I.

RENASTERE
1. Definitie.
2. Contextul socio-cultural si istoric european.
3. Domenii ifluentati de Renastere
4. Tari in care se remarca Renasterea.
5. Mari personalitati si opere.
6. Renasterea in Romania.
7. Arhitectura renascentista in imagini.
8. Concluzii.

II. BIBLIOGRAFIE
1.Definitie
RENAȘTEREA este o epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii
generale, secolele XIV-XVI, perioada de tranziţie de la societatea
medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut
mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general
european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul
societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de
etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.
Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de
vest meridională, după care, gradual, atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se
în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de
plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a
peninsulei: aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această
arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și
educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici.

În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea

pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu
excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă
vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care
încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca
Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da
Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi
cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii
cucerite, procesul acumulării capitalului.
Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent
şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi
filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de
„renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă
perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia
se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii
medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă,
optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre.
Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de
desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului
universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci,
Michelangelo sau Dürer.

Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele
naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a
noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană
celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate
pentru hegemonie dispare.
Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea
a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o
concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în
literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această
epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe
aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt:mecanica cerească
şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare
ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o
lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune
bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă
mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A.
Vesaliu spune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui.
Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice;se răspândesc armele de foc, se
dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de
corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenţia
tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17).
FILOZOFIA
În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o
orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi
dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice
antice. Gânditorii Renaşterii au apelat la stoicism pentru a crea o morală
independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe
raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei”
(„sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L.
Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii
Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la
Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură,
dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului,
concepţie care a influenţat arta Renaşterii. Neoaristotelicienii de la
Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina
Stagiritului (P. Pomponazzi).
Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea
demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T.
Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent
păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da
Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepţia
despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea
unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G.
Bruno);concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale
(Paracelsus). Filozofia Renaşterii culminează cu concepțiile legate nemijlocit de
ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării
experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului
determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).
 LITERATURA
Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante a
promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist.
Creaţia prin excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a
unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre
modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură,
bogăţia eului, Boccaccio pune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi
popular, exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de
Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto şi Torquato Tasso au cultivat
o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie
populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi.

ISTORIOGRAFIA
Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii,
încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social
şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini).
Umanismul renascentist a avut ecouri puternice şi în ţările Europei Centrale
(istoricul A. Bonfiniîn Ungaria, marele pedagog J.A. Komenskyîn Cehia, gânditorul
A. Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.)
 ARHITECTURA SI ARTE PLASTIECE

În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în

Italia în sec. XV. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-
au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au
deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat
noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii
obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea
ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini,
Leonardo da Vinci, A. Dürerş.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseţii (de
structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor
ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.).
În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea,
echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a evoluat
de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care
semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi
pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura
murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de
postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura
cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi
textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.
Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu
dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. XV s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B.
Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. XVI s-a
dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo),
desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din Florenţa).

împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della

Quercia, Verocchio, Luca della Robbiaş.a.). În sec. XVI, Michelangelo realizează deplina
dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse.

În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în
pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua
jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar
pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul
picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo
Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano,
Veronese, Tintoretto.

Artele decorativeau atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi genoveze,
majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a
fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16).
 MUZICA
In muzică, Renaşterea începe în sec. XIV, prelungindu-se până spre sfârşitul sec.
XVI. Influenţa Renaşterii se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova
florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar
muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia
sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante şi Petrarca e tălmăcită în muzică de
Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este
madrigalul. În Franţa, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G.
Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritului Renaşterii. În şcoala
franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenţii
idealului estetic al Renaşterii, întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă
individuală caracterizează influenţa Renaşterii în lucrările maeştrilor stilului
cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa şi C. de Rore). În muzica şcolii veneţiene
(Andrea şi Giovanni Gabrielli şi A. Willaert) se observă diminuarea rolului
polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în
Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale,
exprimă atât în lucrările laice, cât şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător,
umanismul Renaşterii. În epoca Renaşterii apar primele suite şi sonate
instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia genului inovator al operei, iar
în domeniul muzici corale de ample proporţii, cantata şi oratoriul.
Din Italia, Renașterea se răspândește și în alte țări din Europa
apuseană. Învățați, artiști, negustori sau meseriași călătoresc în
orașele italiene și se întorc în Franța, Flandra sau în zona hanseatică nu
numai cu noi cunoștințe, dar și cu un alt gust în artă și în modul de
viață. Declinul feudalismului și centralizarea puterii politice deschid
calea schimbărilor culturale, sociale și economice. Spre deosebire de
Italia, unde se cultivă limbile latină și greacă, în țările vest-europene,
sub influența protestantismului, se folosesc limbile naționale, fapt
care contribuie la formarea noilor state naționale - caracterizate
printr-un limbaj unitar.
 FRANTA
În Franţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia
lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare.
Clémont Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi
contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană.
Arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. XVI la Curtea regală, primele ei elemente
apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec. XVI). Castelele de pe Loara reprezintă
sinteze între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de
la Fontainebleau. Apare stilul original al Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre,
construită de arhitectul P. Lescot, şi opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice
se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi François
Clouet ş.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B.
Palissy).
 SPANIA
În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai
cărei reprezentanţi au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas
Francisco Gómez ş.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este
strălucit valorificat de Cervantesîn „Don Quijote”, primul roman al literaturii
moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoëscuprinde, alături
de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii.
Influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau
prin formarea unor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.).
 GERMANIA
În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von
Hutten, Hans Sachsş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu
Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea
unităţii naţionale. Cărţile populare care au circulat în sec. XV-XVI („Burghezii din
Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în
mase a spiritului Renaşterii.
Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. XV şi în prima jumătate a sec. XVI numai în
câteva oraşe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie,
fondul tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă
renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în
opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr şi L. Cranachse remarcă o eliberare sub
semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor
concepţii artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privinţă reprezentativă.
 ANGLIA
În Anglia, Renaşterea este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte
dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii modern.

TARILE DE JOS
În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. XV în pictura fraţilor Van Eyck, a lui
Memlingetc. În arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. XVI, sub influenţa artei
italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioşi tradițiilor
populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H.
Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden).

ESTUL EUROPEI
În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii se manifestă mai ales în arhitectură. În
Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin capela funerară a
Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin
Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar
în Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu
faţete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara.
 LEONARDO DA VINCI
Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise),
cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al
Renașterii italiene din perioada de apogeu a acesteia.[1] Spirit universalist: pictor,
sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist
și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din
întreaga istorie a omenirii.[2] Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus
amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit
animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără
precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei
mai mari pictori din istorie. Deși se fac speculații asupra metodelor sale empirice de
studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât
misterioasă.[3] Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor.
Leonardo Da Vinci: portrete
Gioconda (ital.: La Gioconda) sau Mona Lisa
este o pictură celebră a lui Leonardo da
Vinci, realizată în anii 1503-1506,
reprezentând o femeie cu expresie
gânditoare și un surâs abia schițat. Mona
este prescurtarea cuvântului Madonna
(Doamna). Este considerată cea mai
renumită operă din istoria picturii. Puține
alte tablouri au fost atât de mult reproduse
sau discutate. În prezent tabloul este expus
la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracția
principală pentru orice vizitator.

Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de

plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Natura
imaginii redate a făcut subiectul a
nenumărate interpretări. În general, se
poate spune că vivacitatea și ambiguitatea
fizionomiei Giocondei se datorează
procedeului de pictură „sfumato”, dând
tabloului un aer misterios. Caracteristica
principală a portretului este surâsul
enigmatic.
Cina cea de taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci,
realizată pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza din Milano, una din cele mai celebre picturi din
istoria universală a artelor, se găsește în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie
din Milano.
Lucrarea măsoară 460 x 880 cm și a fost executată în tempera și ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos,
în perioada cuprinsă între 1494 și 1497. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Cristos,
așa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), redând reacțiile diferite ale apostolilor săi, după ce
Isus anunțase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Forma definitivă a fost precedată de studii
amănunțite, schițele corespunzătoare s-au păstrat și se găsesc în Muzeul Albertina din Viena, la
"Accademia" din Veneția și în "Royal Library" din castelul Windsor.
Omul Vitruvian este un desen al lui
Leonardo da Vinci, realizat în jurul anului
1490. Este însoțit de notițe bazate pe
lucrările arhitectului Vitruviu. Desenat în
cerneală pe hârtie, zugrăvește un om în
două poziții superimpozante, cu brațele și
picioarele despărțite, și înscris într-un cerc
și un pătrat. Desenul și textul sunt uneori
denumite Canoanele Proporțiilor sau,
rareori, Proporțiile Omului. Este păstrat la
Gabinetto dei disegni e stampe din cadrul
muzeului Gallerie dell'Accademia, din
Veneția, Italia, având numărul de referință
228. Precum majoritatea lucrărilor pe
hârtie, este expus publicului doar ocazional.

Desenul este bazat pe corelațiile dintre

proporțiile umane ideale și geometrie,
descrise de arhitectul roman Vitruviu în
Cartea a III-a tratatului său de architectura.
Vitruviu a descris corpul uman ca fiind sursa
principală de proporții din cadrul ordinelor
clasice ale arhitecturii. El a determinat că
trupul ideal ar trebui să aibă o înălțime de
opt capete. Desenul lui Leonardo este
tradițional denumit în onoarea arhitectului.
Buna Vestire.
Botezul lui Hristos.
Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie
1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18
februarie 1564, Roma) a fost, alături de
Leonardo da Vinci, cel mai important
artist în perioada de vârf a Renașterii
Italiene. Geniul său universal este
deopotrivă oglindit de pictură, desen,
sculptură și arhitectură. A scris și poezii,
în special în genul sonetului și
madrigalului. A fost unul dintre cei mai
importanti “patroni ai artelor” din
Europa
Fresca Judecata de Apoi acopera peretele de est al Capelei Sixtine. La vremea cand a fost realizata era cea mai
mare pictura din lume. A fost comandata de papa Paul al III-lea, cel mai insemnat patron al lui Michelangelo
din ultimii sai ani de viata, fiind dezvelita la 31 octombrie 1541, la 29 de ani dupa ce frescele de pe plafon ale
artistului au fost arate lumii intregi.
David este o sculptură, capodoperă a Renașterii,
creată între 1501 și 1504 de artistul italian
Michelangelo. Este o statuie de marmură albă
care măsoară 4,34 metri (5,17 metri împreună
cu soclul)[1][2] a unui bărbat nud. Statuia îl
reprezintă pe eroul biblic David. Statuia a fost
realizată dintr-un bloc de marmură albă de
Carrara, abandonată după eșecul altor
sculptori. Michelangelo a știut să profite din
plin de strâmtimea blocului de marmură și să
forțeze unul din defecte (o spărtură în care
artistul a săpat spațiul dintre brațul drept și
tors) în favoarea sa. Michelangelo l-a
reprezentat pe David cu praștia în mână, chiar
înainte de lupta cu Goliat. Inițial plasat în fața
clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria,
originalul se află, din 1873, expus la Galleria
dell'Accademia din Florența.

Pentru a fi ferită de intemperii și acte de

vandalism, statuia a fost îndepărtată din piață în
1873, și relocată în Galleria dell'Accademia. O
replică a statuii a fost amplasată în 1910 în
Piazza della Signoria.

Blocul de marmură din care Michelangelo l-a

sculptat pe David fusese extras din carierele de
la Carrara
Din toate imaginile de pe plafonul Capelei Sixtine, aceasta e cea mai mare realizare a lui
Michelangelo. Vasari a descris personajul lui Adam ca unul "a carui frumusete, postura si
contururi sunt atat de perfecte incat pare ca a fost creat de Supremul Creator insusi si nu de
pensula unui muritor de rand". Efectul vizual datorat spatiului dintre degetele celor doua
personaje, Adam si Creatorul sau, este asemanator cu cel al unui curent electric. Se creaza o
tensiune dinamica, privitorul fiind aproape capabil sa distinga fluxul energiei divine care trece
prin acel spatiu, dand viata primei fiinte umane.
Pietà este o sculptură creată în anii 1498 -
1499 de artistul Michelangelo Buonarroti.

În prezent această capodoperă de o valoare

inestimabilă a sculpturii renascentiste se
află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este
singura lucrare semnată de Michelangelo.
Semnătura poate fi văzută pe centura care
îi încinge pe diagonală pieptul Fecioarei.

Statuia a fost realizată pentru cardinalul

francez Jean de Billheres, care fusese
repartizat în Roma. Statuia a fost făcută ca
monument funerar al cardinalului, dar a
fost mutată în prima capelă pe partea
dreaptă de la intrarea în bazilică, în secolul
XVIII, unde se găsește actualmente.

Această faimoasă operă de artă o

întruchipează pe Fecioara Maria ținând în
brațe trupul lui Iisus după crucificare.
Această temă este de origine nordică,
populară la vremea respectivă în Franța,
însă nu și în Italia. Interpretarea dată de
Michelangelo lui Pietà este unică. Este o
lucrare de o deosebită importanță întrucât
împletește idealurile de frumusețe
renascentiste cu cele naturaliste.
Sfanta Familie.
Plafonul Capelei Sixtine.
Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau
Raffaello (n. 28 martie sau 6 aprilie 1483,
Urbino – d. 6 aprilie 1520, Roma) a fost un
pictor și arhitect de seamă al Renașterii
italiene, unul din cei mai mari artiști ai
tuturor timpurilor, iar moartea sa
prematură a pus capăt unei cariere
excepționale.

Din tinerețe, Rafael a crescut în bogata

atmosferă a culturii umaniste a Renașterii.
A slujit această cultură și s-a slujit de ea,
pentru ca, în final, să devină unul dintre cei
mai iluștri reprezentanți ai ei.

Rafael a lăsat în urma sa o operă

impresionantă. Încă în timpul vieții a fost
considerat unul din cei mai mari artiști ai
epocii, deși a avut o viață scurtă.
Scoala ateniana.
“Schimbarea la faţă a Domnului” este
ultima lucrare pe care Rafael a pictat-o
înainte de a muri, lăsînd-o
neterminată, aceasta fiind desăvîrşită
de Giulio Romano şi Gianfrancesco
Penni. Tabloul a fost comandat în anul
1517 de cardinalul Giulio de Medici şi
se află astăzi în Pinacoteca Vaticanului.

Personajele surprinse într-o perpetuă

mişcare derutantă, aparent
dezordonată, sînt asemeni nouă,
rămînînd întrebătoare şi nedumerite în
faţa minunii lui Hristos. Imaginea
plastică este grăitoare, chiar dacă nu
este icoană în rigoarea ei tradiţională,
însă are suficiente elemente care ne
cheamă la sfinţenie, la rugăciune, la
apropierea de harul lui Dumnezeu ce
se face prezent la fiecare participare la
sfintele Taine şi slujbe ale Bisericii.
Stanza della Segnatura.
Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di
Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445,
Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost
un pictor italian, unul din cei mai mari
reprezentanți ai Renașterii italiene.
Frumusețea și grația figurilor create de el,
precizia liniilor și redarea mișcării fac din
lucrările sale o operă ce simbolizează
pictura epocii. Caracteristic artei lui
Botticelli este și faptul că figurile pictate de
el prezintă profunde sentimente umane.
Personajele sale cu chipuri ușor
melancolice au, în general, o expresie
visătoare, Botticelli ne apare ca un
cercetător atent al sufletului omenesc.
Operele sale, inspirate de teoriile
neoplatonice ale lui Marsilio Ficino,
animator al "Academiei Florentine", atestă
sensibilitatea deosebită și bogata viață
lăuntrică a artistului.
Nasterea lui Venus.
Compoziția Primăvara este o operă fină și complexă, care radiază frumusețe și o grație aparte. Figura centrală
este Venus în jurul căreia se grupează celelale personaje: Primăvara împrăștiind flori, lângă ea Flora și Zefirul,
la stânga cele Trei Grații și zeul Mercur cu caduceul, deasupra lor Cupidon. Privitorul are impresia că spațiul
pictural este o scenă de teatru, foarte la modă în epoca Renașterii.
Durante degli Alighieri (Dante Alighieri; n. mai 1265,[1][2][3][4][5]
Florența, Republica Florentină[*][6] – d. 14 septembrie 1321,[1][2]
Ravenna, Statele Papale[7]) a fost un poet și filozof italian, om politic
florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al
„Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este
primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai
înalt grad”).

„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o

față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des,
totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni
Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în

evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund
impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca
figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază
prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă
biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella),
studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino . Se știe că în
1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la
renumita Universitate din acest oraș.
Poemul său tripartit Divina Comedie
(Infernul, Purgatoriul, Paradisul)
cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru
fiecare parte, a fost, este și va rămâne o
capodoperă care, la vremea ei, a zguduit
lumea din temelii.

Însă singularitatea sa o situează fără drept

de apel, chiar și după atâta amar de vreme,
printre scriiturile cele mai puternice, vii și
vibrante cu care a luat avânt literatura
italiană.

Divina Comedie nu este o creație tipic

medievală ce respectă cuminte și neabătut
preceptele moralizatoare, cu puternice
valențe religioase, ci probează și destulă
disidență față de ceea ce se scria la vremea
respectivă, prin concretețea imediată a
dramatismului realității poemului. Alighieri
și-a numit opera simplu, Comedia, până
când umanistul și poetul Giovanni
Boccaccio îi adaugă atributul de „divină” în
semn laudativ față de măreția celor scrise.
Giovanni Boccaccio (n. 1313 — d. 21
decembrie 1375, Certaldo/Florența) a
fost un poet și umanist italian. Cu
povestirile sale reunite în Il Decamerone
(„Decameronul”, 1470) a influențat nu
numai dezvoltarea literaturii italiene, dar
a și creat modelul genului de nuvelă,
reluat în creația multor scriitori
europeni.
Decameronul a fost scris in anii
misiunilor primite din partea
Florentei intre 1348 si 1353. Este
opera de maturitate a lui Boccacccio
si una din capodoperele literaturii
europene; ea inaugureaza un intreg
sector al genului epic modern,
anume nuvela, fixandu-i structura,
tematica si finalitatea, si isi pastreaza
pana azi actualitatea prin virtutea
geniului narativ de neconfundat al
autorului. Decameronul a devenit de-
a lungul secolelor prototipul unei
anumite literaturi epice la a carei
reusita au contribuit in mod egal:
varietatea subiectelor, multimea
personajelor, a locurilor si a
intamplarilor semnificative, in fine,
prezenta in opera a lumii reale, fara
restrictii de moravuri si fara
transfigurari doctrinare; realismul
clasic isi are inceputul in aceasta
opera.
Francesco Petrarca (n. 20 iulie 1304, Incisa/
Arezzo - d. 19 iulie 1374, Arquà/Padova) a
fost un prozator, poet și umanist italian din
secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți
poeți lirici ai literaturii italiene. În special
forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în
afara spațiului de limbă italiană, influențând
lirica europeană ("Il Petrarchismo"). Pe lângă
cunoașterea profundă a autorilor clasici și a
limbii latine, operele sale scrise în "volgare"
au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea
limbii italiene vorbite într-o limbă literară.
Prin convingerea sa asupra strânsei legături
între cultura clasică și învățătura creștină,
Petrarca a contribuit la dezvoltarea
umanismului european, care reunește aceste
două idealuri. Alături de Dante Alighieri,
Petrarca este unul din principalii precursori ai
Renașterii.
Rime in vita e morta di Madonna Laura (1336-1369),
cu titlul original în latină Rerum vulgarium
fragmenta, este cea mai renumită creație a lui
Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de Il
Canzoniere (apărută în limba română cu titlul
"Canțonierul").
Culegerea cuprinde în cea mai mare parte sonete,
urmate de canzoni, sextine, balade și madrigale și au
drept conținut cu precădere exprimarea pasiunii sale
nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui
Petrarca literatura devine element precumpănitor în
viață ca primă lecție a umanismului.

În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în

opoziție cu peisajul, suferința, durerea, dorința de
ispășire devin speranță, și chiar plânsul morții ființei
iubite se transformă în transfigurarea Laurei, care
coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeie
superioară căreia poetul îi aduce omagii, nu are
nimic de supraomenesc, este un model de virtute și
frumusețe, însă figura ei nu palpită de viață,
trăsăturile sale umane, ochii frumoși, părul blond,
surâsul dulce, se repetă imuabil și totuși ea
constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se
desfășoară viața sentimentală a poetului.

Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei

("Alla Vergine"), căreia îi solicită protecție.
Sir Thomas Mallory (circa 1405 - 14 martie 1471) a
fost un scriitor englez, autorul operei Moartea
regelui Arthur (titlul original: Le Morte Darthur),
abilă prelucrare și modernizare a legendelor despre
regele Arthur și cavalerii Mesei Rotunde.

Moartea regelui Arthur este considerat primul

roman în proză din literatura engleză și a servit
drept model de inspirație pentru poeții: Edmund
Spenser, Alfred Tennyson și Algernon Swinburne.

Deși majoritatea îl consideră englez, unii (cum ar fi

anticarul John Leland) au fost de părere că era din
Țara Galilor. Datele biografiece despre autor au fost
preluate din Manuscriptul Winchester, din care
rezultă că provenea dintr-o familie bogată și că a
fost educat în franceză.

În 1442 a fost înnobilat, iar în 1445 a intrat în

Parlamentul britanic. A trăit într-o perioadă tulbure
(Războiul celor Două Roze) și se pare că a dus o
existență infracțională, fiind acuzat de: crimă, furt,
braconaj, viol. În jurul anului 1450 a fost întemnițat,
timp în care a scris celebra legendă arthuriană.
William Shakespeare (n. 23 aprilie 1564,[6] Stratford-
upon-Avon, Regatul Angliei – d. 23 aprilie/3 mai 1616,
Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei) a fost un
dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare
scriitor al literaturii de limba engleză și supranumit
„Poetul din Avon” (în engleză "Bard of Avon”) sau
„Lebăda de pe Avon” ("The Swan of Avon"). Din vasta
sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat
aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi
poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în
aproape fiecare limbă vorbită.

Ca dramaturg, a scris câteva dintre cele mai puternice

tragedii și numeroase comedii. De asemenea, a scris
154 de sonete și multe poezii. Dintre acestea, unele
sunt considerate drept cele mai strălucitoare opere
scrise vreodată în literatură, datorită priceperii lui
Shakespeare de a depăși narațiunea și de a descrie
cele mai intime și profunde aspecte ale naturii umane.
Se crede că majoritatea operei a scris-o între 1585 și
1613, deși datele exacte și cronologia pieselor de
teatru atribuite lui nu se cunosc cu precizie.
Romeo și Julieta este o tragedie
scrisă de William Shakespeare
despre soarta a doi îndrăgostiți
care luptă împotriva prejudecăților
sociale, a urii între familii, a
ambiției vanitoase și a destinului.
Tragedia celor doi adolescenți,
fatal îndrăgostiți unul de altul este
probabil cea mai cunoscută piesă a
Bardului, unul dintre succesele
sale timpurii, fiind considerată cea
mai tipică poveste de dragoste a
Renașterii.

A fost publicata in 1597 si cuprinde

5 acte. Prima reprezentatie a fost
realizata de John Danter.
Danezul Tycho Brahe a revoluționat
astronomia. Născut în Danemarca, Tycho
Brahe a fost cunoscut chiar din timpul vieții
drept un foarte bun astronom, astrolog (pe
vremea când astrologia era considerată o
știință respectabilă) și alchimist.
Contribuțiile lui Brahe în astronomie au
fost de-a dreptul extraordinare. Brahe a
observat și măsurat precis mișcarea
planetelor, a observat și catalogat peste
800 de stele, a conceput și construit
instrumente astronomice. Spre deosebire
de predecesorii săi, Tycho Brahe a observat
nu doar poziția planetelor, ci a analizat
integral mișcările lor pe orbită, observații
fără de care, spre exemplu, Kepler nu ar fi
putut descoperi că planetele se învârt pe
orbite eliptice.
Nicolas Copernic este autorul teoriei
heliocentrice.Matematicianul și
astronomul Copernic, polonez de
origine, a formulat teoria potrivit căreia
pământul se învârte în jurul Soarelui și
nu invers. A fost unul dintre cei mai
importanți pași înainte în domeniul
științelor, având o contribuție
importantă la Revoluția Științifică.
Savant cu formație enciclopedică,
Copernic a fost matematician, astronom,
medic, diplomat, economist și specialist
în limbi clasice. Astăzi este cunoscut mai
degrabă pentru munca sa în domeniul
astronomiei și pentru combaterea
geocentrismului.
Galileo Galilei, părintele astronomiei
observaționale și al fizicii moderne,
s-a confruntat cu Inchiziția în
numele științei.Continuator al lui
Copernic, italianul Galileo Galilei –
astronomic, ingineri, filosof și
matematician – descoperit sateliții
lui Jupiter, a observat petele solare
și a fost judecat de Inchiziție pentru
erezie pentru apărarea teoriei
heliocentrice.
Johannes Kepler,
matematician, astronom
și astrolog, a formulat și
confirmat legile mișcării
planetelor. Profesor de
matematică, apoi asistent
al lui Tycho Brahe, Kepler
a lucrat și în domeniul
opticii, dezvoltând o
versiune mai bună a
telescopului cu refracție.
Cristofor Columb (italiană Cristoforo
Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n. între
august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506)
a fost un navigator italiano-spaniol. A
navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în
căutarea unei rute spre Asia, dar și-a
câștigat reputația descoperind un nou
continent, America, în perioada
precolumbiană fiind cunoscută numai
Lumea Veche.

Bazându-se pe informațiile acumulate de-a

lungul călătoriilor sale și studiind cărțile și
hărțile din vremea sa, Cristofor a ajuns la
concluzia că Pământul este cu 25% mai mic
decât se credea până atunci. Pornind de la
această premiză, Columb credea că se
poate ajunge în Asia mai repede, navigând
spre vest.
În Ţările Române apariţia şi afirmarea unui curent umanist de gândire se situează (cu
excepţia unor cazuri sporadice), mai târziu decât în Occident: în secolul al XVII-lea şi
continuând să se afirme şi în secolul următor. Ceea ce nu înseamnă însă deloc că
înainte de această dată ar fi stăruit aici o situaţie de izolare culturală faţă de Occident,
o ignorare totală a valorilor umaniste care se afirmaseră în Apus. Cauza acestei situaţii
de întârziere culturală este legată de târzia apariţie a oraşelor, a formării unei clase
burgheze, a persistenţei unor structuri feudale încă puternice. O altă cauză consta în
presiunea unui mediu de cultură bizantină de la noi, care permitea împrumuturi din
Occident - în artă, în literatură, în obiceiurile de la curte, ş. a. - dar numai cu condiţia
respectării stricte a tradiţiei şi fără abateri pe plan doctrinar. - În schimb în
Transilvania, dezvoltarea oraşelor si a mediului cultural, religia clasei dominante,
catolicismul, precum şi contactele mai intense, pe de o parte cu lumea italiană - ai
cărei exponenţi erau prezenţi, cu funcţii la curţile episcopale catolice, - iar pe de altă
parte cu cea germană (prin intermediul saşilor), au favorizat receptarea curentului
umanist începând chiar din secolul al XV-lea.
Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii
romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.
În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de
redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe
ţări europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-
lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o
incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice
ale bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a
mahomedanismului ( a păgânismului ).
Primii reprezentanti de seama ai Umanismului romanesc sunt: domnitorul Negoe Basarab,(
care prin Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie realizeaza o sinteza
romaneasca de intelepciune medievala) si carturarul Udriste Nasturel; in Transilvania, in
acelasi timp se afirma Nicolaus Olahus.

Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi
a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia
lingvistică romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie
puse, de asemenea, pe seama influenţei umanismului.
Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de
întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de
construcţia latină, se distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.
Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti
parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a
istoricilor – cronicari a fost să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii
trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul
ţării…” ( Miron Costin ). În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră
trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de
popor nu are conştiinţă, nici forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor
mute şi fără minte” ( Gr. Ureche ). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori
educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale
mele, câte scriu”( Miron Costin )

mândria devenirii istoriceIdeile, atitudinile, sentimentele care se remarca in diferite opere

nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor cronicarilor: patriotismul discret, dar
clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră romanică, dar şi convingerea de
sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, conştiinţa că scrisul
lor este dator să slujească adevărul ( devenind un act de responsabilitate istorică ),
sentimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a efortului de „a scoate la ştirea
tuturor” istoria poporului român.
Ion Neculce, cronicar moldovean, un nume
rasunator in literatura romana, s-a nascut in
Prigoreni, langa Targul Frumos in anul 1672.

Acesta a fost un mare cronicar moldovean, care

s-a remarcat prin scrierile sale si prin contributia
adusa dezvoltarii literaturii romanesti. Cele mai
importante opere scrise de el sunt “Letopisetul
Tarii Moldovei” si “O sama de cuvinte”.

Neculce nu era prea invatat, dar era om cu bun

simt, cu pricepere de a judeca lucrurile, castigata
prin amestecul direct in afacerile statului si cu un
deosebit talent de a povesti. Se poate zice ca el e
cel mai literat din toti cronicarii Moldovei. El stie
foarte adesea sa gaseasca cuvantul just pentru a
zugravi o situatie sau pe un om. Stilul lui nu e
bombastic, ca al analistilor ce scriau slavoneste,
ci dimpotriva simplu si, prin aceasta, foarte
atragator. Epitetul bine gasit are cateodata
valoare artistica.
Costin Miron (1633—1691), cronicar de
orientare umanistă, mare logofăt al
Moldovei, partizan al alianţei cu Polonia,
ucis, împreună cu fratele său, hatmanul
Velicico, din porunca domnitorului
Constantin Cantemir. Povestitor şi
portretist talentat, a continuat, sub titlul
„Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-
vodă încoace” „Letopiseţul lui Grigore
Ureche”, relatînd evenimentele din istoria
Moldovei dintre 1595 şi 1661. A mai scris
poemul filozofic „Viaţa lumii”, lucrarea „De
neamul moldovenilor”, demonstrînd
originea latină a poporului nostru, precum
şi două cronici în limba polonă: „Cronica
ţărilor Moldovei şi Munteniei” şi „Istoria în
versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească”. A fost un important istoric al
Principatului Moldovei.
Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima
jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore
Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat
moştenire cronica originală în limba română
"Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se
deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în
secolele XV-XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării
Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba
română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării.
În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-
moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore
Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie
iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei"
nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse
de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică,
reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în
aparatul de stat al Moldovei.

In Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise

evenimentele mai principale din istoria Moldovei, pe
parcursul a circa două secole şi jumătate. Autorul îţi
începe cronica cu o "Predislovie...", în care arată
importanţa cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca
domeniu de cunoaştere (ştiinţă), despre originea
romanică (latină) a poporului român şi a limbii sale,
despre unitatea şi rădăcinile comune ale tuturor
românilor.
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a
fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710
- 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre
ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist,
etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor.
A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George
Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod
moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de
Medici al nostru.

A elaborat de-a lungul timpului mai multe lucrari: Divanul sau

gîlceava înțeleptului cu lumea (1698), Metafizica (1700), Logica
(1701), Fizica universală a lui Van Helmont (1701), Tratat de
muzică turcească (1704), Istoria ieroglifică (1705), Studiu asupra
naturii monarhiilor (1714), Descriptio Moldaviae (1716), Istoria
creșterii şi descreșterii Imperiului Otoman (1716), Viața lui
Constantin Cantemir (1718), Evenimentele Cantacuzinilor şi ale
Brîncovenilor (1718), Despre conștiință (1722), Sistema religiei
mahomedane (1722), Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor
(1723).

A învățat limbile greacă, latină şi slavonă. Trimis ca ostatic la

Istanbul, unde a stat între 1689 şi 1691, a profitat continuîndu-şi
studiile la Academia Patriarhiei Ortodoxe (Marea Școală) din
Fanar, cu profesori celebri, studiind limbile turcă, arabă şi persană,
dar şi cultura, literatura, religia şi muzica turcă. A continuat să
studieze filozofia, stabilind, în acelaşi timp, legături cu
personalități diplomatice, științifice sau religioase din Capitala
Imperiului Otoman.
Bazilica Sfântul Petru din Roma, Italia.
Catedrala Wawel, Cracovia, Polonia.
Curtea mănăstirii lui Hristos din Tamar, Portugalia.
Bisercia şi primaria din Levoča, Slovacia.
Casa capetelor negre, Riga, Letonia.
Palatul şi biserica Escorial, Spania.
Scuola Grande di San Marco, Veneția, Italia.
Bazilica Sfântul Andrei, Mantua,
proiectată de Leon Battista Alberti.
Domul Santa Maria del Fiore, Florența, Italia.
Domul Santa Maria del Fiore, Florența, Italia.
Castelul Bethlen din Cris, Ardeal.
Cetatea Oradea.
Castelul Banffy, Transilvania.
Palatul Brâncoveanu din Mogoşoaia.
Casa Sfatului, Brasov.
 Wikipedia.org  descopera.org
 epochtimes-romania.com  autorii.com
 clujulcultural.com  elefant.ro
 cultural.bzi.ro  hyperliteratura.ro
 referatele.com  fairynikko.wordpress.com
 moldovenii.md  ziarulfaclia.ro
 istoria.md  reteaualiterara.ning.com
 afaceriardele.ro  webphoto.ro
 invatamromana.blogspot.com
 dacoromania-alba.ro
 renasterea-romaniei.webnode.ro
 istorie-pe-scurt.ro
 historia.ro