Disciplina:

Teoria economică I
(Microeconomia)
prerechizit

Program: Management
studii superioare de master, ciclul II

PROFESOR:
PRODAN-ȘESTACOVA LIUBOVI, dr., conf.univ.interim.

A.S. 2022 - 2023

 Teme și conținuturi
TEMA
Obiectul de studiu,
metodologia și rolul
microeconomiei
Bazele teoriei cererii
Bazele teoriei ofertei
Echilibrul şi dezechilibrul pieţei
CONȚINUTURI
Legea rarității resurselor și problema alegerii economice.
Posibilităţile de producţie, alegerea economică şi cost de oportunitate.
Caracteristicile activității economice.
Microeconomia în sistemul ştiinţelor economice.
Metodele de cercetare utilizate în cadrul microeconomiei.
Noţiune de cerere. Factorii endogeni şi exogeni ai cererii. Elasticitatea
cererii. Cererea individuală şi cererea globală. Legea cererii. Curba cererii.
Variația cererii şi a volumului cererii.
Noţiune de ofertă. Factorii endogeni şi exogeni ai ofertei. Legea ofertei.
Curba şi modelul ofertei. Modificarea ofertei şi a volumului ofertei. Oferta
individuală şi oferta globală.
Interacţiunea cererii şi ofertei.
Modificarea echilibrului pieţei în cazul modificării cererii şi/sau a ofertei.
Echilibrul static şi dinamic.
 Teme și conținuturi
TEMA CONȚINUTURI
Teoria comportamentului Preferinţele consumatorului, preţurile şi veniturile. Axiomele
consumatorului teoriei comportării consumatorului.
Utilitatea. Funcţii de utilitate.
Efectul venitului şi efectul substituţiei, influenţa acestora asupra
comportamentului consumatorului.

Costurile de producţie Costuri explicite şi costuri implicite. Costuri contabile şi costuri

economice.
Minimizarea costurilor de producţie.
Economii interne la scară.

Oferta firmelor pe piaţa cu Tipurile de piaţă.

concurenţă perfectă Fenomenul concurenței.
Particularităţile concurenţei perfecte.
Limite ale modelului pieţei cu concurenţă perfectă

Maximizarea profitului şi pragul de Esenţa profitului.

rentabilitate al firmei Profitul total, mediu şi marginal.
Maximizarea profitului pe termen scurt.
Maximizarea profitului pe termen lung.
Pragul de rentabilitate (punctul critic) al firmei.
 Raritatea resurselor
Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. Legea rarităţii –
volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai lent
decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Creşterea şi diversificarea
nevoilor umane, în condiţiile rarităţii resurselor, obligă oamenii să se adapteze la
această realitate, în funcţie de timp şi de loc.
În activitatea economică apar multiple probleme, legate de lipsa şi căutarea resurselor,
asigurarea tehnică şi organizarea procesului de producţie, determinarea principiilor şi
mecanismelor de distribuire, schimb şi consum al bunurilor produse.
Oamenii sunt puşi în situaţia să aleagă din multiplele variante de utilizare a resurselor
rare. Prin urmare, problema generală a economiei este cea a alegerii economice.
Situaţia "resurse limitate – nevoi nelimitate" determină identificarea soluţiilor
eficiente, alegerea celei mai bune variante din toate alternativele posibile.
 „Triada" întrebărilor definitorii
pentru economie
Ce producem? – ce mărfuri, de ce calitate şi în ce cantitate trebuie de
produs pentru satisfacerea anumitor nevoi? (posibilitatea producţiei
corelată cu stocul de resurse existente în societate).
Cum, în ce mod se produc bunurile? – cu ce resurse şi combinaţii de
resurse, cu ajutorul căror tehnologii? (alegerea tehnicilor şi
tehnologiilor pentru producere).
Pentru cine se produc bunurile? – cine şi în ce cantitate le va
consuma? (modul şi criteriile distribuirii bunurilor în societate).
 Caracteristica generală
a sistemului economic
Sistemul economic e definit ca un ansamblu de relaţii între oameni ce vor
determina modul de organizare şi funcţionare a activităţii economice şi
sociale a unei ţări. Sistemul economic vizează felul de utilizare a resurselor
economice; relaţiile instituţiilor, organismelor şi altor elemente ale
suprastructuri politice, juridice şi ideologice, prin intermediul cărora se
desfăşoară activitatea economică.
După modul de organizare şi constituire la nivelul statului, economia se
manifestă ca un sistem concret-istoric de asigurare materială a activităţii
umane şi constă din elemente expuse într-un ansamblu, corespunzător unei
ordini ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii elementelor.
 Elementele fundamentale ale
sistemului economic sunt:
forţele de producţie;
relaţiile social-economice, bazate pe anumite forme de proprietate
asupra resurselor şi rezultatelor activităţii economice;
formele de organizare a activităţii economice;
modurile de coordonare a proceselor social-economice.
 Contextul național al sistemului
economic
Pentru fiecare ţară sunt specifice particularităţile sale:

volumul şi structura resurselor economice

experienţa istorică a dezvoltării
particularităţile naţional-etnice şi principiile ideologice ale societăţii
formele specifice ale orânduirii sociale şi economice
mecanismul de coordonare a proceselor economice
 Posibilităţile de producţie

Frointiera posibilităților de producție reprezintă ansamblul

resurselor  și factorilor productivi de care dispune o țară ce se poate
folosi la producerea pâinii sau a unor utilaje, la producerea bunurilor
de consum sau  a bunurilor de capital. Cum capacitatea  productivă
este întotdeauna limitată, pentru a crește producția de capital fix  va
fi necesara reducerea cantității de bunuri de consum produse și
invers.
Curba posibilităților de producție
 Caracteristicile activității economice

Producţia constă în transformarea intrărilor, a resurselor, a factorilor de producţie în ieşiri, în bunuri

economice, în rezultate, de către unităţi specializate, în scopul satisfacerii în mod direct sau indirect
a nevoilor.
Schimbul (circulaţia) este acea componentă a activităţii economice care subsumează activităţile de
deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare -
cumpărare sau pe alte căi, păstrarea şi depozitarea acestora, ca şi schimbul de servicii între
participanţii la viaţa economică.
Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care venitul se distribuie şi se redistribuie participanţilor la viaţa
economică şi între membri societăţii.
Consumul este scopul final al oricărei activităţi, respectiv actul prin care are loc folosirea efectivă a
bunurilor, act care verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile, cu dorinţele şi interesele
oamenilor.
 Microeconomia în sistemul științelor
economice
Microeconomia ca parte a științei economice se ocupă cu studiul
comportamentelor individuale, în ideea de a înțelege şi explica cum
hotărăsc producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc
consumatorii veniturile pentru a-şi satisface necesitățile la cel mai
ridicat nivel posibil. Microeconomia nu studiază doar comportamentul
producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza acestora, explică şi
funcționarea generală a sistemului economic în ansamblul său.
N.B. alte nivele de studiere: mezoeconomia, macroeconomia,
mondoeconomia
 Metodele de cercetare utilizate în
cadrul microeconomiei
- metoda comparării
- abstractizarea (analiza și sinteza)
- inducţia şi deducţia.
- metoda analogiei
- metoda logică
- metoda matematică (se realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate
astfel:
• din punct de vedere al dezvoltării obiectului: modele statice și dinamice;
• • din punct de vedere al construcţiei lor: modele numerice, grafice, analitice.
- metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii statistico-matematici care reprezintă
numere ce caracterizează trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.
 Cererea
Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană, care
poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la un preţ unitar dat.
Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum, bunurile şi serviciile procurându-se
prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea este condiţionată:
- pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei;
- iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor.
 Legea generală a cererii
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea preţului unitar al
unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
 Oferta
Oferta poate fi definită ca fiind cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un
vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ
unitar. Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate în mărimea şi
dinamica preţului.
Factorii care stau la baza explicării legii generale a ofertei sunt următorii:
1) în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta se poate manifesta ca: ofertă individuală, oferta agregată;
 2) în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, distingem:
 - ofertă de bunuri independente (calculatoare, încălţăminte etc.);
- oferta complementară – când din producţia unor bunuri principale rezultă bunuri secundare;
- oferta mixtă – bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite;
 3) în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei:
 - ofertă fixă – în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, care impune o cantitate limitată de bunuri, imposibil de
majorat;
- oferta flexibilă – ca rezultat al realităţii relative a factorilor de producţie, iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe
baza resurselor disponibile;
 4) în funcţie de factorul timp: ofertă instantanee; ofertă pe termen scurt; ofertă pe termen lung.
Interacțiunea cererii și ofertei
 Preferințele consumatorilor
Analizat în dinamică, cantitativ, calitativ şi structural, consumul arată
diferit în momente de timp distincte şi diferite.
Aceste mutaţii, de la o perioadă la atla, se explică prin acţiunea
conjugată a numeroşi factori de natură economică, geografică,
demoeconomică, tehnică, socială, politică, organizatorică,
psihologică, etc., care, fie că, indirect, modifică echilibrul preţ venit,
fie că acţionează direct asupra gusturilor, preferinţelor şi cerinţelor
consumatorilor.
 Factorii de influență a consumului
Deşi cerere solvabilă este aceea care dă semnalul pentru producţie, libertatea de-a alege a
consumatorului este îngrădită de trei mari factori:
Statul, care socializează o bună parte a consumului colectiv; este vorba de serviciile publice a căror
prestare ţine de sistemul instituţiilor de stat (apărare, justiţie, etc.) precum şi de acelea care ţin de
o colectivitate (învăţământ, sănătate, asistenţă socială, locuinţe, etc.) şi care nu pot fi păstrate decât
în beneficiul general al societăţii sau colectivităţii şi nu în particular; el nu poate influenţa calitatea
acestuia decât militând pentru ca instituţiile de stat să fie supuse legilor concurenţei;
Producătorul – de a cărei decizie depinde dacă produsul apare sau nu pe piaţă;la nevoie el poate
recurge la publicitate, care înlătură orice rezervă a consumatorului;
Ceilalţi consumatori – în funcţie de gusturile, preferinţele şi nevoile cărora, şi mai ales a modului de
a-si manifesta, depind şi de opţiunile noastre; categoria socială a cărei aparţinem sau vrem să-i
aparţinem are o mare influenţă asupra modelării nevoilor şi dorinţelor individuale.
 Rezultatele activității economice
În condițiile economiei de piață, scopul oricărui agent economic
presupune obținerea unui profit cât mai înalt. În acest context,
este important a cerceta piața, determinând față de care produse
și servicii există cerere pe piața respectivă. Drept rezultat al
activității economice a întreprinderilor servește producția
fabricată și serviciile prestate .
 Importanța stabilirii costurilor

La nivelul întreprinderilor cunoașterea şi înțelegerea costurilor de producție prezintă importanță din

următoarele motive:
reprezintă informaţii pentru calcularea indicatorilor economico- financiari ai întreprinderii;
stau la baza determinării nivelului producţiei şi a preţului de vânzare;
exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului contractelor de aprovizionare şi desfacere;
asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii organizaţiei;
sunt elemente de informare pentru conducerea organizaţiei şi stau la baza fundamentării unor decizii
privind evoluţia organizaţiei.
 Esența costurilor
◦ Pentru a obține bunuri economice şi servicii, agenţii economici fac
anumite cheltuieli cu factorii de producţie.
◦ Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor întreprinderii
în expresie bănească pentru producerea şi desfacerea producției.
◦ Cheltuielile trebuie să se regăsească în preţul de vânzare al bunului
economic pentru a fi recuperate.
 Consumul factorului „capital”
Consumul capitalului fix este reprezentat prin amortizare - expresia bănească a uzurii capitalului fix.
Amortizarea capitalului fix se exprimă numai valoric, ca suma inclusă în costul de fabricaţie al
bunului, şi poate fi urmărită / cuantificată pe fiecare produs în parte și/sau pe întreaga producţie.

Consumul capitalului circulant presupune includerea integrală, în formă materială sau bănească, a
bunurilor din care este format, în rezultatele producţiei. Consumul capitalului circulant se exprimă
atât fizic (cantitatea unităților naturale) cât şi valoric (preţul). Cantitatea de capital circulant
consumată, în expresie fizică, pentru obţinerea unui bun economic se numeşte consum specific sau
tehnologic.
 Consumul factorului „munca”
Consumul factorului munca poate fi exprimat:

fizic, prin timpul de muncă ce se cheltuie;

valoric, prin suma plătită sub formă de salarii de către întreprinzător.

 Tipologia cheltuielilor
Cheltuielile de exploatare 

Cheltuielile financiare 

Cheltuielile extraordinare 
 Cheltuielile de exploatare
Cheltuielile de exploatare - reprezintă consumurile și plățile bănești ocazionate de operațiile care
reprezintă obiectul de activitate al întreprinderii. In această categorie se cuprind cheltuielile privind
consumurile de materii prime și materiale, combustibili, cheltuieli cu salarii cuvenite personalului
întreprinderi și asigurările sociale aferente, adica toate acele cheltuieli care privesc activitatea
normala, curenta de exploatare. Toate aceste cheltuieli se cuprind integral în costuri.
 Cheltuielile financiare
Cheltuielile financiare - au la baza tranzacții bănești efectuate de întreprindere și pot privi activitatea
de exploatare (diferențele nefavorabile de curs la creanțele și obligațiile în valută, dobânzile datorate
capitalului împrumutat pentru producție, sconturi acordate clienților si debitorilor apăruți din
activitatea de exploatare), sau pot fi colaterale acesteia (pierderi din creanțe legate de participații,
contravaloarea titlurilor de plasament cedate etc.). Prima categorie de cheltuieli financiare fiind
aferenta activității de exploatare se va regăsi în costuri, pe când cea rezultata din acțiuni colaterale
activității de exploatare nu se va regăsi.
 Cheltuielile extraordinare

Cheltuielile extraordinare - cuprind plăți bănești survenite în urma unor operații extraordinare care

nu au legătură cu desfășurarea normală a activității de exploatare și deci nu le vom regăsi în costuri
planificate/normate. Se includ aici: amenzi, despăgubirii și penalități datorate sau plătite terților,
donațiile și subvențiile acordate, pierderi din calamități, valoarea nerecuperata a imobilizărilor
financiare.
 Clasificarea cheltuielilor după conținutul economic
Cheltuielile materiale (elementul I)
Cheltuielile pentru retribuirea muncii (elementul II),
Cotizaţiile pentru asigurările sociale de stat (elementul III),
Uzura mijloacelor fixe (elementul IV),
Alte cheltuieli (elementul V).
 Costuri fixe și variabile

În dependenţă de schimbarea volumului producţiei costurile se clasifică în costuri variabile (CV) şi

costuri fixe (CF). Suma totală de cheltuieli variabile este într-o dependenţă directă de volumul
producţiei, la fel şi structura lor în cadrul producţiei şi realizării unor tipuri de produse (cheltuielile
pentru materie primă şi materiale, salarizarea muncitorilor, cheltuielile pentru combustibil, energie
electrică). Cheltuielile fixe nu depind într-o perioadă dată de timp de schimbările volumului
producţiei (plata pentru chirie, salarizarea administraţiei, amortizarea mijloacelor fixe). Suma
cheltuielilor fixe şi variabilele formează cheltuielile totale.
 Costuri implicite şi explicite
Costurile de producţie mai pot fi divizate în costuri implicite şi explicite. Costurile ce sînt legate
de utilizarea producţiei (resurselor) proprii care se transformă în resurse pentru activitatea de
producţie a întreprinderii se numesc costuri implicite. Costuri explicite sînt cheltuielile, ce se
efectuează pentru procurarea resurselor de la alţi agenţi economici. Sau costurile de
oportunitate care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii factorilor de
producţie se numesc costuri explicite. Costurile de oportunitate care nu necesită o plată
monetară de către firmă se numesc costuri implicite. Costurile implicite nu se regăsesc
întotdeauna în costurile contabile ale unei companii şi în profitul contabil al acesteia.
 Costul marginal 
Costul marginal reprezintă categoria de costuri care exprimă cu cate unităţi creşte sau scade costul
total atunci cand volumul producţiei variază (creşte sau scade) cu o unitate sau cu un număr de
unităţi bine determinate. Costul marginal se caracterizează prin faptul că:

exprimă rata creşterii sau descreşterii costurilor totale;

este independent de costul convenţional-constant, deoarece acesta nu influenţează volumul

producţiei.
Costurile de producție
 Economiile şi dezeconomiile de scară
Creşterea sau scăderea, pe termen lung, a capacităţii de producţie a firmelor poartă denumirea
de modificare a scarei de producţie. O schimbare în scara de producţie poate afecta în mod
diferit costul mediu pe termen lung, în funcţie de tehnologia de producţie. Aceste economii de
scară pot fi cu caracter tehnic sau cu caracter financiar.
 Dezeconomii de scară
Cu anumite tehnologii sau la niveluri foarte ridicate ale producţiei se pot instala dezeconomii de
scară, adică să aibă loc o creştere a costului mediu pe termen lung o dată cu creşterea nivelului
producţiei. Dezeconomiile de scară sunt generate de probleme de coordonare ce apar în cadrul
organizatiilor foarte mari, cum ar fi:
- dificultăţi manageriale, care se amplifică după ce dimensiunile întreprinderii depăşesc anumite
limite (când canalele de transmitere a informaţiilor se complică foarte mult, deciziile
fundamentându-se tot mai greu, transmiterea lor presupunând un timp îndelungat etc.);
- gestiunea stocurilor devine, de asemenea, foarte costisitoare dacă dimensiunile producţiei sunt
foarte mari;
- adaptările producţiei la schimbările pieţei se realizează tot mai greu.
 Reducerea costului de producţie
Căile de reducere a costurilor sunt:
◦ cumpărarea factorilor de producţie necesari cu preţuri cît mai mici,

◦ reducerea stocurilor,

◦ reducerea consumului de materii prime și materiale (economisirea lor),

◦ reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitate de produs, prin creşterea mai rapida a productivităţii muncii faţă de
salarii,
◦ micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor,

◦ reducerea cheltuielilor administrative,

◦ reducerea cheltuielilor de desfacere,

◦ diminuarea cheltuielilor de publicitate.

 Tipurile de piaţă
În economie, criteriul de bază prin care se poate face distincție între diferitele forme ale pieței este:
numărul și mărimea producătorilor și consumatorilor de pe piață, tipurile de bunuri și servicii care sunt
comercializate și gradul în care informația se poate răspândi. Formele pieței sunt:
Concurență perfectă care constă într-un număr mare de firme care produc același produs;
Oligopol, piața este dominată de un număr restrâns de ofertanți;
Oligopson, piața este dominată de un număr mare de ofertanți și de un număr redus de cumpărători
Monopol, există un singur ofertant al unui produs sau serviciu
Monopol natural, un monopol în care economiile de scară cauzează creșterea eficienței odată cu creșterea
mărimii firmei;
Monopson, există doar un cumpărător pe piață.
Efectele pozitive ale concurenței loiale
1. stimulează progresul general ducînd la apariţia inovaţiilor, care odată implementate
favorizează creşterea eficienţei economice, economia resurselor şi satisfacerea mai bună a
nevoilor;
2. diferenţiază agenţii economici favorizîndu-i pe cei mai creativi şi abili întreprinzători
eleminîndu-i pe cei mai slabi care frînează dezvoltarea activităţii economice;
3. duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei precum şi reducerea costului de producţie şi a
preţului pentru bunul respectiv;
4. permite consumatorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină.
 Efectele negative ale concurenței
1. risipa de resurse economice;
2. reducerea calităţii bunurilor;
3. defavorizează consumatorul;
4. apariţia conflictelor în societate;
5. distrugerea bunurilor materiale importante (explozia, incendierea unei clădiri);
6. divizarea societăţii în oameni bogaţi şi săraci;
7. apariţia unor externalităţi negative asupra mediului.
 Condițiile concurenței perfecte
1. atomicitatea pieţei, adică prezenţa pe piaţă a unui număr mare de producători şi consumatori
care să nu poată influenţa preţul şi cantitatea pentru bunurile tranzacţionate;
2. omogenitatea bunurilor şi serviciilor pe piaţă;
3. fluiditatea pieţei, adică intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici;
4. transparenţa pieţei;
5. mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, schimbul liber de pe o piaţă pe alta.
 Profitul
Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al activității economico-financiare a agentului economic.
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;
este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici;
este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de impunere
fiscală;
stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop obţinerea unui
profit.
 Profitul brut și net
Profitul brut se referă la cantitatea de bani rămasă după deducerea tuturor costurilor de producție din
veniturile întreprinderii.
Profit brut = Venitul total - Costul total al producţiei

Profitul net se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind impozitul
pe venit.
Profitul net = Profit brut – Impozite

Profitul net se utilizează conform prevederilor statutului întreprinderii privind acumulările şi

consumurile.
Indicatorii de rentabilitate
 Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate reprezintă punctul în care veniturile încasate din vânzarea producției
acoperă în întregime cheltuielile variabile aferente producției respective și cheltuielile fixe ale
perioadei, astfel încât întreprinderea nu obține nici beneficiu, dar nici pierderi, adică profitul
este egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest moment pînă la un anumit nivel de capacitate
vor produce profit, mai jos de acest nivel vor fi pierderi.
Pragul rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul vînzărilor. 
 Disciplina:
Teoria economică II
(Macroeconomia)
prerechizit

Program: Management
studii superioare de master, ciclul II

PROFESOR:
PRODAN-ȘESTACOVA LIUBOVI, dr., conf.univ.interim.

A.S. 2022 - 2023

 Teme și conținuturi
TEMA CONȚINUTURI
Obiectul, scopul și metodele Problemele macroeconomice actuale.
macroeconomiei Scopurile şi obiectul de studiu al macroeconomiei. Metodele specifice de
analiză macroeconomică şi utilizarea acestor metode.
Condiţiile generale ale echilibrului macroeconomic

Instabilitatea macroeconomică Caracterul ciclic al economiei şi caracteristicile fluctuaţiilor ciclice.

şi fluctuaţiile ciclice
Evaluarea rezultatelor
activităţii economice
Piaţa monetară şi mecanismele Banii și sistemele monetare. Funcțiile monedei.
pieţei monetare
Tipurile şi particularităţile ciclurilor economice. Factorii ce influenţează
caracterul ciclurilor economice.
Rolul statului în stabilizarea economică: politici anticiclice (conjuncturale)
Sistemele de evaluare ai indicatorilor la nivel macroeconomic. Principiile
de bază ale măsurării rezultatelor activităţii economice în sistemul
conturilor naţionale (SCN) şi sistemul producţiei materiale (SPM).
Trăsăturile comune şi deosebirile esenţiale ale acestor sisteme.
Caracteristica indicatorilor macroeconomici de rezultate
(PIB,PNB,PIN,PNN,VN)
Caracteristicile și structura masei monetare.
Piața monetară. Modelul ofertei de bani.
Instrumentele politicii monetare.
 Teme și conținuturi
TEMA CONȚINUTURI
Piața muncii și șomajul Piaţa muncii: componentele, funcțiile și factorii de influență.
Formele şi cauzele şomajului.
Costurile şomajului.
Politici antişomaj.

Stabilitatea prețurilor și Identificarea cauzelor, formelor şi naturii inflaţiei contemporane.

procesele inflaționiste Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei
Strategii şi politici de combatere a inflaţiei.
Modelul AD-AS. Cererea Cererea agregată şi determinanţii cererii agregate. Curba cererii agregate
agregată şi efectele ce influenţează traiectoria curbei.

Modelul AD-AS. Oferta Oferta agregată şi determinanţii ofertei agregate. Curba ofertei agregate.
agregată Echilibrul economiei naționale.
 Scopurile și obiectul de studiu al
macroeconomiei
Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice, care studiază
ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la nivelul unei economii
naţionale:
 
• cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;
• totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;
• nivelul utilizării resurselor de producţie;
• comportamentul general al preţurilor.
Principalele probleme macroeconomice
Inflaţia
Şomajul
Fluctuaţiile activităţii economice
Standardul de viaţă
Deficitul bugetar
Dezechilibrul balanţei de plăţi
 Condițiile echilibrului macroeconomic
Echilibrul macroeconomic este o astfel de stare a economiei naționale atunci când utilizarea
resurselor limitate de producție pentru a crea bunuri și servicii și distribuția acestora între
diferiții membri ai societății sunt echilibrate. Adică, există o proporționalitate agregată între:
resursele și utilizarea acestora;
factorii de producție și rezultatele utilizării acestora;
Producția totală și consumul total;
oferta și cererea agregată;
fluxuri materiale și financiare.
 Evoluția fluctuantă a activității
economice
Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere,
ramură şi economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile,
investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permite constatarea
că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar
reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură
poate cunoaşte chiar stări de criză.
Aceasta înseamnă că, în timp, activitatea economică nu are o evoluţie
uniformă, liniară, ci este fluctuantă.
Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.
 Politici anticiclice (conjuncturale)
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune - chiar cu preţul
unui deficit bugetar - cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea
agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de
recesiune).
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata
dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în
funcţie de starea conjuncturii economice.
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în
scopuri anticiclice.
 Sistemul conturilor naționale
Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei
naţionale, înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul
economic, în mod coerent, corelat şi echilibrat. Conturile
macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări
ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte
economice, sectoare economice şi ramuri de activitate. Ele sunt
utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea
informaţiilor necesare privind: producţia de bunuri pe economia
naţională, structura şi utilizarea acesteia, formarea şi repartiţia
veniturilor în societate, utilizarea veniturilor societăţii etc.
 Contul de producție
Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul economiei naţionale, prin acesta
sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de producţie a agenţilor economici interni. În
partea dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare
sau pe economie naţională), iar în partea stângă, consumul intermediar (adică valoarea
bunurilor - altele decât cele de capital fix - şi serviciilor produse şi consumate în scopul
producerii de noi bunuri materiale şi nemateriale). Soldul contului reprezintă valoarea adăugată
brută (la nivelul unui sector), respectiv produsul intern brut (la nivelul economiei naţionale).
Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător
elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii
produselor finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit, salarii,
dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit, VAB reflectă producţia finală, respectiv
diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci), astfel:

VAB = PB − Ci.
 Contul de creare a veniturilor
Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din
activitatea economică. În partea dreaptă a contului, la resurse, se evidenţiază valoarea adăugată
brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de
exploatare. În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte, iar
soldul acestui cont reprezintă veniturile, exprimate prin indicatorii "valoarea adăugată netă" (la
nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei naţionale). Valoarea adăugată
netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix
(CCF sau amortizarea - A), astfel:

VAN = VAB − A.
 Contul de repartiție a veniturilor
Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor
create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii.
În partea dreaptă, la resurse, se înregistrează soldul contului precedent, adică PIN (sau suma
veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie
naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. În partea stângă se evidenţiază veniturile
factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de
agenţi economici străini. Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net"
(PNN), care, dacă este exprimat în preţurile factorilor, se mai denumeşte şi venit naţional (VN).
Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor, soldul veniturilor
factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS), astfel:
 

VN = PNNpf = PINpf + SVFS

 Contul de utilizare a veniturilor
Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul
naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea), pentru consumul privat şi
consumul public (ambele formează consumul final al societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă
cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru
materiale, combustibili, energie, amortizare şi alte consumuri necesare prestării serviciilor
publice către populaţie. Împreună, consumul privat cu cel public formează consumul final (CF).
Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se determină conform
relaţiei:
Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb),
unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional).
 Principalii indicatori de rezultate
macroeconomice
1) produsul global brut (PGB);
2) produsul intern brut (P.I.B.);
3) produsul intern net (PIN);
4) produsul naţional brut (PNB);
5) produsul naţional net (PNN);
6) venitul naţional (VN).
 Produsul global brut (PGB)
Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor, cu
caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul
subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru
care are o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere
macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi.
PGB se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele,
adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar
 Produsul intern brut (PIB)
Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către
toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării,
destinate consumului final. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor
materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic.
PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de
agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă
determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:
PIB = Σ VABi
sau
PIB = PGB − Ci,
unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul intermediar.
 Produsul intern net (PIN)
Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi
serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în
interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de regulă un an), astfel:
 
PIN = Σ VANi.
De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix,
amortizarea (A), astfel:
PIN = PIB − A.
 Produsul naţional brut (PNB)
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale
şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară
cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin
scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii
economici străini (PE), la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici
naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE), astfel:

PNB = PIB − PE + VE
 Produsul naţional net (PNN)
Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de
agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin
scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:
PNN = PNB - A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau negativ, (±
SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii
economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± SE.
 Venitul naţional (VN)
Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie
prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN
poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg
din producţia bunurilor economice. De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru
cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de
cheltuielile agenţilor economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la
preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea),
precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite
nete). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile)
factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:

VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau
VN = PNBcf − Amortizarea.
Funcțiile monedei
1) Mijloc de circulație
2) Mijloc de plată
3) Rezervă a valorii
4) Monedă universală
 Masa monetară
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de
circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în
cadrul unei economii. Într-o altă accepţiune, masa monetară se
prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor
care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru
plata datoriilor.
Activele în structura masei monetare
a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda
divizionară);
b) moneda de cont (scripturală);
c) depunerile la termen şi în vederea economisirii;
d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.