1.

Regiunea poate fi definită ca:

a. un teritoriu care constituie geografic o entitate proprie;

b. un ansamblu de unități administrativ teritoriale aflate în regiuni diferite.

2. Regiunea poate fi definită ca:

a. un ansamblu de unități administrativ teritoriale aflate în diferite regiuni de dezvoltare.

b. un ansamblu de teritorii asemănătoare, în care există o anumită continuitate, a cărui
populaţie posedă anumite elemente comune și dorește să-și păstreze specificul, promovând
progresul cultural, social și economic.

3. Dezvoltarea presupune:

a. creşterea, dar ceea ce o diferenţiază de aceasta este tocmai schimbarea, trecerea la o

stare nouă, la o treaptă superioară, la complexitate.
b. menținerea aceleiași situații, fără a exista diferențe.

4. În ceee ce privește definiția regiunii:

a. nu există un acord general asupra modului în care o regiune este definită.

b. există o definiție unanim acceptată.

5. Regiunea poate fi definite ca fiind:

a. o suprafaţă în cadrul spaţiului economic national, suficient de cuprinzătoare structural

pentru a funcţiona independent.
b. orice parte a spațiului.

6. Atributul regiunii – este:

a. conştiinţa regională a unui interes regional comun, care face posibil efortul comun
pentru îmbunătăţirea bunăstării la nivelul zonei respective.
b. teritoriul acesteia.

7. Interesele comune la nivelul unei regiuni pot fi reflectate în diferite moduri, dar ideea de
bază este reprezentată de:

a. Interesele economice existente.

b. gradul ridicat de corelare a experienţei economice a ariilor care formează regiunea și
gradul ridicat de corelare a experienţei economice a grupurilor de interese din fiecare
sub-zonă.

8. Conceptul de regiune implică două aspecte majore:

a. definirea şi delimitarea unui teritoriu după anumite criterii și un anumit nivel

administrativ sub-statal.
b. influenţa unui oraş și sistemul de producţie.
9. Parlamentul European defineşte regiunea drept:

a. „teritoriul ce formează din punct de vedere geografic o unitate evidentă şi a cărei

populaţie se caracterizează prin anumite elemente comune.“
b. „un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un
ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă
anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi
să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.

10. Carta Comunitară a Regionalizării defineşte regiunea ca:

a. „un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un
ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă
anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi
să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.
b. „teritoriul ce formează din punct de vedere geografic o unitate evidentă şi a cărei
populaţie se caracterizează prin anumite elemente comune.“

11. Comisia Europeană consideră că:

a. regiunea nu reprezintă decât un instrument de promovare structurală, concentrat

asupra punctului de vedere al economiei regionale şi asupra nomenclaturii unităţilor
teritoriale statistice (NUTS).
b. regiunea este entitatea situată la nivelul imediat inferior statului central, beneficiind de
reprezentare politică asigurată de existența unui consiliu ales sau, în lipsa acestuia, prin
existența unei asociații sau organism constituit la nivelul regiunii de către colectivitățile
situate la un nivel inferior.

12. Statutul Adunării Regiunilor Europei consideră că:

a. regiunea este entitatea situată la nivelul imediat inferior statului central, beneficiind de
reprezentare politică asigurată de existența unui consiliu ales sau, în lipsa acestuia, prin
existența unei asociații sau organism constituit la nivelul regiunii de către colectivitățile
situate la un nivel inferior.
b. regiunea nu reprezintă decât un instrument de promovare structurală, concentrat
asupra punctului de vedere al economiei regionale şi asupra nomenclaturii unităţilor
teritoriale statistice (NUTS).

13. Consiliului Europei consideră că:

a. regiunea este unitatea administrativ-teritorială situată imediat sub nivelul statului –

unitar, federal etc. – care are o autoritate aleasă a administraţiei publice şi mijloace
financiare de susţinere a acestei autorităţi.
b. regiunea nu reprezintă decât un instrument de promovare structurală, concentrat
asupra punctului de vedere al economiei regionale şi asupra nomenclaturii unităţilor
teritoriale statistice (NUTS).
14. Apariţia şi existenţa unei regiuni constituie un proces de instituţionalizare a acesteia prin:

a. patru etape: 1. formarea profilului teritorial; 2. formarea profilului simbolic; 3. formarea

profilului instituțional; 4. statornicirea sa ca entitate în sistemul regional şi conştiinţa
socială a populaţiei respective.
b. două etape: 1. formarea profilului teritorial; 2. formarea profilului simbolic.

15. Consecința procesului de instituționalizare a regiunii este aceea că:

a. Aceasta își modifică statutul.

b. O unitate teritorială va căpăta o poziţie bine stabilită în structura spaţială şi va fi
identificată în practicile instituţionalizate politice, economice, culturale şi administrative,
dar şi în conştiinţa socială.

16. La definirea unei regiuni trebuie luate în considerare următoarele elemente:

a. posibilitatea identificării problemelor teritoriale; posibilitatea identificării unor spaţii

adecvate pentru anumite tipuri de acţiuni, pentru alocarea de fonduri, aplicarea
diferenţiată a taxelor, cooperare sau parteneriate etc.; existenţa unei baze
fundamentale, realizată de specialişti în dezvoltarea regională, în cooperare cu factorii
de decizie şi cetăţenii regiunii respective.
b. teritoriul, economia și cultura din spaţiul geografic al regiunii.

17. The Web Book of Regional Science, Regional Research Institute clasifică regiunile în:

a. regiuni omogene și regiuni funcționale.

b. regiuni nodale și regiuni periferice.

18. O regiune omogenă este delimitată pe baza:

a. uniformităţii interne.
b. interdependenţa economică dintre părţile componente.

19. O regiune funcțională este delimitată pe baza:

a. uniformităţii interne.
b. interdependenţa economică dintre părţile componente.

20. Regiune nodală este:

a. o regiune omogenă.
b. un caz special de regiune funcţională care are un singur punct focal/focar şi în cadrul
căreia se introduce noţiunea de influenţă sau subordonare. Un oraş împreună cu zonele
adiacente şi zonele comerciale.

21. Regiunile administrative:

 a. sunt limitate de subdiviziunile politice reprezentând zonele în care sunt implementate
deciziile politice.
b. nu sunt neapărat continue, putând transcede graniţele politice şi naţionale.

22. Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor sugerează separarea în:

a. Două tipuri: regiuni omogene din punct de vedere al unor criterii-cheie, unificatoare (ex.
economic, geografic, social-politic); regiuni nodale (polarizate) – conexiunea este
rezultatul fluxurilor interne, al interdependenţelor, relaţiilor polarizate în jurul unui
centru dominant (nod);
b. Trei tipuri: regiuni omogene din punct de vedere al unor criterii-cheie, unificatoare (ex.
economic, geografic, social-politic); regiuni nodale (polarizate) – conexiunea este
rezultatul fluxurilor interne, al interdependenţelor, relaţiilor polarizate în jurul unui
centru dominant (nod); regiuni pentru planificare (programare) – unitatea este dată de
centrul administrativ-teritorial şi aplicarea unor politici şi programe de dezvoltare
regională destinate spaţiului respectiv.

23. Regionalizarea:

a. este o abordare de sus în jos și vizează alte scopuri și mijloace de punere în aplicare a
acestora decât identitatea culturală a comunităților locale.
b. este o mișcare de jos în sus, în care regiunea este percepută de către oamenii care o
locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintă conștientizarea intereselor comune și
aspirația lor de a participa la gestionarea acestor interese.

24. Regionalismul:

a. este o abordare de sus în jos și vizează alte scopuri și mijloace de punere în aplicare a
acestora decât identitatea culturală a comunităților locale.
b. este o mișcare de jos în sus, în care regiunea este percepută de către oamenii care o
locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintă conștientizarea intereselor comune și aspirația
lor de a participa la gestionarea acestor interese.

25. Dezvoltarea regională:

a. „presupune utilizarea resurselor (în primul rând a celor locale, dar şi a celor atrase din
mediul naţional şi internaţional) pentru creşterea competitivităţii generale a teritoriului,
creşterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producţie şi funcţionale la
necesităţile de ajustare structurală (pentru satisfacerea nevoilor regionale şi naţionale)
şi, în ultimă instanţă, din prespectivă macroeconomică, pentru reducerea decalajelor
între diferitele componente din structura spaţiului economic naţional”.
b. subliniază importanţa cooperării pentru dezvoltare care ar putea constitui cea mai sigură
modalitate de reducere a conflictualităţii, de menţinere a păcii şi de continuă
promovărare a cooperării pentru dezvoltare.

26. Politica de dezvoltare regională:

 a. ansamblu de documente și măsuri planificate și promovate de autorităţile administraţiei
publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privaţi, publici,voluntari), în
scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin valorificarea
eficientă a potenţialului local și regional, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.
b. Ansamblu de instrumente financiare.

27. Strategia de dezvoltare regională:

a. documente referitoare la ansamblul acţiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru

atingerea obiectivelor.
b. schiţează perspectivele dezvoltării regiunilor într-un stat sau în mai multe state dacă
regiunile sunt interstatale și defineşte instrumentele și mecanismele de realizare a
obiectivelor strategice.

28. Intre regionalism și regionalizare:

a. există o interacțiune inevitabilă. Regionalizarea urmărește de cele mai multe ori

reducerea dezechilibrelor economice și o dezvoltare armonioasă a întregului teritoriu
national iar regionalismul impune puterea de decizie a regiunii în ceea ce privește
afacerile de interes regional și afirmarea identității proprii.
b. nu există legături cauzale.

29. Danemarca, Grecia, Regatul Unit sau Irlanda sunt state:

a. cu un grad de regionalizare redus, în care regiunile au un statut legal dar nu și

constitutional.
b. unitare regionalizate care dispun de regiuni cu un statut constituțional conturat și
definit.

30. Olanda, Portugalia sau Franța sunt state:

a. unitare regionalizate care dispun de regiuni cu un statut constituțional conturat și

definit.
b. regionale în care gradul de autonomie recunoscut pentru regiuni este garantat
constituțional și include anumite puteri legislative.

31. Italia și Spania sunt state:

a. state de tip federal in care statele federate se bucură de cea mai largă autonomie
politico-juridică și administrativă.
b. regionale în care gradul de autonomie recunoscut pentru regiuni este garantat
constituțional și include anumite puteri legislative.

32. R.F.Germania, Austria și Belgia sunt state:

a. state de tip federal in care statele federate se bucură de cea mai largă autonomie
politico-juridică și administrative.
 b. regionale în care gradul de autonomie recunoscut pentru regiuni este garantat
constituțional și include anumite puteri legislative.

33. Modelul clasic de dezvoltare regională presupune faptul că:

a. sprijinul financiar este îndreptat în principal spre “regiuni problemă” sau, mai rar, spre
centre de creştere economică, în funcţie de obiectivul intervenţiei, care este echitatea
sau eficienţa.
b. intervenţia se realizează în toate regiunile, cu accent special pe centrele urbane, polii de
creştere, relaţiile urban-rural, având obiective complexe, precum creşterea economică şi
competitivitatea (antreprenoriatul, inovarea, dezvoltarea de noi abilităţi).

34. Modelul modern de politică regional presupune faptul că:

a. sprijinul financiar este îndreptat în principal spre “regiuni problemă” sau, mai rar, spre
centre de creştere economică, în funcţie de obiectivul intervenţiei, care este echitatea sau
eficienţa.
b. intervenţia se realizează în toate regiunile, cu accent special pe centrele urbane, polii de
creştere, relaţiile urban-rural, având obiective complexe, precum creşterea economică şi
competitivitatea (antreprenoriatul, inovarea, dezvoltarea de noi abilităţi).

35. JEAN MONNET (9 noiembrie 1888 – 16 martie 1979):

a. a fost economist şi om politic francez; principalul arhitect al unificării europene; nu a fost

ales niciodată într-o funcţie publică, însă a lucrat cu succes în spatele cortinei.
b. a fost avocat şi politician francez de origine germane; membru al Mişcării Populare
Republicane Catolice; a fost ministru de finanţe ( 1946-1947 ), prim-ministru ( 1947-
1948), ministru de externe ( 1948-1953 ).

36. Robert Schuman (29 iunie 1886 – 4 septembrie 1963):

a. a fost economist şi om politic francez; principalul arhitect al unificării europene; nu a

fost ales niciodată într-o funcţie publică, însă a lucrat cu succes în spatele cortinei.
b. a fost avocat şi politician francez de origine germane; membru al Mişcării Populare
Republicane Catolice; a fost ministru de finanţe ( 1946-1947 ), prim-ministru ( 1947-1948),
ministru de externe ( 1948-1953 ).

37. Originalitatea Uniunii Europene este dată:

a. de instituţiile ei; de principiile în baza cărora funcţionează; de procesul decizional şi de

inovaţiile introduce.
b. contextul în care a luat naștere.

38. În Uniunea Europeană există:

a. 3 tipuri de regiuni: Regiuni mai puțin dezvoltate: PIB pe cap de locuitor sub 75 % din
media UE; Regiuni de tranziție: PIB pe cap de locuitor între 75 % și 90 % din media UE;
Regiuni mai dezvoltate: PIB pe cap de locuitor peste 90 % din media UE.
 b. 2 tipuri de regiuni: Regiuni mai puțin dezvoltate: PIB pe cap de locuitor sub 75  % din
media UE; Regiuni mai dezvoltate: PIB pe cap de locuitor peste 90 % din media UE.

39. În regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii Europene, PIB pe cap de locuitor este:

a. sub 75 % din media UE;

b. între 75 % și 90 % din media UE.

40. În regiunile mai dezvoltate ale Uniunii Europene, PIB pe cap de locuitor este:

a. între 75 % și 90 % din media UE.

b. peste 90 % din media UE.

41. Instituții ale Uniunii Europene sunt:

a. Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană.

b. Consiliul Europei.

42. Știinţa regională aduce în discuție:

a. noi teorii economice
b. doi noi factori pe care îi consideră importanţi în explicarea dezvoltării: distanţa și
regiunea.

43. Economistul Johann Heinrich von Thünen (1800):

a. a observat şi tratat fenomenele economice ale vremii sale cu ajutorul analizei spaţiale şi
localizării; şi-a propus realizarea unui model economic care să reflecte, prin construcţia
sa, importanţa celor doi factori spaţiali: distanţa și zona (regiunea).
b. a analizat corelaţiile existente între regiunile economice şi statele naţionale; s-a
îndreaptat spre macroeconomia modernă urbană şi regională

44. Principalii factori ai localizării:

a. 1. costurile de transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai mult sau mai puţin
constant în raport cu distanţa faţă de orice punct de referinţă; 2. costurile asociate forţei
de muncă, energiei, altor utilităţi consumate care nu variază în funcţie de distanţă; 3.
economiile generate de aglomerare care acţionează independent de localizare.
b. 1. mărimea, numărul şi distribuţia oraşelor în zonă pe baza unor observaţii analitice
asupra comportamentului consumatorilor; 2. corelaţiile existente între regiunile
economice şi statele naţionale.

45. Cele mai cunoscute modele neoclasice au fost elaborate de G. Borts şi L. Stain care:

a. au stabilit că stimulul iniţial al dezvoltării unei regiuni poate fi identificat în exploatarea

propriilor resurse naturale, regiunile specializându-se în producţia de bunuri şi servicii
industriale.
 b. au evaluat creşterea regională prin nivelul venitului regional, stabilind că există o
creştere într-o regiune dacă populaţia agricolă cu venituri mici devine urbană și dacă
există o populaţie migratoare din exterior.

46. Teoriile modelelor orientate spre export au stabilit că:

a. stimulul iniţial al dezvoltării unei regiuni poate fi identificat în exploatarea propriilor
resurse naturale, regiunile specializându-se în producţia de bunuri şi servicii industriale.
b. stimulul iniţial al dezvoltării unei regiuni poate fi identificat în exploatarea propriilor
resurse naturale, regiunile specializându-se în producţia de bunuri şi servicii industriale.

47. Teoria polilor de creștere se prezintă ca:

a. o teorie care arată că efectele creşterii se propagă egal în toate sectoarele economice.
b. o teorie de creştere dezechilibrată a sectoarelor sau o creştere dezechilibrată a
regiunilor.

48. La baza teoriei polilor de creștere stau o serie de noţiuni, cum ar fi:

a. creşterea dezechilibrată; macro-unităţi; efecte asimetrice; puterea economică; efectul

de dominare.
b. efecte asimetrice; puterea economică.

49. Teoria polilor de creştere este:

a. o teorie de creştere dezechilibrată a sectoarelor sau o creştere dezechilibrată a

regiunilor.
b. un concept strategic pentru dezvoltarea zonelor subdezvoltate și poate fi aplicată și
pentru restrângerea creşterii centrelor foarte mari.

50. În teoriile dezvoltării inegale:

a. există trei tipuri de regiuni-problemă: regiuni subdezvoltate - zone având în principal o

structură agricolă tradiţională şi densităţi scăzute ale populaţiei, localizate adesea la
periferia unei ţări, amplasate nefavorabil; regiuni în declin - zone care au trecut printr-un
proces de industrializare, dar care nu au fost capabile să îşi susţină creşterea economică,
datorită lipsei inovaţiei şi condiţiilor nefavorabile de localizare a investiţiilor; regiuni
congestionate - zone în care o concentrare şi mai mare a investiţiilor ar putea conduce la
apariţia unor dezavantaje suplimentare care ar depăşi avantajele.
b. există două tipuri de regiuni-problemă: regiuni subdezvoltate - zone având în principal o
structură agricolă tradiţională şi densităţi scăzute ale populaţiei, localizate adesea la
periferia unei ţări, amplasate nefavorabil; regiuni în declin - zone care au trecut printr-un
proces de industrializare, dar care nu au fost capabile să îşi susţină creşterea economică,
datorită lipsei inovaţiei şi condiţiilor nefavorabile de localizare a investiţiilor.

51. Curentul de gândire care a contribuit în mod hotărâtor la recunoaşterea ştiinţei regionale a
fost cel:

a. Neoclasic.
 b. Clasic.

52. Teoriile regionale:

a. au fost considerate inițial anexe ale principalelor curente economice.
b. au fost considerate de la bun început curente economice.

53. În prezent, literatura de specialitate concentrată pe problematica economiilor regionale

identifică:
a. două mari tendințe generale: 1. unificarea diferitelor teorii ale localizării şi realizarea
unei singure teorii generale; 2. convergenţa teoriilor privind dezvoltarea şi creşterea
regională;
b. trei mari tendinţe generale: 1. unificarea diferitelor teorii ale localizării şi realizarea unei
singure teorii generale; 2. convergenţa teoriilor privind dezvoltarea şi creşterea
regională; 3. conectarea teoriilor şi modelelor de dezvoltare regională la actualele
politici de dezvoltare teritorială.

54. Politicile regionale au un rol important deoarece:

a. prin obiectivele stabilite şi instrumentele utilizate, pot afecta atât localizarea, cât şi
dezvoltarea regională.
b. stabilesc modul în care se va realiza regionalizarea.

55. La nivelul Uniunii Europene, la începutul anilor ’70, teritoriul economic al UE a fost împărțit
în:
a. unități teritoriale standardizate;
b. unități administrativ-teritoriale.

56. Regiunile NUTS ale Uniunii Europene au fost create:

a. pentru a oferi un nivel comparabil pentru culegerea de informații privind disparitățile la

nivelul statelor membre, astfel încât să se poată măsura eficiența intervențiilor din
Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
b. pentru a cuantifica numărul regiunilor din Uniunea Europeană.

57. Clasificarea NUTS a regiunilor Uniunii Europene s-a realizat:

a. din raţiuni statistice şi de colectarea a informaţiei, prin crearea unui sistem teritorial
unitar numit NUTS1 (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice).
b. pentru a cuantifica numărul politicilor regionale.

58. Clasificarea NUTS are:

a. un dublu scop: permite analiza socio-economică a regiunilor; oferă cadrul de definire a

politicilor regionale ale UE.
b. un triplu scop: facilitează colectarea, dezvoltarea și armonizarea statisticilor regionale
ale UE; permite analiza socio-economică a regiunilor; oferă cadrul de definire a politicilor
regionale ale UE.
59. Nomenclatorul NUTS realizează o împărțire a teritoriului economic al statelor membre, care:

a. nu cuprinde și teritoriul extraregional al acestora.

b. cuprinde și teritoriul extraregional al acestora.

60. Teritoriul extraregional este alcătuit din:

c. părțile teritoriului economic care nu pot fi considerate ca făcând parte dintr-o anumită
regiune: spațiul aerian, apele teritoriale, platoul continental, enclavele teritoriale
(ambasade, consulate și baze militare), zăcămintele situate în apele internaționale și
exploatate de unități din teritoriul respectiv.
d. apele teritoriale și zăcămintele situate în apele internaționale și exploatate de unități din
teritoriul respectiv.

61. Clasificarea NUTS este ierarhică în măsura în care ea subdivizează fiecare stat membru în:

a. trei niveluri: NUTS 1, NUTS 2, NUTS 3.

b. două niveluri: NUTS 2 și NUTS 3.

62. Un stat membru:

a. poate hotărî să extindă nivelurile ierarhice de detaliere, subdivizând nivelul NUTS 3.

b. nu poate hotărî să extindă nivelurile ierarhice de detaliere, subdivizând nivelul NUTS 3.

63. O unitate administrativă desemnează:

a. o arie geografică unde nu există o autoritate administrativă.

b. o zonă geografică pentru care o autoritate administrativă este abilitată să ia decizii
administrative sau strategice, în conformitate cu cadrul juridic și instituțional al statului
membru în cauză.

64. Nivelul NUTS căruia îi aparține o unitate administrativă este determinat:

a. pe baza unor praguri demografice.

b. pe baza apartenenței la teritoriul național al unei țări.

65. În cazul în care, pentru un nivel dat din nomenclator, nu există o unitate administrativă
suficient de mare într-un stat membru:

a. nivelul nu va fi atribuit.
b. nivelul respectiv este constituit asociind un număr adecvat de unități administrative mai
mici și învecinate.

66. Regiunile clasificate conform NUTS:

a. sunt unități administrativ-teritoriale în toate cazurile.

b. nu sunt unități administrativ-teritoriale în toate cazurile.
67. Dimensiunea redusă a unora dintre țările Uniunii Europene:

a. a determinat divizarea acestora pe cele trei nivele.

b. nu toate țările au putut fi divizate pe cele trei nivele.

68. La nivel local sunt definite încă:

a. două nivele de tip „Unităţi administrative locale” (LAU): LAU 1 reprezintă districtele
(micro-regiunile) pentru NUTS 4; LAU 2 este nivelul reprezentat de localități pentru
NUTS 5, municipalităţi sau altă formă de organizare locală echivalentă.
b. trei nivele de tip „Unităţi administrative locale” (LAU): LAU 1 reprezintă districtele
(micro-regiunile) pentru NUTS 4; LAU 2 este nivelul reprezentat de localități pentru
NUTS 5, municipalităţi sau altă formă de organizare locală echivalentă; LAU 3 este nivelul
reprezentat de comune și sate.

69. Regionalizarea poate fi definită ca fiind:

a. procesul prin care se realizează instituirea unei capacităţi de acţiune autonomă, ce are
ca obiectiv promovarea unui teritoriu, infranaţional sau supralocal, prin mobilizarea
mecanismului său economic şi, dacă este cazul, a resorturilor de solidaritate locală sau
regională, precum şi a dezvoltării potenţialului său.
b. procesul de acordare a autonomiei teritoriale unor regiuni.

70. Procesul de regionalizare poate fi realizat fie prin:

a. intermediul instituţiilor preexistente sau a unora nou create și prin realizarea unei noi
împărţiri teritoriale destinate să răspundă mai bine obiectivelor.
b. Înființarea unor instituții prin care să se exercite autonomia teriorială.

71. Procesul de regionalizare:

a. este întotdeauna condiţionat de constrângerile pe care le exercită cadrul politic şi

instituţional, a cărui evoluţie poate fi guvernată de o serie de tendinţe.
b. nu este condiţionat de constrângerile pe care le exercită cadrul politic şi instituţional, a
cărui evoluţie poate fi guvernată de o serie de tendinţe.

72. Regionalizarea este:

a. o acţiune administrativă, ce vizează crearea de spaţii mai mari de cooperare şi, nu în

ultimul rând, definirea unor noi unităţi administrativ-teritoriale.
b. o decizie de stabilire a unor competențe de către instituțiile publice.

73. Conceptul de regiuni/regionalizare este strâns legat de conceptul de:

a. descentralizare și deconcentrare.
b. autonomie teritorială.

74. Obiectivul procesului de deconcentrare este de:

 a. întărire a puterilor locale şi regionale în elaborarea şi implementarea politicilor publice.
b. Diminuare a puterilor locale şi regionale în elaborarea şi implementarea politicilor
publice.

75. Motivul acestui proces de deconcentrare este:

a. politic - nevoia pentru mai multă democraţie și economic - nevoia de o mai mare
eficienţă a politicilor publice.
b. economic - nevoia de o mai mare eficienţă a politicilor publice.

76. Una dintre caracteristicile deconcentrării este faptul că:

a. se menţin caracteristicile centralizării administrative cu o excepţie: în teritoriu nu mai

există simplii agenţi ai centrului ci autorităţi administrative propriu-zise.
b. nu se menţin caracteristicile centralizării administrative.

77. Una dintre caracteristicile deconcentrării este faptul că:

a. autoritățile dispun de competenţe proprii.

b. autoritățile nu dispun de competenţe proprii;

78. Una dintre caracteristicile deconcentrării este faptul că:

a. autoritățile sunt numite şi revocate de centru, faţă de care sunt subordonate şi

răspunzătoare;
b. autoritățile nu sunt numite şi revocate de centru, faţă de care sunt subordonate şi
răspunzătoare;

79. Una dintre caracteristicile deconcentrării este faptul că:

a. autorităţile desconcentrate nu pot adapta la specificul local măsurile şi ordinele

transmise de la centru
b. autorităţile desconcentrate pot adapta la specificul local măsurile şi ordinele
transmise de la centru.

80. Deconcentrarea poate îmbrăca:

a. 2 forme: pe verticală: sporesc competenţele serviciilor exterioare ale ministerelor şi/sau a

celorlalte organe ale administraţiei centrale; pe orizontală: se amplifică competenţele
conducătorului serviciilor deconcentrate dintr-o circumscripţie administrative.
a. 1 singură formă: pe verticală: sporesc competenţele serviciilor exterioare ale ministerelor
şi/sau a celorlalte organe ale administraţiei centrale.

81. Deconcentrarea se poate defini ca:

a. o tehnică de realizare practică a centralizării.

b. o tehnică de realizare practică a descentralizării.
82. În situația deconcentrării:

a. în structurile teritoriale sunt numiţi agenţi ai puterii centrale, în faţa căreia răspund şi pe
care o reprezintă în circumscripţii, fără a aduce prejudicii unităţii puterii.
b. în structurile teritoriale sunt numiţi agenţi ai puterii locale.

83. În situația deconcentrării, relaţia care se stabileşte între autoritatea centrală şi autoritatea
locală este aceea de:

a. partajare a competențelor, ambele paliere administrative dispunând de largi prerogative

în ceea ce priveşte: nominalizarea, revocarea, sancţionarea reprezentanţilor săi locali,
emiterea de instrucţiuni de aplicare a deciziilor, exercitarea controlului fie prin aprobarea
prealabilă a actelor de decizie, fie prin posibilitatea de a le reformula, suspenda sau anula.
b. subordonare, organul central, superior ierarhic, dispunând de largi prerogative în ceea ce
priveşte: nominalizarea, revocarea, sancţionarea reprezentanţilor săi locali, emiterea de
instrucţiuni de aplicare a deciziilor, exercitarea controlului fie prin aprobarea prealabilă a
actelor de decizie, fie prin posibilitatea de a le reformula, suspenda sau anula.

84. Descentralizarea este definită ca fiind:

a. o tehnică de organizare şi de gestiune administrativă care constă în încredinţarea puterii

de decizie efectivă unor instituţii, altele decât agenţii puterii centrale, şi care, în
consecinţă, nu sunt supuse unei subordonări ierarhice fată de administraţia de stat.
b. o tehnică de organizare şi de gestiune administrativă prin care puterea de decizie nu se
încredințează altor instituţii.

85. În toate cazurile de descentralizare:

a. puterea de decizie nu se exercită în conformitate cu legile statului, care asigură şi

controlul respectării legalităţii
b. puterea de decizie nu se exercită decât în conformitate cu legile statului, care asigură şi
controlul respectării legalităţii.

86. În literatura de specialitate dedicată problemei descentralizării:

a. sunt semnalate unele confuzii care apar cu o frecvenţă mai mare, în special atunci când
sunt analizate comparativ şi doar pe criterii juridico-administrative diverse experienţe
naţionale în acest domeniu.
b. există o înțelegere clară a procesului atunci când sunt analizate comparativ şi doar pe
criterii juridico-administrative diverse experienţe naţionale în acest domeniu.

87. Descentralizarea teritorială porneşte de la:

a. nerecunoaşterea existenţei unor interese locale specifice, distincte, dar nu în contradicţie

cu interesele naţionale.
b. recunoaşterea existenţei unor interese locale specifice, distincte, dar nu în contradicţie cu
interesele naţionale.
88. Descentralizarea presupune:

a. transmiterea sau transferul unei părţi însemnate din atribuţiile, competenţele şi

responsabilităţile guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale către
autorităţile administraţiei publice locale.
b. transmiterea sau transferul unei părţi însemnate din atribuţiile, competenţele şi
responsabilităţile guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice locale către
autorităţile. administraţiei publice centrale.

89. Una dintre caracteristicile descentralizării este aceea că:

a. statul încetează a mai fi singura colectivitate teritorială recunoscută şi unica persoană

juridică de drept public.
b. statul este singura colectivitate teritorială recunoscută şi unica persoană juridică de
drept public.

90. Una dintre caracteristicile descentralizării este aceea că:

a. colectivităţile teritoriale locale au personalitate juridică şi interese publice proprii,

distincte de cele ale statului;
b. colectivităţile teritoriale locale nu au personalitate juridică şi interese publice proprii,
distincte de cele ale statului;

91. Una dintre caracteristicile descentralizării este aceea că:

a. colectivităţile locale nu dispun de autorităţi administrative proprii pentru satisfacerea

intereselor publice locale precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare.
b. colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii pentru satisfacerea
intereselor publice locale precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare.

92. Una dintre caracteristicile descentralizării este aceea că:

a. autorităţile reprezentative de la nivelul colectivităţilor locale sunt alese prin vot

universal; puterea şi legitimitatea autorităților locale nu vine de la centru ci de la corpul
electoral care le-a ales, controlul ierarhic exercitat de puterea centrala dispare);  
b. autorităţile reprezentative de la nivelul colectivităţilor locale sunt nominalizate.

93. Una dintre caracteristicile descentralizării este aceea că:

a. nu există o tutelă administrativă care presupune existenţa unui control de legalitate de

către instanţele judecătoreşti.
b. există doar o tutelă administrativă care presupune existenţa unui control de legalitate de
către instanţele judecătoreşti.

94. Unul din avantajele descentralizării:

 a. constă în soluţionarea mai rapidă, în funcţie de specificul şi resursele locale, a
problemelor din fiecare unitate administrativ-teritorială;
b. utilizarea resurselor materiale, umane, şi financiare de către autorităţile centrale.

95. Unul din avantajele descentralizării:

a. utilizarea resurselor materiale, umane, şi financiare cu mai mare eficienţă şi ghidate spre
a răspunde unor nevoi prioritare, pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât
autorităţile centrale;
c. utilizarea resurselor materiale, umane, şi financiare în raport cu nevoile autorităţilor
centrale.

96. Unul din avantajele descentralizării:

a. operativitatea deciziei care nu mai necesită aprobări de la centru.

b. aleşii locali răspund în mod direct în faţa institușiilor publice centrale.

97. Regionalizarea administrativă în Uniunea Europeană constă în:

a. crearea de către stat a unor autorități subordonate guvernului, deconcentrate

(delegare), ceea ce implică existența unei anumite autonomii juridice, dar acţiunile sunt
controlate de stat (ex. Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Slovenia, Ungaria,
Estonia, Lituania).
b. crearea de către stat a unor autorități subordonate guvernului, deconcentrate
(delegare), ceea ce implică existența unei anumite autonomii juridice, fără ca acţiunile
acestora să fie controlate de stat.

98. În cazul regionalizării prin intermediul administraţiilor publice locale din Uniunea Europeană:

a. este obligatorie existența regiunilor din punct de vedere administrativ, iar unele funcţii
de administrare sunt preluate de administraţiile locale prin descentralizare (cooperare în
cadru larg).
b. nu este obligatorie existența regiunilor din punct de vedere administrativ, dar unele
funcţii de administrare sunt preluate de administraţiile locale prin descentralizare
(cooperare în cadru larg).

99. Regionalizarea prin intermediul administraţiilor publice locale din Uniunea Europeană:

a. diferă de regionalizarea administrativă prin faptul că regionalizarea se înfăptuieşte prin

intermediul instituţiilor descentralizate care acţionează într-un cadru de putere propriu
(ex. Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Ungaria).
b. presupune crearea de către stat a unor autorități subordonate guvernului,
deconcentrate (delegare), ceea ce implică existența unei anumite autonomii juridice, dar
acţiunile sunt controlate de stat (ex. Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Slovenia,
Ungaria, Estonia, Lituania).

100. Descentralizarea regională presupune:

a. crearea unei noi entități teritoriale administrative, cu autonomie financiară limitată, fiind
dezvoltat și un cadru instituțional specific. Totuși aceste unități nu dețin putere
legislativă. (ex. Franţa, Marea Britanie, Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia).
b. crearea de către stat a unor autorități subordonate guvernului, deconcentrate
(delegare), ceea ce implică existența unei anumite autonomii juridice, dar acţiunile sunt
controlate de stat (ex. Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Slovenia, Ungaria,
Estonia, Lituania).

101. Descentralizarea politică sau autonomia regională (regionalism instituţional) este

considerat modelul ideal și presupune:

a. crearea unei noi entități teritoriale administrative, cu autonomie financiară limitată,

fiind dezvoltat și un cadru instituțional specific. Totuși aceste unități nu dețin putere
legislativă. (ex. Franţa, Marea Britanie, Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia).
b. existența regiunilor ca și unități administrativ teritoriale cărora li se atribuie inclusiv
putere legislative, prin modificarea constituției ceea ceafectează structura statului.
Practic se înființează guverne la nivel regional (ex. Spania, Italia, Belgia, Marea
Britanie, Portugalia).

102. Regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale/structuri federale presupune:

a. existența unui tip de stat caracterizat printr-o descentralizare sporită, funcţionând

pe principiul garantării autonomiei unităţilor care îl compun (ex. Germania, Austria).
b. crearea unei noi entități teritoriale administrative, cu autonomie financiară limitată,
fiind dezvoltat și un cadru instituțional specific. Totuși aceste unități nu dețin putere
legislativă. (ex. Franţa, Marea Britanie, Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia).

103. Dezvoltarea urbană reprezintă:

a. o formă a dezvoltării locale ce are în centrul său oraşul ca cel mai dinamic şi activ
centru al creşterii economice, adevărată locomotivă a creşterii şi model de
dezvoltare,centru de inovaţie tehnologică de cercetare ştiinţifică şi un adevărat
incubator economic.
b. o tehnică de organizare şi de gestiune administrativă prin care puterea de decizie se
încredințează instituţiilor de la nivelul unui oraș/municipiu.

104. Redefinirea politicilor de amenajare a teritoriului este inspirată de:

a. două noţiuni: „noţiunea de pol de dezvoltare” și „noţiunea de spaţiu polarizat”.

b. noțiunea de “pol de creștere”.

105. Dezvoltarea locală e definită ca fiind:

a. expresia solidarităţii locale, creatoare de noi relaţii sociale, manifestând voinţa

locuitorilor unei regiuni de a valorifica resursele locale.
b. decizia administrației publice centrale de a valorifica resursele locale.

106. Dezvoltarea locală reprezintă:

 a. procesul de dezvoltare, în principal economică, într-o anumită regiune sau
unitate administrativ-teritorială, care determină o creştere a calităţii vieţii la
nivel local.
b. procesul de dezvoltare la nivel național.
107. Dezvoltarea locală are ca obiectiv:

a. atingerea obiectivelor strategice asuamte la nivel national.

b. „prosperitatea economică şi bunăstarea socială prin crearea unui mediu favorabil
pentru afaceri, concomitent cu integrarea în comunitate a grupurilor vulnerabile,
folosirea resurselor endogene, dezvoltarea sectorului privat”.

108. Dezvoltarea locală presupune:

a. existența unei strategii naționale de dezvoltare.

b. existenţa unui cadru normativ-procedural, a unui parteneriat local, a unei strategii
de dezvoltare locală şi a unor resurse.

109. Obiectivele majore ale strategiei de dezvoltare locală:

a. vizează contribuţia la prosperitatea economiei şi la bunăstarea socială prin crearea

unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu integrarea în comunitate a
grupurilor vulnerabile şi promovarea unei atitudini dinamice şi pozitive a populaţiei
faţă de dezvoltarea propriei localităţi, regiuni.
b. vizează contribuţia la prosperitatea economiei şi la bunăstarea socială prin crearea
unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu integrarea în comunitate a
grupurilor vulnerabile şi promovarea unei atitudini dinamice şi pozitive a populaţiei
faţă de dezvoltarea țării.

110. Procesul de modernizare urbană se poate face:

a. inconştient – întâmplător sau conştient - de o manieră organizată, având în centrul

său ca element principal teritoriul.
b. conştient - de o manieră organizată, având în centrul său ca element principal
teritoriul.

111. Teritoriul este generat de spaţiu iar în prezent:

a. există „teritoriul instituţional, care aparţine statului şi cetăţeanului”.

b. pot fi evidenţiate două tipuri de teritorii principale: 1. „teritoriul instituţional, care
aparţine statului şi cetăţeanului”; 2. „teritoriul relaţional care corespunde
întreprinderii, utilizatorului şi locuitorului.

112. Urbanismul a fost definit ca:

a. „urbanismul este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor

existente şi proiectarea de aşezări noi”.
b. „urbanismul este ştiinţa al cărei obiect îl constituie proiectarea de locuințe”.
113. Urbanismul a fost definit ca:

a. un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice, sociale sau

tehnice destinate să asigure o dezvoltare armonioasă a teritoriului national.
b. „un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice, sociale sau
tehnice destinate să asigure o dezvoltare armonioasă a unui oraş”.

114. Dezvoltarea urbană reprezintă:

a. un proces complex, interactiv, aceste caracteristici fiind determinate de derularea

proiectelor de dezvoltare în fazele de elaborare, planificare, implementare şi
evaluare, faze ce implică o serie de actori ale căror decizii determină traiectoria
dezvoltării.
b. efectul procesului de creştere şi amplificare însoţit de o serie de transformări
calitative generate de aplicarea unor strategii, politici, programe de dezvoltare la
nivel rural.

115. Politica de dezvoltare urbană:

a. constituie un set de măsuri guvernamentale (naţionale, regionale şi locale) integrate

(economice, sociale, culturale, de mediu, de transport şi de securitate) care se
adresează oraşelor.
b. constituie un set de măsuri guvernamentale (naţionale, regionale şi locale) integrate
(economice, sociale, culturale, de mediu, de transport şi de securitate) care se
adresează comunelor.

116. În funcţie de specificul fiecărui oraş, sectoarele acoperite de politicile de dezvoltare

includ:

a. gestionarea terenurilor, locuirea, serviciile publice, protecţia mediului, dezvoltarea

socio-economică, modalităţi de revitalizare urbană.
b. gestionarea terenurilor arabile, protecţia mediului, dezvoltarea socio-economică a
mediului rural, modalităţi de revitalizare rurală.

117. Dezvoltarea urbană se confruntă tot mai mult cu problemele globale de:

a. definirea ariei geografice, extinderea localităţilor, remodelare sau evidenţierea

rolului indispensabil pe care mediul rural îl reprezintă în actualul proces de
dezvoltare economică.
b. structurare a oraşelor definirea ariei geografice, extinderea localităţilor, remodelare
sau evidenţierea rolului indispensabil pe care centrii urbani îl reprezintă în actualul
proces de dezvoltare economică.

118. În definirea oraşului se ţine cont de:

a. dimensiunea minimă critică şi un nivel al densităţii populaţiei.

b. numărul populației.
119. Oraşele reprezintă:

a. o unitate administrativ-teritorială formată din mai multe sate.

b. o concentrare spaţială a populaţiei şi a activităţilor socio-economice.

120. Oraşul este:

a. o subdiviziune politică, creată de către stat, care se diferenţiază de alte subdiviziuni,

cum ar fi regiunile, judeţele, comunele şi satele.
b. o subdiviziune politică, creată de către stat, echivalentă cu regiunile, judeţele,
comunele şi satele

121. Oraşul (cf legii) este:

a. unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate

urbană.
b. unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate
urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană.

122. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi geografic,

oraşul are:

a. două componente: componenta teritorială – intravilanul, care reprezintă suprafaţa

de teren ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor şi extravilanul care
reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului; componenta demografică
socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice,
sociale şi politico-administrative care se desfăşoară pe teritoriul localităţii.
b. componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi
activităţile economice, sociale şi politico-administrative care se desfăşoară pe
teritoriul localităţii.

123. Elementele sistemului urban sunt:

a. forţa de muncă și populaţia.

b. cadrul natural, unităţile economice, dotările urbane, forţa de muncă, populaţia,
locuinţele, spaţiile plantate, circulaţia, echiparea tehnică.

124. Fazele dezvoltării urbane sunt:

a. dez-urbanizarea, re-urbanizarea.
b. amplu proces de urbanizare, sub-urbanizarea, dez-urbanizarea, re-urbanizarea.

125. Oraşul care generează fenomenul de interdependenţă între localităţile adiacente,

devine:
a. un factor de presiune pentru acestea sub aspectul cererii şi ofertei de bunuri şi
servicii; un factor de distorsiuni prin agravarea problemelor de mediu, creşterea
 poluării, degradarea vieţii în general, fără ca graniţele urbane să poată contribui la
limitarea acestor presiuni.
b. un factor benefic pentru acestea sub aspectul cererii şi ofertei de bunuri şi servicii;
un factor benefic prin atenuarea problemelor de mediu, creşterea poluării.

126. GDU, ca indicator pentru măsurarea nivelului de dezvoltare urbanistică:

a. poate fi utilizat pentru fundamentarea deciziilor de dezvoltare urbanistică la nivelul

oricărei aşezări umane, contribuind atât la stabilirea necesarului de lucrări de bază
pentru dezvoltarea urbanistică ulterioară, precum şi la identificarea priorităţilor de
intervenţie pentru ca localitatea să atingă condiţii minime pentru atragerea
investiţiilor şi creşterea gradului de confort al populaţiei.
b. nu poate fi utilizat pentru fundamentarea deciziilor de dezvoltare urbanistică la
nivelul oricărei aşezări umane, contribuind atât la stabilirea necesarului de lucrări de
bază pentru dezvoltarea urbanistică ulterioară, precum şi la identificarea
priorităţilor de intervenţie pentru ca localitatea să atingă condiţii minime pentru
atragerea investiţiilor şi creşterea gradului de confort al populaţiei.

127. Dezvoltarea metropolitană:

a. succede cronologic precum şi structural dezvoltării urbane; presupune o nouă etapă

a dezvoltării sistemului urban prin extinderea acestuia în afara graniţelor iniţiale.
b. precede cronologic precum şi structural dezvoltării urbane; presupune o etapă
premergătoare dezvoltării sistemului urban prin extinderea acestuia în afara
graniţelor iniţiale.

128. Metropolitanismul este rezultatul:

a. unui proces de „jos în sus”, de conştientizare de către unele comunităţi a unor

dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, etnoculturale, a centralismului
statului în care trăiesc.
b. unui proces de „sus în jos”, prin care statele conştientizează dezechilibrele
regionale, subdezvoltarea economică, centralismul exagerat, şi trec la
descentralizarea sistemului politico-juridic printr-o instituţionalizare la nivel
metropolitan.

129. Metropolitanizarea este:

a. procesul de „jos în sus”, de conştientizare de către unele comunităţi a unor

dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, etnoculturale, a centralismului
statului în care trăiesc.
b. „procesul” de „sus în jos”, prin care statele conştientizează dezechilibrele regionale,
subdezvoltarea economică, centralismul exagerat, şi trec la descentralizarea
sistemului politico-juridic printr-o instituţionalizare la nivel metropolitan.

130. Zona metropolitană:

 a. Presupune o serie de „schimbări în tiparele de dezvoltare a unor teritorii cu
densităţi reduse, printr-o cooperare voluntară între administraţiile locale existente,
prin intervenţia statului în asigurarea unor servicii urbane, printr-o coordonare
public-privată, prin existenţa unor agenţii regionale suplimentare structurilor
administrative şi prin oferirea unor facilităţi publice care au ca scop stimularea
instituţionalizării regionale”.
b. Presupune intervenţia statului în asigurarea unor servicii urbane.

131. Principiile dezvoltării urbane sunt:

a. Principiul descentralizării și principiul parteneriatului.

b. Principiul legalităţii, Principiul permanenţei şi al continuităţii, Principiul
descentralizării, Principiul parteneriatului, Principiul transparenţei, Etica dezvoltării,
Eficienţă, eficacitate, economicitate.

132. Conceptul de coeziune economică şi socială presupune:

a. eliminarea diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni.

b. accentuarea diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni.

133. Responsabilitatea pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicii de

dezvoltare regională a UE și rolul de a iniţia si definitiva noi acte legislative în domeniu şi
de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre o
are:

a. Consiliul European.
b. Comisia Europeană.

134. Este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei,
prin Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism:

a. Consiliul European.
b. Parlamentul European.

135. Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism:

a. exercită şi activitate de control asupra instrumentelor instituite pentru realizarea

obiectivului coeziunii economice şi sociale, şi implicit asupra politicilor economice
naţionale, a politicilor şi acţiunilor comunitare în vederea realizării Pieţei Interne,
precum şi asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Băncii Europene de
Investiţii.
b. are responsabilitatea pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicii de
dezvoltare regională a UE și rolul de a iniţia si definitiva noi acte legislative în
domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de
Statele Membre.

136. Politicile economice ale statelor membre ale UE le coordonează:

 a. Consiliul Uniunii Europene.
b. Parlamentul European.

140. Comitetul Regiunilor (CR):

a. este un organ cu putere consultativă pe probleme de coeziune economică şi socială, reţele

de infrastructură trans-europeană, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme
sociale, probleme de mediu, formare profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţie
europeană.

b. este instituţia de finanţare a politicilor UE şi are dublu rol la acest nivel: actor instituţional
al politicii de dezvoltare regională, instrument de finanţare (şi, implicit, implementare a acesteia).

141. Printre prirotiățile Strategiei Europa 2020 se află:

a. creştere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare; creştere

durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai
ecologice şi mai competitive; creştere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată
ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi teritorială.

b. siguranța și securitatea națională a statelor membre ale Uniunii Europene.

142. Subiectele abordate în economia regional sunt:

a. localizarea (amplasarea ) obiectivelor economice; echilibrul economic spaţial; creşterea

economică regională; substituirea spaţială a factorilor de producţie şi mobilitatea spaţială a acestora;
determinarea ocupării şi veniturilor în plan regional; eficienţa structurilor spaţiale; fundamentarea
strategiilor şi politicilor regionale.

b. definirea ariei geografice, extinderea localităţilor, remodelare sau evidenţierea rolului

indispensabil pe care mediul rural îl reprezintă în actualul proces de dezvoltare economică.

143. Economia regională:

a. este un domeniu al cunoaşterii economice care analizează faptele şi politicile ce formează

abilitatea unei naţiuni de a crea şi menţine un mediu propice obţinerii de valoare adăugată pentru
întreprinderi şi mai multă bunăstare pentru populaţie.

b. are ca principală raţiune a existenţei sale, nevoia de a furniza o bază tehnico-

metodologică raţională, ştiinţifică pentru strategiile şi politicile regionale; stabilește unui ansamblu
coerent de obiective şi căi de atenuare a dezechilibrelor regionale în condiţiile dinamicii economico-
sociale şi instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite.

144. Competitivitatea reprezintă:

a. capacitatea unei naţiuni de a produce bunuri şi servicii în condiţiile pieţei libere, făcând în
acelaşi timp faţă concurenţei internaţionale şi menţinând sau sporind veniturile reale ale populaţiei
pe termen lung. (OCDE).

b. interdependenţele dintre regiuni în cadrul unui anumit stat sunt, ca regulă generală, mult
mai intense decât între ţări.

145. Printre caracteristicile competitivității regionale se numără:

 a. includerea unei dimensiuni statice (competitivitatea regională reprezintă abilitatea de a
menţine un nivel ridicat al veniturilor şi ocupării), dar și a unei dimensiuni dinamice (determinate de
randamentul investiţiilor, element central al creşterii economice de durată);

b. caracteristica regiunilor de a fi mai deschise către schimburile comerciale decât naţiunile.

146. Măsurarea competitivității:

a. se realizează prin unul dintre indicatorii cel mai frecvent utilizaţi în studiile şi cercetările ce
au ca obiect evaluarea competitivităţii este PIB/locuitor;

b. se realizează prin numărul serviciilor sociale existente la nivelul unei regiuni.

147. Produsul intern brut pe locuitor (PIB/locuitor) – ca măsură a bunăstării sociale – este
considerat rezultatul principal al influenţelor factorilor competitivităţii și se calculează astfel:

a. PIB/Populaţia totală = PIB/Numărul total de ore lucrate × Numărul total de ore

lucrate/Populaţia ocupată × Populaţia ocupată/Populaţia în vârstă de muncă.

b. PIB/Populaţia totală = PIB/Numărul total de ore lucrate × Numărul total de ore

lucrate/Populaţia ocupată × Populaţia ocupată/Populaţia în vârstă de muncă × Populaţia în vârstă de
muncă/Populaţia totală.

148. Teoria dezvolării endogene consideră:

a. progresul drept un determinat de bază al creşterii iar schimbările tehnologice (aspecte

cheie ale capitalului uman, efectele de scară, spillover, cercetarea-dezvoltarea, furnizarea de servicii
publice etc.) pot contribui la atingerea unui anumit grad de convergenţă şi la creşterea cumulativă
polarizată.

b. că informarea şi cunoaşterea devin uşor accesibile, în timp ce distanţa devine mai puţin
importantă în comparaţie cu progresul tehnologic.

149. Indicele competitivității regionale pentru regiunile UE - un studiu care furnizează

regiunilor informații utile pentru a-și stimula performanța economică, este publicat annual de:

a. Comisia Europeană.

b. Parlamentul European.

150. Două regiuni pot fi comparate între ele și cu media europeană:

a. Cu ajutorul graficelor de păianjen interactive, Graficele dedicate compară cele patru

puncte în timp și permit utilizatorului să selecteze regiunile de interes. Graficele arată când
modificările de-a lungul timpului reprezintă o îmbunătățire sau o deteriorare semnificativă.

b. Cu ajutorul studiilor sociologice.