunt omogene, divizibile, au o valoare mare în
volum mic) s-au impus ca instrument de schimb.
2. Trecerea la moneda bătută, din metale preţioase, a marcat un moment foarte
important în evoluţia banilor. Moneda metalică, din aur şi argint, emisă de către stat, pe bază
de monopol, reprezintă bani-marfă cu valoare sau utilitate intrinsecă ce au dominat circulaţia
mărfurilor circa 26 de secole (aproximativ până la primul război mondial).
15
3. Etapa banilor de hârtie marchează înlocuirea banilor-marfă cu banii fără valoare
intrinsecă, adică semne ale valorii.
Banii de hârtie, după natura lor economică, pot fi:
a) bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
b) banii de hârtie propriu-zişi sau hârtie monedă.
a) Biletele de bancă (bancnotele) sunt semnul reprezentativ al unei valori egale de aur
sau titluri depuse la bancă şi care circulau ca bani de credit având o dublă garanţie:
 efecte comerciale (exemplu cambia) – aflate în portofoliul băncilor centrale;
 stocul de aur al băncilor.
b) Banii de hârtie propriu-zişi sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei
înlocuiesc banii cu valoare deplină. Ei au curs forţat (obligaţia impusă de stat publicului, de a
recunoaşte biletele respective), sunt neconvertibili în aur, se emit de către stat, prin Banca
Centrală.
4. Etapa banilor de cont sau banii scripturali - sunt disponibilităţile băneşti aflate în
conturile bancare. În economia modernă, banii sau moneda se manifestă sub două forme:
a) banii în numerar;
b) banii de cont sau scripturali.
a) Banii în numerar, denumiţi şi monedă manuală (trec din mână în mână) sunt
reprezentaţi prin bani de hârtie şi monedă divizionară (piese de metal).
b) Banii de cont sau scripturali nu sunt decât cifre înscrise în conturi bancare ale unor
persoane sau întreprinderi.
Natura banilor este legată de trăsăturile acestora în economia de schimb:
 - banii au caracter obiectiv –deoarece sunt general acceptaţi de societate;
Natura banilor
- banii sunt un instrument social – ca urmare a funcţiilor sociale pe care le îndeplinesc;
- prin dematerializarea banilor se facilitează tranzacţiile şi fluxurile economice;
- încrederea în bani stă la baza deţinerii, transferării valorilor;
- banii au caracter nedeterminat (achită orice datorie);
- au caracter imediat (prin transferul lor se reglează datoriile).
Funcţiile banilor
 a) Funcţia de calcul, de măsurare a valorii şi de etalon al preţurilor
Funcţiile
banilor Constă în folosirea banilor la măsurarea cheltuielilor de producţie şi rezultatelor, la
efectuarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau
programate în viitor, se apreciază eficienţa, se determină preţul bunurilor, tranzacţiilor
imediate şi viitoare etc.
16
b) Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie. Banii participă ca intermediar sau mijlocitor
al schimburilor, al tranzacţiilor de vânzare-cumpărare. Banii prin cantitateai viteza lor de
circulaţie, uşurează schimburile de mărfuri.
c) Funcţia banilor ca mijloc de plată - constă în folosirea lor pentru plata salariilor,
dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, pentru restituirea creditelor etc.
d) Banii sunt folosiţi ca rezervă de valoare sau putere de cumpărare în aşteptare (la
agenţii economici, la populaţie). Constă în economisirea şi acumularea unor sume băneşti în
vederea unor activităţi viitoare sau ca mijloc de precauţiune necesar unor cheltuieli
neprevăzute.
e) Banii sunt folosiţi în cadrul relaţiilor internaţionale (la cumpărare de mărfuri în
prestarea diferitelor servicii). În acest caz având funcţia de bani universali,care în prezent
este îndeplinită de către valute, (adică acele monede naţionale recunoscute pe plan
internaţional ca mijloc de cumpărare, de plată şi de rezervă: dolarul american, lira sterlină,
yenul japonez etc.) şi EURO (moneda Uniunii Europene intrată în circulaţie în anul 2002).
Pentru această funcţie se utilizează şi unităţi monetare convenţionale (DST etc.):
Îndeplinirea acestor funcţii presupune prezenţa, în economie, a unei anumite cantităţi
 de bani. Masa bănească (masa monetară) reprezintă cantitatea de bani aflată în circulaţie, la
Masa
monetară populaţie, la agenţii economici, în cadrul unei economii naţionale, la un moment dat. Ea se
concretizează în totalitatea mijloacelor de circulaţie şi de plată existente în economie, sub
forma banilor de numerar şi a banilor în cont.
Deci: M = N + MS
unde: M – masă monetară; N – bani în numerar; MS – monedă scripturală
Masa monetară se calculează cu ajutorul următoarelor formule:
unde: P – preţul mediu al bunurilor sau al unei tranzacţii; Q – numărul de bunuri şi

servicii tranzacţionate; T – numărul mediu de tranzacţii; V – viteza de rotaţie a banilor.
 Puterea de cumpărare a banilor – reprezintă cantitatea de bunuri materiale, şi servicii

Puterea de care pot fi obţinute cu o unitate monetară, la un moment dat.
cumpărare a
banilor
17
1. Care sunt funcţiile banilor? Vezi pag. 14-15
2. Cum definiţi puterea de cumpărare a banilor? Vezi pag. 15
1.
2.
Aplicaţie
 Cum evoluează masa monetară dacă se înregistrează o creştere cu 30% a cantităţii de

Aplicaţie
bunuri şi servicii tranzacţionate într-un an, în condiţiile în care preţurile şi viteza de rotaţie
rămân constante ?
Rezolvare:
M1= (P1*Q1)/V1
Q1= 130%*Q0 => iQ= 1,3
P1=P0 => iP=1
V1=V0 => iv= 1
M1= (P1*Q1)/V1 => M1= P0*1,3*Q0/ V0 => M1 = 1,3*M0 => iM= 130% => Masa
monetară a crescut cu 30 %
Tema de autoevaluare nr. 1

Într-o economie, preţurile bunurilor au crescut în medie de la 300 u.m./buc la 650
u.m./buc. În acest interval de timp, cantitatea de bunuri vândute a scăzut cu 20%, viteza
de rotaţie a banilor rămânând constantă, la 3 rotaţii / an. Cum a evoluat masa monetară?
Rezolvare (vezi pagina 24)
2.4. Factorii de producţie

Producţia reprezintă activitatea depusă de oameni în scopul de a transforma natura,
 conform nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii menite să satisfacă diferitele
Producţia
nevoi sau trebuinţe.
Producţia presupune atragerea şi combinarea resurselor existente. Resursele atrase şi
utilizate în producţie se transformă în factori de producţie.
 Factorii de producţie reprezintă ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca
Factorii de orice proces de producţie să se poată desfăşura conform unui scop determinat,
producţie
18
reprezentând de fapt, totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie
(imputuri).
Jean Baptiste Say a definit drept factori de producţie clasici: munca, pământul şi
capitalul.
Odată cu dezvoltarea economiei au apărut noi factori de producţie, numiţi neofactori
care includ: tehnologiile, informaţia, abilitatea întreprinzătorului etc.
Factorul muncă
 Privită ca factor de producţie, munca, este reprezentată prin totalitatea resurselor

umane(fizice şi intelectuale) care pot şi sunt antrenate în producerea de bunuri şi servicii.
Factorul muncă
Acest factor poate fi analizat cantitativ, calitativ şi structural.
1. Analiza cantitativă. Din punct de vedere cantitativ resursele de muncă sunt
condiţionate de următorii factori:
a) totalul de forţă de muncă disponibil în societate la un moment dat (resursele de
muncă);
b) numărul de ore de muncă pe săptămână, pe persoană.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt reprezentate prin totalitatea populaţiei în vârstă
de muncă şi aptă de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt determinate prin legislaţie în
fiecare ţară.
Componentele resurselor de muncă sunt:
- populaţia totală a unei ţări (P);
- populaţia aptă de muncă (Pa) – toate persoanele care au vârsta legală de muncă,
chiar dacă participă sau nu la activitatea economică (între 16 –57de ani femeile; între 16 – 62
de ani bărbaţii);
- populaţia activă (Pac) – cei care lucrează efectiv, elevii, studenţii, militarii în termen
şi persoane care se găsesc în curs de schimbare a locului de muncă;
- populaţia ocupată (Poc) – cei care lucrează efectiv;
- populaţia inactivă (Pi) – toate persoanele care indiferent de vârstă nu participă la
procesul muncii (invalizi, pensionari, copii în întreţinere etc.)
Coeficientul de ocupare al forţei de muncă (C oc) se calculează raportând populaţia
ocupată(Poc) la populaţia aptă de muncă (P a) sau la totalul populaţiei (P) cu ajutorul
următoarelor relaţii:
19
Resursele de muncă sunt influenţate de o serie de factori:
- sporul natural al populaţiei (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate sau raportul
dintre natalitate şi mortalitate);
- creşterea duratei medii de viaţă;
- creşterea populaţiei apte de muncă, (în special a populaţiei ocupate);
- starea de sănătate a populaţiei;
- condiţiile de viaţă etc.
Numărul de ore de muncă săptămânal pe persoană diferă de la o ţară la alta în funcţie
de reglementările în vigoare. În România numărul maxim de ore lucrate săptămânal de o
persoană este de 40 de ore (5 zile × 8 ore/zi = 40 ore).
2. Analiza calitativă – calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul de pregătire
a acestora, în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea care există pentru ridicarea
calificării forţei de muncă. Societatea este interesată de creşterea calităţii muncii acţionând în
acest sens în următoarele direcţii:
- creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a forţei de
muncă;
- asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a forţei de muncă;
- promovarea unui sistem eficient de motivare al angajaţilor (lucrătorilor);
- asigurarea unei calităţi ridicate a celorlalţi factori de producţie (capitalul şi
pământul) cu care factorul muncă se combină.
Calitatea resurselor de muncă reprezintă condiţia fundamentală a creşterii eficienţei
muncii.
3. Analiza structurală – a factorului muncă, se referă, în primul rând, la dinamica
populaţiei ocupate pe cele trei sectoare ale economiei: primar, secundar şi terţial. Structura
resurselor de muncă poate fi analizată şi sub următoarele aspecte:
- structura socio-profesională; - structura teritorială; - structura pe ramură;
- structura pe sexe; - structura pe vârstă;
Distribuţia forţei de muncă pe ramuri, subramuri, sectoare de activitate, în profil
teritorial şi din punct de vedere al structurii socio-profesionale, este considerată ca o
consecinţă directă a nivelului dezvoltării economice.
1. Cum poate fi analizat factorul muncă? Vezi pag. 17-18
20
Factorul pământ
 Pământul ocupă un loc important în cadrul resurselor naturale şi poate funcţiona atât
Factorul
pământ ca mijloc de muncă (când reprezintă locul de desfăşurare a procesului de producţie sau când
este câmp de acţiune pentru prelucrarea resurselor, sau depozitarea rezultatelor producţiei),
dar şi ca obiect al muncii (în special în agricultură).
Acest factor este constituit din: suprafeţele agricole; suprafeţele cu păduri, păşuni,
jungle, mări şi oceane; suprafeţele îngheţate; cele ocupate de construcţii şi toate substanţele
chimice din scoarţa terestră şi din atmosferă.
Natura (pământul) ca factor de producţie cuprinde totalitatea resurselor naturale pe care
oamenii, cu ajutorul uneltelor de muncă, le transformă şi le adaptează nevoilor lor.
Deoarece factorul de producţie pământ (natură) a fost folosit iraţional, („omul a prădat
natura”) consecinţele sunt suportate în prezent. Ca necesitate apare cerinţa folosirii cât mai
raţionale şi eficiente a resurselor naturale.
Factorul capital
 Capitalul ca factor de producţie este definit ca totalitatea mijloacelor de producţie

Factorul (clădiri, utilaje, instalaţii, etc.) utilizare în producţia şi/sau distribuţia şi comercializarea
capital
bunurilor economice.
Structura capitalului:
- construcţii de natură diferită (fabrici, mine, drumuri, căi ferate, poduri etc.)
- maşini, utilaje, instalaţii, echipamente, instrumente de orice fel
- stocurile de materii prime, materiale, combustibil, etc.
- tehnică electronică şi de calcul etc.
 Capitalul real, după modul în care se consumă şi se înlocuieşte, deci după cum se
comportă în procesele de producţie, se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalul real
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe procese de
 producţie consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (maşini,
Capitalul fix
utilaje, instalaţii, clădiri etc.) În timp, el se depreciază din cauza uzurii, care este un proces
normal, care vaduce în final la scoaterea din funcţiune a elementelor de capital fix. Uzura
poate fi: uzură fizică şi uzură morală.
- uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix
datorită utilizării lui în producţie sau datorită acţiunii distructive a unor factori naturali.
21
- uzura morală (se produce în paralel cu uzura fizică) constă în deprecierea capitalului
fix înainte ca acesta să ajungă la finalul vieţii sale tehnice şi se datorează introducerii
progresului tehnic care va determina pe de o parte producere de elemente de capital fix cu
parametrii tehnico-funcţionali mai ridicaţi, iar pe de altă parte va determină creşterea
productivităţii muncii, care are ca efect reducerea costului elementelor de capital fix.
Amortizarea reprezintă procesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al
 capitalului fix şi pune în evidenţă în cadrul costului de producţie, consumul factorului capital
Amortizarea
fix.
Amortizarea (A) se calculează ca raport între valoarea capitalului fix (K f) şi timpul
normat de funcţionare a capitalului fix (T), cu ajutorul relaţiei:
Rata amortizării (Ra) se calculează ca raport procentual între amortizarea anuală şi

valoarea capitalului fix:
Pierderile datorate uzurii morale se prevăd şi se introduc în costul de producţie, prin

intermediul cotelor mai mari de amortizare – amortizare accelerată, care se stabilesc în
momentul achiziţionării elementelor de capital fix cu acceptul autorităţilor fiscale.
Aplicaţie
 După câţi ani de funcţionare trebuie înlocuit un utilaj pentru care s-a plătit suma de
Aplicaţie
20000 u.m., dacă amortizarea anuală este de 2000 u.m. / an ?
Rezolvare:
Kf = 20000 u.m.
A = 2000 u.m./an
A = Kf / T => A = 20000 / 2000 = 10 ani

După cât timp trebuie înlocuit un utilaj cumpărat cu 4500 u.m., dacă este amortizat
anual în proporţie de 30% ?
22
Capitalul circulant este reprezentat prin stocurile de materii prime, materiale,
 combustibili, semifabricate etc. de care dispune societăţile.
Capitalul
Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund transformate în
circulant
cursul unui singur proces de producţie, iar datorită acestui fapt, preţul care s-a plătit pentru
cumpărarea lor, se transmite integral asupra produselor la a căror fabricaţie participă. Deci
consumându-se într-un singur ciclu de producţie capitalul circulant se regăseşte integral în
costul producţiei respective.
Circuitul capitalului
Circuitul capitalului reprezintă trecerea capitalului prin trei forme de funcţionare
 (bănească, productivă, marfă), prin trei studii (aprovizionare, producţie, desfacere) şi prin
Circuitul
capitalului două sfere (producţie şi circulaţie).
sau:
unde:
B – banii iniţiali KP – capital productiv MP – mijloace de producţie
Mm – mijloace de muncă Obm – obiectul muncii Fm – forţă de muncă
M – rezultatul obţinut (bunurile economice) A – aprovizionare
P – producţie D – desfacere T – durată totală a unui circuit
Capitalul lichid (B) se transformă în capital productiv (capital tehnic) K P urmează

unirea acestuia cu ceilalţi factori de producţie în urma căruia se obţin bunuri destinate
vânzării pe piaţă (M). În ultimul timp stadial al circuitului, capitalul trece din forma marfă din
nou în forma bani (B), dar cu un surplus faţă de forma bani iniţială, surplus ce reprezintă
valoare adăugată în timpul acestui circuit.
B < B’; B’ = B + Pr
unde:
Pr = profit
23
În acest circuit numai bunurile de capital care reprezintă capital real, funcţionează în
calitate de factor de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează ca forme derivate ale
capitalului.
Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe după un circuit, el continuă, reluându-se
permanent. Privit în procesul reluării sale, circuitul capitalului reprezintă rotaţia capitalului,
iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a
capitalului.
Formarea capitalului se realizează prin două modalităţi:
1. formarea brută a capitalului fix;
2. variaţia stocurilor (se referă la capital circulant).
1. Cum poate fi caracterizat factorul pământ? Vezi pag. 18-19

2. Ce înţelegeţi prin amortizare? Vezi pag. 19
1.
2.
Neofactorii de producţie
În categoria neofactorilor sunt incluse:
 tehnologiile;
 informaţiile;
 abilitatea întreprinzătorului;
 managementul etc.
Tehnologiile – pot fi definite ca procedee de combinare şi transformare a factorilor de
 producţie în rezultate ale producţiei prin aplicarea unor reguli care sunt definite riguros.În
Tehnologiile
accepţiune largă, conceptul de „tehnologie”include în sfera sa de cuprindere şi infrastructura
aferentă aplicării procedeelor respective.
Tehnologiile sunt rezultatul progresului tehnico-ştiinţific. Progresul tehnic constă în
ameliorarea performanţelor proceselor de producţie prin gestionarea cu o eficienţă ridicată a
factorilor de producţie, aceasta realizându-se în paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor
tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor realizate.
 Informaţiile – calitatea de factor de producţie îi revine atât informaţiei faptice cât şi
Informaţiile
informaţiei documentare care sunt stocate pe diferiţi suporţi materiali şi sunt introduse apoi în
24
procesul de producţie. Informaţiile disponibile şi refolosibile care sunt stocate pe diferite
tipuri de suporţi materiali reprezintă în sens larg resursele informaţionale care sunt un factor
fundamental al progresului economic.
Abilitatea întreprinzătorului – este un factor de producţie nou care a apărut odată cu
 sistemele economice bazate pe concurenţă şi pe liberă iniţiativă. Întreprinzătorul este un
Abilitatea
întreprinzătorului individ care fie iniţiază o afacere nouă, fie iniţiază o schimbare radicală într-o afacere deja
existentă.
Întreprinzătorul gestionează ansamblul sistemelor factorilor de producţie, alege factorii
de producţie în raport cu scopul urmărit, atrage şi aduce factorii de producţie în stare activă
pentru combinarea şi utilizarea lor în procesul de producţie pe care îl controlează. Calitatea
de întreprinzător este dată de abilitatea şi de comportamentul său, întreprinzătorul fiind cel
care contribuie la transformările care se produc la nivel microeconomic.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
 Combinarea factorilor de producţie constă în modul specific de unire a acestora (fiind

Combinarea analizate sub aspect cantitativ, calitativ şi structural) în urma căruia activitatea economică
factorilor de
este apreciată după criteriul raţionalităţii şi după criteriul eficienţei economice. Combinarea
producţie
este posibilă ca urmare a divizibilităţii şi a adaptabilităţii acestora.
Divizibilitatea unui factor de producţie reprezintă posibilitatea de împărţire, de divizare
a acestuia în unităţi simple fără a fi afectate calităţile factorului de producţie respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a factorilor de producţie într-o
anumită proporţie.
Deoarece factorii de producţie se pot caracteriza simultan prin divizibilitate şi
adaptabilitare, există posibilitatea de a se realiza două procese economice care sunt
concomitente şi sunt legate organic între ele, aceste două procese fiind complementaritatea şi
substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturi cantitative,
calitative şi structurale ale factorilor de producţie care participă la producerea unui bun
economic.
Substituibilitatea reprezintă posibilitatea de înlocuire a unei cantităţi dintr-un
factor de producţie cu o altă cantitate dintr-un alt factor de producţie, dar în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Se poate determina cu ajutorul ratei
marginale de substituire (RMS) care se calculează ca raport între variaţia factorului
care se substituie (în modul) şi variaţia factorului care substituie. De exemplu, dacă
factorul muncă substituie factorul capital, formula este:
25
1. Care sunt neofactorii de producţie? Vezi pag. 21-22
2. Ce înţelegeţi prin combinarea factorilor de producţie? Vezi pag. 22
1.
2.
Rezolvare Tema de autoevaluare nr. 1

M1= (P1*Q1)/V1
P1= 650 u.m. ; P0= 300 u.m. => iP= 650/300=2,16
Q1= 80%*Q0 => iQ= 0,8
V1=V0= 3 rotaţii/an => iv= 1
M1= (P1*Q1)/V1 => iM= iP*iQ/iv => iM= 2,16*0,8/1 = 1,728 = 172,8% =>
Masa monetară a crescut cu 72,8%
A = Kf / T
Ra= (A/Kf )*100 => A = Ra* Kf/ 100 => A = 0,3 * 4500 = 1350 u.m.
T = Kf / A => T = 4500 / 1350 = 3,33 ani
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Popescu C. – Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp. 15-21, 23-

30, 34-42
2. Ştefan M.C. – Economie politică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp. 15-
29, 32-50, 72-79
3. Ştefan M.C., Dogaru M. – Microeconomie. Teorie și aplicaţii practice, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2012
26
MODULUL II
STRUCTURI ALE SISTEMULUI ECONOMIC.
AGENŢII ECONOMICI. PIAŢA
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 3. Economia naţională (3.1. Economia naţională – concept,

structură; 3.2. Economia naturală. Economia de schimb; 3.3. Economia de piaţă;
3.4. Modele şi tipuri ale economiei de piaţă)
= 3 ore
 UI 4. Piaţa – concept, rol, tipuri. Agenţii economici
= 2 ore
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind: modul de structurare al
economiei naţionale; principalele tipuri de agenţi economici; economia de
schimb şi trăsăturile acesteia; economia de piaţă, trăsăturile acesteia, modele şi
tipuri reale de economie de piaţă, precum şi despre participanţii la piaţă,
componentele pieţei şi rolul pieţei.
Obiectiv operaţional:
 Însuşirea modului de determinare a principalilor indicatori ai
activităţii întreprinderii.
27
ECONOMIA NAŢIONALĂ
3.1. Economia naţională: concept, structurare

 Economia naţională (ca entitate de sine stătătoare) reprezintă un ansamblu de resurse
Economia naturale, materiale, umane, etc., de activităţi de producţie, de schimb de bunuri şi servicii
naţională
etc., care s-au constituit în ramuri, subramuri, sectoare de activitate, ş.a. la nivelul unei ţări,
între care se stabilise legături reciproce, pe baza cărora se realizează mişcarea valorilor
materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii.
Economia naţională s-a constituit treptat, într-o anumită etapă a dezvoltării societăţii.
La baza apariţiei şi constituirii sale au stat o serie de premise dintre care mai importante sunt:
1. naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
2. un teritoriu naţional;
3. un anumit nivel al adâncirii diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării
între ţări.
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi însuşirile
 acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare element, precum şi
Structura
economiei legăturile şi interacţiunile lor reciproce.
naţionale I. Structura economiei naţionale analizată pe plan orizontal este următoarea:
1. Structura materială;
2. Structura tehnică;
3. Structura demoeconomică;
4. Structura organizaţională;
5. Structura teritorială;
6. Structura de proprietate.
1. Structura materială reflectă compartimentarea activităţilor economico – sociale în

cadrul diviziunii sociale a muncii, corespunzător specializării producţiei în cadrul societăţii.
Structura materială se regăseşte în structura de ramură a economiei naţionale şi în structura
pe produse.
2. Structura tehnică evidenţiază alcătuirea economiei naţionale din punctul de vedere
al instrumentelor tehnice şi al tehnologiilor existente. Structura tehnică completează structura
materială a economiei naţionale caracterizând nivelul tehnicii existent la un moment dat şi
modul de distribuţie a acestuia pe ramuri.
28
3. Structura demoeconomică pune în evidenţă gruparea populaţiei active, sau a
populaţiei ocupate pe sectoare, ramuri şi subramuri, precum şi în cadrul acestora, sau grupate
pe sexe, vârstă, nivel de pregătire etc.
4. Structura organizaţională pune în evidenţă, pe de o parte, gruparea activităţilor
economice pe domenii mari, ce se constituie în subsisteme ale economiei naţionale
(subsistemul productiv, subsistemul comercial, subsistemul financiar – banacar etc.), iar pe
de altă parte, compartimentarea activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice, constituite în
raport cu diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii şi tehnologiilor existente, cu
concepţia de conducere şi dirijare a economiei, a factorului politic.
5. Structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi
regiuni economice (părţi ale teritoriului naţional).
6. Structura de proprietate pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale din punctul
de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre individ şi rezultatele
muncii lui, dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia.
O dată cu evoluţia societăţii s-au evidenţiat două tipuri (principale) de proprietate:
- proprietatea colectivă-obştească;
- proprietatea particulară.
Tipul de proprietate colectivă este întâlnit în societăţile primitive în care toţi membrii
colectivităţii stăpâneau în comun bunurile materiale şi condiţiile de producţie.
Proprietatea particulară reflectă recunoaşterea de către societate a dreptului indivizilor
de a intra în posesia şi evident de a folosi şi dispune de bunuri de naturi diverse, pentru
satisfacerea unor interese proprii.
Proprietatea privată ca sens, ca noţiune este unică, dar a apărut sub diverse forme în
societate astfel:
a) proprietate particulară a fiecărui individ;
b) proprietatea asociativă, rezultatul asocierii mai multor indivizi;
c) proprietatea mixtă, proprietatea colectivă a unor indivizi asociaţi pe de o parte şi
statul pe de altă parte;
d) proprietatea publică gestionată de stat.
 II. Structura economiei naţionale pe verticală
Structura Structura economiei naţionale pe verticală poate fi analizată pe trei nivele: micro,
economiei
naţionale pe mezo, macro.
verticală
Microeconomia se referă la totalitatea proceselor şi fenomenelor economice, la
raporturile cauzale şi funcţionale care se formează între participanţii la viaţa economică, aflaţi
la nivelul unităţilor economice (firme, bănci), familiilor etc.
29
Mezoeconomia abordează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi
zonelor economice.
Macroeconomia cuprinde ansamblul proceselor şi fluxurilor agregate la nivelul unei
ţări.
 III. Economia naţională poate fi structurată pe trei sectoare mari:

Structura
economiei 1. Sectorul primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă);
naţionale
2. Sectorul secundar (industria, construcţiile, etc.);
3. Sectorul terţiar (include serviciile economice, sociale, culturale, religioase şi
administrative).
1. Cum este structurată economia naţională pe orizontală? Dar pe verticală?

(Vezi pag. 26-28)
3.2. Economia naturală, economia de schimb.
 Economia naturală, cunoscută şi şi sub denumirile de economie autarhică sau

Economia economie casnică închisă, reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a
naturală
activităţii economice în care bunurile produse sunt destinate consumului propriu
al producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt satisfăcute fără schimb.
În plan istoric, o asemenea formă de organizare a economiei a fost prin
excelenţă caracteristică epocii primitive. Schimbul avea loc numai întâmplător.
Pe măsura progresului societăţii s-au creat condiţiile trecerii la economia de
schimb, adică are loc apariţia diviziunii sociale a muncii (specializarea
producătorilor), a autonomiei şi interdependenţei producătorilor pe baza proprietăţi
particulare. Schimbul acum se desfăşoară cu o anumită regularitate.
 Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare (acel sistem

Economia de economic) şi desfăşurare a activităţii economice în care bunurile produse de
schimb
producători specializaţi şi autonomi, trec de la producător la consumator prin
intermediul schimbului, al vânzării – cumpărării şi în care piaţa are un rol
hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor, în reglarea activităţii economice.
30
Economia de schimb are următoarele caracteristici generale:
 1. Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniu de activitate ca
Caracteristicile
economiei de urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii.
schimb
2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici deoarece aceştia au dreptul
de a lua decizii, iar înstrăinarea bunurilor se face pe criterii economice.
3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei (locul de întâlnire a
producătorului cu consumatorul). Piaţa este cea care în final validează deciziile
economice.
4. Monetizarea economiei, concretizată în faptul că „banii reprezintă alături de
capital şi specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economice”.
5. Tranzacţiile între agenţii economici pe piaţă sunt bilaterale, generate de
întâlnirea cererii cu oferta, de interesul cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea şi
de cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul.
6. Bunurile îmbracă forma de marfă, adică devin bunuri comerciale.
Economia de schimb cuprinde două sisteme:
1. Sistemul economiei de piaţă;
2. Sistemul economiei de comandă.
3.3. Economia de piaţă
 Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în

Economia de care raportul între cerere şi ofertă determină principiile prioritare de producere a
piaţă
bunurilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, iar
persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri sunt stabilite de
nivelul şi dinamica preţurilor.
Sistemul economic de piaţă a fost instaurat odată cu sistemul economic
capitalist.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt:
 a) Economia de piaţă are la bază proprietatea privată. Acordarea prin lege a
Trăsăturile
economiei de dreptului tuturor persoanelor de a fi proprietar, precum şi apărarea şi garantarea
piaţă
acestuia de către stat, constituie principii esenţiale în ţările cu economie de piaţă.
b) În economia de piaţă, întreprinderea privată individuală sau asociativă,
constituie entitatea economică principală.
c) Mobilul principal al activităţii agenţilor economici îl constituie profitul.
31
d) Reglarea activităţii economice, echilibrul dintre producţie şi nevoile
existente se realizează, în general, prin mecanismele pieţei, ţinându-se seama de
raportul dintre cerere şi ofertă, de preţurile care se formează liber şi care îndeplinesc
un rol esenţial în orientarea agenţilor economici.
e) Pe baza proprietăţii private, deciziile agenţilor economici sunt autonome,
nedictate şi neimpuse, pornind de la interesele şi calculele fiecăruia (este o economie
descentralizată).
Economia de piaţă este o economie în care statul îşi exercită o influenţă
indirectă şi globală.
1. Prin ce se caracterizează economia de schimb? (Vezi pag. 29)
3.4. Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

Michel Albert sublinia că nu se pot face delimitări clare între diferitele tipuri de
economie de piaţă, apreciind că, în sistemul actual se pot defini două mari modele de
economie de piaţă.
 1. Modelul neoamerican – specific SUA, Regatului Unit al Marii Britanii,
Modelul
Canadei şi Noii Zeelande.
neoamerican
Acest model se caracterizează prin:
 intervenţia redusă a statului în economie (uneori prin intermediul
sindicatelor);
 ponderea redusă a sectorului public;
 piaţa are un rol dominant în circulaţia bunurilor materiale şi serviciilor de la
producător la consumator;
 piaţa financiară (în special bursa) are rol decisiv;
 există o anumită ierarhie economico-socială în care clasa de mijloc
reprezintă 50% din totalul populaţiei;
 fiscalitate redusă;
32
 grad redus de securitate economico-financiară faţă de risc;
 preţurile bunurilor economice sunt determinate de cerere şi ofertă;
 centrul deciziilor este întreprinderea;
 sistem de învăţământ elitist etc.
2. Modelul renan – reprezentat de economia Germaniei, dar regăsindu-se şi în

Modelul renan Elveţia, Olanda, ţările nordice, Japonia şi Australia.
Acest model se caracterizează prin:
 mecanismul economic se sprijină pe piaţă;
 intervenţia mai puternică şi mai concentrată a statutului (statul fiind
exponentul protecţiei sociale);
 fiscalitatea directă este prioritară;
 sistem de învăţământ mai egalitar;
 grad ridicat de securitate economico-financiară faţă de risc;
 sistem avantajos de pensii şi alocaţii care duc la un grad ridicat de protecţie
socială;
 clasă mijlocie numeroasă (între 75-90% din totalul populaţiei) etc.
Avându-se în vedere experienţele naţionale în literatura de specialitate s-au
 identificat mai multe tipuri de economii de piaţă, grupate în jurul celor două
Tipuri de
economii de modele, astfel:
piaţă
1. tipul anglo-saxon;
2. tipul vest-european;
3. economia socială de piaţă;
4. tipul nordic;
5. economia paternalistă;
6. economia de piaţă puternic orientată spre exterior.
1. Tipul anglo-saxon – cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele
mai puţin înclinate spre dirijism, întâlnite în SUA, Canada, Marea Britanie, Noua
Zeelandă ş.a.
Tip reprezentativ pentru modelul neoamerican. Astfel de economii sunt
economii concurenţiale şi flexibile, mecanismele pieţei, fiind cele care reglementează
deciziile agenţilor economici; concurenţa constituie condiţia funcţionării eficiente a
33
economiei. Predomină sectorul privat care concentrează aproximativ 90% din
populaţia ocupată.
2. Tipul vest-european – cuprinde economiile de piaţă cu pronunţată tentă –
dirijistă adepte ale intervenţiei active a statului în economie. Economiile sunt mixte,
concurenţiale şi le întâlnim în: Italia, Franţa. În acest tip de economie, alături de
sectorul privat, există un puternic sector public şi un sector mixt.
3. Economia socială de piaţă – în care statul are o intervenţie activă, în sensul
canalizării şi controlului activităţii tuturor membrilor societăţii pentru obţinerea unui
consens social, dar nu este diminuat rolul pieţei. Acest tip de economie se regăseşte în
Germania, Austria şi Olanda.
4. Tipul nordic de economie de piaţă – se caracterizează printr-o cooperarea
între sectorul privat şi stat cu angajamente reciproce, în vederea satisfacerii unor
cerinţe de ordin economico – social; repartiţia echilibrată a veniturilor, asistenţă
socială tuturor membrilor societăţii etc., statul îndeplinind un rol de „stat protector”.
Acest gen de economie este specific Suediei, Norvegiei, Danemarcei, denumite
„blocul nordic specializat” sau „ţările socialismului democratic”.
5. Economia paternalistă de piaţă – este o economie cu puternice elemente
tradiţionale şi naţionale care favorizează dezvoltarea competenţei, a liberei iniţiative
şi a competitivităţii agenţilor economici. Statul are rolul de catalizator în economie şi
în societate. Exemplul tipic îl constituie economia Japoniei.
6. Economia de piaţă orientată puternic spre exterior – este un tip specific de
economie de piaţă pentru care au optat unele state mici subdezvoltate care şi-au
propus să iasă într-o perioadă relativ scurtă din situaţia de subdezvoltare, prin
valorificarea pe plan internaţional a unor resurse naturale proprii. Ex: Coasta de
Fildeş – cel mai mare producător şi exportator de ulei de palmier (materie primă
strategică).
1.Care sunt modelele şi tipurile reale de economie de piaţă ? (Vezi pag. 30-32)
34
Economiile de piaţă moderne sunt economii mixte, deoarece în procesul general
de funcţionare şi dezvoltare a economiei naţionale participă şi statul.
Economia mixtă (în care statul şi piaţa liberă au roluri aproximativ egale în
reglarea economiei) se plasează între două variante extreme:
- economia de piaţă pură bazată pe mecanismele pieţei în care „actorii” îşi
urmăresc propriile interese şi în care statul are o intervenţie extrem de limitată;
- economia de comandă (centralizată, planificată) bazată pe intervenţia
puternică a statului în economie.
Sistemul economiei de comandă (este un model teoretic) s-a fundamentat ca o
 reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ale economiei de piaţă şi care se
Sistemul
economiei de caracterizează prin: „orientarea activităţilor agenţilor economici în mod centralizat
comandă
şi obligatoriu, deciziile economice sunt date de un centru unic, deci sunt centralizate,
sinteza acţiunilor economice este dată de planul unic”.
Cele două sisteme economice (sistemul economiei de piaţă şi sistemul
economiei de comandă) nu se regăsesc în formă pură, economia de piaţă
contemporană având elemente din ambele sisteme.
PIAŢA. AGENŢII ECONOMICI
4.1. Piaţa: concept, rol, tipuri

Piaţa în limbaj curent reprezintă locul public, acoperit sau sub cerul liber, unde
se vând şi se cumpără mărfuri.
Piaţa este o categorie economică complexă, ce reflectă totalitatea relaţiilor de
 vânzare - cumpărare care au loc în societate în interacţiunea lor, în strânsă
Piaţa
legătură cu spaţiul economic în care au loc.
„Piaţa este locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor şi cererii consumatorilor, a
confruntării dintre ele.” (spunea Abraham Frois în „Economie politique”, Paris,
1988).
Participanţii la piaţă sunt:
 a. producătorii în calitate de ofertanţi de factori de producţie, bunuri de
Participanţii la
piaţă consum şi servicii;
35
b. consumatorii productivi şi individuali în calitate de cumpărători. Aceştia se
opun unii altora urmărindu-şi propriului interes.
Principalele elemente ale pieţei:

Elementele
pieţei
Rolul pieţei. Piaţa, prin rolul pe care îl are de a pune faţă în faţă producătorii şi
 consumatorii, se prezintă ca un mecanism de reglare a vieţii economice. Piaţa – ca
Rolul pieţei
mecanism – este în accepţiunea clasică „mâna invizibilă” care reglementează
activitatea economică, acea „forţă impersonală” care acţionează dincolo de
capacitatea de intervenţie a participanţilor la diviziunea muncii şi la schimbul de
activităţi.
Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători, dintre ceea
ce se oferă şi cea ce se cere la un moment dat;
Prin piaţă activitatea economică se autoreglează în sensul că, de fiecare dată,
producţia se adaptează la dinamica cererii.
Piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung, în principal, echilibrul dintre
ofertă (producţie) şi cerere (consum).
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă, a rolului său, o
constituie autonomia de decizie a agenţilor economici, libertatea economică ce are la
bază proprietatea privată.
În prezent, piaţa nu mai este în întregime liberă. În toate ţările (inclusiv cele
puternic dezvoltate) există o economie mixtă, în care conducerea şi funcţionarea
activităţii economice au la bază nu numai mecanismul pieţei, adică schimbul liber, ci
şi intervenţia statului.
Tipuri de piaţă. Criterii de clasificare.
 1. După obiectul tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare se disting:

Tipuri de piaţă a. piaţa bunurilor şi a serviciilor;
b. piaţa factorilor de producţie care la rândul ei este formată din:
- piaţa forţei de muncă (piaţa muncii)
- piaţa resurselor naturale;
- piaţa pământului etc.
36
c. piaţa monetară
d. piaţa financiară (inclusiv bursa) etc.
2. Din punct de vedere al extinderii teritoriale, piaţa poate fi:
a. piaţă locală;
b. piaţă regională;
c. piaţă naţională;
d. piaţă mondială.
3. După numărul şi importanţa relativă a participanţilor piaţa poate fi:
a. piaţă cu concurenţă perfectă;
b. piaţă cu concurenţă imperfectă care la rândul ei poate fi:
- piaţă de monopol;
- monopolistă;
- oligopol;
- monopson;
- oligopson etc.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul
că ele se influenţează reciproc.
1. Cine sunt participanţii pe piaţă ? (Vezi pag. 33-34)

2. Prezentaţi principalele tipuri de piaţă. (Vezi pag. 34-35)
1.
2.
4.2. Agenţii economici

 Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
Agenţii
economici juridice care în calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi
au comportamente economice similare (asemănătoare).
Între agenţi există fluxuri reale (de bunuri) şi fluxuri monetare (cheltuieli şi
venituri). Fiecare flux real este dublat de un flux monetar.
37
Pentru a evidenţia aceste fluxuri există mai multe criterii de grupare a agenţilor
economici; cele mai importante se referă la: forma de proprietate; forma de
organizare; domeniul de activitate.
Cea mai importantă grupare a agenţilor economici care evidenţiază fluxurile
reale şi monetare este aceea după criteriul instituţional. Potrivit acestui criteriu
fiecare agent economic reprezintă o unitate instituţională autonomă în ce priveşte
producţia, finanţarea şi consumul resurselor.
Tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional:
 1. Întreprinderile (firmele) grupează unităţile economice care au ca activitate
Tipuri de agenţi
economici producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei. Veniturile lor provin din
vânzarea produselor iar scopul activităţii lor este obţinerea de profit. Întreprinderile
(firmele) alcătuiesc sectorul de afaceri (bussines).
2. Gospodăriile (menajele) reprezintă agentul economic care exprimă calitatea
de consumator de bunuri personale. Veniturile lor provin din salarii, titluri de
proprietate, transferuri din alte sectoare (fiind utilizate pentru procurarea de bunuri
sau pentru a se economisi). Ele sunt reprezentate de familii, indivizi din diferite
categorii socio-profesionale.
3. Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări (băncile, societăţile de
asigurări etc.) reprezintă toate unităţile instituţionale (private, publice şi mixte) a
căror funcţie principală constă în aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici.
4. Administraţiile publice grupează agenţii cu rol de distribuire a venitului şi
avuţiei prin serviciile nonmarfare prestate. Veniturile lor provin din vărsămintele
obligatorii ale altor agenţii (impozite) şi sunt reprezentate de administraţiile centrale
şi locale de stat, instituţiile publice de învăţământ, justiţie, sănătate, instituţii de
protecţie socială etc.
5. Administraţiile private grupează agenţii privaţi fără scop lucrativ
(organizaţii, asociaţii, fundaţii) care prestează servicii nonmarfare pentru grupuri şi
colectivităţi. Veniturile lor provin din contribuţii voluntare, cotizaţii etc.
6. Străinătatea (exteriorul sau restul lumii) este agentul economic care
desemnează celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome, cu care agenţii
economici interni intră în tranzacţii economice. Aici intră administraţiile străine şi
internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă.
38
Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naţionale (verigă de bază)
 constituind entitatea organizatorică în care se produc bunuri materiale şi servicii.
Întreprinderea
Prin întreprindere desemnăm un grup de persoane organizate după anumite cerinţe
juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară un complex de procese
de muncă, concretizate în produse şi servicii în vederea obţinerii unui venit net sau
profit, care de regulă, se caută să fie cât mai mare.
O uniune de întreprinderi, constituită sub o singură conducere şi gestiune
financiară este denumită firmă comercială.
Caracteristicile întreprinderii:
 1. Existenţa patrimoniului – care-i dă posibilitatea asumării riscului producţiei;
Caracteristicile
întreprinderii 2. Întreprinderea combină factorii de producţie atât sub aspect tehnic şi
tehnologic, cât şi sub aspect economic, al rentabilităţii maxime, în procesul realizării
produselor şi serviciilor care formează obiectul activităţii sale;
3. Agenţii care aduc factori de producţie pot exista distinct faţă de
întreprinzător, munca fiind furnizată de către salariaţi, iar capitalul bănesc de regulă,
de către unităţile bancare sau alţi creditori (fac excepţie într-o anumită măsură
întreprinderile individuale şi familiale).
4. Producţia este destinată pieţei (pentru schimb), ceea ce presupune
cunoaşterea de către întreprindere a pieţei, a tendinţelor şi a factorilor ce influenţează
evoluţia cererii şi ofertei etc.
5. Maximizarea profitului este scopul activităţii întreprinderii (condiţia
supravieţuirii şi existenţei ei).
Funcţiile întreprinderii
 Funcţia reprezintă un ansamblu de activităţi omogene sau complementare a
Funcţiile
întreprinderii căror desfăşurare urmăreşte realizarea unor obiective concrete ale întreprinderii.
Funcţiile întreprinderii sunt:
1) Funcţia de cercetare-dezvoltare care cuprinde totalitatea activităţilor prin
care se studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic,
tehnologic şi organizatoric al întreprinderii.
2) Funcţia de producţie cuprinde activităţile care caracterizează profilul
întreprinderii şi care asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de
producţie (obţinerea de bunuri sau prestarea de servicii).
39
3) Funcţia comercială asigură realizarea activităţilor de aprovizionare (cu
materii prime, materiale etc.) de desfacere a produselor, de prospectare a pieţei, de
prezentare a produselor, de participare la târguri şi expoziţii etc.
4) Funcţia financiar-contabilă reuneşte activităţile care asigură obţinerea şi
folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare desfăşurării activităţii de
ansamblu a întreprinderii; înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a fenomenelor
economice din întreprindere; comensurarea cheltuielilor şi veniturilor; depistarea
fenomenelor ce influenţează negativ costul de producţie, profitul; exercitarea
controlului financiar etc.
5) Funcţia de personal urmăreşte asigurarea întreprinderii cu forţă de muncă
calificată, necesară. Această funcţie cuprinde următoarele activităţi: recrutarea,
selectarea, încadrarea, salarizarea, promovarea, pregătirea şi specializarea
personalului.
În afara activităţilor cuprinse în funcţiunile prezentate, în întreprindere se
desfăşoară şi alte activităţi cum ar fi prelucrarea datelor, activitatea juridică etc.
1. Care sunt principalele tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional?

(Vezi pag. 36)
2. Prezentaţi funcţiile întreprinderii. (Vezi pag. 37-38)
1.
2.
 Tipuri de întreprinderi
Tipuri de Întreprinderile pot fi grupate după un sistem complex de criterii şi anume:
întreprinderi
1) În raport cu domeniul de activitate în care funcţionează se disting:
a) întreprinderi agricole;
b) întreprinderi industriale;
c) întreprinderi comerciale;
d) întreprinderi prestatoare de servicii;
40
e) întreprinderi financiare, de credit, de asigurări etc.
2) În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate,
întreprinderile se pot clasifica astfel:
a) după caracterul materiei prime consumate:
- întreprinderi extractive;
- întreprinderi prelucrătoare.
b) după destinaţia economică şi caracterul producţiei finite:
- întreprinderi producătoare de bunuri de capital;
- întreprinderi producătoare de bunuri de consum.
c) după continuitatea procesului tehnologic;
- întreprinderi cu procese tehnologice continue;
- întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.
3) În raport cu timpul lucrat într-un an calendaristic:
- întreprinderi ce funcţionează tot timpul anului;
- întreprinderi sezoniere.
4) În raport cu nivelul de specializare:
- întreprinderi specializate;
- întreprinderi universale;
- întreprinderi mixte.
5) În raport cu tipul de producţie:
- întreprinderi cu producţie de unicate;
- întreprinderi cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare);
- întreprinderi cu producţie de masă.
6) În funcţie de volumul factorilor de producţie folosiţi şi în funcţie de
mărimea rezultatelor economico-financiare, întreprinderile pot fi:
- întreprinderi mici;
- întreprinderi mijlocii;
- întreprinderi mari.
7. După forma de proprietate distingem:
- întreprinderea particulară, individuală, personală sau familială;
- întreprinderea asociativă;
- întreprindere publică (de stat);
- întreprinderi mixte (particulară şi publică, autohtonă şi străină).
41
A. Întreprinderea individuală (familială, persoană fizică) se caracterizează prin
faptul ca întreprinzătorul este proprietarul capitalului. El poate folosi direct factorii de
producţie sau poate angaja salariaţi, care să utilizeze aceşti factori.
B. Întreprinderea societară - se caracterizează prin împărţirea capitalului, a
administrării patrimoniului şi a conducerii activităţii între mai multe persoane (fizice
şi/sau juridice).
8. După modul de constituire al capitalului social, societăţile pot fi:
a) Societatea de persoane, constituită pentru desfăşurarea unei activităţi de
dimensiuni relativ modeste care, frecvent se limitează la o afacere familială (în Franţa
– societate în nume colectiv, în Germania – societate comercială deschisă, în Marea
Britanie – partener ship). Constând în asocierea mai multor persoane cu capitalurile
lor, societatea de persoane, dispune de un potenţial sensibil mai mare decât
întreprinderea individuală (deşi păstrează în mare caracteristicile acesteia);
b) Societatea de capitaluri – în care responsabilitatea persoanelor care aduc
capitaluri este limitată la nivelul capitalului adus şi nu angajează ansamblul
patrimoniului lor. Denumită mai întâi societate anonimă iar mai târziu societate pe
acţiuni.
Societatea anonimă a apărut cu mult timp în urmă luând mare amploare la
sfârşitul secolului trecut. Societatea pe acţiuni, cea mai reprezentativă formă
contemporană de societate de capitaluri are drept caracteristică definitorie împărţirea
patrimoniului într-un număr de părţi denumite acţiuni, fiecare cu o anumită valoare
nominală. Deţinerea de către o persoană a unui număr de acţiuni constituie baza
juridică a dreptului de proprietate al acestei persoane asupra unei părţi
corespunzătoare din patrimoniul societăţii.
c) Societatea de tip intermediar este o formă adecvată întreprinderii de
dimensiuni medii, situată între întreprinderea individuală, societatea de persoane şi
societatea pe acţiuni.
Legislaţia actuală a României (Legea nr. 15/1990 şi Legea nr. 31/1990, revizuită
în 1999, privind societăţile comerciale) prevede următoarele forme de societăţi (care
se pot înfiinţa şi pot funcţiona în România):
a) Societatea în nume colectiv;
b) Societatea în comandită simplă;
c) Societatea în comandită pe acţiuni;.
42
d) Societate pe acţiuni (SA);
e) Societate cu răspundere limitată (SRL).
 Societăţile comerciale în funcţie de forma de proprietate pot fi:
- societăţi cu capital privat;
- societăţi cu capital integral de stat;
- societăţi cu capital mixt.
f) Regia autonomă (RA);
g) Cooperativa. După obiectul activităţii cooperativele pot fi: de consum; de
producţie; de desfacere.
Indicatorii activităţii întreprinderii
 Rezultatele activităţii întreprinderii se concretizează în bunuri create şi servicii
Indicatorii
activităţii prestate şi se pot exprima fizic sau monetar (bănesc).
întreprinderii
Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor natural – fizice care
servesc la măsurarea cantităţii de bunuri produse de întreprindere (ex: litri, metri,
kilograme, perechi, în funcţie de specificul fizic al bunurilor produse).
Exprimarea bănească. Rezultatele globale se exprimă prin intermediul cifrei de
afaceri; rezultatele finale cu ajutorul indicatorului valoarea adăugată; rezultatele nete
prin intermediul profitului net.
Principalii indicatori în expresie monetară (bănească) ai activităţii întreprinderi
sunt:
a) Cifra de afaceri, indicator ce pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate
de o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pa baza operaţiilor comerciale efectuate
într-o perioadă de timp, de regulă un an.
Prin intermediul acestui indicator (denumit şi vânzări sau venituri brute) se
apreciază dimensiunea întreprinderii, puterea ei economico-financiară;
b) Valoarea adăugată – reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere la suma
ce reprezintă cheltuieli cu materiile prime, materiale, energie, etc. şi cuprinde
consumul factorului muncă şi al factorului capital fix;
c) Profitul brut (profit total) se determină prin scăderea din cifra de afaceri a
întreprinderii a costului aferent producţiei (cheltuielile efectuate);
d) Profitul net reflectă partea care rămâne din profitul brut după scăderea din
acesta a impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
1. Prezentaţi principalele tipuri de întreprinderi. (Vezi pag. 38-41)
43
2. Definiţi cifra de afaceri, ca indicator de măsurare a activităţii întreprinderii.
(Vezi pag. 41)
1.
2.
61, 65-72
63, 66-69, 90-93
44
MODULUL III
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 5. Cererea (Concept, legea cererii, factori de influenţă;

Elasticitatea cererii, factorii care determină elasticitatea cererii)
= 1,5 ore
 UI 6. Bunurile (Concept, marfa, utilitatea şi valoarea)
= 2 ore
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe despre: cerere, factorii care influenţează
cererea, elasticitatea cererii, bunurile economice, marfa (ca bun care este destinat
schimbului), utilitatea şi valoarea.
 Însuşirea modului de determinare al coeficientului de elasticitate
al cererii, al tipului de cerere, respectiv al valorii mărfii, precum şi al utilităţii
marginale şi totale.
45
CEREREA
5.1. Concept. Legea cererii
 Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi

Cererea cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ dat.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau un serviciu anume,
pentru o industrie (în sensul de ramură) sau cererea pentru o firmă, respectiv pentru
producţia ei.
Clasificarea cererii în funcţie de natura bunurilor (ce fac obiectul cererii)
a.cerere pentru bunuri substituibile (de ex: uleiul de măsline prin ulei de floarea
soarelui sau de soia, etc.);
b. cerere pentru bunuri complementare (de ex: autovehiculele rutiere şi benzina
şi / sau motorina; cerneala şi stiloul, etc.);
c. cerere derivată (de ex: cererea de făină este determinată de cererea pentru
pâine, produse de patiserie, cofetărie, etc.).
Mărimea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt
determinate de nivelul şi dinamica preţului bunului respectiv. Deci, între evoluţia
preţului unitar al unui bun şi cererea de piaţă pentru bunul respectiv există o relaţie
de cauzalitate. Această relaţie este exprimată sintetic de legea cererii conform căreia:
Dacă preţul bunurilor, resurselor şi serviciilor va scădea, în mod
 corespunzător va creşte cantitatea de marfă cerută într-o anumită perioadă şi
Legea cererii
invers, dacă preţurile cresc, va scădea cantitatea de marfă cerută în perioada de
timp respectivă (celelalte condiţii rămânând neschimbate (figura 5.1.).
Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi al majorităţii,
bunurilor inferioare.
Figura 5.1. Contracţia şi extinderea cererii în funcţie de preţ
46
Prin bunuri normale înţelegem acele bunuri a căror cerere creşte odată cu
creşterea veniturilor (de ex: locuinţe, tipuri de automobile, etc.)
Prin bunuri inferioare înţelegem acele bunuri a căror cerere se reduce odată cu
creşterea veniturilor (ex: mezeluri, brânzeturi de calitate inferioară, etc).
Pornind de la efectele generale ale creşterii preţului unui anumit bun, Sir Robert
Giffen (de ex: piaţa cartofilor din Irlanda) a observat un paradox numit „paradoxul
Giffen”, şi anume:
- creşterea cantităţii din alte bunuri ale căror preţuri nu au sporit duce la efectul
de substituire a bunului;
- reducerea venitului real al cumpărătorilor determină efectul de venit, adică de
cumpărare a bunurilor inferioare;
- în cazul în care preţul unui bun inferior creşte iar efectul de venit este mai
mare decât efectul de substituire, cantitatea cerută pe piaţă creşte.
Acest paradox este de fapt o excepţie de la legea generală a cererii.
Cererea ca volum, structura şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o
perioadă la alta, având caracter dinamic.
5.2. Factorii care influenţează cererea în economia de piaţă
 Principalii factori (condiţii) care determină creşterea sau reducerea cererii pe

Factorii care piaţă a unui bun sunt:
influenţează
cererea 1. Veniturile băneşti ale consumatorilor, influenţează diferit evoluţia bunurilor
normale şi a celor inferioare.
În cazul bunurilor normale, între evoluţia veniturilor şi cererea pentru aceste
bunuri există o relaţie directă (pozitivă).Creşterea veniturilor va determina o creştere
a cererii de bunuri normale, iar scăderea veniturilor o reducere a cererii acestor
bunuri.
În cazul bunurilor inferioare între venituri şi cerere există o relaţie negativă
(astfel creşterea veniturilor este însoţită de o scădere a cererii iar scăderea veniturilor
va fi însoţită de o, creştere a cererii pentru aceste bunuri).
2. Preţul altor bunuri (modificarea preţului altor bunuri)
a. În cazul bunurilor substituibile A şi B (bunuri care satisfac aceleaşi nevoi).
Între modificarea preţului bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie
pozitivă (creşterea preţului bunului A va determina o creştere a cererii bunului B).
47
b. În cazul bunurilor complementare A şi B (bunuri care în consum se folosesc
împreună). Între schimbarea preţului bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B
există o relaţie negativă - inversă (ex: creşterea preţului bunului A va determina o
scădere a cererii bunului B);
c. În cazul bunurilor neînrudite modificarea preţului la un bun neînrudit cu
bunul iniţial (bunul A), nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.
3. Numărul cumpărătorilor. Între numărul cumpărătorilor şi cererea pentru un
anumit bun există o relaţie pozitivă (creşte numărul cumpărătorilor creşte şi cererea
pentru un anumit bun).
4. Preferinţele (gusturile) cumpărătorilor. Dacă preferinţele consumatorilor
pentru un anumit bun se accentuează, cererea pentru bunul respectiv va creşte şi
invers (în cazul în care se înregistrează o diminuare a preferinţelor pentru un bun,
cererea pentru bunul respectiv se va reduce). Preferinţele consumatorilor sunt
influenţate într-o măsură considerabilă de reclamă.
5. Perspectivele privind evoluţia preţului şi a veniturilor.
Când se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru
acel bun creşte şi invers cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului.
Când se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un
anumit bun creşte şi invers, dacă se prevede o scădere a veniturilor cererea prezentă
pentru un anumit bun scade.
În afara acestor factori principali, cererea poate fi influenţată şi de factorii
demografici, climaterici, sezonieri, naturali, conjucturali etc.
1. Definiţi şi explicaţi legea cererii. (Vezi pag. 44)

2. Ce factori influenţează cererea şi ce relaţie există între aceştia şi cerere?(Vezi pag.
45-46)
1.
2.
48
5.3. Elasticitatea cererii
 Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a
Elasticitatea
unuia dintre factorii (condiţiile) care o influenţează.
cererii
Pentru măsurarea elasticităţii calculăm coeficientul de elasticitate al cererii.
 Coeficientul de elasticitate al cererii (Ec) arată gradul sau procentul de

Coeficientul de modificare a cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altui factor care o
elasticitate în
funcţie de preţ influenţează.
1. În funcţie de evoluţia preţului, coeficientul de elasticitate se calculează ca
raport între modificarea cantităţii cerute şi modificarea preţurilor în condiţiile în care
ceilalţi factorii rămân neschimbaţi, conform relaţiei:
În procente:
în care:
C1 – cererea din perioada curentă;
C0 – cererea din perioada anterioară
P1 – preţul din perioada curentă;
P0 – preţul din perioada anterioară;
C – modificarea cererii pentru un produs;

P – modificarea preţului acelui produs.
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate, cererea pentru diferite
bunuri poate înregistra următoarele forme:
49
Figura 5.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
a. cererea elastică, când Ecp > 1

b. cererea inelastică când Ecp < 1
c. cererea cu elasticitate normală unitară când Ecp = 1
d. cererea perfect elastică când Ecp  

e. cererea perfect inelastică când Ecp = 0
Ultimele două forme au mai mult valoare teoretică decât practică.
Aplicaţie
 În decursul unei luni, preţul unui bun a crescut de la 500 u.m./buc. la 700
Aplicaţie
u.m./buc., timp în care cererea pentru bunul respectiv a scăzut de la 20000 buc. la
10000 buc. Determinaţi tipul de cerere pentru acest bun.
Rezolvare:
C0 = 10000 buc; C1 = 20000 buc
P0 = 500 u.m./buc; P1 = 700 u.m./buc
ΔC ΔP 10000−20000 700−500 1 500 5
E cp=− : =− : = × = =1 ,25 ⇒
C 0 P0 20000 500 2 200 4
Cererea este elastică

Care a fost cererea iniţială pentru un bun al cărui preţ a crescut de la 2000 u.m. la
2200 u.m., dacă, în prezent, cererea a ajuns la 2500 buc./săptămână, iar Ecp = 3 ?
50
2. În funcţie de venit coeficientul de elasticitate se calculează ca raport între
procentul modificării cantităţii cerute şi procentual modificării venitului în condiţiile
în care ceilalţi factorii rămân neschimbaţi.
În acest caz dacă:

Ec > 1 şi venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru bunul respectiv în
cheltuielile totale va creşte;
Ec < 1 şi venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru bunul respectiv în totalul
cheltuielilor se reduce.
5.4. Factorii care determină elasticitatea cererii
 1. Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul

Factorii care veniturilor cumpărătorului (bugetul de familie)
determină
elasticitatea Cererea pentru un bun este mult mai elastică cu cât este mai mare partea din
cererii
venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii rămân
neschimbate). În general, creşterea elasticităţii pentru un bun determină scăderea
elasticităţii unui alt bun;
2. Gradul de substituire al produselor, influenţează direct elasticitatea cererii.
Cu cât gradul de substituire este mai mare cu atât elasticitatea este mai mare şi invers;
3. Durata perioadei de timp care a trecut de la schimbarea preţului unui bun.
Elasticitatea va fi mai mare într-o perioadă mai lungă, deoarece cumpărătorii au
mai mult timp să se adapteze la noul preţ;
4. Gradul de necesitate a bunului respectiv.
În cazul bunurilor necesare (vitale) elasticităţile sunt mai mici, iar în cazul
bunurilor de lux, elasticităţile sunt mai mari.
De fapt, pentru bunurile normale (necesare) cererea este inelastică, iar pentru
cele de lux, cererea este elastică.
Cunoaşterea influenţei acestor factori are o importanţă deosebită, pentru
estimarea veniturilor totale (Vt) ale unei familii.
51
Veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale şi cu totalul vânzărilor.
Relaţiile între nivelul cererii, la un anumit preţ şi venitul total încasat se
prezintă astfel:
Tabelul 5.1. Relaţiile între nivelul cererii (la un anumit preţ) şi venitul încasat
Rezultă că, atunci când:

a. Ec > 1, între modificarea preţului şi venitului total există un raport invers
proporţional (o relaţie negativă);
b. Ec = 1, venitul total nu se modifică indiferent de sensul schimbării preţului;
c. Ec < 1, între modificarea preţului şi a venitului total există un raport direct
proporţional (o relaţie pozitivă).
Cunoaşterea tipului de cerere în funcţie de mărimea coeficientului de
elasticitate, este deosebit de importantă pentru agenţii economicii (în procesul de
luare a deciziilor), deoarece în condiţiile practicării unor preţuri mai scăzute,
maximizarea profitului este posibilă în condiţiile unei cereri elastice (E cp > 1).
Mărimea profitului depinde de evoluţia venitului total încasat (obţinut în urma
cantităţii de bunuri vândute) şi a cheltuielilor totale.

C 1 −C0 P1−P 0
E cp=− : =3
C0 P0
P0 =2000 u . m.
P1 =2200 u. m .
2500−C 0 2200−2000 C 0 −2500 2000
C 1=2500 buc / sapt ⇒− : =3 ⇔ × =3 ⇔
C0 2000 C0 200
C 0 −2500 2500
=0 ,3 ⇔C 0 −2500=0 ,3 C 0 ⇔C 0= ⇒ C 0=3571 , 4 buc / sapt
C0 0 ,7
52
BUNURILE
6.1. Concept. Clasificare

 Bunurile constituie acele elemente ale realităţii care pot satisface nevoi,
Bunurile
indiferent de forma lor de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum sunt
procurate de către consumator.
 Din punct de vedere al analizei economice bunurile pot fi:
Bunurile libere
A. bunuri libere – elemente ale realităţii care, în condiţii de timp şi spaţiu date,
 sunt nelimitate în raport cu nevoile.

Bunurile B. bunurile economice – caracteristica lor definiţie este raritatea, adică
economice
insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii de timp şi spaţiu date.
 Bunurile economice se pot clasifica:
Clasificarea
bunurilor 1. După destinaţie:
economice
a. bunurile de consum sau de satisfacţie (satisfactori), care se împart în:
- bunuri de folosinţă curentă (hrană, îmbrăcăminte);
- bunuri de folosinţă îndelungată (locuinţă, mobilă);
b. bunuri de producţie (prodfactori care sunt factorii de producţie).
2. După forma de existenţă:
- bunuri corporale sau bunuri materiale (locuinţă, hrană, etc.);
- bunuri necorporale sau bunuri nemateriale (servicii de sănătate, cultură etc.);
- informaţiile.
3. După modul de circulaţie:
- bunuri marfare sau comerciale;
- bunuri nemarfare sau necomerciale.
4. După forma de proprietate (o clasificare controversată în literatura de
specialitate):
- bunuri publice;
- bunuri private;
- bunuri mixte;
5. După modul de utilizare:
- bunuri complementare;
- bunuri substituibile;
53
6.2. Marfa
Marfa reprezintă acel bun, obţinut prin activitatea oamenilor, care este destinat
 schimbului prin vânzare-cumpărare. Îmbracă forma de marfă numai acele bunuri care
Marfa
fac obiectul tranzacţiilor de schimb, la piaţă, care trec de la producător la consumator
prin actul de vînzare - cumpărare, iar aceasta independent de faptul că schimbul are
loc în mod direct (troc) sau este mijlocit de bani.
Schimbul de mărfuri presupune schimb de echivalente şi a cunoscut două
perioade:
a) marfă – marfă (troc) M – M
b) marfă – bani – marfă (M – B – M). Această formă s-a generalizat şi a permis
separarea în timp şi spaţiu a celor două acte principale ale schimbului (vânzarea şi
cumpărarea).
Marfa, ca bun economic se defineşte prin două elemente:
– utilitatea
– valoarea.
6.3. Utilitatea
 Utilitatea, în sens tehnic, desemnează capacitatea unui bun de a satisface o
Utilitatea
nevoie, sau o trebuinţă a individului, a producţiei, a societăţii.
Utilitatea bunurilor materiale este intrinsecă aceastora fiind determinată de
caracteristicile sau proprietăţile lor fizice, chimice, tehnice, economice, funcţionale,
estetice etc.
Utilitatea are două caracteristici esenţiale:
– are caracter dinamic; fiind în continuă schimbare (înnoire), de la o perioadă
la alta, în concordanţă cu evoluţia nevoilor sociale cu diversificarea şi perfecţionarea
bunurilor care vor constitui obiectul vânzării – cumpărării.
– are caracter subiectiv, dependent de raportul pe care fiecare individ îl
stabileşte între bunul economic şi nevoile sale, între bunul economic şi plăcerea
(satisfacţia) pe care acesta o creează individului.
Intensitatea satisfacţiei (plăcerii), prin folosirea bunurilor de acelaşi gen (cu
aceeaşi utilitate), se diminuează progresiv până la dispariţie în cazul saturării
consumului. Astfel, prima cantitate dintr-un bun economic are utilitatea cea mai
54
mare, aceasta scăzând cu fiecare cantitate adăugată consumului, deorece aceasta se va
raporta la o nevoie în desceştere până la saturare.
Pornind de la aceasta se conturează existenţa a două tipuri de utilităţi şi anume:
– utilitatea marginală
– utilitatea totală.
Utilitatea marginală (Um) reflectă utilitatea pe care o percepe fiecare individ

Utilitatea pentru fiecare unitate suplimentară de bun economic care este atrasă în consum.
marginală
Utilitatea marginală se reduce cu fiecare unitate suplimentară de bun economic care
este atras în consum, până când, nevoia este satisfăcută, punct în care utilitatea
marginală are valoarea zero, dacă se consumă în continuare din bunul respectiv,
acesta produce insatisfacţie iar în acest caz utilitatea marginală are valori negative.
Utilitatea totală (Ut) este dată de întreaga cantitate de bunuri de un anumit fel
 şi rezultă din însumarea utilităţilor marginale, deci putem spunem că utilitatea totală
Utilitatea totală
creşte dar cu sporuri descrescătoare, până când nevoia este satisfăcută după care va
descreşte (când utilităţile marginale sunt negative).
1. Care este deosebirea esenţială dintre bunurile libere şi bunurile economice ? (Vezi
pag. 51)
2. Ce înţelegeţi prin utilitatea unui bun ? (Vezi pag. 52)
1.
2.
Aplicaţie
 Un individ consumă într-un interval de scurt timp 9 unităţi din bunul X, a căror
Aplicaţie
utilitate individuală a apreciat-o în ordinea: 18, 16, 12; 10; 8; 6; 4; 2; 0.
Determinaţi utilitatea totală a primelor 8 unităţi consumate.
Rezolvare:
Ut = 18+16+12+10+8+6+4+2 = 76
55
Se dă următoarea funcţie de consum pentru două bunuri x şi y: u(x,y)=4x+y.
Iniţial, un individ consumă 4 unităţi din bunul x şi 10 din bunul y. Dacă ulterior,
individul consumă 2 unităţi din bunul x, determinaţi cât va consuma acelaşi individ
din bunul y în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel de satisfacţie.
Rezolvare (vezi pag. 56)
6.4. Valoarea
 Valoarea poate fi definită ca acel element comun care permite comensurarea
Valoarea tuturor mărfurilor în procesul schimbului. Ne referim la valoarea economică.
În literatura de specialitate s-au impus două teorii despre valoare:
1. Teoria obiectivă (teoria valoare-muncă).
2. Teoria subiectivă (teoria valoare-utilitate).
 1. Teoria obiectivă a valorii îşi are originea în operele clasicilor economiei

Teoria obiectivă politice: Adam Smith şi David Ricardo, mai târziu această teorie a fost continuată şi
a valorii
dezvoltată de către Karl Marx.
Această teorie se caracterizează prin următoarele:
a) consideră că izvorul valorii este munca depusă pentru producerea unui
anumit bun. Muncă este: concretă (prin care se acţionează asupra obiectului muncii,
se transferă şi se conservă în noul produs) şi abstractă (reprezintă cheltuială de forţă
de muncă, în sens fiziologic, care crează valoare nouă şi de asemenea este
îmagazinată în noul produs).
b) mărimea valorii este determinată de consumul total de muncă (vie şi
materializată) consum efectuat pentru producerea bunului respectiv.
c) valoarea se manifestă sau este pusă în evidenţă la piaţă, prin valoarea de
schimb, care reprezintă raportul cantitativ dintre două mărfuri, raport în care aceastea
se schimbă. Valoarea de schimb se exprimă prin intermediul banilor şi poartă
denumirea de preţ.
d) condiţiile de producţie diferite de la un agent economic la altul (înzestrare
tehnică, calificarea agajaţilor, organizare etc.) generează preţuri diferite pentru agenţii
economici care produc acelaşi bun. Din acest punct de vedere se disting două
noţiuni:
56
- valoare individuală a mărfii, a cărei mărime este determinată de timpul de
muncă individual;
- valoarea socială a mărfii care este determinat de timpul de muncă
socialmente necesară (care se bazează pe condiţii de producţie medii). Acest timp de
muncă reprezintă timpul necesar pentru a produce un bun economic în condiţii de
producţie normale.
Producătorii care obţin un timp de muncă individual mai mic decât timpul de
muncă socialmente necesar, vor câştiga, iar cei vor avea un timp de muncă individual
mai mare decât timpul de muncă socialmente necesar vor pierde (vor falimenta).
Potrivit teoriei valorii, valoarea economică a unui bun (M) se compune din
următoarele elemente:
unde:
C – valoarea mijloacelor de producţie consumate;
V – valoarea produsului necesar;
P – valoarea plus produsului;
V + P – reprezintă valoarea nou creată, care în procesul repartiţiei va reveni
factorilor de producţie sub formă de venit (salariu, profit, rentă, dobândă).
Dacă teoria obiectivă a valorii se baza pe muncă, ca realitate concretă,
obiectivă, teoria subiectivă se bazează pe ideea că valoarea şi diferenţierea valorii
bunurilor este rezultatul aprecierii subiective a indivizilor.
2. Teoria subiectivă a valorii a pornit de la premiza că natura valorii de schimb
 se explică prin: utilitate şi raritate.
Teoria
subiectivă a Această teorie consideră că un bun preţuieşte mai mult sau mai puţin (are
valorii
valoare mai mare sau mai mică decât un alt bun) în măsură în care este mai mult sau
mai puţin util, mai mult sau mai puţin rar.
În prezent, pentru explicarea valorii economice a bunurilor este necesară o
teorie unitară a valorii care se bazează pe elementele raţionale din cele două teorii
(obiectivă şi subiectivă).
În concluzie, se poate aprecia că valoarea bunurilor produse are ca izvor primar
cantitatea şi calitatea muncii depuse, dar aceasta trebuie să se coreleze cu
preferinţele economice (ca manifestare a nevoii sociale şi care se reflectă prin cererea
57
de mărfuri) şi cu gradul de abundenţă sau raritate al factorilor de producţie şi cu
calitatea acestora. Prin urmare, valoarea fiecărui bun economic depinde de munca
depusă pentru obţinerea lui şi de abundenţa sau raritatea sa (implicit a factorilor de
producţie utilizaţi) în raport cu nevoia socială.
1. Prin ce se caracterizează teoria obiectivă a valorii? Dar teoria subiectivă a valorii?

(Vezi pag. 54-55)

u(x,y)=4x+y
Iniţial, x=4 şi y=10.
Menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie înseamnă că Ut (x,y)=constantă
Ut (x,y)=4*4+10 =26
Ut (x,y)=4*2+y=26 => y=18
1. Popescu C. – Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp. 75-82, 85-91

2. Ştefan M.C. – Economie politică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp.
102-106, 114-123
58
MODULUL IV
COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 7. Oferta (Concept, legea ofertei, factorii care influenţează

oferta, elasticitatea ofertei şi factorii care o influenţează)
= 1,5 ore
 UI 8. Costul de producţie (Concept, tipologie, rezultatele
financiare, rentabilitatea întreprinderii)
= 2 ore
 UI 9. Productivitatea factorilor de producţie (Concept, criterii
de clasificare; Productivitatea muncii; Productivitatea
capitalului şi productivitatea pământului)
= 2 ore
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind: conceptul de ofertă, factorii
care influenţează oferta, elasticitatea ofertei; conceptul de cost, tipologia
costurilor, căi de reducere a costurilor, rezultatele financiare ale firmelor;
conceptul de productivitate, factorii de influenţă, căile de creştere şi efectele
generate de acest indicator de eficienţă.
 Însuşirea modului de determinare al: tipului de ofertă şi al
coeficientului de elasticitate al ofertei; al costurilor şi al rentabilităţii; a
productivităţii muncii, productivităţii capitalului, productivităţii pământului şi a
productivităţii totale.
59
OFERTA
7.1. Concept; legea ofertei; factorii care influenţează oferta

Într-o accepţiune generală oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit
 bun pe care un agent economic intenţionează să o vândă, într-o perioadă
Oferta
determinată de timp şi la un anumit preţ. În funcţie de nivelul cererii, cantitatea
oferită dintr-un bun poate diferi, deoarece oferta pe piaţă, la fel ca şi cererea, depinde
de preţul bunului respectiv.
Oferta de piaţă exprimă relaţiile dintre cantitatea maximă dintr-un bun
economic pusă în vânzare la un moment dat şi preţul minim posibil de obţinut de
către cel care-l vinde.
În funcţie de natura bunurilor se disting următoarele tipuri de ofertă:
 oferta de bunuri independente, cum sunt: autoturismele, calculatoarele,
pantofii, alimentele etc.
 oferta de bunuri complementare, care este dată de acele bunuri secundare
ce pot rezulta din producţia unor bunuri principale (alături de producţia de carne de
vită - pielea , producţia de făină - tărâţele etc.);
 oferta de bunuri mixte, formată din acele bunuri care satisfac aceleaşi cereri
(ex. laptele, ceaiul, cafeaua satisfac setea).
Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi contracţia
ofertei, astfel încât fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate oferită.
Pe piaţă, atunci când preţul creşte, oferta se extinde, iar dacă preţul scade, oferta se
reduce (se contractă). Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun oferit pentru
vânzare la un moment dat şi ofertă există o relaţie de cauzalitate numită legea ofertei.
Corespunzător acestei legi, creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite
iar reducerea preţului determină scăderea cantităţii oferite, ofertanţii fiind dispuşi să

Legea ofertei ofere o cantitate mai mare dintr-un bun oarecare la un preţ mai mare. Grafic, relaţia
dintre preţ şi ofertă are forma unei curbe (fig. 7.1.), numită curba ofertei care indică
preţul la care ofertantul este dispus să ofere diferite cantităţi spre vânzare, într-o
anumită perioadă. Creşterea preţului influenţează nivelul profitului şi deci ofertantul
caută să ofere o cantitate cât mai mare de bunuri pentru vânzare.
60
Figura 7.1. Curba ofertei
Evoluţia cantităţii dintr-un bun oarecare oferit pe piaţă la acelaşi nivel al

preţurilor este influneţată de mai mulţi factori, şi anume:
 l. Nivelul costului de producţie,care constituie de fapt, factorul principal ce

Factorii care influenţează nivelul ofertei. Între costul de producţie şi cantitatea de bunuri oferită
influenţează
oferta este o relaţie negativă, deoarece reducerea costului de producţie determină creşterea
cantităţii oferite.
2. Preţul altor bunuri, deoarece factorii de producţie sunt atraşi şi consumaţi
pentru producerea bunurilor eficiente. În consecinţă, dacă preţul unui produs creşte,
acesta va atrage factori noi de producţie, iar curba ofertei se va deplasa spre dreapta
şi invers. De aceea, când din producţie rezultă produse principale şi secundare,
factorii de producţie vor fi atraşi spre acele produse care sunt mai rentabile, deci care
se pot comercializa la un preţ mai bun.
3. Numărul de ofertanţi, deci numărul de firme care produc acelaşi produs,
deoarece cu cât creşte numărul firmelor noi care produc acelaşi produs, deci cu cât
creşte oferta de bunuri, dacă producţia şi nivelul tehnic al produselor din firmele
vechi nu se modifică acestea vor da faliment.
4. Taxele şi subsidiile (cum ar fi taxele pe profit, impozitele pe dividende,
subvenţiile pentru fabricarea unor produse strategice etc.), deoarece, cu cât taxele se
măresc, cu atât firmele nu mai sunt interesate în creşterea ofertei. De asemenea,
firmele care beneficiază de subvenţii de la Stat pentru susţinerea sau creşterea ofertei
(de exemplu, oferta pentru produsele alimentare) de multe ori intensifică efortul
propriu pentru reducerea costurilor de producţie.
61
5. Previziunile privind perspectivele pieţei unui bun, ale preţului acestuia,
deoarece, atunci când mai multe firme prevăd că în viitor preţul unui bun creşte oferta
lor va creşte, iar dacă preţul va scădea oferta se va reduce.
8. Condiţiile social-politice şi naturale care influenţează semnificativ nivelul
ofertei. Cadrul social-juridic şi natural are o importanţă deosebită pentru asigurarea
oricărei activităţi economice, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.
1. Definiţi şi explicaţi legea ofertei. (Vezi pag. 58)

2. Care sunt factorii care influenţează oferta pentru un anumit bun ? (Vezi pag. 59-
60)
1.
2.
7.2. Elasticitatea ofertei şi factorii care o influenţează

Elasticitatea ofertei exprimă gradul de modificare a ofertei în condiţiile
 schimbării preţului sau a altui factor care influenţează oferta.
Elasticitatea
ofertei Oferta este cu atât mai elastică cu cât este mai mare modificarea cantităţii
oferite ca răspuns la modificarea preţului unui bun. Astfel (fig. 7.2.), dacă preţul se
modifică de la Po la P1, creşterea cantităţii ofertei de la Qo la Q1 indică o cerere
inelastică, dacă preţul se modifică de la P o la P1 iar creşterea cantităţior oferite spre
vânzare de la Q0 la Q2 există o cerere elastică.
62
Figura 7.2. Modificarea ofertei funcţie de preţ în condiţiile schimbării
elasticităţii
Cu cât este mai mare elasticitatea ofertei, cu atât va fi deci mai mare cantitatea
oferită.
Coeficientul elasticităţii ofertei (Eo) indică gradul sau procentul de modificare
 a ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei.
Coeficientul de
elasticitate Coeficientul de elasticitate în funcţie de evoluţia preţului se determină cu
ajutorul următoarelor relaţii:
unde:
E op – coeficientul de elasticitate al ofertei la preţ;
Oo – oferta în perioada de bază;
O1 – oferta în perioada curentă;
Po – preţul în perioada de bază;
P1 – preţul în perioada curentă;
O – modificarea ofertei;
P – modificarea preţului.
În funcţie de nivelul coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ, se pot întâlni
următoarele forme ale ofertei:
 a) oferta elastică atunci când: Eo > 1
Tipuri de ofertă
b) oferta cu elasticitate unitară atunci când: Eo = 1
c) oferta inelastică atunci când: Eo < 1
d) oferta perfect elastică atunci când: Eo => 

e) oferta perfect inelastică atunci când: Eo = 0
Aplicaţie

Aplicaţie
63
La un preţ unitar de 10.000 u.m. cantitatea oferită este de 1.000 buc., dacă preţul
scade la 8.000 u.m. pe bucată, oferta se reduce la 900 buc. Determinaţi tipul de
ofertă şi coeficientul de elasticitate.
Rezolvare:
ΔO ΔP 900−1000 8000−10000 −100 10000 1 100
E op= : = : = × = × =5 ⇒
O0 P0 1000 10000 1000 −200 10 2
oferta este elastică
Ca urmare a creşterii cu 20% a preţului unui bun, oferta pentru acest bun a
crescut cu 10%. Cum este oferta pentru bunul respectiv ?
Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, astfel:
 1. Costul de producţie deoarece la acelaşi nivel de preţ, dacă pe piaţă se

Factorii care înregistrează o creştere a cererii, oferta va creşte numai în cazul în care costul unitar
influenţează
elasticitatea va scădea. Deci creşterea ofertei depinde de nivelul costului de producţie, de modul în
ofertei
care au fost utilizaţi factorii de producţie. Atunci când costul scade, creşte
elasticitatea ofertei şi invers. Cu alte cuvinte, între nivelul costului de producţie şi
elasticitatea ofertei există o relaţie negativă;
2. Gradul de substituire al produselor deoarece, creşterea ofertei pentru un bun,
când preţul lui creşte, depinde de viteza de atragere a unor factori de producţie de la
alţi utilizatori. Cu cât este mai mare gradul de substituire a factorilor de producţie
utilizaţi pentru producerea unui bun decât cei folosiţi pentru producerea altui bun, cu
atât este mai mare elasticitatea bunului respectiv.
3. Posibilităţile de stocare a bunurilor, deoarece în cazul în care un bun poate fi
păstrat, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun creşte, şi invers în cazul în
care posibilităţile de stocare sunt reduse. Deci, între posibilităţile de stocare a
bunurilor şi coeficientul de elasticitate a ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
4. Costul stocării, deoarece păstrarea bunurilor implică atât cheltuieli de
depozitare (chirii, salarii etc.), cât şi cheltuieli legate de pierderea prin deprecierea sau
schimbarea monedei şi/sau a nivelului calitativ al bunurilor stocate. Aceste cheltuieli
se adaugă la costul de producţie, rezultând costul total care se află în relaţie inversă
cu elasticitatea ofertei.
64
5. Perioada de timp de la modificarea preţului, factor dependent de gradul de
substituire a bunurilor, deoarece cu cât această perioadă este mai mare, cu atât pot fi
mutaţi factorii de producţie de la o activitate la alta. Din punctul de vedere al timpului
distingem:
- perioada pieţei – care poate avea o durată foarte scurtă de timp de la ultima
modificare de preţ a bunului, ca urmare a creşterii cererii, când ofertanţii nu-şi pot
spori producţia. Deci oferta este perfect inelastică;
- perioada scurtă (oferta inelastică) – când unii factori de producţie pot fi
schimbaţi şi cantitatea oferită dintr-un bun poate spori în anumite limite ca răspuns la
evoluţia pozitivă a preţului şi invers;
- perioada lungă (oferta elastică) – când cantitatea oferită ca răspuns la
modificarea preţului este mai mare.
1. Care sunt condiţiile care influenţează elasticitatea ofertei? (Vezi pag. 62-63)

%ΔO 0 , 1
E op= = =0 ,5 ⇒
%ΔP 0 , 2 oferta pentru acest bun este inelastică
COSTUL DE PRODUCŢIE
8.1. Concept
Costul de producţie (C) desemnează numai o parte din preţul de vânzare (P)
şi anume numai ceea ce reprezintă cheltuielile producătorului. Diferenţa dintre preţ
(P) şi cost reprezintă profitul (Pr):
65
„Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor (corespunzătoare
 consumului de factori de producţie) necesare obţinerii unui volum al producţiei.”
Costul de
producţie Pentru evaluarea cât mai corectă a costului de producţie sunt folosiţi trei
indicatori:
1. Costul real – suma cantităţilor de bunuri şi a cantităţilor de muncă (factori de
producţie) necesare pentru producerea unui bun.
2. Costul monetar – suma evaluărilor în monedă (preţul de achiziţie a factorilor
de producţie) a costului real
3. Costul de oportunitate sau de substituire (costul şansei sacrificate) –
evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor putea fi produse din cauza producerii unui
alt bun determinat (acest cost rezultă din necesitatea de a alege dintre mai multe
întrebuinţări posibile ale resurselor rare).
Relaţia existentă între costul total al unei producţii date şi cantitatea de bunuri
produse poartă denumirea de funcţia costului.
Dacă C este costul total şi Q cantitatea de bunuri, funcţia costului se prezintă
astfel:
Această funcţie leagă mărimea costului de producţie de cantitatea produselor

obţinute în condiţii optime.
8.2. Tipologia costurilor

În teoria şi practica economică se utilizează următoarele categori de costuri:
A. Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de
 producţie dat. În cadrul său se disting:
Costul global
1. Costuri fixe – independente de volumul de producţie, (chirii, asigurări,
dobânzi, amortizarea capitalului fix, întreţinerea curentă a materialelor, salariile
anumitor angajaţi etc.). O parte din cheltuielile generale, sunt suportate de firmă,
indiferent de nivelul producţiei.
66
2. Costuri variabile – sunt cele care variază cu volumul producţiei (materii
prime, materiale, energie, combustibil pentru producţie, salariile anumitor categorii
de angajaţii etc). Dintre acestea, unele sunt cu proporţionalitate constantă (salarii şi
materii prime), iar altele cu proporţionalitate crescândă sau descrescândă (consumul
de carburant).
3. Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile.
Modificările costurilor totale sunt rezultatul exclusiv al schimbărilor intervenite

în costurile variabile.
 B. Costul marginal (Cm) reprezintă creşterea costului total în cazul producerii
Costul marginal
unei unităţi suplimentare de volum al producţiei (produs)
unde:
CT = sporul costului total
Q = sporul producţiei
Pentru: Q = 1, rezultă că:
Deoarece costul fix este independent de volumul producţiei, rezultă că şi costul

marginal nu depinde de costul fix, dar este dependent de costul variabil, care este în
funcţie de evoluţia producţiei.
C. Costurile medii (CM) se mai numesc şi „costuri unitare” şi reprezintă
 costurile globale pe unitatea de produs. Acestea măsoară raportul dintre costul total
Costurile medii
şi volumul producţiei.
Se disting trei tipuri de costuri medii:

1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe fiecare unitate de producţie:
67
2. Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de
producţie:
3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total al fiecărei unităţi de

producţie:
Dacă funcţia de cost variabil este lineară, „a” fiind factorul de proporţionalitate,
atunci se obţin relaţiile:
Costurile nu sunt identice, deoarece există condiţii de cost diferenţiate, atât de la

o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadă la alta.
Condiţiile de cost diferite sunt determinate de:
a. înzestrarea inegală (diferenţiată) cu factori de producţie (echipament tehnic,
pregătire profesională a lucrătorilor, calitatea muncii lor etc) a întreprinderilor;
b. randamentul sau eficienţa diferită în utilizarea factorilor de producţie;
c. metode diferite de organizare şi conducere, de gestiune şi de stimulare a
lucrătorilor etc
Relaţiile economice internaţionale, exercită de asemenea anumite influenţe
asupra costurilor.
68
1. Care sunt principalele tipuri de costuri? (Vezi pag. 64-66)
2. Ce relaţie există între costul variabil, costul mediu şi costul marginal? (Vezi pag.
66)
1.
2.
Aplicaţie
 Pentru o producţie de 10000 buc. s-au făcut următoarele cheltuieli:
Aplicaţie
- 100 mil u.m. cu materii prime;
- 25 mil u.m. cu salariile personalului direct productiv;
- 20 mil u.m. cu materiale;
- 10 mil u.m. amortizarea capitalului fix;
- 10 mil u.m. cheltuieli cu energia electrică, gaze, apă pentru producţie;
- 5 mil u.m. dobânzi plătite;
- 5 mil u.m. chirii;
- 8 mil u.m. întreţinere birouri;
- 20 % din cheltuielile cu materiile prime reprezintă salariile personalului
administrativ.
Să se determine costul total, costul fix, costul variabil, costul fix mediu, costul
variabil mediu şi costul total mediu.
Rezolvare:
CF=10 mil+5mil+5 mil+8 mil+0,2*100 mil = 48 mil. u.m.
CV= 100 mil+25 mil+20 mil+10 mil=155 mil u.m.
CT=CF+CV=155+48=203 mil. u.m.
69
CFM=CF/Q=48mil/10000=4800 u.m./buc.
CVM=CV/Q=155 mil/10000=15500 u.m./buc.
CTM=CFM+CVM=4800+15500=20300 u.m./buc.
SAU CTM=CT/Q=203mil/10000=20300 u.m./buc.
Cum evoluează costul variabil total dacă costul variabil mediu scade cu 15%, iar
producţia creşte cu 30% ?
8.3. Rezultatele financiare

 Scopul agenţilor economici îl constituie maximizarea profitului. De aceea, are
Rezultatele
financiare loc o comparare permanentă între veniturile obţinute din producerea de bunuri şi
servicii şi cheltuielile ocazionate de acestea. Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli
reflectă utilitatea activităţilor respective, competenţa managerilor (dreptul la existenţă
al firmei).
Comparându-se veniturile totale (VT) cu cheltuielile totale (CT) se constată că o
firmă se poate afla într-una din următoarele situaţii:
a. VT > CT
Veniturile totale (VT) sunt mai mari decât cheltuielile totale (CT), diferenţa
dintre ele permiţând obţinerea de profit (P r); caz în care firma se află într-o situaţie
profitabilă (Pr > 0);
b. VT = CT
Veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale caz în care profitul este nul.
Întreprinderea se află într-un „punct mort”, într-o situaţie de stagnare, neavând

nici o perspectivă de dezvoltare;
c. VT < CT
70
Veniturile totale sunt mai mici decât cheltuielile totale. În acest caz,
întreprinderea înregistrează pierderi (Pr < 0).
Întreprinderea se află în stare de insolvenţă, adică nu dispune de banii necesari

pentru a-şi plăti datoriile.
Cauzele pentru care unii agenţi economicii devin insolvenţi sunt multiple, dar
de obicei se sintetizează în expresia „incompetenţa managerială”.
Firmele insolvabile nu-şi mai pot continua activitatea, datorită exigenţelor
economiei de piaţă.
Economia de piaţă şi-a creat un instrument eficace de eliminare promptă din
economie a unor astfel de agenţii economici, prin faliment (instituţia falimentului).
Prin faliment se înţelege starea de încetare a plăţilor unei firme faţă de
 creditorii săi, declarată de instanţa de judecată, după o procedură prevăzută de
Falimentul
dreptul naţional. Falimentul este o procedură specială de executare silită, unitară,
colectivă şi concursuală, instituită în favoarea creditorilor prin împărţirea
riscurilor între aceştia.
Starea de faliment poate fi pronunţată la cererea mai multor părţi interesante
astfel:
a. Societatea care îşi încetează plăţile. Aceasta este obligată să declare starea
de faliment într-un termen cât mai scurt la tribunalul competent în raza căruia îşi are
sediul. Aici societatea depune: bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, situaţia
valorică a creanţelor şi a datoriilor sale cu indicarea numelui şi a domiciliului fiecărui
creditor;
b. Unul sau mai mulţi dintre creditorii societăţii;
c. Din oficiu, de către tribunalul comercial.
Obiectivele fundamentale ale falimentului sunt, în general, aceleaşi pentru
diferite ţări:
a. dizolvarea întreprinderii prin hotărâre declarativă de faliment şi instituirea
unei proceduri concursale speciale, de executare silită asupra tuturor bunurilor
debitorului;
b. distribuirea produsului lichidării a activelor patrimoniale în mod
proporţional (echilibrat) cu creanţele tuturor creditorilor.
71
Prin efectul sentinţei declarative a stării de faliment întregul patrimoniu al
comerciantului falit este afectat creditorilor săi, care sunt uniţi în scopul recuperării
unor cote proporţionale cu creanţele lor. Este interzisă urmărirea individuală
împotriva falitului;
c. eliberarea în acest fel, a debitorului (a falitului), de toate datoriile existente şi
punerea lui în poziţia (în situaţia) de a începe din nou, de a se reabilita;
d. sancţionarea falitului sau a organelor de conducere a societăţii în raport cu
gradul de culpabilitate, sancţiuni care pot fi de natură penală.
1. Cum explicaţi starea de insolvenţă a unei întreprinderi? (Vezi pag. 68)
2. Cum definiţi falimentul ? (Vezi pag. 69)
1.
2.
8.4. Rentabilitatea întreprinderii
 Capacitatea agenţilor economici de a realiza profit poartă denumirea de

Rentabilitatea rentabilitate (R). Este o formă a eficienţei economice care evidenţiază rezultatele
financiare ale întreprinderii.
Maximizarea rentabilităţii este scopul urmărit de orice posesor de capital (K) şi
reprezintă mobilul întregii activităţii ce se desfăşoară în economia de piaţă.
Rentabilitatea îmbracă două forme:
1. rentabilitate absolută;
2. rentabilitate relativă.
Rentabilitatea poate fi urmărită la nivel de:
 produs;
 firmă;
 ramură;
 economie naţională.
 1. Rentabilitatea absolută este dată de masa profitului realizat şi se calculează:

Rentabilitatea
absolută
72
a. Pe unitatea de produs (serviciu), profitul (pri) reprezintă diferenţa dintre
preţul de vânzare (pi) şi costul de producţie mediu, pe produs ( ).
b. La nivel de firmă, rentabilitatea absolută este dată de masa profitului (P r),

care este funcţie de nivelul preţurilor de vânzare, de nivelul costului de producţie
mediu şi de volumul fizic al producţiei (qi).
unde:
pi – preţ de vânzare;
– costul de producţie mediu;

qi – volum fizic al producţiei.
c. La nivel de ramură unde se realizează produse (servicii) cu rentabilităţi
diferite, relaţia de calcul este următoarea:
n
∑ qi pi
i=1 – suma încasărilor rezultate din vânzarea producţiei
∑ qi c i – suma cheltuielilor efectuate
 2. Rentabilitatea relativă se exprimă prin rata rentabilităţii, calculată:

Rentabilitatea a. La nivel de produs, ca raport procentual între profit (p ri) şi cost mediu (ci)
relativă
sau preţ de vânzare (pi) cu ajutorul relaţiilor:
sau
73
b. La nivel de firmă, ca raport procentual între masa profitului (Pr) şi costul
total global (Ctg), cifra de afaceri (CA) sau capitalul avansat (Ka)
unde:
Ctg = costul total global.
unde:
CA = cifra de afaceri
unde:
Pr = masa profitului Ka = capitalul avansat
Aplicaţie
 Care este rata rentabilităţii într-o întreprindere al cărei profit reprezintă 40%
Aplicaţie
din încasări?
Rezolvare:
Pr=40%*CA
Pr 0 , 4∗CA
RCA = ∗100= ∗100=40 %
CA CA
Într-o întreprindere, profitul creşte cu 60%, iar costurile scad cu 20%.
Determinaţi cu cât se va modifica rata profitului în funcţie de cost.
8.5. Factorii care influenţează rentabilitatea

 Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt influenţate de numeroşi factori, dintre
Factorii care
influenţează care o importanţă deosebită au:
rentabilitatea 1. Costul de producţie. Reducerea costului de producţie constituie un factor
fundamental de creşterea a rentabilităţii, care se reflectă atât prin creşterea absolută a
74
profitului, ca efect, cât şi prin diminuarea consumului de factori de producţie utilizaţi,
ca efort.
2. Volumul şi structura producţiei. Creşterea volumului producţiei,
îmbunătăţirea calităţii şi structurii acesteia duc la creşterea rentabilităţii.
3. Nivelul preţurilor de vânzare al produselor şi serviciilor. Pentru ca
întreprinderea să fie rentabilă este necesar ca preţul de vânzare a produselor şi
serviciilor să fie mai mare decât costul de producţie mediu (de oportunitate).
4. Viteza de rotaţie a capitalului. Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului va
determină reducerea duratei unui circuit, ceea ce reprezintă o cale importantă de
creştere a rentabilităţii întreprinderilor. Pentru creşterea vitezei de rotaţie a
capitalului, firma trebuie aprovizionată cu factorii de producţie necesari în volum,
calitate şi structură şi la timpul potrivit.
1. Ce înţelegeţi prin rentabilitate şi care sunt factorii care o influenţează ? (Vezi pag.
70-72)

CVM=CV/Q
i CV
⇒i CVM = ⇒i CV =iCVM ×i Q ⇒i CV =0 ,85×1 , 3=1 , 105 sau 110 , 5 % ⇒
iQ
costul variabil total a crescut cu 10,5%
Pr i Pr 1 ,6
RCT = ∗100 ⇒i R = = ∗100=200 % ⇒
CT CT i CT 0 , 8 Rata profitului în
funcţie de cost se dublează
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
75
9.1. Conceptul de productivitate. Criterii de clasificare a productivităţii
 Productivitatea exprimă eficienţa sau randamentul cu care sunt utilizaţi

Productivitatea factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor şi reprezintă
legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Se calculează cu relaţia:
unde:
W – productivitatea globală
Q – producţia
Fp – factor de producţie
 Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate mare
Criterii de
clasificare ale de indicatori în funcţie de mai multe criterii:
productivităţii
1. După nivelul acţiunii pe care o măsoară:
- productivitate la nivel de economie;
- productivitate la nivel de ramură;
- productivitate la nivel de întreprindere;
- productivitate pe subunitate;
- productivitate pe loc de muncă;
2. După forma de exprimare:
- productivitatea fizică sau reală când atât producţia cât şi factorii de producţie
sunt exprimaţi în unităţi fizice sau natural convenţionale;
- productivitatea valorică sau monetară când atât producţia, cât şi factorii de
producţie sunt exprimaţi în unităţi monetare;
3. După aria de cuprindere a indicatorilor:
- productivitate parţială (pentru un singur factor de producţie);
- productivitate generală (pentru toţi factorii de producţie);
4. După modul de calcul al indicatorilor:
- productivitate medie;
- productivitate marginală.
76
5. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice:
- productivitate brută (când se raportează producţia totală la factorii de
producţie);
- productivitate netă (când se raportează numai valoarea nou creată la factorii de
producţie).
1. Ce înţelegeţi prin productivitate şi care sunt formele acesteia? (Vezi pag. 73-74)
9.2. Productivitatea muncii
 Cea mai utilizată formă de productivitate este productivitatea muncii care

Productivitatea exprimă rodnicia muncii omeneşti în procesul de producere a bunurilor şi se
muncii
determină prin cantitatea de bunuri obţinută sau creată de un lucrător pe unitate de
timp (forma directă de determinare a productivităţii muncii) sau se determină prin
consumul de muncă necesar sau realizat pentru obţinerea unei unităţi de produs
(forma indirectă de determinare a productivităţii muncii).
Principalii indicatori sunt:
 W L ) se determină ca raport între producţia
Indicatorii a. productivitatea medie a muncii (
productivităţii
muncii obţinută (Q) şi cantitatea totală de muncă (L):
unde:
W L – productivitate medie a muncii
Q – producţia
L – munca vie (număr de lucrători, număr de ore lucrate etc.)
b. productivitatea marginală a muncii (WLmg) se determină ca raport între
variaţia producţiei (Q) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (L) şi se calculează
cu relaţia:
77
unde:
WLmg – productivitatea marginală a muncii
Q – spor de producţie
L – spor de muncă vie
Productivitatea marginală a muncii reprezintă producţia suplimentară care a
rezultat din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă în producţie (ceilalţi factori
de producţie rămân neschinbaţi).
c. productivitatea netă a muncii:
d. productivitatea la nivel de economie naţională:
unde:
VN – venit naţional
L – numărul persoanelor ocupate
Acest indicator exprimă venitul naţional ce revine în medie pe persoană ocupată
şi se foloseşte pentru comparaţii internaţionale şi pentru caracterizarea nivelului de
dezvoltare economico socială al unei ţări.
Factorii care influenţează productivitatea muncii:
 a. factori naturali (condiţii climaterice, fertilitatea solului, bogăţia unui
Factorii care
influenţează zăcământ, etc.);
productivitatea
muncii b. factori tehnici (nivelul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei la un moment dat);
c. factori economici (modul de organizare al producţiei sau al muncii,
calificarea angajaţilor şi cointeresarea materială a acestora etc.);
d. factori sociali (condiţiile de muncă şi de viaţă etc.);
e. factori psihologici (climatul relaţiilor de muncă, motivaţia angajaţilor etc);
f. factori structurali (modificările care se produc atât în structura producţiei care
poate fi la nivel de întreprindere, ramură sau economie naţională);
78
g. factori care decurg din gradul de integrare al unei economii naţionale în
economia mondială (tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de
performanţă a produselor obţinute pe piaţa mondială etc.).
Căile de creştere a productivităţii muncii:

 1. Progresul tehnic prin formele sale (automatizare, robotizare, chimizare etc.)
Căi de creştere
a productivităţii are un rol hotărâtor în creşterea productivităţii muncii determinând creşterea gradului
muncii
de înzestrare tehnică a muncii care are drept urmare creşterea producţiei pe lucrător;
2. Creşterea nivelului de calificare al angajaţilor prin îmbogăţirea continuă a
cunoştinţelor tehnice şi economice ale acestora care va determina folosirea cu
usurinţă a tehnicilor şi tehnologiilor noi şi va avea drept urmare înnoirea produselor,
creşterea calităţii lor;
3. Perfecţionarea organizării, conducerii, producţiei şi a muncii contribuie
la creşterea productivităţii muncii prin:
 organizarea ştiinţifică a conducerii, prin perfecţionarea structurilor
organizatorice, perfecţionarea sistemului informaţional, a sistemului decizional, a
metodelor şi tehnicilor de conducere (a întregului sistem de management)
 organizarea ştiinţifică a muncii se referă la asigurarea unui raport optim între
capacităţile de producţie şi numărul de personal utilizat, dar şi în funcţie de
calificările acestora; repartizarea forţei de muncă pe diferite locuri de muncă în
funcţie de cerinţele tehnice şi tehnologice; normarea ştiinţifică a muncii; organizarea
ergonomică a locului de muncă etc.
 organizarea ştiinţifică a producţiei se referă la stabilirea şi asigurarea unor
fluxuri tehnologice raţionale; folosirea completă şi raţională a utilajelor şi a
suprafeţelor de producţie; asigurarea ritmicităţii producţiei, etc.
4. Salarizarea (remunerarea) care să se facă proporţional cu nivelul şi variaţia
productivităţii muncii şi în raport cu răspunderea materială pe care o au salariaţii, în
raport cu nerealizarea sarcinilor de producţie şi pentru pagubele aduse agentului
economic.
Efectele pe care le generează creşterea productivităţii muncii sunt următoarele:
79
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei;
- creşterea competitivităţii produselor obţinute;
- creşterea profitului;
- creşterea salariului nominal;
- economisirea timpului de muncă;
- creşterea timpului pentru recreere etc.
În concluzie, putem spune că duce la creşterea calităţii vieţii.
Productivitatea muncii diferă de la o ţară la alta de la o perioadă la alta. Astăzi,
în medie, munca este de trei ori mai productivă decât acum 30 de ani. Michel Didier
apreciază că aceasta se datorează „unei mai bune pregătiri a forţei de muncă, a unei
mai bune organizări a muncii, a unei automatizări mai accentuate a producţiei, a
unor utilaje mai bune”.
Productivitatea muncii este un indicator calitativ a cărui evoluţie reflectă într-
o formă sintetică, perfecţionarea tehnicii, tehnologiilor, a organizării conducerii
producţiei şi a muncii, şi calificarea şi perfecţionarea indivizilor.
1. Cum se determină productivitatea medie a muncii ? Dar productivitatea marginală ?

(Vezi pag. 75)
2. Care sunt cele mai importante căi de creştere a productivităţii muncii? (Vezi pag. 76-
77)
1.
2.
Aplicaţie
 Dacă o întreprindere producătoare de televizoare cu 1000 salariaţi a obţinut o
Aplicaţie
producţie de 100.000 televizoare; crescând numărul angajaţilor cu 25%, producţia a
80
crescut cu 50%. Determinaţi productivitatea medie a muncii în T 0 şi T1 şi
productivitatea marginală a muncii în T1.
Rezolvare:
Q0=100000; L0=1000
L1=125%*L0=1,25*1000=1250 salariaţi
Q1=150%*Q0=1,5*100000=150000 televizoare
Q0 100000
W L 0= = =100 televizoare/salariat
L0 1000
Q1
150000
W L 1= = =120 televizoare /salariat
L1 1250
ΔQ 1500000−100000 50000
W mL= = = =200 televizoare/salariat
ΔL 1250−1000 250
Pe baza datelor din tabelul de mai jos să se determine productivitatea medie a
muncii şi productivitatea marginală a muncii.
Munca (L) Capital (K) Producţia totală Productivitatea Productivitatea
(Q) medie a muncii marginală a
muncii
1 1 100
2 1 220
3 1 450
4 1 640
5 1 780
6 1 720
7 1 560
9.3. Productivitatea capitalului şi productivitatea pământului
 Productivitatea capitalului exprimă eficienţa cu care sunt utilizate elementele

Productivitatea de capital în procesul de producere a bunurilor şi se determină prin cantitatea de
capitalului
bunuri obţinută pe un element de capital pe unitatea de timp (forma directă de
determinare).
Pentru determinarea productivităţii capitalului sunt calculaţi patru
 indicatori:
Indicatorii
a) coeficientul mediu al capitalului (k ) este dat de raportul dintre volumul
productivităţii
capitalului
capitalului utilizat (K) şi volumul rezultatelor obţinute (Q) într-o perioadă dată şi se
calculează cu ajutorul următoarei relaţii:
81
unde: K – capital utilizat;
Q – producţia obţinută.
b) coeficientul marginal al capitalului (kmg) exprimă sporul de capital necesar
pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie în condiţiile în care ceilalţi
factori rămân neschimbaţi şi se calculează cu relaţia:
unde:
K – sporul de capital
Q – sporul de producţie
c) productivitatea medie a capitalului (

W K ) se determină ca raport între
producţia obţinută (Q) şi capitalul utilizat (K) şi reprezintă inversul coeficientului
mediu al capitalului (k ) şi se calculează cu relaţia:
d) productivitatea marginală a capitalului (Wkmg) reflectă sporul de producţie

datorat creşterii cu o unitate suplimentară a capitalului şi reprezintă inversul
coeficientul marginal al capitalului (kmg), adică:
Cei patru indicatori se calculează atât la nivel de agent economic, la nivel de

ramură, subramură cât şi la nivel de economie naţională.
Productivitatea pământului exprimă eficienţa cu care este utilizat pământul şi

Productivitatea se calculează cu ajutorul a doi indicatori:
pământului
82
a) Productivitatea medie a pământului (
W P ) se determină ca raport între
producţia obţinută (Q) şi suprafaţa totală de teren (P) pe care s-a obţinut producţia
respectivă şi se calculează cu relaţia:
W
b) Productivitatea marginală a pământului ( Pmg ) se determină ca raport între
variaţia producţiei ( ΔQ ) şi variaţia suprafeţei de teren ( ΔP ) şi se calculează cu

următoarea relaţie:
1. Care sunt indicatorii calculaţi pentru determinarea productivităţii capitalului? (Vezi

pag. 79-80)
Aplicaţie
 Pe o suprafaţă de 10 hectare se obţin 7500 t de porumb, iar pe 15 hectare se
Aplicaţie
obţin 9000 t de porumb. Determinaţi productivităţile medii şi productivitatea
marginală a pământului.
Rezolvare:
Q0 7500
W P 0= = =750 t / ha
P0 10
Q1
9000
W P 1= =
=600t / ha
P 1 15
ΔQ 9000−7500 1500
W mP= = = =300 t / ha
ΔP 15−10 5
Un fermier cultivă o anumită suprafaţă de teren şi în urma investiţiilor succesive
făcute obţine diferite producţii, prezentate în tabelul următor:
83
Suprafaţa Cheltuielile Producţia
de teren de capital - tone -
(ha) (UM)
1 5000 800
1 10000 2000
1 15000 2400
1 20000 2600
Să se determine:
a. coeficientul capitalului;
b. coeficientul marginal al capitalului;
c. productivitatea capitalului;
d. productivitatea marginală a capitalului.

Munca (L) Capital (K) Producţia totală Productivitatea Productivitatea
(Q) medie a muncii marginală a muncii
WL=Q/L WmL=ΔQ/ΔL
1 1 100 100 -
2 1 220 110 (220-100)/(2-1)=120
3 1 450 150 (450-100)/(3-1)=175
4 1 640 160 180
5 1 780 156 170
6 1 720 120 124
7 1 560 80 76,66

K 1 ΔK 1
k= = ;k mg = =
Q WK ΔQ W mgK
Suprafa Cheltuiel Producţ k k mg WK W mgK
ţa de ile ia
teren de - tone -
(ha) capital
(UM)
1 5000 800 5000/800=6 - 1/6,25=0, -
,25 16
1 10000 2000 5 5000/1200=4 1/5=0,20 1/4,16=0,
,16 24
1 15000 2400 6,25 5000/400=12 0,16 0,08
,5
1 20000 2600 7,69 25 0,13 0,04
84

120,124-130
87, 107-112, 128-136
MODULUL 5
PREŢUL ŞI CONCURENŢA – ELEMENTE
FUNDAMENTALE ÎNTR-O ECONOMIE DE
PIAŢĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 10. Preţul (Concept, funcţii, factorii de influenţă; tipologia

preţurilor, intervenţia statului în formarea preţurilor)
= 1,5 ore
 UI 11. Concurenţa (Conţinut, funcţii, factori; tipuri de
concurenţă)
= 1,5 ore
Obiectiv general:
85
 Dobândirea de cunoştinţe privind preţul, funcţiile preţului,
factorii care influenţează preţul, măsurile luate de stat în formarea
preţurilor, respectiv concurenţa, instrumentele utilizatre în lupta de
concurenţă, factorii care influenţează concurenţa şi rolul concurenţei în
economia de piaţă.
Obiectiv operaţional
 Însuşirea metodelor de determinare a preţului, respectiv a
tipului de concurenţă.
86
PREŢUL
10.1. Concept
Sintetizând multiple concepţii, preţul se poate defini astfel: „este instrumentul
 complex de măsurare monetară (bănească) care reflectă în mărimea lui , atât
Preţul
cheltuielile de muncă efectuate pentru obţinerea bunului cât şi utilitatea acestuia,
cererea şi oferta, raritatea , precum şi alte variabile (unele neeconomice)”.
10.2. Funcţiile preţului

 1. Funcţia de evaluare a eforturilor şi a efectelor diferitelor activităţi
Funcţiile
preţului economice, de fapt de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor. Preţul
serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor (reprezentând cea mai
complexă formă de măsurare economică în expresie monetară). Prin intermediul
preţului se pot determina indicatorii care reflectă activitatea economică atât pentru
fiecare agent economic în parte, cât şi la nivel macroeconomic.
2. Funcţia de informare asupra situaţiei complexe a pieţei, asupra abundenţei
sau rarităţii bunurilor materiale şi serviciilor produse, precum şi a factorilor de
producţie, orientând opţiunile şi deciziile producătorilor şi cumpărătorilor.
3. Funcţia de corelare datorită strânsei legături dintre preţ, cerere şi oferta. Prin
jocul preţurilor pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă, sunt corelate dezechilibrele care
apar între cerere şi ofertă şi se determină preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru
pentru fiecare marfă.
4. Funcţia de stimulare a producătorilor datorită influenţei nemijlocite a
preţurilor asupra veniturilor şi cheltuielilor agenţilor economici. Preţul reprezintă
elementul motivaţional puternic, al acţiunilor permanente ale întreprinzătorilor şi
managerilor pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii;
5. Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor. Întrucât
preţul de vânzare este dat de condiţiile pieţei, iar pentru aceeaşi marfă costurile sunt
diferite de la un agent economic la altul, în funcţie de calitatea activităţii fiecăruia,
venitul încasat prin intermediul preţului va fi mai mare pentru cei care au costuri mai
mici şi invers.
87
Funcţiile preţului trebuiesc privite în interacţiunea lor şi în strânsă corelare cu
cererea, oferta şi concurenţa, împreună cu care acţionează în direcţia reglării
producţiei şi a schimbului.
10.3. Factorii care influenţează preţul

 Nivelul şi dinamica preţului sunt consecinţa a numeroşi factori, cum sunt:
Factorii care
influenţează
a) Cererea şi oferta sunt în relaţie inversă respectiv directă cu creşterea sau
preţul
scăderea preţului; (creşterea preţului determină o scădere a cererii şi creşterea ofertei;
scăderea preţului determină creşterea cererii şi scăderea ofertei);
b) Costul de producţie, nivelul şi dinamica costurilor.Influenţa lor este şi mai
mare în cazul utilizării de resurse neregenerabile şi a existenţei unor monopoluri;
c) Dinamica valorii economice a mărfurilor şi a valorii banilor, respectiv a
puterii lor de cumpărare. Inflaţia, exercită influenţa asupra puterii de cumpărare a
banilor, imprimând preţurilor o tendinţă de creştere. O influenţă puternică asupra
preţurilor o au nivelul şi dinamica productivităţii factorilor de producţie, intensitatea
nevoii sociale pe care o satisface o marfă, gradul de abundenţă sau de raritate a
factorilor de producţie şi calitatea acestora, abundenţa sau raritatea mărfurilor etc.
d) Evoluţia preţurilor mondiale.
1. Care sunt funcţiile preţului? (Vezi pag. 84)
10.4. Tipologia preţurilor

 I. După modul cum se formează şi se stabilesc preţurile, acestea se împart în
Tipuri de
preţuri două categorii:
a) preţuri libere;
b) preţuri administrate;
c) preţuri mixte.
88
a) Preţurile libere se formează în condiţiile concurenţei deschise, libere, fără ca
agenţii economici să le influenţeze, mişcarea lor fiind în funcţie de evoluţia cererii şi
a ofertei;
b) Preţurile administrate sunt stabilite de către firmele care au un anumit
control asupra pieţei, precum şi preţurile aflate în sfera intervenţiei statului. Ele sunt
predominante în economia de piaţă modernă.
c) Preţurile mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în economiile de piaţă reale şi
sunt determinate de mecanismele pieţei dar şi de intervenţia statului (prin politicile
sale: politica de preţuri, politica fiscală) şi a firmelor puternice care au un anumit
control asupra pieţei
II. După natura şi obiectul pieţei există:
a) preţuri ale mărfurilor corporale;
b) preţuri ale serviciilor (tarife);
c) preţuri ale factorilor de producţie (salariu, dobândă, rentă);
d) preţuri ale hârtiilor de valoare (numite cursuri).
III. După natura şi obiectul schimbului există:
a) preţuri industriale;
b) preţuri agricole;
c) preţuri pe obiective de construcţii (preţ de deviz);
d) tarife pentru servicii;
e) preţ al pământului.
IV. După specificitatea tranzacţiilor pe unele pieţe de mărfuri există:
a) preţul la bursă sau cotaţia la bursă;
b) preţul de licitaţie stabilit pentru vânzarea mărfurilor la licitaţiile publice;
c) preţul de tranzacţie, cel efectiv realizat în momentul vânzării cumpărării
unui produs;
d) preţul de listă sau de catalog (stabilite de exportatori şi înscrise într-o listă
sau catalog, oferite importatorilor).
V. După stadiul schimbului sunt:
a) preţuri cu ridicata (en gros);
b) preţuri cu amănuntul (en detail).
O altă formă a preţului este şi preţul marginal care reprezintă preţul care
acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă absorbită pe piaţă,
89
respectiv al mărfurilor obţinute în condiţiile de producţie cele mai puţin avantajoase
sau ca urmare a investiţiilor suplimentare cel mai puţin eficiente.
10.5. Intervenţia statului în formarea preţului

Din experienţa ţărilor cu economie de piaţă, statul (în ce priveşte controlul
preţurilor) poate acţiona în următoarele direcţii :
1. Supravegherea sau taxarea (determinarea) nivelului preţului la unele
produse, de strictă necesitate (pâine, carne, lapte, etc).
2. Blocajul preţurilor mai ales în perioadele inflaţioniste (pentru protecţia
consumatorilor dar şi a producătorilor);
3. Intervenţia indirectă asupra preţurilor prin intermediul politicii fiscale, de
credit, a politicii ratei dobânzilor etc.
4. Susţinerea preţurilor la unele produse (de regulă, agricole) prin preţuri de
intrevenţie.
Prin intervenţiile sale statul nu urmăreşte anularea acţiunilor legilor obiective
ale pieţei, ci atenuarea şi eliminarea unor influenţe negative la acele produse al căror
preţ necesită sprijin din afara pieţei.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se transpune în politicile de preţuri
adoptate, care au în vedere următoarele aspecte:
 asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime, prin crearea unui
sector de stat puternic în industria extractivă şi în domeniul transporturilor;
 achiziţionarea de către stat la preţuri convenabile a unor cantităţi apreciabile
de bunuri (cereale, materii prime, materiale stategice etc.) de regulă aceste preţurile
sunt minim garantate;
 acordarea de subvenţii sau credite directe pentru anumite produse (de ex.la
cereale se stabilesc preţuri plafon cu compensaţie bănescă directă, pentru diferenţa
nefavorabilă dintre acestea şi nivelul mai scăzut al preţurilor de piaţă, în cazul anilor
cu recoltă bună sau preţuri plafon practicate în condiţiile stocării în silozurile de stat a
surplusurilor de cereale, pentru a se asigura astfel o oarecare stabilitate a preţurilor pe
piaţă);
 limitarea mărimii profitului (componentă a preţului) sau dimpotrivă,
impulsionarea creşterii acestuia prin politica fiscală, a subvenţiilor bugetare, a
creditului etc;
90
 îngheţarea preţurilor la limita minimă sau maximă după caz, urmărindu-se
fie protecţia consumatorilor, fie obţinerea de către producători a unui anumit venit.
Politicile de preţ sunt flexibile şi diferă de la o ţară la alta. De asemenea, la
nivelul fiecărei ţări, intensitatea intervenţiei statului diferă de la o perioadă la alta, în
funcţie de mersul general al economiei şi de nivelul prosperităţii acesteia.
1. Care sunt tipurile de preţuri? (Vezi pag. 85-87)

2. Prezentaţi principalele măsuri adoptate de stat în cadrul politicilor de preţuri. (Vezi
pag. 87-88)
1.
2.
CONCURENŢA ŞI FORMELE EI
11.1. Conţinut. Funcţii. Factori.

Formă activă a liberei iniţiative, concurenţa este trăsătura esenţială a
economiei de piaţă.
 Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici,

Concurenţa vânzătorii – ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători – salariaţi),
exprimă comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor de proprietate în
condiţiile economiei de piaţă.
Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică şi natură
 extraeconomică.
Instrumentele
utilizate în lupta a. Instrumente de natură economică:
de concurenţă
 reducerea preţurilor de vânzare;
 reducerea costurilor de producţie;
 ridicarea calităţii bunurilor şi a serviciilor;
91
 lansarea de noi produse;
 acordarea unor facilităţi clienţilor;
 organizarea de servicii post – vânzare etc.
b. Instrumentele extraeconomice sunt:
 răspândirea de informaţii false despre concurenţă;
 sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;
 cumpărarea unor salariaţi ai concurenţilor;
 şantajul etc.
In funcţie de instrumentele luptei de concurenţă se disting două forme de
concurenţă:
1. concurenţa loială;
2. concurenţa neloială.
 1. Concurenţa loială. Se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către

Concurenţa vânzători a unora dintre instrumentele economice amintite, în condiţiile accesului
loială
liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a
relaţiilor de vânzare – cumpărare.
2. Concurenţa neloială (incorectă, nelegală) constă în mărirea artificială a
 propriilor produse, în stimulente deosebite acordate clienţilor, în utilizarea unor
Concurenţa
neloială mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc.
Concurenţa prin efectele pe care le declanşează se poate situa printre legile
economice cele mai importante ale reglării vieţii economice, ale progresului tehnico-
economic al societăţii.
Concurenţa are următoarele funcţii:
 - Promovarea şi introducerea progresului tehnic, prin stimularea agenţilor
Funcţiile
concurenţei economici în vederea perfecţionării proceselor de producţie, a tehnicii şi tehnologiilor
folosite;
- Reducerea costului de producţie şi implicit a preţului de vânzare. Reducerea
preţurilor antrenează cererea pentru bunurile respective şi deci, posibilităţii de sporire
a producţiei şi de obţinere a unor profituri mai mari;
- Îmbunătăţirea calităţii bunurilor produse şi serviciilor prestate. Calitatea
constituie un element important de competiţie între agenţii economici;
92
- Asimilarea în producţie de noi produse rezultate din cercetăriile ştiinţifice
desfăşurate atât de către agenţii economicii cât şi de institute specializate. Concurenţa
determină inovarea producţiei, accelerarea cercetării ştiinţifice;
- Diferenţierea agenţilor economici în funcţie de poziţia lor pe piaţă.
Mecanismele concurenţiale diferă de la perioadă la alta, de la o ţară la alta, de
la o piaţă la alta etc.
Factorii sau condiţiile care determină apariţia mai multor tipuri de

Factori concurenţă sunt:
 numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor;
 gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac aceeaşi nevoie;
 gradul de transparenţă a pieţei;
 gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
 facilităţi sau restricţii la intrarea în ramură;
 gradul de libertate a (în) determinării preţurilor;
 raportul dintre cerere şi ofertă;
 nivelul general al dezvoltării economice;
 conjunctura politică internă şi internaţională etc.
1. Ce categorii de instrumente sunt utilizate în lupta de concurenţă ? (Vezi pag. 88-89)
2. Care sunt funcţiile concurenţei ? (Vezi pag. 89-90)
1.
2.
11.2. Tipuri de concurenţă
 1. Concurenţa perfectă sau pură. Presupune un asemenea raport de piaţă, încât,

Concurenţa pe de o parte, toţi vânzătorii (producătorii) să-şi vândă toată producţia, toate
perfectă
mărfurile, oferite la preţul pieţei, fără ca vreunul dintre ei şi toţi împreună să-l poată
influenţa hotărâtor; pe de altă parte, cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie
93
şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-l putea
modifica după voinţa lor.
Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a mai multor permise:
- atomicitatea participanţilor la tranzacţii - existenţa unui număr mare de
vânzătorii şi cumpărători pe piaţă şi puteri economice egale şi relativ reduse. Astfel,
nici unul nu are o asemenea putere pentru a exercita vreo influenţă asupra producţiei
sau asupra preţului;
- omogenitatea bunurilor, cumpărătorilor fiindu-le aproape indiferent de la care
dintre vânzători se aprovizionează;
- libera intrare pe piaţă (într-o ramură sau alta) a producătorilor care doresc să
intre pe piaţă;
- perfecta transparenţă a pieţei, cunoaşterea de către cei interesaţi a cantităţilor
oferite şi cerute, a calităţii, a preţurilor etc;
- adaptarea fără restricţie a ofertei la cerere şi invers, deci fluiditatea perfectă a
cereri şi ofertei la modificarea preţului;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Acest tip de concurenţă nu a existat şi nu există în realitate. Concurenţa
perfectă serveşte ca model de analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.
 2. Concurenţa imperfectă – desemnează acea situaţie de piaţă în care agenţii

Concurenţa economici în confruntarea dintre ei sunt capabili, prin acţiunile lor unilaterale sau
imperfectă
concentrate să influenţeze raportul dintre cerere şi ofertă, preţul (nivelul lui) bunurilor
şi serviciilor, în scopul obţinerii unui profit cât mai ridicat şi stabil.
În cazul concurenţei imperfecte (CI) una, mai multe, sau toate condiţiile
concurenţei perfecte sunt încălcate.
Concurenţa imperfectă se caracterizează prin:
- numărul de cumpărători şi vânzători variază;
- se accentuează diferenţierea reală sau imaginară dintre bunuri;
- există un anumit grad (mai mare sau mai mic) de control asupra preţurilor;
- există dificultăţi (bariere) la intrarea în ramură;
- rivalităţi între firme în privinţa calităţii, a relaţiilor cu publicul etc.
Concurenţa imperfectă cunoaşte mai multe forme de manifestare în funcţie de
categoria agenţilor economici vânzători şi cumpărători.
94
A) Concurenţa monopolistă - este o formă de concurenţă imperfectă care se
aproprie destul de mult de concurenţa perfectă ,ea se caracterizează prin diferenţierea
produselor ce aparţin aceleaşi ramuri (înlocuind omogenitatea produselor).
Într-o astfel de situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care
şi-l doresc, iar vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor
sortimente de produse, deosebite de cele vechi.
Deoarece în cadrul concurenţei monopoliste, produsele nu sunt omogene,
producătorul poate să influenţeze preţul (produselor) şi preferinţele cumpărătorilor.
B. Concurenţa de monopol. Dacă un vânzător domină în relaţiile sale cu
consumatorii, impunându-şi condiţiile de preţ sau de calitate faţă de ei, relaţia de piaţă
este numită monopol.
Noţiunea de monopol provine din limba greacă: „monos” – singur, unic;
„polein” – vânzare.
În situaţia în care piaţa este dominată de doi vânzători care oferă bunuri similare
unui număr mai mare de cumpărători relativ egali ca putere economică, aceasta se
caracterizează prin duopol.
C. Concurenţa oligopolistă
Cele mai răspândite forme de pieţe imperfecte sunt cele de oligopol, care sunt
dominate de câţiva producătorii- vânzători, de regulă aceştia fiind de talie mare.
Aceste pieţe sunt cele mai răspundite în ţările cu economie de piaţă reală.
Noţiunea de oligopol provine din limba greacă: „oligos” – puţin, câteva;
„polein” – vânzare.
Oligopolul – se caracterizează în principal prin următoarele:
- existenţa unui număr redus de vânzători – producători care deţin o parte
însemnată din piaţă;
- diferenţierea mai mare sau mai mică a produselor;
- dificultăţi la intrare în ramură;
- un anumit grad de control al preţurilor etc.
Piaţa dominată de un cumpărător poartă denumirea de monopson, dominată de
doi cumpărători duopson, iar cea dominată de câţiva cumpărători se numeşte
oligopson.
95
1. Prin ce se caracterizează concurenţa imperfectă ? (Vezi pag. 91)
1. Popescu C. – Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp. 133-137,

139-142
100, 138-144
96
MODULUL 6
VENITURILE FUNDAMENTALE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 12. Profitul şi salariul (Conceptul de profit; masa şi rata

profitului, factorii care influenţează profitul, funcţiile profitului.
Conceptul de salariu, tipuri de salarii, forme de salarizare)
= 3 ore
 UI 13. Dobânda (Dobânda şi rata dobânzii)
= 1,5 ore
 UI 14. Renta (Concept, forme, preţul pământului )
= 1,5 ore
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind veniturile fundamentale:
profitul (care revine proprietarilor de capital tehnic), salariul (care revine
proprietarului factorului muncă), dobânda (care revine proprietarului de capital
bănesc) şi renta (care revine proprietarului funciar).
 Însuşirea modului de determinare al masei şi ratei profitului, a
relaţiei dintre salariul nominal şi salariul real, a dobânzii şi a ratei dobânzii
(simplă şi compusă), precum şi a rentei şi preţului pământului
97
PROFITUL ŞI SALARIUL
12.1. Conceptul categoriei economice de profit. Masa şi rata profitului
Mobilul activităţii economice în economia de piaţă este profitul – fiind

 considerat cea de a patra formă de venit fundamental.
Profitul
În sens foarte larg, profitul se defineşte ca fiind avantajul (câştigul) realizat în
formă bănească dintr-o activitate, acţiune sau operaţie economică şi se determină ca
diferenţă între încasările realizate (venituri) şi cheltuielile efectuate.
Profitul poate fi:
- cuvenit
- necuvenit
 Profitul cuvenit (legitim) reprezintă venitul ce revine întreprinzătorului pentru

Profit cuvenit serviciile aduse în activitatea economicã. Sursele de provenienţă ale profitului legitim
sunt: sumele cuvenite pentru introducerea progresului tehnic, practicării unui
management care au condus la obţinerea de rezultate benefice; sumele dobândite ca
urmare a evitării, depăşirii sau învingerii riscului în afaceri şi sumele rezultate din
economisirea factorilor de producţie.
Profitul necuvenit (nelegitim) reprezintă venitul obţinut de unii întreprinzători
 fără aport productiv specific. Sursele de provenienţă ale acestuia sunt: anumite forme
Profit necuvenit
ale rentei funciare, profitul de monopol (ca urmare concentrării fabricaţiei către acele
produse care deţin ponderea în totalul producţiei firmei), câştigurile provenite din
neplata cheltuielilor cu protecţia mediului, practicării unor preţuri de vânzare ridicate
etc.
Profitul se determină, potrivit metodologiilor oficiale din fiecare ţară, şi
reprezintă o sumă globală, formată din două componente inseparabile:
- profitul legal - realizat în contextul respectãrii prevederilor legale într-o
perioadă dată, de obicei un an;
- profitul nelegal - realizat prin încălcarea deliberată sau nu a legilor şi
metodologiilor existente (creşterea artificială a costurilor, sustragerea de la taxe şi
impozite, duble înregistrări etc.).
98
În opinia economiştilor practicieni, în funcţie de modul cum este calculat costul
de producţie, profitul poate îmbrăca următoarele forme:
 - Profit brut (total) care se obţine prin scăderea din cifra de afaceri a
Profit brut
aporturilor productive, altele decât acelea ale întreprinzătorilor.
- Profitul normal (minimal sau profitul necesar) care prezintă suma plăţilor
 minime pentru aporturile productive ale întreprinzătorului dincolo de care îşi
Profit normal
încetează contribuţia. În profitul nominal se includ: salariul întreprinzătorului sau al
proprietarului; chiria pe clădiri, dobânda pe capitalul propriu, renta pentru pământul
utilizat de firmă; dividendele plătite acţionarilor.
 Profitul pur (economic) este format din eventualele diferenţe pozitive între
Profit pur profitul brut şi profitul normal. Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei ce
fondează, organizează şi administrează firma, proprietarii bunurilor economice
produse de aceasta. Excedentul pe care îl obţine prin vânzarea produselor peste costul
de producţie al acestora reprezintă supraprofitul sau profitul economic.
Modul de constituire a celor trei forme de profit (brut, normal şi pur) prezentat
în tabelul 12.1.
Tabelul 12.1. Formele profitului

Profitul de
monopol
Profitul de monopol reprezintă venitul obţinut (realizat) de agenţii economici

care vând produsele la preţuri de monopol.
 Dividendele, formă specială de profit, sunt încasate de acţionari din profitul net.
Dividendele
99
Profitul, ca orice venit este impozabil: suma rămasă după scăderea impozitului
din profitul brut reprezintă profitul net.
Mărimea şi dinamica profitului se pot determina cu ajutorul mai multor
indicatori dintre care:
a) masa profitului;
b) rata profitului
sunt cei mai semnificativi.
a) Suma totală dobândită sub formă de profit de către un agent economic, ca
diferenţă între venituri şi costuri (diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de
producţie) constituie masa profitului. Masa profitului se poate calcula pe produs, pe
firmă, pe ramură şi la nivelul economiei naţionale. Când diferenţa dintre venituri şi
cheltuieli este negativă se înregistrează pierderi.
b) Raportul procentual dintre masa profitului, pe de o parte şi cheltuielile de
producţie efectuate pentru obţinerea acestuia, capitalul folosit sau cifra de afaceri
realizată, pe de altă parte, poartă denumirea de rata profitului. Rata profitului se
poate calcula după una din relaţiile:
unde:
pr – reprezintă rata profitului
Pr – masa profitului
C – costuri de producţie
K – capitalul folosit
CA – cifra de afaceri
Mărimea ratei profitului diferă de la un mod de calcul la altul, deoarece
numitorii sunt diferiţi. În practică se utilizează, în general, cea de a treia modalitate de
calcul. Rata profitului reprezintă, de fapt, gradul de rentabilitate al produsului,
firmei, ramurii economice şi economiei naţionale. Problema principală care se pune
este maximizarea profitului total, a celui normal (minimal) şi a celui economic
(pur), atât pe perioade scurte cât şi pe perioade lungi (de timp).
1. Care este diferenţa între profitul cuvenit şi profitul necuvenit ? (Vezi pag. 95)
100
2. Arătaţi modul de determinare a ratei profitului. (Vezi pag. 97)
1.
2.
Aplicaţie

Aplicaţie Profitul unei întreprinderi reprezintă 20% din încasări. Cât este acest
profit în condiţiile în care cheltuielile întreprinderii sunt de 6 milioane u.m.?
Rezolvare:
Pr=CA-CT
Pr=20%*CA, iar CT = 6 mil. u.m. => 0,2*CA=CA-6 mil. =>
CA = 6 mil/0,8 = 7,5 mil. u.m.
=> Pr = 7,5-6 = 1,5 mil. u.m.

Într-o întreprindere, profitul creşte cu 60%, iar costurile scad cu 20%.
Determinaţi cu cât se va modifica rata profitului în funcţie de cost.
12.2. Factorii care influenţează profitul. Funcţiile profitului

 Profitul sintetizează direct sau indirect rezultatele a tot ceea ce se întâmplă într-
Factorii care
influenţează o unitate economică, inclusiv influenţa mediului economic în care se desfăşoară
profitul
activitatea respectivă. Din mulţimea factorilor ce influenţează masa şi rata profitului,
desprindem:
1. Nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul
rezultatelor, fapt ce determină firma să-şi orienteze activitatea către acele acţiuni ce
determină o productivitate mărită;
2. Preţul de vânzare şi costul de producţie, deoarece mărimea masei
profitului este dependentă de mărimea celor doi factori. Orice creştere a preţului şi
reducere a costului are efecte pozitive asupra masei şi ratei profitului. Datorită acestui
101
fapt, întreprinderea trebuie să acţioneze pe linia reducerii costului de producţie prin:
reducerea consumurilor specifice; combinarea optimă a factorilor de producţie.
3. Volumul, structura şi calitatea producţiei, ştiind că, în condiţii normale
masa profitului va fi cu atât mai mare cu cât volumul producţiei creşte, ceilalţi factori
rămânând neschimbaţi sau volumul rămâne constant, dar se schimbă structura şi
calitatea produselor.
4. Impozitele şi taxele indirecte plătite de către firmă (întreprindere) către stat
(taxa pe valoare adăugată; contribuţii pentru asigurări sociale; contribuţii la fondul de
şomaj etc.).
5. Preţurile de achiziţie a factorilor de producţie.
6. Nivelul salariilor, a dobânzii, a rentei, a chiriei.
7. Viteza de rotaţie a capitalului, deoarece în activitatea economică se produce
o mişcare complexă a capitalului, astfel:
Timpul total pentru parcurgerea unei mişcări complete de la B la B’ este timpul

de rotaţie a capitalului. Cu cât acesta este mai scurt, cu atât viteza de rotaţie a
capitalului este mai mare şi permite obţinerea unui profit cât mai ridicat.
În general, toate firmele îşi organizează activitatea pentru a obţine profit, ale
 cărui principale funcţii sunt:
Funcţiile
profitului - funcţia de motivare a existenţei firmei, profitul stimulând iniţiativa
economică; creativitatea şi acceptarea riscului;
- funcţia de creştere deoarece profitul stă la baza creşterii producţiei, a
dezvoltării firmei;
- funcţia de control, profitul fiind un adevărat barometru ce indică nivelul de
eficienţă al firmelor, ramurii şi întregii economii.
- funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
- funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului (prin care se asigură
funcţionarea unor activităţi nonprofit, dar care sunt absolut necesare societăţii).
102
În condiţiile economiei de piaţă, obţinerea profitului trebuie analizată în
contextul concurenţei, ştiindu-se că scopul final al oricărui agent economic îl
constituie maximizarea profitului.
1. Care sunt factorii care influenţează în mod direct profitul? (Vezi pag. 98-99)
12.3. Conceptul de salariu şi formele salariului
 Salariul nu se identifică cu venitul din muncă, care include pe lângă salariu şi

Salariul alte venituri din muncă, câştigurile băneşti şi în natură ale fermierilor, întreprinderilor
individuale, societăţilor în nume colectiv etc.
Salariul nu se identifică nici cu venitul personal care are o sferă mai lungă, el
cuprinzând la nivel naţional, venitul curent care revine tuturor persoanelor din toate
sursele.
Salariul apare ca venit obţinut de către posesorul forţei de muncă ca urmare a
închirierii şi folositii acesteia de către cei ce dispun de ceilalţi factori de producţie.
Formele salariului
Salariul se stabileşte pe baza unei înţelegeri, în urma negocierii între cel care are
nevoie de factorul de muncă şi posesorul acesteia, în contextul general al raportului
dintre cererea şi oferta de muncă, în condiţiile prevăzute în contractul colectiv de
muncă.
Salariul se prezintă ca:
a) salariul teoretic sau ipotetic;
b) salariul efectiv sau nominal.
a) Salariul teoretic este salariul stabilit la angajare (în funcţie de condiţiile
proprii unei ramuri, subramuri, pieţe locale etc.).
b) Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii, în
funcţie de situaţia din întreprindere, de programul de lucru şi de rezultatele obţinute.
103
I) În funcţie de motivul şi modul de acordare salariul îmbracă următoarele
forme:
a) salariul personal (individual) – salariul încasat de fiecare salariat pentru
munca depusă.
b) salariul colectiv reprezintă veniturile primite de către salariaţi din
remuneraţia colectivă. El este atribuit tuturor angajaţilor unei întreprinderi pentru
participarea la activitate în calitate de salariat. Aceste venituri revin salariaţilor sub
forma participării la profit, prin crearea unor facilităţi pentru participarea la activele
autofinanţării etc.
c) salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional prin care societatea,
în ansamblul său, intervine pentru a mării veniturile unor categorii de salariaţi (sau
numai ale unor grupuri din cadru acestora) ce se confruntă cu o situaţie familială mai
grea sau cu riscuri, cum sunt: accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc.,
cărora nu le poate face faţă fiecare separat, dacă nu sunt ajutaţi.
II) Structura valorică şi natural-materială a venitului naţional care constituie
substanţa salariului, determină existenţa:
1) salariului nominal;
2) salariul real.
 1) Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte atunci când
Salariul lucrează. În România, conform reglementărilor în vigoare (Legea 14/1991 – a
nominal
salarizării), salariul cuprinde:
a) salariul de bază (negociat) - încadrarea;
b) adaosurile formate din plusul de acord, premiile acordate din fondul de
salarii, cota parte din profitul net, alte adosuri;
c) sporurile la salariul de bază: pentru condiţii deosebite de muncă, grele,
periculoase sau penibile; pentru condiţii noocive de muncă; pentru orele lucrate
suplimentar; pentru vechimea în muncă; pentru lucrul în timpul nopţii etc.
În prezent, conform noii legi a salarizării unice, în salariul de bază au fost
incluse oserie de sporuri (sporul de vechime, spre exemplu), în timp ce altele au fost
desfiinţate (salariul de merit, sporul de fidelitate, sporul pentru folosirea unei limbi
străine etc.).
În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat, salariul nominal este:
- salariul brut;
104
- salariul net.
Salariul brut exprimă suma totală de bani cuvenită factorului muncă salariată.
Salariul net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul
brut, a impozitului pe salariu, a contribuţiei pentru şomaj (1%) a contribuţiilor pentru
pensii suplimentare (3%), CAS etc. (exemplu cotizaţia sindicală, de obicei 1%).
2) Salariul real exprimă cantitatea de bunuri materiale şi servicii care poate fi
 cumpărată la un moment dat un salariu nominal. Salariul real este funcţie de mărimea
Salariul real
salariului nominal brut (cu care se găseşte în relaţie directă), de mărimea impozitelor
pe salarii etc., de preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor, cu care se află în relaţie
indirectă.
Dinamica salariului real poate fi calculată cu ajutorul indicelui salariului real
(ISr) astfel:
Factorii care influenţează nivelul salariului, pe categorii de salariaţi şi în

 interiorul acestora sunt:
Factorii care
influenţează  diferenţe de calificare;
salariul
 grade diferite de dificultate a activităţilor în cadrul întreprinderii;
 preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de muncă
sau altul;
 tipul pieţii de muncă;
 existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă, culoare;
 gradul de imobilitate al pieţii muncii;
 prevederile legale în vigoare etc.
Situaţiile sunt diferite de la ţară la ţară, de la etapă la etapă, pe zone geografice
în cadrul fiecărei ţări etc. Unii factori acţionează cu intensitate mai mare, alţii cu
intensitate mai mică, unii în unele zone în altele nu, pentru unele profesii pentru altele
nu etc.
1. Ce înţelegeţi prin salariu real ? (Vezi pag. 101-102)
105
Aplicaţie
 În perioada T0, salariul nominal a fost de 1500 u.m. Cum evoluează salariul real,
Aplicaţie
dacă salariul nominal creşte cu 10%, iar nivelul preţurilor creşte cu 20%. Calculaţi
noul nivel al salariului nominal.
Rezolvare:
Sn 0 =1500 u. m .
Sn 1=110 %S n0 =1 , 1∗1500=1650u . m.
P1 =120 %P0
Sn i Sn 1 , 1
Sr = ⇒i Sr = = =0 , 916 sau 91 , 6 % ⇒
P iP 1 , 2
Salariul real scade cu 8,4%

Ce salariu trebuie să solicite sindicatele de la conducerea unei firme pentru a
asigura menţinerea puterii de cumpărare actuale dacă salariul mediu nominal
acordat înaintea ultimelor scumpiri a fost de 1500 u.m., iar indicele general al
preţurilor atestă o creştere a acestora cu 70% ?
12.4. Forme de salarizare

 Există trei forme de salarizare:
Forme de 1) în regie (după timpul lucrat);
salarizare
2) în acord;
3) mixtă.
1) Salarizarea în regie (sau după timpul lucrat) asigură remunerarea salariatului
 (plata muncii) după timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună) fără să se specifice
Saqlarizare în
regie cantitatea de muncă pe care salariatul trebuie s-o depună în unitatea de timp. Acest tip
de salarizare o întâlnim în cazurile în care munca este complexă şi dificil de normat.
Singura modalitate de determinare a drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor este
timpul de muncă.
 106
Salarizare în
acord
2) Salarizarea în acord constă în remunerarea pe baza cantităţii de bunuri
produse sau a numărului de operaţii executate în unitatea de timp şi a tarifului pe
produs sau lucrare. Acordul se aplică la acele activităţi unde se poate norma munca,
respectiv munca cheltuită se măsoară prin cantitatea de produse lucrate sau numărul
de operaţii executate (fiecare din acestea sunt plătite după un anumit tarif).
Acordul poate fi clasificat după două criterii:
a) În funcţie de nivelul de organizare al activităţilor acordul poate fi:
 acordul individual;
 acordul colectiv (pe echipe);
 acordul global (pe uzină, fabrică, societate etc.).
b) În funcţie de stimularea muncii, acordul poate fi:
 acordul direct – când salariul este stabilit după un tarif constant – pe fiecare
produs;
 acordul progresiv-când la un anumit nivel de realizare a sarcinilor, tariful pe
unitatea de produs sau lucrare se majorează în anumite proporţii;
 3) Salarizarea mixtă constă în stabilirea unui salariu fix (stabil) pe unitatea de

Salarizare mixtă timp (de regulă pe o zi de muncă), ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor
condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.
1. Care este diferenţa între salarizarea în regie şi salarizarea în acord ? (Vezi pag. 103)

i Pr =160 %
i CT =80 %
Pr i Pr 1 ,6
RPr = ∗100⇒ i R = = =2 sau 200 % ⇒
CT Pr i CT 0 , 8
Rata profitului funcţie de cost se dublează
107
Sn 0 =1500 u. m .
i P =170 %
i Sr =1
S i
Sr = n ⇒i Sr = Sn ⇒i Sn=i Sr∗i P ⇒i Sn =1∗1 ,7=170 %
P iP
S
i Sn= n1 ∗100 ⇒ S n1 =i Sn∗S n0 ⇔ S n1 =1 , 7∗1500=2550 u . m.
S n0
DOBÂNDA
13.1. Dobânda şi rata dobânzii
 Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă

Dobânda creditul sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea
lichidităţii.
Nivelul dobânzii se calculează în mărime absolută (masa dobânzii) şi în mărime
relativă (rata dobânzii).
Mărimea dobânzii totale (D) este direct proporţională cu rata dobânzii (d),
mărimea creditului acordat (C) şi durata lui în ani (T) şi se calculează cu ajutorul
următoarei formule:
Mărimea dobânzii se stabileşte pe piaţă în funcţie de cererea şi oferta de capital

şi depinde de o serie de factori economici şi politici dintre aceştia foarte important
este procesul infaţionist (mărimea acestuia).
Dobânda poate fi:
a) dobândă simplă (Ds);
b) dobândă compusă (Dc).
 a) Dobânda simplă se calculează cu ajutorul următoarei formule:

Dobânda simplă
108
unde:
C – mărimea creditului;
d – rata dobânzii;
n – număr de ani.
Suma totală datorată în aceste condiţii (Sn) se calculează astfel:
 b) Dobânda compusă (Dc) rezultă ca diferenţă între suma ce revine

Dobânda
compusă
proprietarului după „n” ani (Sn) şi creditul acordat (C).
Suma totală datorată se calculează cu relaţia:
 După unii economişti dobânda se descompune în următoarele componente:

Componentele a) primă de risc care reprezintă compensaţia pentru riscul la care se estimează
dobânzii
că va fi expus plătitorul;
b) cheltuiala de gestiune este suportată de împrumutător, pentru a controla
solvabilitatea împrumutatului;
c) dobânda pură reprezintă ceea ce rămâme din dobânda totală după scăderea
primei de risc şi a cheltuieli de gestiune.
Rata dobânzii (d) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii totale
(D) şi capitalul împrumutat (C).
unde:
d – rata dobânzii;
D – dobânda totală;
C – capitalul împrumutat.
1. Cum definiţi masa dobânzii ? Dar rata dobânzii ? (Vezi pag. 105-106)
109
Mărimea ratei dobânzii este în funcţie de:
 durata pentru care se acordă creditul;
 riscul pe care el îl comportă;
 bonitatea (încrederea) pe care le prezintă debitorul;
 tipurile de credit (pentru consum, ipotecar etc.);
 forma de piaţă pe care se obţine (monetară, financiară);
 raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate;
 inflaţia;
 politica guvernului;
 conjunctura economică etc.
Datorită influenţei procesul inflaţionist rata dobânzii poate fi:
- rata nominală a dobânzii (dn) – reprezintă dobânda cuvenită prin contractul
de credit;
- rata reală a dobânzii (dr) – este rata nominală a dobânzii corectată cu rata
inflaţieii şi se calculează cu ajutorul următoarei formule:
în care:
rinf – rata inflaţiei
Aplicaţie
 Un împrumut de 25.000 u.m. urmează a fi folosit pe o perioadă de 5 ani cu o
Aplicaţie
rată a dobânzii de 10%. În acest caz, cât vor fi dobânda simplă şi dobânda compusă?
Rezolvare:
Ds= C*d*n =25000*0,1*5 = 12500 u.m.
Dc=Sn-C
110
unde
Sn =C∗(1+ d )n =25000∗1 ,15 =40262u . m. ⇒ Dc =40262−25000=15262 u . m.

Pentru un împrumut de 50000 u.m. acordat pentru o perioadă de 3 ani, cu o
rată a dobânzii de 10%, cât va fi dobânda compusă ?
Rata dobânzii cunoaşte mai multe forme şi niveluri, astfel:

  Rata uzurară este cea stabilită în mod legal de către autoritatea monetară ca
Formele ratei
dobânzii
nivel maxim ce nu poate fi depăşit;
 Rata globală (efectivă) cuprinde rata nominală a dobânzii, anunţată, la care
se adaugă alte elemente (asigurării, comisioane, cheltuieli);
 Rata de bază practicată de bănci în relaţiile cu clienţii lor preferaţi (rata
preferenţială);
 Rata debitoare (sau activă) prevăzută de bancă pentru cei care solicită
credite;
 Rata creditoare (sau pasivă) pentru dobânda atribuită de bancă agenţilor
economici care depun capitaluri;
 Rata pe termen lung se determină pe piaţa financiară;
 Rata dobânzii de pe o zi pe alta este dobânda calculată de regulă de Banca
Centrală pentru plasamente sau operaţiuni de 24 ore.
În economia de piaţă rata dobânzii joacă un rol esenţial deoarece:
I. Acţionează ca factor de stimulare a economiilor şi atragerii acestora în
circuitul economic;
II. Influenţează asupra investiţiilor, le poate stimula, atunci când nivelul său
este mai scăzut şi invers;
III. Poate influenţa şi asupra cursurilor valutare în funcţie de nivelurile ratei în
diferite ţări;
IV. Rol important în concurenţa internaţională.
1. Care este deosebirea între dobânda nominală şi dobânda reală? (Vezi pag. 107)
111
Dc =S n −C
Sn =C∗(1+ d )n =50000∗1 ,13 =66550 u . m.⇒ Dc =66550−50000=16550 u. m .
RENTA
14.1. Concept
A patra formă fundamentală de venit este renta, categorie economică complexă.
Renta reprezintă suma de bani plătită pentru folosirea unui factor de producţie
 sau a unui bun economic cu calităţi deosebite, care aparţine altei persoane.
Renta Pentru proprietarul bunului respectiv renta constituie un venit, o recompensă în
schimbul transferării temporare a dreptului de folosinţă a acestuia.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii:
 bunul să fie limitat cantitativ;
 să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumită perioadă;
 oferta lui să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea.
14.2. Formele rentei

 1. Renta funciară sau renta pământului se formează în agricultură şi în
Renta funciară
silvicultură şi reprezintă o sumă de bani plătită de arendaşi sub formă de arendă,
proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară îmbracă următoarele forme:
a. rentă absolută;
b. rentă diferenţială;
c. rentă de monopol;
d. renta de poziţie.
a. Renta absolută. Încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea
terenului pe care îl deţin şi rezultă ca diferenţă între preţul de vânzare al produselor
agricole şi preţul de producţie al acestora;
112
b. Renta diferenţială. Provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri şi este
rezultatul obţinerii de produse agricole cu costuri de producţie reduse numai de pe
acele terenuri cu fertilitate bună, în condiţiile în care preţul de vânzare al acestora este
stabilit în funcţie de cheltuielile de producţie realizate pe terenul slab (cu fertilitate
redusă);
c. Renta de monopol. Este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de
teren cu însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi speciale
(deosebite);
d. Renta de poziţie. Rezultă din diferenţele ce apar între terenuri în funcţie de
distanţa la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare, desfacere sau căile de
comunicaţie.
2. Renta minieră exprimă plata făcută de arendaş proprietarului de teren care
 are în subsol zăcăminte (substanţe minerale) pentru dreptul de exploatare a acestora.
Renta minieră
Este vorba de terenurile pe care sunt amplasate sonde, mine, cariere de exploatare etc.
Renta minieră poate fi:
 rentă diferenţială;
 rentă absolută;
 rentă de monopol;
 rentă de poziţie.
În industria extractivă apare şi un alt tip de rentă:
- renta de epuizabilitate este determinată de comportamentul proprietarului de
terenuri cu zăcăminte sărace care, pentru a obţine un venit minim, va stabili preţuri
majorate resurselor exploatate, pe măsură ce timpul se apropie termenul de epuizare
al rezervei respective, presupus cunoscută. Această creştere are o anumită limită
economică dată fie de preţul substituentului (Ps) resursei sau produsului respectiv, fie
de preţul exploatării zăcământului (Pe), amândouă fiind sub nivelul (inferioare)
preţului de comercializare (P) pe piaţa externă a produselor miniere sau resurselor
energetice.
113
Fig. 14. 1. Evoluţia rentei de epuizabilitate
Mărimea: a = Ps - Pe se numeşte redevenţă.
unde:
a – redevenţa
Ps – preţul substituentului
Pe – preţul de exploatare
Redevenţa reprezintă „taxă” sau „rentă” care trebuie achitată la termene fixe
proprietarului de teren, pentru darea în exploatare a zăcămintelor din subsolul
acestuia. Redevenţa are o creştere exponenţială în raport cu rata dobânzii (d) până în
momentul T0 (adică odată cu exploatarea zăcământului).
De fapt, redevenţa reprezintă, renta de epuizabilitate a zăcământului.
 3. Renta de construcţii se formează în sectorul construcţiilor pe baza
Renta de
construcţii deosebirilor de poziţie şi de rezistenţă dintre terenurile afectate diverselor construcţii,
mărimea ei este influenţată de cererea şi oferta de astfel de terenuri.
 4. Renta de raritate este suma de bani ce revine posesorului de factori de
Renta de
raritate producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un
preţ mai ridicat.
 5. Renta de transfer reprezintă suma de bani care se obţine în urma modificării
Renta de
transfer
destinaţiei unor factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a
acestora.
1. Care sunt formele rentei funciare ? (Vezi pag. 109-110)

2. Ce înţelegeţi prin redevenţă ? (Vezi pag. 111)
1.
114
2.
14.3. Preţul pământului

În condiţiile economice de piaţă contemporane, pământul este obiect al vânzării
- cumpărării, pe o piaţă specială, numită piaţă funciară. Pe această piaţă se întâlnesc
cererea şi oferta de pământ, tranzacţiile încheindu-se la un anumit preţ, care este
preţul pământului.
unde:
Pp – preţul pământului;
R – renta anuală în unităţi monetare;
d ' – rata dobânzii;
Preţul pământului este rezultatul confruntări dintre cerere şi ofertă de pământ,
iar mărimea sa este influenţată de o serie de factori (au acţiune directă şi indirectă).
a. cererea şi oferta de terenuri agricole;
b. cererea şi oferta de produse agricole deoarece creşterea cererii pentru
produsele agricole poate determina creşterea cererii pentru pământ ridicând preţul
acestuia;
c. mărimea şi evoluţia rentei care influenţează direct preţul (de fapt renta şi
preţul pământului se condiţionează reciproc);
d. posibilitatea folosirii pământului în multe domenii (agricultură, silvicultură,
construcţii etc.) duce la stabilirea unor preţuri diferite în funcţie de întrebuinţarea
acestui factor de producţie;
e. evoluţia ratei dobânzii, preţul pământului se găseşte în raport invers
proporţional cu rata dobânzii (d’).
1. Ce înţelegeţi prin preţul pământului şi care sunt factorii ce îl influenţează ? (Vezi pag.
111-112)
115
Aplicaţie
 Rata dobânzii este de 20%, iar arenda anuală pentru un teren este de 100.000
Aplicaţie
u.m. Proprietarul terenului hotărăşte să-l vândă. Ce preţ va cere acesta?
Rezolvare:
R 100000
P p= = =500000u . m.
d 0,2
Pentru un teren, arenda anuală este de 250.000 u.m., în timp ce rata dobânzii
este de 10%. Daca proprietarul ar vinde terenul respectiv, ce preţ ar trebui să
ceară?
Rezolvare (mai jos)

R 250000
P p= = =2500000 u. m .
d 0,1
1. Popescu C. – Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp. 145-151,

155-159, 161-167
2. Ştefan M.C. – Economie politică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp.
144-149, 162-166, 180-183, 217-222
116

Microeconomie - Id - 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie - Id - 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

Obiectivele şi competenţele cursului

Modulul I. Concepte fundamentale pag. 5

Modulul II. Structuri ale sistemului economic. Piaţa. Agenţii economici.

Modulul III. Comportamentul consumatorului pag. 43

Modulul IV. Comportamentul producătorului pag. 57

Modulul V. Preţul şi concurenţa – elemente fundamentale într-o economie

Modulul VI. Veniturile fundamentale pag. 94

 UI 1. Geneza şi rolul ştiinţelor economice în societate (Geneza

 UI 2. Noţiuni fundamentale (Activitatea economică şi

1.1. Geneza ştiinţei economice

1. Care sunt principalele etape parcurse de gândirea economică? Vezi pag. 6

1.3. Locul economiei în sistemul general de ştiinţe

Obiectul de cercetare al ştiinţei economice este reprezentat de raporturile economice

1.4. Fenomenele, procesele şi legile economice

1. Ce loc ocupă economia în sistemul general de ştiinţe? Vezi pag. 8

2.1. Activitatea economică şi componentele sale

 „Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice care urmăreşte

 1. Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea factorilor de

 4. Consumul este scopul final al producţiei şi constă în folosirea efectivă a bunurilor.

1. Care sunt principalele grupe de activităţi economice? Vezi pag. 10-11

2.2. Nevoile şi resursele

1. Care sunt principalele caracteristici ale nevoilor? Dar ale resurselor?

unde: P – preţul mediu al bunurilor sau al unei tranzacţii; Q – numărul de bunuri şi

 Puterea de cumpărare a banilor – reprezintă cantitatea de bunuri materiale, şi servicii

 Cum evoluează masa monetară dacă se înregistrează o creştere cu 30% a cantităţii de

Tema de autoevaluare nr. 1

2.4. Factorii de producţie

 Privită ca factor de producţie, munca, este reprezentată prin totalitatea resurselor

1. Cum poate fi analizat factorul muncă? Vezi pag. 17-18

 Capitalul ca factor de producţie este definit ca totalitatea mijloacelor de producţie

Rata amortizării (Ra) se calculează ca raport procentual între amortizarea anuală şi

Pierderile datorate uzurii morale se prevăd şi se introduc în costul de producţie, prin

Tema de autoevaluare nr. 2

Capitalul lichid (B) se transformă în capital productiv (capital tehnic) K P urmează

1. Cum poate fi caracterizat factorul pământ? Vezi pag. 18-19

 Combinarea factorilor de producţie constă în modul specific de unire a acestora (fiind

Rezolvare Tema de autoevaluare nr. 1

1. Popescu C. – Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pp. 15-21, 23-

 UI 3. Economia naţională (3.1. Economia naţională – concept,

3.1. Economia naţională: concept, structurare

1. Structura materială reflectă compartimentarea activităţilor economico – sociale în

 III. Economia naţională poate fi structurată pe trei sectoare mari:

1. Cum este structurată economia naţională pe orizontală? Dar pe verticală?

3.2. Economia naturală, economia de schimb.

 Economia naturală, cunoscută şi şi sub denumirile de economie autarhică sau

 Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare (acel sistem

3.3. Economia de piaţă

 Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în

1. Prin ce se caracterizează economia de schimb? (Vezi pag. 29)

3.4. Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

4.1. Piaţa: concept, rol, tipuri

 1. După obiectul tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare se disting:

1. Cine sunt participanţii pe piaţă ? (Vezi pag. 33-34)

4.2. Agenţii economici

1. Care sunt principalele tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional?

 UI 5. Cererea (Concept, legea cererii, factori de influenţă;

 UI 6. Bunurile (Concept, marfa, utilitatea şi valoarea)

5.1. Concept. Legea cererii

 Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi