CAP.

V STATUL-NAŢIUNE ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Din Antichitate şi până în timpurile noastre, statul (cu forma particulară statul-naţiune, mai
ales în ultimele două secole) – ca instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare
politică şi administrativă şi de reglare a relaţiilor politice dintre oameni – a reprezentat elementul
esenţial în viaţa internă şi internaţională. Întrucât în contextul accentuării manifestării globalizării,
mulţi analişti vorbesc de diminuarea rolului statului-naţiune, apreciem ca necesară realizarea unei
analize în domeniu, impunându-se, mai întâi, o "disecare" a fenomenului globalizării.

GLOBALIZAREA ÎNTRE "DA" ŞI "NU"

Globalizarea – fenomen ambivalent
Din punct de vedere al percepţiei comune, obişnuite, globalizarea poate fi comparată cu
starea vremii. Parafrazându-l pe marele scriitor şi umorist american Mark Twain, aş spune „Toată
lumea vorbeşte despre Globalizare, dar nimeni nu ştie nimic despre ea!” (el se referea la starea
vremii).
"Ca orice cuvânt dătător de speranţe - Dumnezeu, libertate, comunism, capitalism, etc. - şi
cuvântul globalizare ─ spune un analist contemporan1 ─ poate fi comparat cu o scrisoare primită
prin poştă: nu poţi şti dacă‚ în realitate, conţine veşti bune sau proaste, până nu deschizi plicul.
Simplul fapt că este promovată de potentaţii planetei, că este însoţită de scenarii optimiste şi de
promisiuni implicite, nu este suficient pentru a ne face să acceptăm globalizarea ca pe un panaceu".
Stadiul de dezvoltare la care a ajuns, în prezent, economia mondială face ca aproape orice
studiu, lucrare sau articol pe teme economice, şi nu numai, să înceapă prin referiri la procesul actual
al globalizării. În plus putem spune că unul dintre cele mai controversate subiecte ale timpului
prezent, dacă nu chiar cel mai controversat, este globalizarea. Acest cuvânt se află, mai mult sau mai
puţin, pe buzele tuturor, de la factorii politici de la cel mai înalt nivel până la omul de rând, uneori
conştient de efectele acestui fenomen dar, de cele mai multe ori, utilizându-l în discuţie doar ca pe
un alt cuvânt la modă.
Pentru prima dată în istorie a luat naştere un sistem economic unic, răspândit peste tot în
lume. Pieţele de pe fiecare continent interacţionează în permanenţă. Comunicaţiile permit capitalului
să răspundă instantaneu noilor oportunităţi sau unor aşteptări pesimiste. Instrumente sofisticate de
credit generează lichidităţi fără precedent. Globalizarea a încurajat o explozie a bogăţiei şi un ritm al

1
progresului tehnologic pe care nici o epocă anterioară nu şi le putea imagina. Bazându-se pe
interdependenţă, a contribuit la subminarea statului – naţiune ca unic determinant al bunăstării unei
naţiuni. Sau, altfel spus, producţia este transfrontalieră, creditul este internaţional, iar piaţa globală.
Deci acest fenomen nu se produce (nu se mai produce) între state şi nu mai este, aşadar,
internaţional (cu alte state), ci pur şi simplu "mondial" (cu toată lumea, cu toate statele).
Atotputernicul stat, despre care atât s-a vorbit, mai ales în ultimele două secole, este unul dintre
actori, dar nu mai este actorul principal. Rezultă o evidentă reducere a autonomiei statului, deşi, cel
puţin deocamdată, acest lucru nu este foarte evident.
Prima întrebare, firească, ar fi care sunt aspectele vieţii social-economice din zilele noastre
care reflectă existenţa acestui proces, cunoaşterea (sau cel puţin enumerarea) acestor aspecte fiind
importantă pentru a putea răspunde la tema ce derivă din titlul capitolului. Dintre numeroasele
aspecte, sunt de menţionat:
¾ Natura globală a ştiinţei şi a tehnologiei: chiar dacă sursele principale ale progresului tehnic
sunt concentrate în lumea dezvoltată, cercetarea ştiinţifică se bazează pe resurse globale, iar punerea
în aplicare a tehnologiei vizează scopuri globale.
¾ Marketingul global: strategia de marketing a firmelor răspunde cerinţelor globalizării şi
promovează acest proces: mărci universale, "coca-colizarea" consumului, cultura publicităţii, care a
devenit o adevărată industrie, etc.
¾ Sistemul financiar mondial: economia "simbolică" mondială se bazează pe o reţea care
implică, la scară globală, instituţiile bancare şi agenţii pieţii de capital, organisme de reglementare
naţionale, organisme financiare internaţionale etc.
¾ Infrastructura de comunicaţii: progresul tehnic a permis perfecţionarea sistemelor de
comunicaţii materiale (transporturi), realizarea unei acoperiri mass-media la scară mondială (de
exemplu, postul american de televiziune CNN, în ultima vreme fiind pe cale de a atinge un statut
similar şi Fox, tot american) şi, mai ales, instituirea unei reţele globale de transmitere / recepţie a
informaţiilor (de exemplu, INTERNET); CNN-ul, de pildă, este de multă vreme unicul post TV din
lume care este prezent în orice colţ al planetei şi care, fără să vrea, îi "modelează" pe toţi cei care îl
urmăresc.
¾ Cadrul instituţional mondial: o serie de organizaţii de natură guvernamentală (în primul rând
chiar ONU) sau neguvernamentală (ONG-urile) promovează dezbaterile şi acţiunile care privesc
problematica globală: poluarea, criminalitatea, subdezvoltarea etc.

1
D. Voiculescu, Globalizarea din perspectiva doctrinei umaniste, în „Jurnalul Economic”, Bucureşti, anul II, nr. 4-5,
1999.

2
 Există o inevitabilitate a globalizării?
Un răspuns interesant l-a dat unul dintre cei mai obiectivi analişti ai fenomenului, britanicul
Paul Marc-Henry: "Iată de ce am vorbit despre inevitabilitatea globalizării. E cu noi. Nu putem face
nimic. N-o să ne retragem din piaţa mondială. N-o să tăiem linia de telefon, n-o să ne întrerupem
transferul banilor. Nu e posibil. Albania a încercat să facă acest lucru o dată şi n-a mers"2. (Se referă,
evident, la Albania comunistă. Avem însă şi un exemplu mai recent, cel al Chinei, care a dorit să
„controleze” utilizarea INTERNET-ului, dar n-a reuşit).
O poziţie interesantă are Jeronimo Moscardo, fost ambasador al Braziliei la Bucureşti,
personalitate culturală marcantă a timpurilor noastre: "Majoritatea guvernelor par să fie interesate şi
implicate în fenomenul globalizării. Cu toate acestea nu se percepe un entuziasm şi din partea
popoarelor, a cetăţenilor, bărbaţi şi femei (...). Cui să atribuim această atitudine a popoarelor? Să fie
lipsa de propagandă sau, în realitate, cetăţeanul, în înţelepciunea sa istorică, înţelege că Guvernele
sunt prinse în acest model prin obligaţie, şi nu prin devoţiune? Se vorbeşte de necesitatea pieţei şi nu
a naţiunii, de consumator şi nu de cetăţeni. Nu ne dedicăm, oare, în mod excesiv construcţiei
materiale şi uităm dimensiunea culturală, etnică şi instituţională în arhitectura globalizării? "3.
Şi încă o apreciere tranşantă a domnului Jeronimo Moscardo: "Globalizarea a apărut supra-
naţional în defavoarea naţionalului. Este momentul, acum, să dislocăm centrul atenţiei către
persoana umană, către cetăţean – şi nu doar către consumator -, ca protagonist central al procesului
globalizator. Este necesar, de asemenea, să mutăm atenţia de la scenariile în care are loc
globalizarea, trecând de la ideile de ţară, de stat, către cea de oraş, făcând din acesta din urmă scena
principală a dramei globalizaţionale. În realitate Statul este o abstracţiune, într-un anume sens
nimeni nu trăieşte într-un stat. Persoana trăieşte şi convieţuieşte în oraş, pe stradă, în cartier"4.

Globalizarea – proces malefic sau benefic?

Aşadar, globalizarea este un proces negativ sau pozitiv?
De regulă, criticii globalizării spun că aceasta este un proces pozitiv doar pentru NORDUL
puternic şi dezvoltat, şi negativ pentru SUDUL sărac. Mai mult, că aceasta n-ar reprezenta altceva
decât o continuare a sistemului imperialist al secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX sub o
falsă faţadă de democraţie liberală şi pieţe libere.

2
Paul –Marc Henry, Reflecţii despre globalitate, în revista "Mileniul III", Bucureşti, 1999, nr. 1, pag. 14.
3
Jeronimo Moscardo, Globalizarea:pentru ce? În căutarea unei etici, în revista "Mileniul III", Bucureşti, 1999, nr. 1,
pag. 15.
4
Idem, pag. 18.

3
 Proces malefic:
¾ nesiguranţa locului de muncă;
¾ subminarea sindicatelor;
¾ creşterea inegalităţii veniturilor (persoanele cu un grad foarte ridicat de calificare sunt
căutate şi câştigă mult mai bine decât celelalte categorii);
¾ contracte de muncă nesigure datorită relocalizării corporaţiilor sau a filialelor acestora;
¾ dezastrele ecologice datorate sporirii producţiei şi localizării ei în ţări în dezvoltare;
¾ accentuarea traficului cu arme, droguri etc.; se apreciază că cifra de afaceri cu droguri o
depăşeşte pe cea din industria petrolului!;
¾ terorismul.
Proces benefic:
¾ SUDUL, sau cel puţin anumită ţări din SUD au mult de câştigat din accesul sporit la pieţele
din NORD;
¾ reducerea şomajului, inflaţiei etc. datorită (re)locării industriilor în ţări din SUD;
¾ desfiinţarea industriilor demodate şi înlocuirea lor cu unele noi, profitabile.
Au apărut chiar mişcări antiglobalizare, care, în ultimii 10-12 ani, s-au manifestat puternic şi
chiar violent (Seattle, 1999, Genova, 2002 ş.a.).
Procesul globalizării constituie, de fapt, obiectul unor critici de natură diversă:
• Biserica (Religiile) reacţionează împotriva unei ideologii universaliste pe care nu o domină,
ba chiar mai mult o depăşeşte (să nu uităm că toate religiile vor/tind să fie „universale”, aşadar
globale).
• Naţionaliştii se tem de pierderea suveranităţii statului în favoarea unor entităţi politice
superioare sau oculte.
• Sindicatele îşi văd ameninţată poziţia şi flutură spectrul perpetuării şomajului.
• Mişcările ecologiste consideră globalizarea drept un risc la adresa echilibrului planetei.

STN-urile - piloni ai globalizării

Se apreciază că principalele procese care menţin tendinţa globalizării se manifestă în
domeniul producţiei şi serviciilor (în principal financiare), iar forţa promotoare fundamentală este
societatea multinaţională sau transnaţională (STN-ul). Transnaţionalele reprezintă una din
principalele forţe ale mondializării vieţii economice. Strategia lor a fost, în ultimele decenii, foarte
bună, cel puţin în ceea ce le priveşte: valorificarea superioară a oportunităţilor oferite de spaţiul

4
economic global. Practic, acestea au trecut, încă din anii '60-'70 ai secolului trecut la strategia de
raţionalizare a producţiei, vizând în principal exploatarea diferenţialului de costuri (manoperă,
resurse primare etc.) în zonele de implantare: localizarea producţiei în ţări în dezvoltare cu
disponibilităţi de materii prime şi forţă de muncă ieftină sau în ţări/zone care oferă o piaţă sigură de
desfacere a produselor. În plus, începând cu anii '80, strategiile lor s-au diversificat, au apărut
strategii globale de afaceri (marile firme – practic STN-uri – se pun de acord şi fac alianţe strategice
şi cooperări internaţionale).
În ultima vreme asistăm la supremaţia companiilor transnaţionale. Este semnificativ, în acest
sens, faptul că, încă în urmă cu mai bine de cinci ani, mai puţin de 50 de STN-uri controlau peste
40% din comerţul mondial. Astfel de companii controlează în fapt toate aspectele legate de
finanţare, cercetare-dezvoltare, producţie, marketing, management etc., toate acestea fiind
coordonate global, peste puterile şi, uneori, peste interesele statului naţional.
Dar iată şi alte cifre (statisticile se referă, de regulă, la anii 1995-2000) care ne arată că
puterea economică, şi nu numai, a STN-urilor este impresionantă:
• Producţia internaţională realizată, în prezent, de cele peste 60 000 de STN-uri (având nu mai
puţin de 820 000 de filiale în străinătate) cuprinde toate ţările şi domeniile de activitate. (Notă: în
această categorie nu au fost incluse firmele din domeniul financiar-bancar şi al asigurărilor, evaluate
separat în statistici).
• Vânzările globale ale STN-urilor reprezintă mai mult decât dublul exporturilor mondiale. Ele
controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat existente la nivel mondial şi
contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie mondială.
• Un număr relativ mare de corporaţii au vânzări anuale de bunuri şi servicii care depăşesc 100
md $, cum sunt Mitsubishi (Japonia), Exxon, General Motors, Ford, IBM, Mobil (SUA), Royal
Dutch Shell (Olanda şi Marea Britanie), Daimler-Chrysler (Germania - SUA).
• Volumul cifrei de afaceri al unor corporaţii depăşeşte PIB-ul multor state cu economii
avansate. General Motors are vânzări mai mari decât PIB-ul Danemarcei, Ford – decât Norvegia,
Exxon – decât R. Africa de Sud, Royal Dutch Shell – decât Turcia.
• Primele 100 de STN-uri ca cifră de afaceri îşi au sediul central într-o ţară dezvoltată din
punct de vedere economic, 89 dintre acestea aparţinând triadei SUA - Japonia - Uniunea Europeană.
Pentru a înţelege mai bine adevărata „pânză de păianjen” care este un STN, amintesc
următorul caz menţionat în literatura de specialitate: când cineva achiziţionează, cu 20 000 $, un
autoturism considerat un produs american, fabricat de o companie americană (precum un „Pontiac”

5
de la General Motors) sunt puţine şanse ca această persoană (cumpărătorul) să ştie unde pleacă
(ajung) banii pe care i-a dat – 6 000 $ merg în Coreea de Sud (pentru operaţiuni de rutină şi cele
de asamblare), 3 000 $ în Japonia (pentru componentele principale – motor, planetare, componente
electronice), 1 500 $ în Germania (pentru design), 800 $ în Taiwan, Singapore şi Japonia (mentru
micile componente), 500 $ în Marea Britanie (pentru serviciile de reclamă şi marketing) şi circa 1
000 $ în Irlanda şi Barbados (pentru prelucrarea datelor).
Un analist al fenomenului globalizării a găsit, pe spatele unei piese de calculator, următoarea
inscripţie: "Această componentă a fost produsă în Malaysia, Singapore, Filipine, China, Mexic,
Germania, SUA, Thailanda, Canada şi Japonia. A fost produsă în atât de multe locuri diferite, încât
nu putem specifica o ţară de origine".

SLĂBIREA PUTERII STATULUI – NAŢIUNE

Toate studiile şi cărţile închinate fenomenului globalizării amintesc de slăbirea puterii
statului – naţiune sau difuziunea autorităţii statului, dar mai niciunul/niciuna nu explicitează acest
lucru.
Slăbirea autorităţii tuturor guvernelor pe care o resimţim în prezent se datorează
schimburilor tehnologice şi financiare şi integrării accelerate a economiilor naţionale într-o singură
economie de piaţă globală (aceştia fiind factorii fundamentali ai globalizării). Dar, de fapt, înainte
de aceasta, tocmai nereuşita guvernelor a fost cauza liberalizării pieţelor. Voit sau nevoit, guvernele
care eşuaseră în încercarea de a guverna economia naţională, de a menţine scăzută rata şomajului şi
de a susţine creşterea economică, de a reduce deficitul în balanţele de plăţi cu alte state, de a
controla rata dobânzii sau cursurile de schimb valutar, şi-au deschis pieţele naţionale, cedând astfel
presiunilor făcute de organismele financiare internaţionale.
Nu întâmplător, unul dintre cei mai buni analişti ai fenomenului globalizării, britanica Susan
Strange, şi-a intitulat una dintre ultimele cărţi Retragerea statului.
Statul, practic, asigură un cadru de drepturi şi îndatoriri legale, înlăuntrul cărora însă alţii
influenţează din ce în ce mai mult rezultatele. Sau, cum foarte plastic şi semnificativ, spune aceeaşi
Susan Strange: „statele pot să fie, foarte bine, arena, scena sau cupola circului sub care se joacă, dar
asta nu înseamnă că ele mai sunt şi actori principali”.
În concluzie, statele nu mai sunt singurii „actori” pe scena relaţiilor internaţionale şi, uneori,
nici măcar cei mai importanţi. Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai reprezintă, de cele
mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului naţional. Ele negociază cu alte
guverne şi, în acelaşi timp sau mai ales, pe plan intern cu constituenţii lor sociali, pentru a rămâne la
6
putere. Ca urmare, guvernele care au poziţie internă slabă nu pot acţiona la fel de decisiv, pe plan
extern, precum un guvern solid. Poziţiile statelor în negocierile internaţionale pot fi determinate, în
mare măsură, de echilibrul forţelor politice din interiorul ţării.
Faptul că autoritatea statului trece print-o perioadă de difuziune nu este nou. Să nu uităm că
natura statului a fost supusă schimbării cu ocazia marilor revoluţii sociale sau a războaielor, de
exemplu. Elementul de noutate este acela că într-o perioadă relativ scurtă de timp (20-30 de ani),
majoritatea covârşitoare a statelor trece, în acelaşi timp, prin acelaşi fel de schimbări substanţiale.
Mai înainte amintita Susan Strange5 a identificat patru ipoteze majore care susţin afirmaţia
că STN-urile şi nu statele au ajuns să joace rolul principal în determinarea a cine-ia-ce în sistemul
mondial. Who-gets-what în engleză (cine-ia-ce, în română) este echivalentul modului în care se
produce şi repartizează / distribuie bogăţia.
Prima ipoteză: statele şi-au retras în mod colectiv trecuta lor participare la proprietatea şi
controlul asupra industriei, serviciilor şi comerţului, şi chiar asupra îndrumării cercetării şi inovaţiei
în tehnologie. Decizia în legătură cu ce este produs, cum, de către cine şi unde, se îndepărtează tot
mai mult de stat, apropiindu-se de STN (Notă: să ne amintim că aceste prerogative erau
caracteristice statului comunist, ba chiar exacerbate).
A doua ipoteză, privitor la rolul semnificativ jucat de companiile transnaţionale în structurile
de putere, spune că investiţiile făcute de ele au contribuit mai mult decât programele organizaţiilor
internaţionale (finanţate de state) la integrarea economiilor ţărilor (în curs) de dezvoltare în reţeaua
economiei mondiale, la dezvoltarea acestor state şi la creşterea nivelului de trai al locuitorilor lor. Şi
aceasta graţie în primul rând ISD-urilor (Investiţiilor Străine Directe). Exemplul cel mai grăitor îl
constituie spectaculoasa creştere economică a ţărilor din Asia de Sud-Est ("tigrii" şi "leii" asiatici).
Aşadar rolul benefic pentru economiile-gazdă. Muncitorul de azi din Malaysia, de pildă, o duce mult
mai bine şi are perspective mai bune de viitor decât părinţii săi. Lui şi, mai ales, copiilor săi le sunt
deschise noi perspective profesionale.
A treia ipoteză: în extrem de importanta zonă a relaţiilor management – angajaţi, STN-urile
au ajuns să preia de la guverne rolul principal în rezolvarea sau cel puţin supravegherea conflictelor
de interese.
Se impune, aici, o nuanţare. Multă vreme, în ţările occidentale se considera că protecţia
muncitorilor (a angajaţilor) în faţa patronilor este o responsabilitate principală a statului modern. Să
ne amintim, în acest context, de politica New Deal, lansată de preşedintele american Rooselvelt, care

5
Susan Strange, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Editura Trei, Bucureşti, 2002.

7
a dus la reglementări naţionale stricte, garantând drepturile muncitorilor de a se organiza în scopul
apărării intereselor lor şi a veniturilor. De asemenea, în Japonia şi multe ţări occcidentale, statul a
iniţiat şi supervizat înţelegeri de tip corporatist, prin care interesele muncitorilor (angajaţilor) erau
reconciliate cu cele ale patronatului şi investitorilor şi cu strategiile generale ale guvernului. Astăzi
situaţia s-a schimbat. Din ce în ce mai multe înţelegeri în această direcţie se fac în interiorul firmei.
Statul, practic, şi dacă ar vrea, nu prea mai poate rezolva mare lucru (Notă: la noi, oamenii încă mai
cred că Preşedintele ori Guvernul trebuie să intervină oricum şi oricând în conflictele de muncă).
A patra ipoteză: firmele transnaţionale, prin internalizarea pieţei, escamotează politicile de
impozitare, precum şi de altă natură ale statelor. Or, după cum se ştie, impozitarea este punctul cel
mai direct de intervenţie dintre guvern şi cetăţeni, dintre stat şi economie. De altfel, încă din cele
mai vechi timpuri conducătorii (guvernanţii) au căutat modalităţi prin care să-i facă pe cetăţeni să
plătescă pentru costurile guvernării, iar aceştia, la rândul lor, au încercat – şi nu de puţine ori au şi
reuşit! – să evite să fie impozitaţi. La fel şi STN-urile.
Multă vreme puterea companiilor transnaţionale s-a limitat la acţiuni indirecte, informale,
discrete. În ultimul timp, influenţa lor se instituţionalizează prin legitimare oficială sau se exercită,
tot mai mult, în sfera acţiunii directe, deschise. Americanii au fost primii care, în delegaţiile
guvernamentale pentru negocierile purtate în cadrul GATT (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ) şi al succesorului său, OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului, 1995), apoi şi în alte
cazuri, au inclus reprezentanţi ai marilor corporaţii.

Statul-naţiune şi structurile euro-atlantice

Încercăm, în cele ce urmează, să prezentăm, pe scurt, "soarta" statului-naţiune în două dintre

cele mai reprezentative blocuri militare (NATO) şi economice (Uniunea Europeană) din lume, în
prezent, cu relevarea perspectivelor pe termen scurt şi mediu.

Uniunea Europeană
Integrarea europeană, proces cu o dinamică specifică, nu poate fi disociat de fenomene mai
cuprinzătoare, între care în primul rând globalizarea: mondializarea schimburilor, intensificarea
competiţiei între industrii, între servicii, globalizarea reţelelor financiare etc. În acest mediu în
continuă schimbare, procesul integraţionist european poate fi considerat ca o adoptare a statelor
membre la o nouă realitate: acceptarea punerii în comun a suveranităţii pentru a atinge, la un nivel
superior – cel al Uniunii – o mai mare independenţă şi o marjă mai largă de acţiune.

8
 Construcţia europeană nu desfiinţează statul-naţiune, dar cere din partea acestuia o
examinare în profunzime a statutului şi rolului său. Pentru statele-naţiune europene, aceasta este o
încercare dificilă, care pune în discuţie toate echilibrele: între interior şi exterior, între centru şi
periferie, între stat şi societate.
Uniunea Europeană a dobândit un potenţial considerabil. Cu o populaţie de circa 380
milioane de locuitori (în 2004), este în prezent cea mai mare putere comercială a lumii şi a doua
mare putere industrială şi ca volum total al PIB-ului, după SUA (în ultimii doi ani, 2004-2005, se
apreciază că a egalat SUA). Deţine peste 20% din comerţul mondial, exportă cu 60% mai mult decât
SUA şi de două ori mai mult decât Japonia (aceasta ocupând locul 2 pe Glob ca volum al PIB-ului).
Importul se situează la acelaşi nivel cu SUA şi este de trei ori mai mare ca al Japoniei.
Cu toate că trece printr-o criză economică puternică şi nu s-au găsit, încă, soluţii asupra
multor probleme de natură economică şi socială sau în materie de apărare, politică externă şi de
securitate comună, UE poate fi considerată un model de cooperare între state, o organizaţie în care
interesul naţional se îmbină armonios cu intersul comunitar, un model de sistem democratic
internaţional „autotransformabil”, un model economic şi politic deschis, care şi-a demonstrat
capacitatea de a furniza stabilitate social-politică şi resurse pentru a asigura cetăţenilor europeni un
standard de viaţă civilizat.
În Europa se observă două megatendinţe contradictorii: pe de o parte o aprofundare a
integrării, determinată tocmai de fenomenul globalizării şi în special de integrarea pieţelor
financiare, iar pe de altă parte o accentuare a promovării intereselor naţionale. Dacă integrarea
pieţelor, deci dimensiunea economico-financiară care diluează semnificativ suveranităţile, este mai
uşor digerabilă, în schimb renunţarea, chiar şi parţială, la deciziile naţionale privind securitatea şi
politica externă, sunt mult mai greu de acceptat. Acest fapt creează, de altfel, dificultăţi suplimentare
în realizarea unei politici de apărare şi securitate comune.
Făcând speculaţii, am putea spune că şi acesta este tot un efect al globalizării: fiind încă
percepută la nivel economic, aceasta a impus sau a accelerat concertarea forţelor economice.
x
x x
Din punct de vedere metodologic, în trecerea analizei de la economia naţională la economia
globală, pentru a micşora această distanţă este nevoie de un element intermediar. Economia
naţională, deşi rămâne unitatea clasică de analiză a economiei politice, nu mai este pe deplin
relevantă atunci când lucrurile sunt privite în context regional. Pieţele olandeză, daneză – şi
enumerările ar putea continua – nu mai au relevanţă ca unităţi de analiză economică, dacă nu sunt
9
integrate "pieţii europene". Pieţele daneză, olandeză nu (mai) există. Există doar piaţa unică
europeană! De aceea, apreciază specialiştii, "între economia naţională şi economia globală elementul
(veriga) de analiză intermediară o constituie uniunea comercială (blocul comercial), care realizează
o integrare la nivel regional a economiilor naţionale dintr-o anumită arie. Piaţa globală este
constituită din agregatul blocurilor comerciale (pieţele regionale). Uniunea Europeană, ASEAN,
NAFTA sunt câteva exemple de astfel de blocuri comerciale, cu un grad mai ridicat sau mai scăzut
de integrare regională"6. Realizarea unor asocieri regionale din raţiuni economico-comerciale este
specifică anilor ’60-’70 (crearea Pieţei Comune) în Europa şi anilor ’80 în Asia de Sud-Est ("tigrii"
şi "leii" asiatici).
După încetarea Războiului Rece, în Europa tendinţa este aceea a depăşirii stadiului integrării
pe baze pur comerciale şi trecerea la crearea unui fundament politic pentru întocmirile cu bază
economică de până acum. Tratatul de la Maastricht este acela care încearcă să creeze puntea de
legătură între Europa economică (reală) şi Europa politică (virtuală). La mijloc se află statul
naţional. Economic, condiţiile pentru a lărgi şi adânci integrarea sunt dintre cele mai propice.
Cultural însă, naţiunile europene îşi reafirmă identitatea. Competiţia economică globală – mereu
ajungem la globalizare ! – presează asupra unificării europene. Ca urmare, politic, elitele naţionale
europene sunt puse în faţa unei mari provocări. Şi aceasta deoarece aspectele politice sunt cel mai
dificil de gestionat, întrucât aduc atingere noţiunilor de stat, suveranitate, reprezentativitate etc. Din
punct de vedere politic, pe fondul procesului de integrare, statul naţional este supus unor presiuni
crescânde, el se redefineşte, Europa luând din nou iniţiativa în acest sens. Expresia tuturor acestor
tensiuni şi tendinţe este, de fapt, transferată proceselor de regionalizare.

NATO
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este, evident, cel mai important pact militar de
pe Glob.
Dispariţia, în 1989, din mediul de securitate internaţional a Tratatului de la Varşovia şi,
respectiv, a Uniunii Sovietice, în 1991, ca actor real, a însemnat aparent pentru NATO pierderea
principalei raţiuni de a fi, organizaţia cunoscând în perioada imediat următoare o anumită criză
identitară. Pe lângă vocile ruseşti care clamau că menţinerea NATO ar fi semnul unei continuări a
Războiului Rece cu Federaţia Rusă, ca moştenitoare a URSS, au existat chiar şi analişti şi oameni
politici occidentali care au considerat că organizaţia şi-a îndeplinit scopurile primordiale pentru care

6
Ionel-Nicu Sava, Globalizare şi regionalizare în Europa. Europa Centrală în procesul integrării europene, în volumul
"Geopolitica Uniunii Europene", Universitatea Bucureşti, 2003.

10
a fost creată, şi prin urmare ar trebui desfiinţată. Între aceştia, chiar Secretarul de Stat american din
acea perioadă, Warren Cristopher, pleda în acest sens, subliniind că interesul strategic american ar
trebui schimbat de la scena euro-atlantică la Asia-Pacific. Era clar că se impunea iniţierea unei
reformulări şi reconceptualizări a organizaţiei.
Principalul avantaj al sistemului bipolar consta în stabilitate şi predictibilitate. În schimb, în
noul context, riscurile potenţiale la adresa securităţii internaţionale vor fi non-tradiţionale, mai puţin
previzibile şi mai greu de gestionat. Ca urmare, se impunea o schimbare a doctrinei militare a
statelor membre, precum şi a strategiei militare a Alianţei. "Alianţa – afirmă analistul Lawrence S.
Kaplan – s-a dezvoltat în ceva mult mai profund decât prevedea misiunea sa iniţială de apărare
colectivă. Ea a supravieţuit prefacerilor din anii '90 şi şi-a demonstrat capacitatea de a se reinventa
pentru a face faţă provocărilor noului secol"7.
Ca şi Uniunea Europeană a avut, mai întâi, reţineri, după evenimentele din Europa Centrală
şi de Est de la graniţa ultimelor decenii ale secolului XX. A cunoscut o extindere limitată abia în
1997, cu ocazia summit-ului de la Madrid, când au fost invitate să se alăture Alianţei trei state:
Cehia, Polonia şi Ungaria. În schimb, cinci ani mai târziu (summit-ul de la Praga din noiembrie
2002), în ciuda vehiculării o vreme (mai ales în anii 1997-2001) a ideii de extindere tot limitată,
NATO a cunoscut cea mai substanţială lărgire, fiind invitate nu mai puţin de şapte state: România
(pe care analiştii o lăsau de regulă în afara Alianţei, în perioada amintită), trei state foste membre ale
Uniunii Sovietice (Estonia, Letonia şi Lituania) -o premieră în domeniu-, Bulgaria, Slovacia şi
Slovenia. "Putem spune cu deplină convingere – a declarat, cu această ocazie, lordul George
Robertson, secretarul general NATO – că va creşte puterea, coeziunea şi vitalitatea NATO şi că nu
este îndreptată împotriva nici unui interes al ţărilor partenere. Este o decizie crucială şi importantă,
la care aliaţii au ajuns în ultimele luni". Lordul Robertson se referea, de fapt, la Rusia, când vorbea
despre "ţările partenere", cu care NATO are unele structuri comune.
Menţinerea NATO – apreciază cunoscutul analist politic Zbigniew Brzezinski8 – este vitală
pentru conexiunea transatlantică, dar, în acelaşi timp, un rol mai mare de decizie şi implicare acordat
statelor europene şi în special Franţei ar sluji mai bine scopului de autodefinire a Europei; deşi
aceste consideraţii au fost făcute în urmă cu şase ani (în lucrarea "Marea tablă de şah"), spinoasa
problemă "Franţa" a rămas nerezolvată (după cum se ştie, Franţa nu mai participă activ la structurile
NATO, condiţionând aceasta de acordarea comenzii flancului sudic). "În ceea ce priveşte Franţa –

7
Lawrence S. Kaplan, Primii 50 de ani ai NATO, în "50ème Anniversaire – 50th Anniversary NATO 1949-1999
OTAN", NATO Review.
8
Zbigniew Brzezinski, 2000, op. cit.

11
îşi continuă demonstraţia Brzezinski – dilema centrală a politicii americane va continua să fie cum
va fi momită aceasta să se integreze mai profund politic şi militar fără a compromite prin aceasta
legătura americano-germană, iar în ceea ce priveşte Germania dilema constă în aceea cum poate fi
exploatată încrederea SUA în rolul conducător al Germaniei într-o Europă atlanticistă fără a trezi
nelinişte în Franţa, în Marea Britanie, ca şi în alte state europene". Aparent aceste lucruri nu au
legătură cu tema în dezbatere. Să nu uităm însă că, dincolo de apartenenţa celor trei ţări menţionate
(Germania, Franţa, Marea Britanie) atât la Uniunea Europeană, cât şi la NATO, ele se înscriu între
cele mai dezvoltate state ale lumii şi loc de domiciliere a unora dintre cele mai importante societăţi
transnaţionale şi, totodată, au viziuni diferite privind viitorul Uniunii Europene şi NATO, viziuni ce
derivă şi din modul în care văd păstrarea rolului statului-naţiune.
Şi încă o apreciere a aceluiaşi analist: "scopul geopolitic central al Americii în Europa poate
fi rezumat foarte simplu: este acela de a consolida printr-un parteneriat transatlantic veritabil capul
de pod al SUA pe continentul eurasiatic, astfel încât o Europă în curs de lărgire să poată deveni o
trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a ordinii internaţionale democratice şi de
cooperare". Aşadar, în viziunea analiştilor şi politicienilor americani, Europa (practic Uniunea
Europeană) este văzută ca principalul cap de pod geopolitic al SUA în Eurasia, miza geostrategică a
Americii pe continentul european fiind enormă. Spre deosebire de legăturile Americii cu Japonia,
alianţa atlantică întăreşte influenţa politică şi puterea militară americană în mod direct asupra zonei
continentale a Eurasiei. În stadiul actual al relaţiilor dintre America şi Europa, când naţiunile
europene aliate încă depind foarte mult de protecţia SUA în materie de securitate, orice extindere a
sferei Europei devine automat şi o extindere a sferei de influenţă directă a Americii. Şi invers, fără
legături transatlantice strânse, întâietatea Americii în Europa s-ar estompa.
Trebuie să facem o precizare. De regulă atunci când vorbesc de "întărirea" Europei, analiştii
americani se referă, de fapt, la NATO, nu şi la Uniunea Europeană. Nici chiar Zbigniew Brzezinski
nu vede altfel lucrurile, trei ani după publicarea cunoscutei cărţi ("Marea tablă de şah")
manifestându-se deschis, într-un articol, împotriva accentuării caracterului politic al Uniunii
Europene, etichetând cunoscuta asociaţie regională drept "Uniunea Europeană SA" (societate pe
acţiuni!)9.

9
Zbigniew Brzezinski, Comment l'Amérique doit vivre avec la nouvelle Europe, Commentaire, no. 91/automne 2000.

12
 ROLUL G7 / G8 PE SCENA GEOPOLITICĂ
Din G7 (Grupul celor mai industrializate şapte ţări), devenit între timp G8 (ca urmare a
acceptării Rusiei ca membru cu drepturi depline), numai două ţări nu fac parte din vreo structură
euro-atlantică, respectiv Japonia şi Rusia; SUA şi Canada fac parte din NATO. Când se vorbeşte de
G7 / G8, în mod frecvent se aplică sintagma «guvernarea globală».
Accentuarea procesului de globalizare necesită eforturi de a găsi soluţii pentru un
management viabil al noului sistem al relaţiilor internaţionale. Întrucât încercările de a realiza acest
management prin diverse aranjamente la nivelul statelor naţiune sau la nivel regional au eşuat, se
pare că cea mai bună soluţie este exercitarea unei guvernări la nivel global. Desigur se poate vorbi
despre încercări de exercitare a guvernării globale pe tot parcursul secolului XX, începând cu Liga
Naţiunilor, însă precipitarea evenimentelor politice de la sfârşitul mileniului al II-lea a determinat o
acutizare a necesităţii de a găsi cea mai bună formulă pentru exercitarea acestei funcţii. Sfârşitul
Războiului Rece a dus, după cum se ştie, la eliminarea divizării sistemului global între Occidentul
democratic, Estul comunist şi Sudul nealiniat şi la apariţia unei cerinţe de securitate umană
transnaţională de tip nou, umanitatea nemaifiind satisfăcută de securitatea statului naţional. În acest
context, se pare, potrivit anumitor analişti, că preocuparea de a găsi cea mai bună formulă de
management al unui sistem internaţional globalizat cade în sarcina G7/G8 (SUA, Canada, Japonia,
Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Rusia).
Distribuţia geografică a "celor mai industrializate" ţări ale lumii scoate în evidenţă NORDUL
dezvoltat, unde sunt situate toate ţările membre G8, în timp ce SUDUL nu are nici un reprezentant
în acest "club". În legătură cu acest grad al reprezentativităţii mondiale se aud din ce în ce mai multe
voci care pretind dreptul de a avea loc la masa celor "care decid destinul lumii".
Deşi relativ bine reprezentată, nici chiar Europa unită nu este mulţumită de excluderea altor
ţări membre UE, precum Italia, Spania ş.a., care prezintă un grad relativ asemănător al dezvoltării
economice şi industriale. De asemenea ţări precum China şi India doresc un loc în cadrul grupului,
în virtutea cel puţin a ponderii populaţiei în totalul mondial (împreună mai mult de o treime din
populaţia planetei), dacă nu şi în privinţa contribuţiei în anumite domenii economice, dar
posibilitatea acceptării lor reprezintă un adevărat "tabu".
Forţa economică a Grupului este uriaşă. Este suficient să menţionăm că, deşi reprezintă mai
puţin de 1/7 din populaţia mondială (mai exact 13,9%), asigură mai mult de 2/3 din PIB-ul mondial
(67,5%); chiar şi fără Rusia, asigură uşor peste două treimi din PIB-ul planetei (66,7%).

13
 Ca un paradox, deşi sunt numite cele mai „industrializate” ţări ale lumii, industria nu
participă decât cu circa 30% la formarea PIB-ului, cea mai mare pondere având-o sectorul terţiar
(peste 65% în toate ţările membre, mai puţin Rusia, în care se apropie totuşi de 60%).
Aş mai aminti doar încă un alt element al forţei grupului G8: cele opt ţări deţin aproape 50%
din voturile Băncii Mondiale şi ale FMI (mai exact 42,97% şi, respectiv, 45,71%), putând astfel,
practic, să controleze agenda acestor organisme şi politicile adoptate. Numai SUA deţin peste 15%
din voturile ambelor organizaţii (16,44% şi, respectiv, 17,11%) şi, dacă amintim faptul că orice
modificare a mandatului sau structurii instituţiilor în cauză necesită 85% din voturi, rezultă că marea
superputere poate aplica reforme în mod unilateral în acestea.

14