Prof.

Vasile Tudor

Lumea în care am ajuns

1
 Prefață

Nașterea unei ființe umane în această Lume încărcată de mister înseamnă o nouă filă în
cartea vieții, care va fi completată progresiv în călătoria prin Existență.
În clipe de reflecție este firesc să ne întrebăm: cine suntem, de unde venim și încotro ne
îndreptăm pe Terra – planeta din Sistemul solar care poartă omenirea în istorie.
Istoria reprezintă un reper esențial în devenirea umană, deoarece, prin cunoașterea
trecutului, există șanse sporite pentru proiectarea optimă a societății de mâine. Subscriu la
comparația sugestivă a lui Nicolae Iorga: “Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care
nu-și cunoaște părinții”.
La orizontul dintre diagnoză și prognoză, stabilirea justă a criteriilor de selecție și
finalizarea unor oportunități într-un anumit context istoric reprezintă o mare responsabilitate
pentru factorii de decizie la nivel local, zonal, național și chiar mondial.
După părerea unor gânditori, societatea evoluează dialectic pe o traiectorie în spirală,
prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum
și prin mecanismele negării negației.
În aspirația la fericire, destinul omului și cel al societății seamănă într-un fel: cu bune și
rele, cu lumini și umbre, uneori apăsat de melancolie și tristețe, alteori maiestos și încărcat de
iubire, întotdeauna presărat cu speranță și dor de mai bine. Să nu se uite că omenirea a trecut
prin crize majore, războaie și calamități naturale, dar și-a revenit prin forțe proprii, renăscând ca
și pasărea Phoenix din propria cenușă. Atunci când societatea se află la o răscruce a istoriei,
politicienii trebuie să analizeze cu responsabilitate și profunzime direcțiile de urmat, având în
vedere că deciziile acestora pot afecta pe termen mediu și lung viața generațiilor viitoare.
Românii au rădăcini adânci și o istorie zbuciumată în spațiul ondulat de la Dunăre,
Carpați și Marea Neagră, care a fost dăruit de Dumnezeu cu peisaje magnifice și bogății diverse.
Uneori, politica diplomatică a conducătorilor nu a fost suficientă, iar strămoșii au trebuit
să lupte pentru a-și apăra glia și identitatea spirituală de interesele marilor puteri. Mulți dintre ei
au plătit cu prețul vieții demnitatea și hotărârea nestrămutată de a păstra pentru posteritate
această “insulă de latinitate în oceanul slav”.
În acest registru emoțional, am realizat lucrarea “Lumea în care am ajuns”, în care am
pus în evidență evenimentele marcante ale culturii și civilizației pe Terra.
Pentru documentare, am folosit diverse surse de informare scrise, dar un impact deosebit
au avut peregrinările prin țară în care am vizitat locurile cu rezonanță în inimile românilor.
Să nu se uite că România înseamnă cei ce suntem, cei care am fost și cei care vor trăi în
această zonă unică a Europei. Dacă în cursul lecturării lucrării, stimați cititori, veți reflecta la
acest adevăr cu valoarea unei credințe de suflet, atunci a fost atins un obiectiv important, iar
efortul pe care l-am depus a fost răsplătit.
Autorul

2
CUPRINS

I. România în care trăim ................................................................................................... 4

1.1. Informații generale ........................................................................................................ 4
1.2. Orașe din România ........................................................................................................ 5
1.3. Drumuri celebre .......................................................................................................... 23
1.4. Lăcașuri sfinte ........................................................................................................... 30
1.5. Castele și cetăți ........................................................................................................... 39
1.6. Cele mai vechi așezări urbane din România …………………………….................... 47
1.7. Atracții turistice ……………………………………………….................................. 48
1.8. Raportare la universul popular românesc..................................................................... 66
1.9. Imagini de la Muzeul Naţional al Satului ,,Dimitrie Gusti”……......…….................. 70
1.10. Conexiuni cu istoria ……………………………………........................................... 74
II. România profundă ...................................................................................................... 76
III. Repere din literatura română ................................................................................... 90
IV. Personalități din istoria românilor ......................................................................... 109
V. Istoria culturii și civilizației ...................................................................................... 127
5.1. Zorii omenirii............................................................................................................. 127
5.2. Antichitatea................................................................................................................ 129
5.3. Evul Mediu................................................................................................................. 131
5.4. Renașterea.................................................................................................................. 135
5.5. Istoria modernă și contemporană.............................................................................. 136
5.6. Citate din tezaurul universal de înțelepciune............................................................. 152
VI. Cu Basarabia în suflet ............................................................................................. 154
VII. Evoluția omenirii .................................................................................................... 158
Bibliografie ................................................................................................................. 172

3
 România în care trăim

1.1. Informații generale

România este un stat situat în spațiul carpato-danubiano-pontic din Europa Centrală, care
se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și
est, Republica Moldova la est, iar Marea Neagră se află la sud-est.
Numele de “România” este derivat din “român”, cuvânt care provine din latinescul
romanus (având semnificația de cetățean al Romei).
În cursul istoriei, diferite porțiuni din teritoriul actual al României au fost sub ocupația
Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și Imperiului Austro-Ungar.
România a apărut ca stat în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn în Moldova şi Ţara Românească.
Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea Principatelor Unite,
precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă nu ar fi fost
obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul
politic a devenit de monarhie constituţională.
România şi-a proclamat independenţa faţă de Poartă pe 9 mai 1877, opţiune
fundamentală apărată pe câmpul de luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin). Noua situaţie
creată este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care
consfiinţea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad şi
Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt
încorporate Imperiului ţarist.
În anul 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România, formând
România Mare (295.641 km2), până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), când,
sub presiunea Germaniei naziste, a cedat teritorii Ungariei (nord-estul Transilvaniei), Bulgariei
(Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de Nord).
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945) și Conferinţa de la
Postdam (17 iulie-2 august 1945), urmate de Tratatul de pace de la Paris (semnat în 10
februarie 1947), prin care România a recuperat Transilvania de Nord din teritoriile cedate.
În istoria românilor, data de 1 decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire prin
reîntregirea teritoriul românesc cu Transilvania, reprezintă o etapă importantă în lupta pentru
unitate națională, fapt care justifică stabilirea pe 1 decembrie a Zilei Naționale (prin legea nr. 10
din 31 iulie 1990).
După înlăturarea regimului comunist (1989) și instaurarea unui regim democratic,
România a devenit republică semi-prezindențială, care a aderat la NATO (2004) și la Uniunea
Europeană (2007).
România are diverse tipuri de unități acvatice (fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape
marine) și beneficiază de o diversitate a formelor de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și
30% câmpii) .
Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km și o altitudine maximă de
2544 m (vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș), având la exterior un inel de dealuri
(Subcarpații și Dealurile de Vest). În est și sud se află patru podișuri (Moldovei, Dobrogei, Getic,
Mehedinți), iar în sud și vest se întind două mari câmpii (Câmpia Română și Câmpia de Vest),
Delta Dunării fiind cea mai joasă regiune a țării (sub 10 m altitudine).

4
 România are o climă temperat-continentală și o suprafață de 238 391 km², la care se
adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre. Este al nouălea stat din UE după suprafața
teritoriului și al șaptelea după numărul populației (peste 20 milioane de locuitori).
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, România are 2 685 de
comune, 263 de orașe și 41 de județe, la care se adaugă municipiul București.
Pentru optimizarea dezvoltării economice, în anul 1998 s-au înființat opt regiuni de
dezvoltare (Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov), nu
sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber
între consiliile județene și cele locale.

1.2. Orașe din România

Municipiul București este capitala României, fiind cel mai mare oraș al țării, atât ca
suprafață (228 km2) cât și ca populație (peste 2 milioane de locuitori). Este situat în Câmpia
Vlăsiei, la o altitudine de 80-90 m, pe râurile Dâmbovița și Colentina.
Datorită albiei cu meandre, ușor înclinată, cursul râului Colentina a fost transformat într-o
salbă de lacuri: Mogoșoaia, Străulești, Grivița, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita,
Fundeni, Pantelimon I, Pantelimon II, Cernica. În centrul capitalei a fost creat artificial Lacul
Cișmigiu, care este înconjurat de parcul omonim, iar în partea de sud-vest se află Lacul
Văcărești, zona fiind considerată și “Delta Capitalei”, având din 2016 regimul de arie naturală
protejată, devenid primul parc natural urban din România.
Grădina Cișmigiu a fost realizată după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer,
fiind inaugurată în anul 1847. În afară de Cișmigiu, Bucureștiul mai are două parcuri mari:
Parcul Herestrău (cu Muzeul Satului) și Grădina Botanică, cea mai mare din România (cu peste
10 000 de specii de plante).
Referitor la istoria Bucureștiului, se pot menționa următoarele informații:

5
 -a fost menționat pentru prima oară la 21 septembrie 1459 într-un act emis de către Vlad Țepeș,
domn al Țării Românești;
- a fost ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească;
- în perioada 1558–1559, la Curtea Veche a fost construită Biserica Domnească, ctitorie a
domnului Mircea Ciobanu;
- în 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, capitala Țării Românești a fost mutată de la
Târgoviște la București, unde apar primele drumuri pavate cu piatră de râu(1661);
- se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694);
- în 1702, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, a fost construit Palatul Mogoșoaia,edificiu în
care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească;
- în 1704, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, a fost construit Spitalul Colțea, care a fost
avariat ulterior într-un incendiu și un cutremur, fiind reconstruit în 1888;
- în 1862, Bucureștiul a devenit capitala Principatelor Unite sub domnia lui Cuza.
În perioada interbelică, Bucureștiul cunoaşte o dezvoltare urbanistică importantă, fiind
cunoscut ca "Micul Paris"- datorită influențelor franceze în cultură și arhitectură.
La o analiză comparativă în timp, se poate face o trimitere sugestivă la cele șapte coline
ale Romei, Bucureștiul fiind construit pe șapte dealuri, și anume: Dealul Spirii, Dealul
Mitropoliei, Dealul Cotrocenilor, Dealul Arsenalului, Dealul Filaretului, Colina Radu Vodă și
Dealul Văcărești.
Bucureștiul a fost modernizat permanent prin aplicarea unor inovații tehnice și
tehnologice (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele
linii telefonice) și realizarea unor instituții de interes (Teatrul Național, Societatea Academică,
Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Ateneul Român, Banca Națională).
Alte vestigii istorice importante din București:
● Curtea Veche este o cetate medievală importantă, care a fost construită în timpul domniei lui
Vlad Țepeș pentru protecția Curții Domnești într-un centru fortificat.
● Curtea Nouă sau Curtea Arsă a fost construită în anul 1776 de către Alexandru Ipsilanti, fiind
grav afectată de incendii și cutremure, în prezent putându-se observa doar o parte din ziduri.
● Hanul lui Manuc este un important monument istoric și de arhitectură, care a fost construit în
primul deceniu al sec XIX de către marele negustor Manuc-bei.
● Foișorul de Foc a fost construit în 1890, după planurile arhitectului George Mandrea, la doi
ani de la demolarea precedentului turn, denumit Turnul Colței (construit în 1715). Este o clădire
de 42 metri înălțime, situată la intersecția străzii Traian cu bulevardul Regele Ferdinand, care în
trecut a fost utilizată ca turn de observație pentru apărarea împotriva incendiilor, iar din 1963 a
fost transformată într-un Muzeu al Pompierilor.
● Palatul Ghica este un edificiu important din București, care a fost construit în stil neoclasic, în
anul 1882, de către domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica.
● Palatul Știrbei din Buftea a fost construit în stil neoclasic, în perioada 1850-1863, de către
domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei și fiul său, Alexandru Barbu Știrbei, fiind realizat după
planurile arhitectului Joseph Hartl, cu mențiunea că lucrările au fost supervizate de Michel

6
Sanjouand, care a construit și Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei din București.
● Palatul Cotroceni a fost construit de către Principele Carol I în incinta Mănăstirii Cotroceni ,
pentru a-i servi ca reședință oficială. Construcția palatului a început în anul 1888, fiind realizat
în stil clasic venețian, după planurile arhitectului Paul Gottereau. În prezent, Palatul Cotroceni
este sediul Președinției României, o parte a palatului fiind deschisă publicului din 27 decembrie
1991, când a fost inaugurat Muzeul Național Cotroceni.
Din punct de vedere administrativ, Bucureştiul este împărţit în 6 sectoare, fiecare fiind
administrat de către un primar de sector, iar pe ansamblu, de primarul general.
Sediul Guvernului se află în Palatul Victoria, care a fost construit în perioada 1937-1944
după planurile arhitectului Duiliu Marcu, însă, din cauza distrugerilor provocate de
bombardamentul din 1944, lucrările au fost reluate și finalizate în 1952. În anul 2004, Palatul
Victoria a fost inclus în Lista monumentelor istorice.
Palatul Parlamentului, cunoscut înainte sub numele de Casa Poporului, este cea mai mare
clădire din Europa și a doua ca mărime din lume (după Pentagon), având o suprafață desfășurată
de 330 000 m2, o înălțime de 86 m (92 m sub pământ), 18 nivele (9 sunt subterane), aproximativ
1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 de săli și saloane, 4 restaurante, 3 biblioteci, o
sală de concerte, două parcări subterane etc.
Clădirea face parte din așa-numitul “Proiect București” al cuplului Ceaușescu pentru
reconstruirea capitalei după cutremurul din 1977, fiind organizat un concurs la nivel național
care a fost câștigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai 28 de ani.
Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru
al capitalei și relocația a peste 40.000 de oameni din această zonă, o parte din biserici fiind
mutate în spatele blocurilor construite de-a lungul Bulevardului Unirii.
În prezent, Palatul Parlamentului reprezintă o mare atracție pentru turiști, fiind și clădirea
în care se află Muzeul Național de Artă Contemporană.

7
8
 Municipiul Iași este reședința județului Iași și principalul centru economic și cultural din
Moldova. Are o suprafață de 94 km2, care se întinde pe șapte coline domoale (Cetățuia, Galata,
Copou, Bucium-Păun, Șorogari, Repedea și Breazu), cu altitudini care variază de la 40 m în
Lunca Bahluiului până la 400 m pe Dealul Păun și Dealul Repedea.
La nivelul anului 2018, populația Iașului a fost de 371 889 locuitori, numărul acestora crescând
an de an datorită oportunităților economice și financiare.
Cuvântul “Iași” este posibil să provină de la populaţia sarmatică “iazygi” care locuia în
regiune în secolul I (în limbile sanskrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor,
“yash” înseamnă “faimă”).
Referitor la istoria Iașului, se pot menționa următoarele informații:
- a apărut pentru prima oară într-un privilegiu comercial emis în 1408 de domnul Moldovei
Alexandru cel Bun;
- în 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iași;
- a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor
Unite între 1859 și 1862 și capitala României între 1916-1918;
- în anul 1640, domnitorul Vasile Lupu a înființat prima școală în limba română și o tipografie
în biserica Trei Ierarhi, în 1646 fiind publicată prima carte de legi în limba română, denumită
“Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudețe”;
- în anul 1698 a apărut prima lucrare filosofică românească scrisă de Dimitrie Cantemir,
intitulată “Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”;
- orașul a fost incendiat de tătari în 1513, de otomani în 1538, de cazaci în 1650, de polonezi în
1686, iar în 1734 a fost afectat de o epidemie;
- în anul 1830 a fost înființată la Iași prima bibliotecă publică din Moldova, iar în 1833 au fost
puse bazele primei societăți științifice românești, Societatea de Medici și Naturaliști din Iași;
- în anul 1834 a luat ființă Muzeul de Istorie Naturală din Iași, primul muzeu de acest gen din
România, iar în anul 1835 a fost creată Academia Mihăileană, prima instituție modernă de
învățământ superior din Moldova, precursoare a Universității din Iași;
- în anul 1856 a fost amenajată la Iași prima Grădina Botanică din România, în 1860 a avut loc
inaugurarea Universității din Iași, prima universitate română, în 1879 a fost înființată prima
Universitate de Medicină din România, iar în anul 1887 a apărut Revista Medico-Chirurgicală,
prima publicație medicală din România.
În Iași se află numeroase obiective turistice: Biserica Trei Ierarhi, Catedrala
Mitropolitană, Palatul Culturii, Casa Dosoftei, Casa Pogor, Muzeul “Mihai Eminescu”,
Biblioteca Universitară “Mihai Eminescu”, casele memoriale “Mihail Sadoveanu”, “George
Topârceanu”, “Mihail Codreanu”, “Otilia Cazimir”etc.
Oraşul Iaşi are tradiții în învățământ, fiind un important centru universitar: Universitatea
“Al. I. Cuza”, Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Universitatea de Medicină şi Farmacie
“Gr. T. Popa”, Universitatea de Arte “George Enescu”, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi
Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad”, Universitatea “Petre Andrei” etc.
La Iași au trăit și s-au format personalități, ca : Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche,
Miron Costin, Nicolae Milescu Spătarul, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Gh. Asachi, Mihail
Kogălniceanu, Al. Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, A. D. Xenopol, Vasile Conta,
Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, N. Iorga, M. Ralea,
dr. C. I. Parhon, Horia Hulubei, Gr. Cobălcescu, Petru Poni, Radu Cernătescu, Otilia Cazimir, I.
Teodoreanu, Costache Negruzzi, Al. Philippide, Emil Racoviță, George Emil Palade (singurul
român care a primit premiul Nobel).

9
 Cluj-Napoca este municipiul de reședință al județului Cluj, având o altitudine de 330-
340 m, o suprafață de 179,5 km² și o populație de 323 108 locuitori (la nivelul anului 2017).
Orașul este situat pe văile râurilor Someșul Mic și Nadăși, fiind străjuit de dealuri
împădurite sau plantate cu pomi fructiferi: Dealul Feleacului (739m), Peana (832 m), Săvădisla
(759 m), Dealul Hoia (506 m), dealul Gârbăului (570 m) etc.
În interiorul orașului se află Dealul Calvaria și Dealul Cetățuia, pe amplasamentul cărora
sunt importante obiective istorice și turistice de interes național: fortificația de la Cluj-Mănăștur
(secolul al XI-lea), biserica romano-catolică Calvaria (cu hramul Sfânta Maria) și garnizoana

10
orașului (secolul al XVIII-lea).
Denumirea de Cluj provine din latinescul Castrum Clus folosit în secolul al XII-lea
pentru a desemna cetatea orașului medieval din acest loc, iar numele de Napoca este de origine
dacică și a fost adăugată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974.
Referitor la istoria Clujului, se pot menționa următoarele informații:
- a apărut pentru prima dată în documente în 1173 cu numele de Clus, iar apoi cu numele de
Castrum Clus (1175) sau Castrenses de Clus (1213);
- în anul 1241, orașul a fost distrus complet de către tătari, iar pentru refacerea sa regalitatea a
adus coloniști germani din Renania și Saxonia;
- în anul 1316, Carol Robert a ridicat orașul la rangul de “civitas”, dându-i largi privilegii, iar în
1405, împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg a acordat orășenilor dreptul de a
ridica fortificații, care a permis împrejmuirea orașului cu ziduri puternice, înzestrate cu turnuri și
bastioane, unele putând fi văzute și în prezent;
-după anul 1541, când centrul Ungariei a fost transformat în pașalâc, Transilvania a devenit
principat autonom sub suzeranitatea Porții, orașul Cluj rămânând cel mai important centru
economic, politic și cultural;
-în anul 1550, Kaspar Helth a înființat la Cluj o mare tipografie, iar în 1581, la mănăstirea
franciscană s-a înființat o academie cu trei facultăți: teologică, filosofică și juridică;
-după anul 1688, Transilvania a intrat sub dominația habsburgică, iar în 1711 sub dominație
austriacă;
-orașul a fost devastat de incendii în anii 1601, 1655 și 1697, iar în 1719 a fost o epidemie de
ciumă;
-în urma tratatului de la Viena din 1940, partea de nord a Transilvaniei a fost cedată Ungariei
horthyste, fiind eliberată în 1944 de trupele române și sovietice.
În orașul Cluj au trăit și s-au format personalități românești de seamă, ca: Ioan Piuariu
Molnar, primul medic român reprezentant al iluminismului și au studiat Gheorghe Șincai, Petru
Maior, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Barițiu, Avram Iancu etc.
Municipiul Cluj-Napoca este cel mai important centru academic, cultural și economic
din Transilvania, care a fost ales, în anul 2015, Capitala Europeană a Tineretului.

11
12
Municipiul Timișoara este reședința județului Timiș, fiind unul dintre cele mai mari oraşe din
România, centru cultural şi economic al zonei de vest, având o populație de 331 000 (la nivelul
anului 2017), o suprafață de 130,5 km² și o altitudine medie de 90 m.
Orașul este situat în zona de câmpie străbătută de râurile Timiș (care ocolește orașul pe la
sud) și Bega (care traversează centrul orașului).
Prima atestare documentară a localităţii Timişoara datează de la începutul secolului al
XIII-lea, atunci când făcea parte din comitatul Timiş (atestat în 1175), o unitate administrativ
teritorială încorporată regatului ungar.
Timișoara, fiind aşezată într-un punct strategic din Câmpia Banatului, a captat atenția regelui
Carol Robert de Anjou, care a ordonat construirea unei cetăți, iar în 1316 a mutat aici capitala
Ungariei.
După numirea în 1440 a lui Iancu (Ioan) de Hunedoara în funcţia de comite de Timiş, acesta va
fortifica Cetatea Timișoarei și va reconstrui vechiul castel, obiective preluate de fiul său, Matei
Corvin, care a fost rege al Ungariei în perioada 1458-1490.
Deși a fost fortificat de mai multe ori, orașul este cucerit de turci în 1552, fiind eliberat abia în
1716 de către trupele austriece conduse de prințul Eugeniu de Savoya. Astfel, a fost deschisă
calea dominației austro-ungare până în anul 1920 când Banatul s-a unit cu România, iar în
Timişoara s-a instaurat o administraţie românească.
Vestigii istorice importante din Timișoara:
● Castelul Huniade a fost construit în perioada 1308-1315 de către Carol Robert de Anjou și
reconstruit după cutremurul din 1443 de către Iancu de Hunedoara. Castelul medieval a fost
distrus în timpul asediului Timișoarei din 1849 (conflict militar între trupele Revoluției
Maghiare de la 1848 și Monarhia Habsburgică), fiind refăcut în forma actuală în anul 1856.
● Palatul Dicasterial a fost construit în perioada 1850-1854 în stilul Renașterii italiene.
● Lupa Capitolina este o replică a statuii de pe Capitoliu, fiind dăruită Timișoarei de către
municipalitatea Romei.
● Monumentul Sfintei Treimi și Domul din Piața Unirii au fost construite în stil baroc în
perioada 1737-1773.
● Catedrala Mitropolitană din Piața Victoriei a fost construită între 1936 și 1946, având o
arhitectură care combină stilurile bizantin și moldovenesc.

13
 Cel mai important dintre muzeele timișorene este Muzeul Național al Banatului, care a
fost înființat în 1872 sub numele de "Societatea de Istorie și Arheologie". Muzeul are sediul
central în Castelul Huniade și deține cea mai importantă colecție de obiecte arheologice din
Banat.
Orașul Timișoara a fost deschis la aplicarea unor invenții tehnice și tehnologice prin introducerea
telegrafului (1855), a iluminatului public cu lămpi cu gaz (1857), a transportului public cu
tramvaie trase de cai (1869), a rețelei de telefonie urbană (1881), a iluminatului public electric
(1884), a tramvaielor electrice (1899) etc.
Timișoara este cunoscută ca „orașul florilor”, fiind remarcată prin multitudinea de parcuri de
diferite dimensiuni, care reprezintă oportunități pentru agrement și activități recreative în aer
liber.
Pentru iubitorii de cultură din Timișoara funcționează Opera Română, Filarmonica Banatului,
diverse instituții teatrale cu reprezentații în limba română, germană și maghiară, numeroase
galerii de artă etc. Este semnificativ faptul că, în septembrie 2016, Timișoara a fost desemnată
Capitala Europeană a Culturii pentru anul 2021.

14
15
 Municipiul Alba Iulia (în româna veche Bălgrad, în maghiară Gyulafehérvár = Cetatea
Albă a lui Iuliu) este reședința județului Alba, având următoarele localități componente: Alba
Iulia (reședința), Bărăbanț, Micești, Oarda și Pâclișa.
Este situat la o altitudine medie de 270 metri, în centrul podișului ardelean, într-o zonă
de interferență a dealurilor ce coboară din Munții Trascăului cu șesurile din valea cursului
mijlociu al Mureșului.
Denumirea judeţului Alba vine de la culoarea albă a zidurilor cetăţii medievale din
actualul oraş Alba Iulia, clădite din piatră pe Dealul Citadelei. Această fortificație strategică de
apărare are bastioane de tip Vauban, fiind realizată în perioada 1715-1738, în timpul împăratului
Carol al VI-lea.
În interiorul fortificației se află următoarele obiective turistice:
- Catedrala romano-catolică Sfântul Mihail (remarcabilă operă de arhitectură religioasă în stil
romanic târziu construită în perioada 1246 -1291, în interiorul său este îngropat guvernatorul
Ioan de Hunedoara);
- Catedrala Reîntregirii cu hramul Sfânta Treime sau Catedrala Încoronării ( construită cu
sprijinul Casei Regale a României în perioada 1921-1922, din anul 1975 lăcașul servește drept
catedrală a Episcopei Ortodoxe de Alba Iulia);
- Muzeul și Sala Unirii;
- Grupul Statuar al Corifeilor Unirii;
- Celula lui Horea, Cloșca și Crișan (situată în ansamblul arhitectural al porții a 3-a a cetății);
- Obeliscul ridicat în memoria lui Horea, Cloșca si Crișan;
- Palatul Apor din secolul al XVII-lea;
- Palatul Principilor din secolele al XIII-lea -al XVIII-lea (fostă reşedinţă a principilor
Transilvaniei şi a Voievodului Mihai Viteazul);
- Statuia Ecvestră a Voievodului Mihai Viteazul;
- Biserica de lemn a primei mitropolii ortodoxe a Ardealului (ctitorită de Mihai Viteazul);
- Monumentul închinat memoriei lui Avram Iancu;
- Busturile Regelui Ferdinand și Reginei Maria;
- Biblioteca Batthyáneum ( întemeiată în 1784);
- Universitatea 1 Decembrie etc.
Pe “Traseul Celor Trei Fortificații” (Castrul ridicat de romani, Cetatea medievală și
Cetatea Alba Carolina), vizitatorii au posibilitatea să se întoarcă în timp, având în vedere că

16
fiecare cetate ridicată în acest spațiu a înglobat-o pe cea veche.
În data de 1 decembrie 1990 a avut loc la Alba Iulia prima sărbătorire centrală a Zilei
Naționale a României, la care au participat numeroși politicieni, printre care, Ion Iliescu
(președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale) și Corneliu Coposu (liderul opoziției
anticomuniste).
Pentru țara noastră, Alba Iulia are și rolul simbolic de capitală istorică, deoarece la
Catedrala Reîntregirii a fost organizată, în anul 1922, ceremonia oficială de încoronare a regilor
României Mari, Ferdinand I și Maria.

17
 Municipiul Piatra Neamț este unul din cele mai pitorești orașe din România, fiind situat în
Carpații Orientali (pe valea Bistriței) și având o populație de 85 055 de locuitori (la nivelul
anului 2011).
Principalele atracții turistice din Piatra Neamț sunt: munții și lacurile din zonă, Parcul
Cozla cu grădina zoologică și pârtia de schi, Muzeul de Istorie și Arheologie (ce deține expoziția
Cucuteni, cea mai mare colecție de artefacte neolitice din sud-estul Europei), Turnul lui Ștefan și
Curtea Domnească (construite în secolul XV în timpul domniei lui Ștefan cel Mare), Mănăstirea
Bistrița etc.

18
19
 Municipiul Călăraşi este un important centru politico-administrativ, economic şi
cultural, fiind situat pe terasa inferioară a Dunării, mai precis, pe malul stâng al braţului Borcea,
la intersecţia paralelei de 44° 12' latitudine nordică şi a meridianului de 27° 21' longitudine
estică.
Accesul la acest habitat uman este asigurat pe cale rutieră, feroviară şi fluvială, cu
precizarea că, drumul naţional Călăraşi - Slobozia este legat la Autostrada Soarelui în localitatea
Drajna. În apropierea oraşului, pe dreapta drumului naţional Bucureşti – Călăraşi, se află
rezervaţia naturală “Iezerul-Călăraşi”, având o arie de protecţie acvifaunistică de circa 2877
ha. Lacul şi bazinele piscicole sunt înconjurate - pe o bandă cu lăţimea de 50 m - de
vegetaţie palustră, precum şi o zonă de pajişti umede, culturi agricole şi pădure.

Clima arealului pe care se află situat oraşul Călăraşi este de tip continental, cu ierni reci şi
veri călduroase, temperatura având valoarea medie anuală de circa 11,2 °C, iar cantitatea medie
anuală de precipitaţii este de numai 500 mm, aflându-se sub influenţa vânturilor de nord-est
(Crivăţul), a celor de sud-est (Austrul), precum şi a acelor de sud (Băltăreţul).
Din punct de vedere fitogeografic, oraşul Călăraşi şi împrejurimile se află la contactul
a două subzone de vegetaţie naturală – de stepă, respectiv de baltă, cu o gamă diversificată de
plante. Fauna este caracteristică zonei de stepă, la care se adaugă numeroasele specii de
animale dependente de mediul acvatic oferit de braţul Borcea, lacuri şi zăvoaie.
Această importantă aşezare urbană beneficiază de un potenţial hidrologic variat, de la sursa
inepuizabilă de apă a Dunării, la stratele acvifere cu debite importante, care apar în depozitele
grosiere din lunca şi terasa Călăraşi.
Din punct de vedere geologic, oraşul Călăraşi aparţine unităţii structurale pe care
specialiştii o numesc “platforma Moesică”, caracterizată prin etajul de şisturi cristaline, la care
se adaugă depozitele calcaroase, reprezentate prin calcare fisurate şi calcare dolomitice - situate
la adâncimi de 180 – 5530 m. Solurile au o fertilitate ridicată, fiind constituite în principal din
diferite tipuri de cernoziomuri şi din soluri aluvionare. Aceste condiţii favorabile permit
practicarea pe scară largă a agriculturii, terenurile agricole având o pondere de circa 64,2% din
suprafaţa situată în extravilan.
Dinamica demografiei oraşului Călăraşi se caracterizează printr-o creştere intensă în

20
perioada 1956 – 1989, urmată de o scădere după anul 1995, ajungându-se în 2011 la o populaţie
de 57118 locuitori. După etnie, majoritatea locuitorilor sunt români (82,92%), cu o minoritate de
romi (3,15%), iar din punct de vedere confesional, 85,33% din cetăţeni sunt ortodocşi.
Industria din municipiul Călăraşi este repartizată astfel:
* Zona de nord - Fabrica de confecţii (S.C. Catex S.A.), Fabrica de sticlă Saint-Gobain, Fabrica
de zahăr, Fabrica de nutreţuri combinate, precum şi alte secţii de confecţii metalice, construcţii şi
prestări servicii;
* Zona de est - Combinatul de celuloză şi hârtie (S.C. Comceh S.A.), întreprinderea materialelor
de construcţii (S.C. Prefab S.A.) şi fosta întreprindere de industrie locală ILSA;
* Zona de nord-vest - complexul de unităţi economice de pe fosta Platformă siderurgică (S.C.
Marctrust Consid S.A., S.C. Donasid-Tenaris S.A., S.C. Astalrom S.A., S.C. Sidertrans S.A.,
S.C. Repsid-Martifer S.A.), precum şi alte întreprinderi private care s-au construit în ultimii ani.
În 2011, sistemul educaţional avea 16 grădiniţe, 9 şcoli generale, 8 licee şi 5
universităţi cu învăţământ la distanţă. Pregătirea la nivel superior era asigurată de filiale ale
Universităţii populare, ale Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, prin
Facultatea de management, inginerie economică în agricultură şi dezvoltare rurală,
Universitatea Spiru-Haret, universităţile Bio Terra şi Titu Maiorescu.
Un rol benefic în formarea educativă a tinerei generaţii îl au activităţile extraşcolare
desfăşurate în unităţi private, ca de exemplu, Centrul Smart Călăraşi, unde elevii studiază
limbi străine (engleză, franceză, germană).
Corelat cu o scădere a populaţiei cu grupă de vârstă între 0-14 ani, se constată o diminuare a
numărului de elevi înscrişi în învţământul primar şi gimnazial.
Municipiul Călăraşi oferă diverse oportunităţi de petrecere a timpului liber: Parcul
Central, grădina zoologică, un ştrand dotat cu duşuri, două piscine, trei plaje amenajate pe braţul
Borcea (cea mai cunoscută fiind Plaja Mare), trei săli de fitness, trei cazinouri, o sală de ping-
pong şi două de bowling, cinci terenuri de fotbal cu gazon artificial, un traseu de agrement pe
Dunăre cu vaporaşul, un cinematograf 3D, un cafe-cinema 3D, un patinoar în cadrul complexului
sportiv "Tineretului" în care se poate patina în orice sezon etc. Cei interesaţi de sporturile
nautice sau de pescuit pot alege punctul de trecere al Dunării de la Chiciu la Ostrov.
Dacă vă aflaţi în vizită la Călăraşi, vă recomand să aveţi în vedere următoarele
monumente şi clădiri deosebite:
• Biserica Alexe ( construită în secolul al XIX-lea)
• Catedrala “Sfânta Anastasia”
• Catedrala Sf. Nicolae (construită în anul 1858 fiind cea mai veche clădire a municipiului)
• Cazarma Pompierilor (actuala arhivă judeţeană)
• Căpitănia Portuară
• Clădirea Gimnaziului Carol I (primul liceu din oraş)
• Monumentul “Eroilor Călărăşeni din al doilea Război Mondial”
• Monumentul “La Cruci”
• Monumentul Soldaţilor (considerat km 0 al municipiului)

21
• Monumentul Vulturului (de la "5 Călăraşi")
• Palatul Prefecturii (construcţie ridicată în anul 1897, este un monument al arhitecturii laice)
• Primăria municipiului Călăraşi
• Statuia ecvestră a regelui Carol I
• Turnul de apă ( din centrul oraşului, construit la începutul secolului al XX-lea)
Printre personalităţile importante care au legătură cu oraşul Călăraşi se menţionează:
Pompei Samarian (1879 -1942), Nicolae Bănescu (1878 – 1971), Constantin Pantazi (1888 –
1958), Ştefan Bănică senior (1933 – 1995), Ştefan Bănulescu (1926 – 1998), Dan Mateescu
(1911 – 2008), Mircea Ciumara (1943 – 2012) etc.
O abordare istorică a localităţii Călăraşi trebuie să pornească de la Lichireşti, prima
comunitate de locuitori stabilită pe aceste meleaguri în timpul domniei lui Mihai Viteazul, care a
construit o biserică cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Satul Lichireşti este menţionat
prima dată în anul 1700, pe o hartă a stolnicului Constantin Cantacuzino. Locuitorii săi erau
oameni liberi care se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor.
O categorie aparte era reprezentată de călăraşii ştafetari, care făceau serviciul de
curierat pe traseul Bucureşti – Constantinopol, menţionaţi într-un document din 1722, de pe
vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Cu timpul, satul Lichireşti a căpătat denumirea de
"satul călăraşilor" sau Călăraşi. Locuitorii acestei aşezări dunărene au fost supuşi la grele
încercări, de la luptele de apărare purtate împotriva invaziei otomane, evenimentele dramatice
din timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu (1821) şi războiul ruso-turc (1828-1829),
la necazurile pricinuite de ciumă (1828 – 1830) şi de holeră (1831).
Iniţial, Călăraşiul a făcut parte din judeţul Ialomiţa, cu reşedinţa la Urziceni, iar la 18
aprilie 1833 capătă statutul de centru administrativ, având instituţii judeţene de profil
(ocârmuirea, tribunalul şi poliţia). Autorităţile locale au fost preocupate de dezvoltarea oraşului
Călăraşi, prin modernizarea uliţei centrale, construirea unei şcoli şi a altor edificii publice,
repararea bisericii afectată grav de cutremurul din 1829 etc.
Planul oraşului Călăraşi, cu străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formând
dreptunghiuri mari, cu patru pieţe şi un bulevard, a fost conceput de un inginer topograf în
timpul lui Barbu Ştirbei, domnitorul care la 24 septembrie 1852 a proclamat eliberarea oraşului
de sub tutela unui moşier local. Această decizie a fost benefică pentru dezvoltarea oraşului
dunărean, care şi-a ales cu responsabilitate traiectoria devenirii istorice, prin opţiunea pentru
progres şi prosperitate, având în perioada interbelică un aeroport situat pe linia de navigaţie
aeriană Bucureşti –Călăraşi - Bazargic – Balcic.
Un rol important în cunoaşterea trecutului acestui teritoriu al României îl are Muzeul
Dunării de Jos, prin descoperirea şi cercetarea de către specialişti a unor situri arheologice şi
monumente istorice. În prezent, oraşul Călăraşi se înscrie pe traiectoria standardelor de cultură
şi civilizaţie europene, pentru a se adapta în timp util la nivelul exigenţelor secolului XXI.
Cu siguranţă, dacă răspundeţi invitaţiei de a vizita oraşul Călăraşi, pe lângă frumuseţea
habitatului citadin, vă veţi bucura de ospitalitatea locuitorilor săi şi veţi căpăta informaţii utile

22
despre viaţa citadină, tradiţiile, obiceiurile şi aspiraţiile la modernitate ale cetăţenilor din
acestă fascinantă arie socio-culturală a României.

23
1.3. Drumuri celebre

Drumul Național 7C (DN7C), cunoscut sub numele de Transfăgărășan pentru porțiunea

montană, a fost construit în perioada 1970-1974 la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu. Este o cale
rutieră asfaltată cu o lungime de 151 kilometri, care începe în comuna argeșeană Bascov și se
termină în apropierea comunei sibiene Cârțișoara, traversând Munții Făgăraș pe axa nord-sud,
unde atinge altitudinea maximă de 2042 de metri (lângă Lacul Bâlea).
Transfăgărășanul trece peste 830 de podețe și 27 de viaducte, pentru construcția lui fiind
necesară dislocarea mai multor milioane de tone de rocă, utilizându-se 6520 tone de dinamită,
din care 20 de tone numai la tunelul Capra-Bâlea.
De-a lungul porțiunii montane a DN7C pot fi vizitate următoarele obiective turistice
importante: Cetatea Poenari, Barajul Vidraru (eventual plimbare cu vaporașul), Peștera de la
Piscul Negru, Complexul "Capra", Golul Alpin Moldoveanu – Capra, Cascada Capra, tunelul
Capra-Bâlea de la cota 2040,  Cascada Bâlea, Lacul Bâlea etc.

24
25
26
27
 Transalpina este o posibilitate de a călători cât mai aproape de cer, având în vedere că
reprezintă cea mai înaltă şosea montană din România, atingând 2 145 de metri în Pasul Urdele.
Această fascinantă rută montană are o lungime de 148 de kilometri și leagă localitățile
Novaci (Gorj) și Sebeș (Alba).

28
29
 Transrarăul (DJ175B) este o șosea montană cu o lungime de 28 de kilometri, denumită
de localnici și “Drumul Comorilor”, care face legătura între localitățile Pojorâta (Valea
Moldovei) și Chiril (Valea Bistritei). Traseul traversează Masivul Rarău unde atinge altitudinea
maximă de 1400 metri (în dreptul Cabanei Rarău).
După terminarea lucrărilor de modernizare din 2014, șoseaua cu serpentine numeroase a
devenit mult mai practicabilă pentru turiști, care pot vizita obiective importante precum: Pietrele
Doamnei, Mănăstirea Rarău, Cabana Rarău etc.

30
1.4. Lăcașuri sfinte
Catedrala Mântuirii Neamului are hramul principal “Înălțarea Domnului” și hramul
secundar Sf. Apostol Andrei, fiind situată în spatele Palatului Parlamentului, pe dealul
Arsenalului.
Este un edificiu impresionant având o lungime de 120 m, o lățime de 70 m și o înălțime de 120
m, în interiorul său putând intra aproape 5 000 de pelerini.
Lăcașul de cult are o structură din beton armat cu ziduri de cărămidă, câștigătorul
concursului de proiectare fiind firma Vanel Exim din Bacău, iar constructorul, firma Bog'art &
Strabag.
Pe 29 noiembrie 2007, Patriarhul Daniel a pus piatra de temelie a noului edificiu, iar pe
25 noiembrie 2018 a avut loc sfințirea acestuia, slujba fiind oficiată de Patriarhul Daniel și de
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Se preconizează ca lucrările de construcție și de amenajare a
lăcașului de cult să fie finalizate până în anul 2021. Costul total al lucrării a fost estimat la 400 de
milioane de euro, preț în care sunt incluse finisajele, sculptura și pictura.
Catedrala Mântuirii Neamului are cel mai mare clopot din lume, depășind Petersglocke
din Catedrala din Köln, având o greutate de 25 190 kg și un diametru de 3,355 m, fiind turnat în
data de 11 noiembrie 2016 la Innsbruck de către Grassmayr. Pe lângă clopotul mare, al cărui
sunet se aude de la aproape 15 km, catedrala mai are 5 clopote.

31
32
 Mănăstirea Suzana este o mănăstire ortodoxă fondată în anul 1740, care se află în zona
Carpaților de curbură, într-un splendid cadru natural - dominat de păduri de fag și brad - din
comuna Măneciu. Actuala biserică a mănăstirii a fost construită între anii 1875-1882, în stil
neoclasic, cu două turle pe pronaos și o turlă pe naos.
Pictura originală a fost realizată în anul 1882 de pictorul Petre Nicolau, iar în anul 1976 a
fost restaurată de pictorul Gheorghe Vânătorul. Catapetasma este sculptată în lemn de cireș și
împodobită cu icoane pictate în ulei pe lemn.
În Mănăstirea Suzana, Sfânta Liturghie, Vecernia și Utrenia se oficiază în fiecare zi, iar
în prima vineri din lună se oficiază și Taina Sfântului Maslu.

33
 Mănăstirea de călugări Radu Negru este situată în partea de nord a municipiului
Călărași, fiind un lăcaș construit între anii 1909 -1913 în stil bizantin (sub formă de cruce
greacă), unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului ce datează din anul 1846.

Mănăstirea Curtea de Argeș are hramul “Adormirea Maicii Domnului“ și reprezintă

unul dintre cele mai celebre monumente arhitectonice medievale din Ţara Românească și cel mai
important loc de pelerinaj și rugăciune din județul Argeș.
Lăcașul ortodox a fost construit de Neagoe Basarab în perioada 1515- 1517 pe locul
unei vechi mitropolii, pictura interioară fiind realizată de zugravul Dobromir, care a finalizat-o
în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați.
Biserica mănăstirii a fost restaurată succesiv în timpul domnitorului Matei Basarab
(1632-1654), al domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688) și al Regelui Carol I(1866-
1914).
În anul 1793, Mănăstirea Curtea de Argeș a devenit reședința Episcopiei Argeșului.
În perioada 1875-1886, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost refăcută în forma de
astăzi, după planurile arhitectului francez André Lecomte du Noüy, angajat de către Regele
Carol I.
Mănăstirea Curtea de Argeş a fost necropolă domnească, iar apoi necropolă regală, aici
fiind mormintele principalilor ctitori (Neagoe Basarab, Doamna Despina - soţia lui Neagoe
Basarab, Doamnei Stana - fiica lui Neagoe Basarab şi soţia lui Ştefăniţă Vodă al Moldovei) și al
regilor României Regele Carol I şi Regina Elisabeta, Regele Ferdinand şi Regina Maria).
Între anii 2009-2016 s-a ridicat o nouă catedrală unde au fost înmormântați regina Ana (2016) și
regele Mihai I (2017).
În cadrul Mănăstirii Curtea de Argeș a funcționat, cu mici întreruperi, timp de peste 100
de ani, Seminarul teologic “Neagoe Vodă”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru
Transilvania până în anul 1977.
Din punct de vedere arhitectural, biserica este alcătuită dintr-un pronaos larg, contopit cu
naosul,  unde se află cei 12 stâlpi interiori (simbolizându-i pe cei 12 apostoli) care susțin o turlă
pe mijloc și două turnulețe laterale. În fața intrării se află un agheasmatar deschis a cărui cupolă
se sprijină pe patru coloane din marmură, împodobite cu desene.

34
 În apropierea mănăstirii se află fântâna meșterului Manole, constructorul legendar al
ctitoriei lui Neagoe Basarab și eroul baladei “Monastirea Argeșului”, în care se afirmă că acesta
și-a zidit soția de vie în zidurile bisericii, pentru a putea ridica acest magnific edificiu.
O altă legendă se referă Sfânta Filofteia (ale cărei moaște se află la mănăstire), care a fost
ucisă de tatăl său la vârsta de 12 ani, pentru că în loc să ducă mâncarea unor muncitori angajați
de tatăl său a dat-o unor cerșetori întâlniți pe drum. Trupul fetiței nu a putut fi ridicat, decât
atunci când a fost pomenit numele Mănăstirii Curtea de Argeş.

35
 Mănăstirea Voroneț, supranumită “Capela Sixtină a Estului”, este un vestit așezământ
monahal medieval, care se află la numai 4 km de orașul Gura Humorului.
Biserica Sfântul Georghe din incinta Mănăstirii Voroneţ este ctitoria lui Ştefan cel
Mare, fiind construită în anul 1488, în numai trei luni şi trei săptămâni (26 mai - 14 septembrie).
De fapt, aşezământul monastic de la Voroneţ are o istorie mai veche, având în vedere că
în acest loc voievodul Alexandru cel Bun a construit, între anii 1400-1410, o biserică din lemn,
însă a fost distrusă în 1485 într-un incendiu, când au ars și chiliile.
Ştefan cel Mare a fost domn al Moldovei timp de 47 de ani (1457-1504), a purtat
războaie cu turcii timp de 10 ani (1474 – 1484) și a construit 44 de mănăstiri şi biserici, câte una
după fiecare luptă câstigată. Se spune că, după înfrângerea de la Războieni, domnitorul a fost în
vizită la sfetnicul său, Daniil Sihastrul, care a prevăzut victoria împotriva turcilor. Această
previziune s-a adeverit, iar în amintirea ultimei victorii asupra turcilor, domnitorul a decis să
construiască Mănăstirea Voroneț.
Biserica Mănăstirii Voroneţ impune prin simplitate, armonie și soliditatea structurii,
arhitectura sa fiind reprezentativă pentru stilul moldovenesc. Pictura interioară impresionează
prin claritatea şi rigoarea desfăşurării iconografice, fiind realizată în anul 1496 și având ca surse
de inspirație modelele mai arhaice şi mai austere din iconografia bizantină.
Însă valoarea artistică și celebritatea mănăstirii sunt date de pictura exterioară, o
capodoperă a Renaşterii în sud-estul Europei, care a fost realizată de pristavul Marcu.
Frescele de pe pereţii exteriori au fost realizate în 1547, la un an de la moartea
domnitorului Petru Rareş, în timpul lui Grigore Roșca - Mitropolit al Moldovei și cărturar cu
preocupări largi - care a mărit biserica adăugându-i pe latura vestică un pridvor închis.
Pe peretele de la sud predomină celebra culoare cunoscută sub numele de albastru de
Voroneț – un misterios pigment natural care trece de la albastru la verde în funcție de umiditatea
ambientului și a rezistat mai mult de 450 de ani.
O compoziție artistică impresionantă, unică în arta întregului Orient creştin, este Scena
Judecăţii de Apoi, realizată pe faţada de vest, unde este prezentat sugestiv cum se împlinește
Planul Tatălui cu Lumea Sa, adică prin Fiul Său, care o judecă şi o va duce la Mântuire.

36
37
Imagini cu alte lăcașuri de cult:

38
39
1.5. Castele și cetăți
Castelul Corvinilor, cunoscut şi sub numele de Castelul Huniazilor, este o construcţie
impunătoare (cu turnuri, bastioane şi un donjon) care datează din secolul al XV-lea, când Iancu
de Hunedoara a decis să transforme o cetate de piatră într-un castel fortificat.
În continuare, sunt prezentate sintetic următoarele informații istorice:
-prima mențiune despre vechea cetate de la Hunedoara datează din anul 1364
- în anul 1409, cetatea este dăruită de către regele Sigismund I de Luxemburg cneazului Voicu,
un nobil originar din Muntenia și tatăl lui Iancu de Hunedoara
- după moartea tatălui său, cetatea este moștenită de fiul Ioan (Iancu de Hunedoara), care, după
ce a ajuns guvernator al Ungariei, începe un amplu proces de reconstrucție și modernizare a
fortificației, pe care o transformă într-un castel somptuos în perioada1440-1453. În anul 1446 a
fost ridicată Capela, iar în anii următori a fost construit Palatul, care înglobează Sala Cavalerilor
și Sala Dietei.
- la moartea lui Iancu de Hunedoara, castelul a revenit fiului său Matei Corvin și apoi
succesorului acestuia, Ioan Corvin. Ulterior, castelul ajunge în proprietatea familiei Torok
(1526-1618), iar mai apoi în proprietatea principelui Transilvaniei, Gábor Bethlen, care a
efectuat transformări (1618-1623) la construcția originală, mai precis, a construit două etaje pe
aripa sudică și unul pe aripa nordică .
- în anul 1724, castelul ajunge în proprietatea statului maghiar, iar în 1918 trece în
patrimoniul Ministerului Cultelor Române.
- de-a lungul  timpului, castelul  a fost devastat de mai multe incendii, fiind restaurat de mai
multe ori: 1870-1880 (cu sprijinul arhitecților Steindl Imre și Schulek Frigyes), 1965-1970 și
1993-1995.
Castelul Huniazilor este unul dintre cele mai importante monumente de artă feudală gotică
din România și unul dintre cele mai frumoase castele din Europa, care este rezultatul a două
etape de construcție, în prima jumătate a secolulului al XV-lea, când Iancu de Hunedoara a
transformat vechea fortificație de piatră din secolul al XIV-lea într-o reședință caracteristică
stilului gotic, respectiv, în vremea lui Matei Corvin și a lui Gábor Bethlen, care au adăugat
elemente constructive renascentiste.
Castelul se află pe o stâncă, la picioarele căreia curge pârâul Zlaști, iar intrarea în castel
se face pe un pod de lemn construit peste Râul-Morii.
În curtea castelului, aproape de Capelă se află o fântână adâncă de 30 de metri, despre
care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis că vor fi eliberați
dacă vor ajunge la stratul de apă. După 15 ani de muncă grea, fântăna a fost terminată, însă
stăpânii castelului nu s-au ținut de promisiune. Pe zidul fântânii există o inscripție care se traduce
astfel: “Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de
lângă biserică”.
O altă legendă se referă la blazonul familiei Corvinilor, care este un corb având în cioc
un inel de aur. Conform legendei, Iancu de Hunedoara era fiul nelegitim al regelui Sigismund
de Luxemburg și a unei femei pe nume Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a evita criticile,

40
regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă), iar pentru a fi
recunoscut copilul atunci când merge la curtea regală, i-a dăruit iubitei și un inel de aur.
Într-o zi, un corb a furat inelul de aur, care a fost recuperat după multe peripeții. Întreaga
poveste a fost aflată și de rege, care a hotărât ca blazonul Corvinilor să fie corbul cu inelul în
cioc.

41
 Din punct de vedere istoric, Castelul Bran reprezintă o cetate militară de apărare și a fost
construit strategic pe o stâncă aflată la aproximativ 30 km de Brașov.
Inițial, cetatea a fost construită din lemn de către cavalerii teutoni, în perioada 1211 –
1225. Reconstrucția din piatră a cetății a fost realizată de către sașii din Scaunul Brașovului, așa
cum rezultă dintr-un document emis în 1377 de către regele Ludovic I al Ungariei.
În anul 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat Reginei Maria această cetate, care a
fost transformată în reședință regală și au fost efectuate ample lucrări de restaurare. După
moartea Reginei Maria, în anul 1938, Domeniul Bran a fost moștenit de fiica sa preferată,
principesa lleana, care l-a deținut până la expulzarea din țară a familiei regale, în anul 1948, când
a fost naționalizat și trecut în proprietatea statului român.
În anul 1956, castelul Bran a fost amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală, fiind
realizate importante lucrări de restaurare în perioada 1987-1993.
După revoluție, moștenitorii principesei lleana au revendicat castelul Bran și domeniul
aferent, fiind retrocedate legal, în anul 2006, acestora, mai precis: Arhiducele Dominic de
Habsburg, Arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și Arhiducesa Elisabeta Sandhofer.
În anul 2009, castelul Bran a fost redeschis oficial ca muzeu și a intrat în circuitul turistic.
În Muzeul Bran sunt expuse mobilier, colecții de ceramică, arme și armuri, iar în curtea
castelului a fost amenajat un mic muzeu al satului, cu case tradiționale din regiunea culoarului
Rucăr-Bran.
Pe lângă castelul cu patru etaje, Domeniul Bran include Parcul Regal cu cele două lacuri,
Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesei lleana.
Castelul Bran este cunoscut în folclorul turistic drept “Castelul lui Dracula”, deși nu a
aparținut niciodată voievodului muntean Vlad Țepeș. Legenda a fost amplificată prin turnarea în
aceste locuri a celebrului film “Interviu cu un vampir”.

42
 Castelul Peleş este o amintire lăsată românilor de perechea regală - Regelele Carol I și
Regina Elisabeta - care a fost realizat în perioada 1873 – 1883, în stilul neo-renaşterii germane.
Castelul a fost construit ca reședință de vară a regilor României, având 160 de camere și
mai multe intrări și scări interioare. A fost primul castel complet electrificat din Europa, avînd o
uzină electrică proprie.
În apropierea castelului, familia regală a mai construit: Pelișorul, Corpul de Gardă,
Economatul, Casa de Vânătoare Foișor, Grajdurile, și Vila Șipot. Până la terminarea castelului,
Regele Carol I și Regina Elisabeta au locuit la Casa de Vânătoare.
În prezent, magnificul edificiu se află în proprietatea Familiei Regale a României și
adăpostește Muzeul Național Peleș.

43
 Lângă Castelul Peleș se află Castelul Pelișor, care a fost construit între anii 1899 şi
1902, în stilul Art –Nouveau. Decorația interioară a fost concepută de Regina Maria, care a
afirmat: ”dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplatită pentru
dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”.
Castelul Pelișor a fost deschis publicului în februarie 1993, vizitatorii având posibilitatea
să cunoască o etapă importantă din zestrea poporului român.

Cetatea Poenari se află la o altitudine de 850 m, pe Muntele Cetățuia, având o formă

alungită şi include de 5 turnuri (4 rotunde şi unul în formă de prismă).
A fost construită inițial cu un singur turn, pe vremea lui Negru Vodă, fiind reconstruită de
Vlad Țepeș, prin adăugarea de turnuri, ziduri și dependințe. Este cea de-a doua reşedinţă a lui
Vlad Ţepeş, după cea de la Târgoviște, care l-a inspirat pe Jules Verne să scrie celebra lucrare
"Castelul din Carpaţi".

44
 Accesul la cetate se face pe o scară cu 1480 de trepte, însă, se merită tot efortul, deoarece,
odată ajuns sus, te poți bucura de priveliştea superbă a Cheilor Argeșului. Vizitatorul va cunoaște
unele dintre pedepsele folosite de cruntul voievod , fiind întâmpinat doi turci trași în țeapă, dar
și o spânzurătoare, o ghilotină și un butuc pe care se află un topor cu o misiune sugestivă.
Se spune că Anastasia, soția lui Vlad Țepeș și nepoata reginei Poloniei, s-ar fi aruncat
dintr-unul din turnurile cetății la aflarea veștii că bărbatul ei dorea să se căsătorească cu
Katharina, amanta lui din Brașov.

45
 Cetatea Râșnov este una din cele mai vechi și mai bine păstrate structuri fortificate din
Transilvania, fiind menționată prima dată în anul 1335, cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor
în Țara Bârsei. În anul 1427, cetatea a fost vizitată de către împăratul Sigismund de Luxemburg,
care a trecut-o în administrarea comunității locale, căreia i-a acordat rangul de târg.
Cetatea are douǎ curți: una exterioară(“grădina cetății” unde erau adăpostite vitele) și
incinta cetății unde erau căsuțele locuitorilor, care serveau ca adăpost și cămară în timpul
asediilor).
În incinta cetății, turiștii au posibilitatea să viziteze muzeul de artă feudală în care sunt
expuse armuri, arme, galerii, mobilier de epocă, porturi specifice acelor vremuri etc.

46
 Cetatea de Scaun a Sucevei, numită și Cetatea Sucevei, a fost construită în timpul
domniei lui Petru I Mușat (1375-1391) și a fost fortificată în secolul al XV-lea de către Ștefan
cel Mare.
Construcția are o formă rectangulară, fiind prevăzută cu șapte turnuri de apărare întărite
de contraforturi. Pentru a intra în cetate trebuie traversat un pod de lemn (construit peste șanțul
de apărare), care în trecut era format din două părți, una fixă și cealaltă mobilă (se ridica la
nevoie). Cetatea Sucevei face parte din sistemul de fortificații medievale pentru apărare
împotriva pericolului otoman, care se baza pe diverse așezări fortificate (curți domnești,
mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică), întărite cu ziduri de piatră,
valuri de pământ sau având șanțuri adânci.
Oștenii care au apărat Cetatea Sucevei au luptat eroic pentru a nu fi cucerită atunci când a
fost asediată de inamic (în 1476 de armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea, din
nou de oștile turcești în 1485, iar în 1497 de armata poloneză condusă de regele Ioan Albert).
Din păcate, după distrugerea cetății în anul 1675 din ordinul turcilor, fortificația a fost
transformată de orăşeni în carieră de piatră, ajungând o ruină până în 1895 când au început
lucrările de refacere - care s-au prelungit timp de zece ani.
Turiștii care ajung în Bucovina, cunoscută și ca “Țara codrilor de fag”, au posibilitatea
să cunoască trecutul acestei părți fascinante a României dacă vizitează Cetatea de Scaun a
Sucevei și Muzeul Satului Bucovinean.

47
1.6. Cele mai vechi așezări urbane din România
Pe teritoriul țării noastre au fost descoperite vestigii arheologice a unor habitate umane
încă din Neolitic, însă cele mai vechi așezări de tip urban se află în județul Constanța, mai precis,
orașele-cetăți întemeiate de coloniștii greci pe țărmul Pontului Euxin (Marea Negră): Histria
(Istria), Tomis (Constanța), Callatis (Mangalia).
Cetatea Histria (Istros = denumirea Dunării de către grecii antici) a fost întemeiată de
coloniştii greci din Milet în jurul anului 675 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea).
Tot coloniștii greci din Milet au înființat și cetatea Tomis ( prima atestare documentară a
datează din 657 î.Hr.), așezarea fiind cucerită apoi de romani în 71 î.Hr. și redenumită
Constantina (după sora împăratului Constantin cel Mare).
Cetatea Callatis a fost înființată de grecii dorieni în secolul IV î.Hr., în timpul regelui
Amyntas III al Macedoniei, tatăl lui Filip II şi bunic al lui Alexandru Macedon. Denumirea
coloniei a fost dată de locuitorii din Heracleea Pontică (situată pe țărmul asiatic al Mării Negre)
în amintirea râului Cales, care scaldă pământurile metropolei Heracleea.

48
1.7. Atracții turistice
Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” este situat pe malul lacului Herăstrău, are
o suprafață de 14 ha și dispune de 380 de monumente, 60.000 de obiecte în colecțiile de
patrimoniu și peste 250.000 de documente de arhivă referitoare la viața tradițională din satul
românesc.
Fondatorul muzeului este folcloristul și sociologul Dimitrie Gusti, care obișnuia să îl
numească “sunetul trist al clopotelor istoriei României”. Inaugurarea muzeului a avut loc în data
de 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, fiind deschis pentru public cu o săptămână
mai târziu, pe 17 mai 1936. Fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația
Culturală Regală, iar planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul,
regizorul și scenograful Victor Ion Popa.
La organizarea muzeului în aer liber au stat trei principii, și anume:
● Principiul istoric. Se reprezintă habitatul tradițional în dezvoltarea sa spațială, între secolul al
XVII-lea și începutul secolului al XX-lea;
●Principiul geografic. Traseul pentru vizitarea muzeului permite cunoașterea comparativă a
arhitecturii tradiționale. În acest scop, monumentele sunt grupate pe provincii istorice
(Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova);
●Principiul autenticității. Toate construcțiile sunt originale, desfăcute piesă cu piesă, transportate
în condiții deosebite și remontate în muzeu. Reconstrucția interioarelor respectă, în general, o
viziune de sinteză, specifică secolului al XIX-lea.
Această concepție este prezentată sintetic de Dimitrie Gusti, creatorul muzeului: “Ne
trebuia cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele
înşile piese de muzeu, casele la rândul lor fiind aşezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat”.
Pe aproximativ 20% din suprafața muzeului sunt amplasate anexe gospodărești, ateliere,
biserici, mori, instalații tehnice, fântâni etc.
În interiorul Muzeului Satului se află Palatul Elisabeta, o proprietate privată, care
reprezintă reședința din București a Familiei Regale a României.
Din Parcul Regele Mihai există două posibilități de acces în muzeu, și anume: Poarta Miorița
(în zona debarcaderului) și poarta Transilvania (în zona Arcului de Triumf).
În prezent, muzeul este vizitat de numeroși turiști români și străini, fiind una dintre cele
mai mari atracții turistice ale capitalei României.

49
50
 Casa Memorială Ion Creangă din Humulești (suburbie a orașului Târgu Neamț) a fost
construită între anii 1830-1831 de către Petre Ciubotariu (bunicul povestitorului) și dăruită fiului
său Ștefan, care în 1835 s-a căsătorit cu Smaranda Creangă, fiica lui David Creangă din Pipirig.
Casa a fost restaurată în 1937 (prin grija lui Nicolae Iorga), apoi în 1960 și 1988, însă
cele mai importante reparații au avut loc în 1975, când a fost refăcut acoperișul și s-a înlocuit
tavanul.
Construcția este un monument tipic de arhitectură populară, având pereții realizați din
bârne groase lutuite, o prispă îngustă de lut și un acoperiș larg de draniță, datând din 1830.
Intrarea în locuință este una scundă, interiorul fiind format din două încăperi micuțe și o tindă.
Lângă casa în care a copilărit marele povestitor se află Parcul tematic “Ion Creangă”,
unde vizitatorii se pot întâlni cu personaje îndrăgite din poveștile pentru copii scrise de acesta.

51
 Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor
căzuți în Primul Război Mondial, fiind realizat cu sprijinul lui Arethia Tătărescu, soția
primului ministru Gheorghe Tătărescu.
Ansamblul monumental “Calea Eroilor“ de la Târgu-Jiu include Poarta Sărutului, Masa
tăcerii, Aleea scaunelor și Coloana fără sfârșit, cele patru componente sculpturale fiind dispuse
pe aceeași axă, care este orientată de la apus spre răsărit și are o lungime de 1275 m.

52
 Mausoleul de la Mărășești, cunoscut şi ca “Biserica Neamului”, este dedicat eroilor
din Primul Război Mondial și adăpostește rămășițele pământești a 5073 de soldați și ofițeri în
154 de cripte individuale și 9 cripte comune de pe 18 culoare.
Monumentul a fost construit după planurile arhitecților George Cristinel și Constantin
Pomponiu, fiind ridicat pe locul în care trupele române au învins în vara anului 1917 armata
germană, cu prețul sacrificării a 480 de ofițeri și 21 000 de soldați români.
Lucrările au fost luate în antrepriză de către Societatea de Construcţii şi Lucrări
Subterane din Cernăuţi, fiind demarate la 28 septembrie 1924, în prezența Reginei Maria,
reluate în 1936, inaugurarea având loc în anul 1938. Pictura interioară a fost realizată de către
Eduard Săulescu, iar basoreliefurile “Cupolei Gloriei” au fost executate de către Corneliu
Medrea și Ion Jalea, pentru a ilustra diverse momente ale luptelor de la Mărășești.
Mausoleul are o înălţime de 22 metri, este încadrat de mai multe terase dispuse simetric
și are deasupra o cruce de peste 3 metri înălţime, sprijinită pe un soclu încadrat de patru
vulturi. 
În centrul mausoleului se află sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, iar pe "Culoarul
Cavalerilor", alături de maiorul Grigore Ignat și locotenentul Gabriel Pruncu, se află şi
mormântul Măriucăi Zaharia, o fetiță de numai 12 ani din comuna Haret care a ajutat armata
română transmiţând date despre înaintarea nemţilor, pe care îi urmărea dintr-un nuc aflat în
spatele casei.

53
 Cascada Cailor se află la altitudinea de 1300 m, în partea de Nord-Est a Munților
Rodnei (în apropiere de stațiunea turistică Borșa), fiind accesibilă cu telescaunul sau pe jos. Apa
rezultată din topirea zăpezii şi din ploi se adună într-un circ glaciar, din care se scurge peste un
abrupt calcaros numit ˝Podul Cailor˝, formând cascada în mai multe trepte cu căderi succesive de
40 m apoi 20 m si din nou 40 m.
Denumirea cascadei provine de la o legendă, conform căreia Muntele Piatra Rea, datorită
păşunilor sale întinse, era locul preferat al localnicilor pentru a ţine din primăvară până în toamnă
hergheliile de cai. Într-o noapte întunecată cu furtună, un urs a atacat și speriat caii, care au luat-o
la goană spre prăpastie, unii dintre ei au scăpat, dar o mulţime de animale au căzut în prăpastie
sau au fost ucise de urs (după spusele localnicilor vreo 15 cai).
Dar nu numai cascada a primit acest nume, ci și muntele, versantul și valea cu pârăul
care se prăvăleşte jos pe abrupturi au fost denumite sugestiv Muntele Cailor, Podul Cailor,
respectiv Valea Cailor sau Izvorul Cailor, ci și muntele, versantul și valea circului glaciar și
pârăul care se prăvăleşte jos pe abrupturi au fost denumite sugestiv, Podul Cailor, respective
Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor, iar pârăul care se prăvăleşte jos pe
abrupturi se numeşte Izvorul Cailor.
Cascada Cailor face parte din Parcul Național Munții Rodnei, fiind una dintre cele mai frumoase
cascade din România.

54
 Izvorul Bigăr, denumit și Izbucul Bigăr, se află în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița
(176 hectare) din județul Caraș-Severin. Apa, bogată în calcar, iese de sub o stâncă și, după
circa 200 m, se varsă în răul Miniș peste un prag de aproape 8 metri înălțime, formând o cascadă
celebră.
Legenda Cascadei Bigăr face trimitere la povestea a doi îndrăgostiți. Se spune că o

55
familie de țărani de pe Valea Almajului, ce nu au putut să aibă urmași, au aflat în vis de la o
vrăjitoare, că, dacă femeia va bea apă de la izvorul de sub stâncă dintre cele două lumi, va avea
un copil. Vrăjitoarea le-a mai spus că, în cazul în care va fi fată, să nu o lase să se
îndrăgostească că își va găsi moartea.
Conform legendei, femeia a născut o fată care s-a îndrăgostit de un băiat pe nume Bigăr.
Pentru a o ține departe de blestem, tatăl ei a închis-o în grota de pe munte. Vrăjitoarea care trăia
în Tărâmul Regăsirii Dorului a vizitat fata în grotă și, fiind impresionată de marea suferință a
copilei, i-a transformat părul într-o cascadă pe care au început să cadă lacrimile ei.

Groapa Ruginoasă este o ravenă uriașă, cu rupturi ruginii, care s-a format în Munții
Bihorului, la izvoarele Văii Seci, prin eroziunea torențială a depozitelor de cuarțite, gresii și
argile roșii. Are o lățime de circa 600 m, o adâncime de peste 100 m și ocupă o suprafață de
aproape 20 ha, iar volumul de material erodat pe parcursul timpului se estimează la aproximativ
7 milioane de metri cubi. Pereții gropii sunt înclinați, având muchiile ascuțite care converg
spre centrul său, văile foarte strâmte dintre versanți crează imaginea unui canion spectaculos.

56
 Groapa Ruginoasă se găsește pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, dincolo de groapă,
la 4 km distanță, se află Poiana Florilor, iar pereţii albi ce se văd în depărtare sunt Pietrele
Galbenei.

Salina Turda se află în zona Durgău-Valea Sărată din Turda și reprezintă una dintre
atracțiile turistice din Transilvania, dar și un important centru de tratament și recuperare pentru
cei cu afecțiuni respiratorii.
Pe lângă galeriile subterane, minele și sălile specifice, turiștii beneficiază și de alte
posibilități pentru recreere: un ștrand, SPA, bazin înot, roata, minigolf, tenis, biliard, bowling
sau plimbări cu bărcuța pe lacul subteran.
Principalele obiective turistice de la Salina Turda sunt: Galeria Franz Josef, Mina Iosif

57
(sala ecourilor), Sala Crivacului, Sala puţului de extracţie, Mina Ghizela, Sala de apel - Altarul,
Sala de apel – Scara bogaților, Mina Rudolf, Mina Terezia, Mina Anton, Staționar Gizela,
Salina Balneară.
Mina de sare din Durgău-Valea Sărată își are începuturile încă din secolul al XVII-
lea,însă începe să decadă după 1840, din cauza concurenţei tot mai mari a salinei de la Ocna
Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia din urmă.
În anul 2009, Salina Turda a fost restaurată cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, iar
în anul 2010, a devenit devenit monument istoric al județului Cluj.

Cimitirul Vesel de la Săpânța reprezintă un important obiectiv turistic din județul

Maramureș, fiind faimos pentru crucile viu colorate din lemn de stejar, care au în partea de sus
un basorelief cu o imagine din viața celui decedat, iar sub acesta sunt descrise în versuri scene
din viața și ocupația persoanelor înhumate, deseori cu nuanțe umoristice și uneori ironice.
Cimitirul datează din anul 1935 și este creația artistului popular Stan Ioan Pătraş, care s-
a inspirat din credințele dacilor în viața veșnică, moartea fiind pentru ei doar o trecere într-o altă
lume, unde aveau șansa de a se întâlni cu zeul Zamolxe.

58
 Artistul Stan Ioan Pătraș, sculptor, pictor și poet în același timp, s-a născut în anul 1908
într-o familie de maramureșeni din Săpânța, unde a învățat de la tatăl său arta prelucrării
lemnului. Încă de la 14 ani a început să sculpteze cruci, stilul său caracteristic manifestându-se
pe deplin la vârsta de 26 de ani când a început să scrie epitafe. Pâna la moartea sa în anul 1977,
artistul a creat sute de cruci, în prezent opera lui fiind continuată de ucenicul său Dumitru Pop
Tincu. Cei doi artiști au realizat un cimitir cu peste 800 de cruci pictate, unic în lume, care
constituie o arhivă vastă a istoriei locuitorilor din Săpânța.
Dacă vă aflați în trecere prin Maramureș, aveți posibilitatea să vizitați Cimitirul Vesel și
Casa Memorială Stan Ioan Pătraș din Săpânța, dar și Memorialul Durerii de la Sighetul
Marmației.

În județul Mehedinți se află Podul Natural de la Ponoarele, denumit și “Podul lui

Dumnezeu”, care reprezintă un pasaj rutier natural pe șoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu
Severin, având 30 m lungime, 13 m lățime, 22 m înălțime și 9 m grosime.
Podul lui Dumnezeu a rezultat prin prin surparea tavanului unei peșteri, fiind cel mai
mare pod natural al țării și al doilea ca mărime din Europa.

59
 Cazanele Dunării reprezintă un sector din Defileul Dunării (Clisura Dunării), care este
format din Cazanele Mari (se întind pe o lungime de aproximativ 4 km între masivele Ciucarul
Mare din România și Veliki Strbac din Serbia) și Cazanele Mici (se întind pe o lungime de
aproximativ 3 km între masivele Ciucarul Mic din România și Mali Strbac din Serbia). În
acest sector, Dunărea se îngustează până la 230 m și atinge adâncimi maxime de circa 75 m,
curgând cu viteze mai mari de 5 m/s printre pereți stâncoși, aproape verticali. Cazanele Mari și
Cazanele Mici sunt despărțite între ele de Golful Dubova.
Turiștii pot lua vaporașul de la Orșova pentru a vizita Cazanele Mari, Statuia lui Decebal,
placa Tabula Traiana și Mănăstirea Mraconia. În peretele de calcar ce flanchează Cazanele Mari
se află peșterile Gura Ponicovei și Veterani.
La aproape 2 km de la pornire vaporașul trece pe deasupra insulei Ada Kaleh (acoperită
de apa barajului de la Porțile de Fier), care a fost disputată în trecut de Imperiul Habsburgic și
Imperiul Otoman. Aici austriecii au construit o fortificaţie de tip Vauban, dar insula a revenit
Imperiului otoman, stabilindu-se o comunitate turcească. În anul 1923, reprezentanţii
comunităţii turceşti au cerut ca insula să facă parte din statul român.
La intrarea în Cazanele Mici, pe malul sârbesc poate fi văzută placa Tabula Traiana,
dedicată împăratului roman Traian în anul 103 d. Hr., atunci când s-au încheiat lucrările
drumului roman de pe malul drept al Dunării. În prezent, cea mai mare parte a drumului roman
este scufundată în apa barajului de la Porțile de Fier. De menționat că Sistemul Hidroenergetic şi
de Navigaţie Porţile de Fier I a fost inaugurat la 16 mai 1972.
Aproape de golful Mraconia, se poate observa Statuia lui Decebal săpată în stâncă,
având 55 m înălțime și 25 m lățime. Este cea mai înaltă sculptură din Europa și cel mai căutat
obiectiv turistic din Clisura Dunării. Lucrarea a fost realizată în perioada 1994 – 2004 și a fost
finanțată de omul de afaceri și istoricul Iosif Constantin Drăgan.
La doar 500 m depărtare de statuie se găsește Mănăstirea Mraconia cunoscută și sub
numele de Mănăstirea de sub apă, lăcaș de cult care a fost atestat documentar în anul 1453.

60
Fundațiile vechii biserici au o formă de trifoi cu patru foi și pot fi văzute în apă doar atunci când
nivelul Dunării este foarte scăzut. Dacă nivelul Dunării este ridicat, atunci turiștii pot amira doar
a doua biserică a Mănăstirii de maici Mraconia, care a fost construită în perioada 1993 – 2000.

Delta Dunării este a treia ca mărime din Europa, având o suprafață de peste 5700 km2, ,
din care doar 10% este reprezentată de uscat. Acest teritoriu relativ tânăr s-a format de-a lungul a
10 000 de ani și continuă să crească și astăzi cu aproximativ 40 m2.
Din punct de vedere fizico-geografic, Delta Dunării cuprinde două mari subregiuni
naturale, și anume: delta fluvială și delta maritimă. Acest teritoriu fascinant are atât forme de

61
relief pozitive, numite grinduri, cât și forme de relief negative - reprezentate prin depresiuni
umplute cu apă (lacuri).
Este un ținut al apei și uscatului, care se caracterizează printr-o biodiversitate uimitoare,
aproape 5500 de specii, dintre care 1839 de plante (78% din vegetație fiind reprezentată de stuf,
rogoz, papură, pipirig, salcie pitică). Pe marginea canalelor se pot întâlni nuferi albi sau galbeni,
iar pe grindurile fluviale cresc arbori și arbuști: plopul alb, plopul negru, cătină, tufe de mure,
etc. În arealul deltei se găsesc și două plante carnivore: aldrovanda și otrățelul de baltă.
Un loc aparte în flora Deltei îl are Pădurea Letea, fiind una dintre cele mai vechi
rezervații naturale din România și cea mai nordică pădure subtropicală din lume. În această
rezervație - unde pâlcurile de pădure alternează cu dunele de nisip – predomină stejarii (unii
dintre ei cu vârste de peste 300 de ani), dar se pot întâlni și 10 specii de orhidee, precum și o
specie de liană ce poate ajunge până la 25m.
În arealul Deltei trăiesc 54 specii de mamifere (hermina, câinele enot, bizamul, vulpea,
vidra, nurca europeană, pisica sălbatică, mistrețul, castorul), 331 specii de păsări (pelicani, rațe,
gâște, stârci, egrete, lebede, cormorani, pescăruși, țigănuș, lopătar, ciocântors, piciorong), 10
specii de amfibieni (broasca râioasă verde, broasca de lac mare, broasca râioasă brună, buhaiul
de baltă sau brotăcelul de copac), 133 specii de pești (hamsia, calcanul, stavridul, somnul, linul,
bibanul, crapul, avatul, șalăul, știuca, păstruga, cega, morunul, nisetrul, scrumbia).
Cu siguranță, pelicanul reprezintă cea mai emblematică pasăre din arealul Deltei, unde
trăiesc două specii - pelicanul comun (mult mai răspândit, 18 000 de indivizi) și pelicanul creț.
Pelicanul comun este o pasăre migratoare care iernează pe o suprafață ce se întinde din nord-
estul Africii și până în India, în delta Dunării fiind prezent doar în sezonul cald.
În anul 1991, Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO, fiind clasificată
ca rezervație a biosferei în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUNC.

62
63
64
65
Alte atracții turistice:

66
67
1.8. Raportare la universul popular românesc
Dacă doriți să descoperiți frumusețea sufletului românesc atunci analizați măiestria
realizării portului popular din spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Rădăcinile costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și
daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a
diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire
a pieptănăturii și a podoabelor.
Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbaţii aveau ițari (pantaloni)
din in sau lână, acoperiți cu o cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor
și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă. Cei
bogați, numiţi tarabostes, purtau pe cap pileusul,celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele
reprezentate pe Columna lui Traian.
Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de
epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine
deasupra.

De-a lungul timpului, costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone
cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel
bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în
funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor
adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului, erau puse în evidență femeile căsătorite
față de fetele nemăritate.
În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa
(mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de la o
regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale
costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame,
năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al femeii din spațiul românesc a făcut din
portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele stilizate și nuanțele de culori în
țesături din in, cânepă și lână.
Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării,
dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, cămașa are
lungimea mai mică, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi. Pantalonii sunt
confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în
casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară

68
se adaugă haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
Portul popular reprezintă o exprimare a creativității neamului românesc, dar și o dovadă
a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români.

69
                

70
           

              

        

  

71
1.9. Imagini de la Muzeul Naţional al Satului ,,Dimitrie Gusti”

72
 

73
  

74
 

75
1.10. Conexiuni cu istoria

76
 Ziua Naţională a României a fost pe 10 mai, în perioada 1866-1947, apoi pe 23 august,
în perioada 1948-1989, iar pe 13 iulie 1990, Parlamentul României a decis ca ziua de 1
decembrie să devină zi națională şi sărbătoare publică la români.
Această opţiune are semnificaţii profunde pentru istoria României, deoarece face
trimitere la Marea Unire, consfințită prin hotărârea Marii Adunări Naţionale Constituante care s-
a întrunit la Alba Iulia în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, când peste 1.200 de deputaţi au
votat în unanimitate unirea necondiţionată a Transilvaniei cu România.
La actul istoric au asistat peste 150.000 de români, care şi-au manifestat bucuria
împlinirii visului de reîntregire a neamului pe graniţele vechii Dacii şi refacerea României lui
Mihai Viteazu. Este semnificativă afirmaţia episcopului Iulian Hossu: “Astăzi, prin hotărârea
noastră se înfăptuiește România Mare. Una și nedespărțită. Pot fi fericiți toți românii de pe aceste
plaiuri. Ne unim pe veci cu țara mamă România.”
Intensitatea trăirii acestui eveniment istoric, este exprimată sugestiv de strigătul tânărului
din Lancrăm: “Trăiască România dodoloață!” A fost premoniţia unui copil pur care s-a adeverit
în aprilie 1918, când Adunarea de la Chișinău a votat în urale revenirea Basarabiei la patria
mamă.
Proclamația de la Alba Iulia a fost consfințită juridic de către marile puteri ale vremii prin
Tratatul de la Trianon din anul 1920. În anul 1922, “Ferdinand Întregitorul”, aşa cum a fost
denumit de istorici, a fost încoronat la Alba Iulia ca Rege al României Mari, în entuziasmul
general a zeci de mii de români.
În perioada interbelică, România Întregită a avut o extindere teritorială maximă de
295.641 km2. În contextul celui de-al Doilea Război Mondial, România Mare a fost
dezmembrată prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 şi a ultimatimului sovietic de
“retrocedare imediată a Basarabiei şi Bucovinei de nord” (26 iunie 1940) , precum şi a
Dictatului de la Viena (30 august 1940). În prezent, suprafaţa României este de 238.391 km2.
Cu siguranţă, mândria de a aparţine unui popor cu tradiţii milenare şi o bogată zestre
ereditară, se poate exprima de ziua naţională prin primenirea sufletului în sărbătoare, atunci când
ne raportăm la matricea devenirii noastre în spaţiul european. La mulți ani, România!

77
 II. România profundă

În această lucrare sunt prezentate 15 personalități de marcă, și anume: Carol Davila,

Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Constantin Noica,
Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Ana Aslan, George Emil Palade, Nicolae Paulescu,
Traian Vuia, Henri Coandă , Emil Racoviță și Gheorghe Lazăr.

Carol Davila (1828-1884)

Carol Davila  (nume de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila, în franceză Charles
d’Avila) a fost medic și farmacist român de origine franceză, care s-a născut în anul 1828 la
Parma (Italia), fiind considerat de Sabina Cantacuzino ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt și al
contesei d'Agout; în realitate, el a fost primit de doamna d’Agout în timpul studiilor sale la
Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în 1853.
După ce și-a dat doctoratul la Paris, a venit în Țara Românească, fiind invitat de
domnitorul Barbu Știrbei pentru a organiza serviciul sanitar. Deși ar fi trebuit să stea doar 3 ani,
a rămas până la sfârșitul vieții sale, punând bazele învățământului medical românesc și al
serviciului de ambulanțe.
A fost profesor de chimie la Universitatea din București, a organizat viața medicală sub
patru domni, trei fiindu-i prieteni (Barbu Știrbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I), în 1860 fiind
ridicat la rangul de general.
A promovat concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale, introducerea
consultațiilor gratuite pentru bolnavii săraci, împreună cu farmacistul Hepites a pus bazele
farmaciei românești, a sprijinit pe horticultorul austriac Ulrich Hoffmann pentru a înființa
Grădina botanică din București, a fondat numeroase societăți și reviste de specialitate -
Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor etc.
A avut mari probleme de sănătate: încă de la sosirea în București, din cauza locuinței
întunecoase și umede în care a stat inițial, a suferit de reumatism, boală care a dus la pareza
unui braț pe care îl va ține adesea îndoit la spate, iar în 1865 s-a îmbolnăvit de tifos, după ce a
inspectat închisoarea de la Telega și a consultat deopotrivă soldați și pușcăriași. În timpul
Războiului de Independență din 1877 a făcut antrax infecțios în regiunea cefii, fiind operat de
urgență, iar după o furunculoză generală și o criză de sciatică a fost nevoit să umble în baston.
Prima sa soție, Maria Marsille (fiica medicului francez Alphonse Constant Marsille), a

78
trăit doar un an după căsătorie (stingându-se din viață în 1860, la nașterea unui copil), în 1861
s-a recăsătorit cu Ana Racoviță (o brunetă frumoasă, nepoată a Goleștilor), având împreună
patru copii (doi băieți și două fete): Alexandru (viitor scriitor și om de teatru), Elena (viitoarea
Elena Perticari), Zoe (căsătorită Cuțarida) și Pia (Carol Nicolae Davila).
La 13 ianuarie 1874, Carol Davila a rămas văduv (Ana Racoviță a murit după ce un
confrate al soțului său i-a dat din greșeală stricnină în loc de chinină), fiind profund afectat până
la trecerea sa în veșnicie la 24 august 1884.
În ultima parte a vieții, Davila s-a dedicat activității medicale și formării unor noi
generații de specialiști, rămânând în amintirea elevilor săi ca dascălul intransigent care “ne
recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”.
În memoria sa, Ministerul de Război a solicitat lui Constantin Brâncuși să realizeze un
bust din bronz al generalului Carol Davila, care a fost expus din 1912 în curtea Spitalului Militar
Central din București. În anul 2003, Carol Davila a fost ales membru post-mortem al Academiei
Române. În prezent, instituții de sănătate importante din România îi poartă numele: Universitatea
de Medicină și Farmacie "Carol Davila", Spitalul Universitar de Urgențe Militar Central "Dr.
Carol Davila", Școala Postliceală Sanitară "Carol Davila" etc.

Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române
moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui
Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București,
în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat
mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861,
a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica
mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna
anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând
atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă
este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate,
unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot,
Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități
artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul

79
activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867),
expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și,
începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru
și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele
pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și
la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”,
realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza
unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de
ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea
Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând
cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu
specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de
onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din
atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper, spiritul său creator s-a manifestat
într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul
plastic, atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

80
 Constantin Brâncuși (1876-1957)

Constantin Brâncuși reprezintă artistul model, care, pornind de la obârşia sa ţărănească,

tradiţiile, miturile şi magia artei populare româneşti, a contribuit la înnoirea viziunii plastice în
sculptura contemporană universală, operele sale fiind printre cele mai apreciate creații artistice
din țară și din întreaga lume.
Marele artist s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa (comuna Peștișani), din
judeţul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie înstărită
de ţărani. Deși familia sa era avută, Brâncuși a avut o copilărie modestă, având grijă de turma

81
familiei, apoi a lucrat prin munți pentru alţii, unde a căpătat primele deprinderi în sculptura în
lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.
A început școala primară la Peștișani, a continuat-o la Brădiceni, a urmat Școala de Arte
și Meserii din Craiova(1894-1898), după care a venit la București și s-a înscris la Școala de Arte
Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1902. Încă din timpul studenției s-a remarcat prin
lucrările: Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu și Ecorșeu.
În anul 1903, Brâncuși a primit comanda pentru realizarea bustului generalului medic
Carol Davila, care a fost amplasat la Spitalul Militar din București. În timpul ședinței pentru
recepția monumentului, nemulțumit de unele opinii, Brâncuși a părăsit sala fără a mai aștepta
primirea restului de bani necesari plecării sale în Franța.
După ce a trecut pe la Hobița, pentru a-și lua rămas bun de la mama sa, a plecat la Paris,
trecând prin Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, unde vizitează muzee şi atelierele
unor pictori şi sculptori. Pentru posteritate, rămâne o temă de reflecție faptul că Brâncuși, fără
bani, a plecat pe jos prin Bavaria și Elveția până la Langres (Franța), apoi, îmbolnăvindu-se de
pneumonie, a fost internat la un spital de maici, iar după recuperare a luat trenul spre Paris.
În anul 1905, s-a înscris la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din
capitala Franței, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, unde avea să îl
întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.
Pentru traiectoria artistică a lui Brâncuși, se pot menționa:
- participarea în 1907 cu trei lucrări la Salonul Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, unde a
fost prezent chiar Rodin, care i-a propus să-i devină ucenic;
- a primit în același an comanda pentru monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul
din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată “Rugăciune”;
- a realizat în 1908 prima versiune a “Muzei adormite”, o sculptură a unei feţe de femeie ale
cărei trăsături sunt sugerate într-un bloc de marmură, operă în care influenţa lui Rodin era totală;
- a realizat în acelaşi an, “Sărutul”, un studiu în care figurile a doi adolescenţi îmbrăţişaţi
formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică
unitară.
Este sugestivă decizia sa de a-și afirma originalitatea față de Auguste Rodin : “La umbra
marilor copaci nu crește nimic”. Într-adevăr, intuiția sa a fost justă, având în vedere că genialul
artist a realizat un atelier celebru în strada Montparnasse, unde lucrările sale au fost apreciate
de mai toţi marii artişti ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume
Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.
În anul 1912, a prezentat lucrarea “Măiastra”, o sculptură în marmură denumită după o
pasăre fantastică din legendele populare româneşti, iar un an mai târziu, a fost expusă, împreună
cu alte lucrări, printre care și “Domnişoara Pogany”, la Salon des Indépendants din Paris, la
Armory Show din New York, la Chicago şi Boston, succesul artistului fiind apreciat de criticii
europeni și americani.
În anul 1918, Brâncuşi a sculptat în lemn de stejar prima versiune a lucrării “Coloana
fără sfârșit”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor ţărăneşti
din România.
La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de
Miniştri, Brâncuşi primeşte din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.
În perioada 1937 – 1938, Brâncuşi revine în România  pentru inaugurarea a trei lucrări în
grădina publică din Târgu Jiu: Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, care au fost
realizate cu piatră obţinută de la carierele de la Pietroasa, Ruşchiţa şi Baciu.

82
 Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor
căzuți în Primul Război Mondial, fiind realizat cu sprijinul lui Arethia Tătărescu, soția
primului ministru Gheorghe Tătărescu.
Ansamblul monumental „Calea Eroilor“de la Târgu-Jiu a fost inaugurat la 27 octombrie
1938, fiind un reper în cultura și istoria românilor prin semnificațiile profunde transmise prin
Poarta Sărutului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor și Coloana fără sfârșit, cele patru componente
sculpturale fiind dispuse pe aceeași axă, care este orientată de la apus spre răsărit și are o
lungime de 1275 m.
În anul 1951, marele sculptor a decis să doneze statului român lucrările sale aflate în
atelierul de la Paris, dar a fost refuzat, fiind considerat un “un reprezentant al burgheziei
decadente”, motiv pentru care a renunțat la cetățenia română și a devenit în anul 1952 cetățean
francez, iar operele sale au fost donate prin testament Muzeului de Artă Modernă din Paris.
Constantin Brâncuși s-a stins din viață la 16 martie 1957, fiind înmormântat la cimitirul
Montparnasse din Paris. Pe patul de moarte a mărturisit episcopului: “Mor cu sufletul neîmpăcat
că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”.
În semn de recunoștință, la 3 iulie 1990, Brâncuşi a fost ales membru post-mortem al
Academiei Române, iar în 2001, la aniversarea a 125 de ani de la naşterea sculptorului, Guvernul
României a declarat “Anul Brâncuşi”, fiind sărbătorit şi în cadrul UNESCO.

Pentru posteritate, Constantin Brâncuși reprezintă unul dintre cei mai importanți sculptori ai
secolului XX, care s-a remarcat prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor,
combinând genial simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene.
E-atâta frumusețe, dăruire și credință în Universul lui Brâncuși încât nu poate fi descris

83
pe deplin prin cuvinte. Vă invit să intrați pe Poarta sărutului pentru a trăi cele mai profunde
emoții artistice la Masa tăcerii și Coloana fără sfârșit...

84
 George Enescu (1881-1995)

Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut în data de 19 august
1881, la Liveni, din județul Botoşani, în familia Mariei și a lui Costache Enescu.
Talentul său muzical s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog,
pianist şi dirijor.
Încă din copilărie a manifestat înclinații muzicale, fiind îndrumat de părinții săi și un
vestit lăutar, Nicolae Chior, începând studii de compoziție cu profesorul Eduard Caudella.
În perioada 1888-1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu
medalia de argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899.
Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul
Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen
Sylva), fiind deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe
lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Activitatea muzicală a lui George Enescu a fost împărțită cu precădere între Bucureşti şi
Paris, dar a întreprins și turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca
Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului Război Mondial a rămas la Bucureşti, unde a dirijat Simfonia a IX-a
de Ludwig van Beethoven, compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner,
precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915).
Pentru a stimula creaţia muzicală autohtonă, George Enescu a fondat Concursul Naţional
de Compoziţie, decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea
câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris.
În data de 13 martie 1936 a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de
Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfășurat la București o
activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora,
Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
După război, în luna mai 1946 a primit la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin, iar în

85
luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un
turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, din protest faţă
de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele sale creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic
Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu s-a stins din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi a fost înmormântat
la cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Constantin Noica (1909-1987)

Constantin Noica s-a născut pe data de 12 iulie 1909 în comuna Vitănești din
județul Teleorman, unde și-a făcut studiile primare.
A început gimnaziul în Bucureșți și a urmat Liceul “Spiru Haret”, avându-l ca profesor
de matematică pe Ion Barbu (Dan Barbilian).
S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București pe care a absolvit-o în 1931
cu teza de licență “Problema lucrului în sine la Kant”.
În luna mai a anului 1940 și-a susținut la București doctoratul în filosofie cu lucrarea
Schiță pentru istoria lui “Cum e cu putință ceva nou?”, iar în luna octombrie a plecat la Berlin,
ca referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde va rămâne până în 1944.
În perioada 1949-1958, autoritățile române i-au impus domiciliu forțat în orașul
Câmpulung-Muscel, după care a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu
confiscarea întregii averi. A fost eliberat în 1964 după ce a executat 6 ani la închisoarea Jilava.
În anul 1965 s-a stabilit la București unde a fost angajat ca cercetător la Centrul de
Logică al Academiei Române.
Constantin Noica și-a petrecut ultimii ani din viață la Păltiniș, lângă Sibiu, unde a murit
pe data de 4 decembrie 1987 și a fost înmormântat la Schitul Păltiniș.
Pentru posteritate, Constantin Noica rămâne una din personalitățile de marcă ale
secolului XX, fiind filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. În anul 1990 a fost ales
membru post-mortem al Academiei Române.

86
 Petre Țuțea (1902-1991)

Petre Țuțea este fiul preotului Petre Bădescu și al Anei Țuțea din satul Boteni, județul
Argeș, având împreună opt copii.
După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Țuțea urmează Liceul „Neagoe
Basarab” din Câmpulung Muscel şi Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, iar după absolvirea
Facultăţii de Drept din Cluj, a studiat formele de guvernământ la Universitatea „Humboldt”
din Berlin, devenind doctor în drept administrativ.
În anul 1993, a fost angajat prin concurs în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior
devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a lucrat până în 1948, atunci când a fost arestat,
fiind condamnat de regimul comunist la 13 ani de închisoare politică (între anii 1948-1953 şi
1956-1964). După eliberarea din pușcărie, a trăit înconjurat de tineri din boema bucureșteană a
vremii, publicând articole în revistele şi almanahurile Uniunii Scriitorilor.
Petre Țuțea reprezintă o personalitate complexă, dar și contradictorie, având o gândire
profundă, dar și idei de stânga sau simpatii cu mișcarea legionară, fiind permanent urmărit de
Securitate.
Despre Nicolae Ceaușescu, Petre Țuțea a făcut următoarele afirmații: „Ceaușescu a
condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui Ceaușescu,
dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta
ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdel Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII!
Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică,
de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare,
locomotive și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare  în
istorie – poate Ramses cel Mare!
Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate,
aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane si vapoare,
irigații pe mii de hectare, poduri  impresionante, ba chiar și… autostrăzi. În 24 de ani amărâți,
răstimp în care a plătit datoriile și a dublat populația urbană! De fapt, este incredibil!”

87
Cărți publicate după anul 1989:
• Mircea Eliade, 1992
• Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992
• Bătrâneţea şi alte texte filosofice, 1992
• Omul. Tratat de antropologie creştină, 1992
• Philosophia perennis, 1992
• 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, 1993
• Filosofia nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), 1995
• Ieftinirea vieţii. Medalioane de artropologie economică, 2000
• Reformă naţională şi cooperare, 2001
• Anarhie şi disciplina forţei, 2002

Ioan Cantacuzino (1863-1934)

Medicul Ioan Cantacuzino este cercetătorul român care a pus la punct o metodă de
vaccinare antiholerică, folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră.
Eficiența metodei medicale descoperite a fost validată în anul 1913, atunci când a condus prima
vaccinare antiholerică masivă în focarele infecțioase, cunoscută în știință ca „Marea experiență
românească”.

Gheorghe Marinescu (1863 – 1938)

Gheorghe Marinescu este fondatorul Școlii Românești de Neurologie, având numeroase

descoperiri științifice în acest domeniu, una din bolile sistemului nervos purtându-i numele
(sindromul Marinescu-Sjoegren).

88
 Împreună cu operatorul Constantin Popescu, a realizat un film științific referitor la
„Tulburările mersului în hemiplegia organică“ într-o perioadă în care frații Louis și Auguste
Lumière puneau bazele cinematografiei.

Ana Aslan (1897-1988)

Ana Aslan a pus bazele geriatriei românești și a inventat produse revoluționare pentru
tratarea afecțiunilor specifice bătrânilor.
În anul 1949, a început să studieze efectele procainei, care a condus la apariția liniei de
produse Gerovital. Eficiența lor a fost dovedită în repetate ori, încentinind efectele îmbătrânirii
cu 40%. 
Printre personalitățile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong,
Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich,
Konrad Adenauer, Aristotle Onassis, John F. Kennedy.

George Emil Palade (1912-2008)

George Emil Palade s-a remarcat prin studii în domeniul biologiei celulare, fiind
singurul român care a câștigat un premiu Nobel.
Marele savant a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină în
1974, iar în 1986, la o conferință în Statele Unite, i s-a acordat National Medal of Science
(„Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat)
în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în
toate celulele vii”.

89
 Nicolae Paulescu (1869-1931)

Nicolae Paulescu este o personalitate de marcă din domeniul medicinei, fiind primul
cercetător care a descoperit insulina.
La 90 de ani de la prima folosire clinică a insulinei, majoritatea articolelor despre diabet
îi citează pe Frederick Grant Banting și biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din
Toronto ca unici descoperitori ai acestui medicament.
În prezent, lumea medicală recunoaște că profesorul Nicolae Paulescu și-a publicat
studiile înaintea celor doi cercetători care au primit premiul Nobel pentru medicină.
Încă din 1921, profesorul Nicolae Paulescu a prezentat descoperirea insulinei în revista
belgiană „Archives Internationales de Physiologie“. Pancreina, cum o numea el, provoacă
scăderea glicemiei, dar și a corpilor cetonici și a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet.

Traian Vuia (1872-1950)

Traian Vuia a realizat pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără
catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decat aerul.

Henri Coandă (1886-1972)

Henri Coandă a contribuit la dezvoltarea aviației. Avionul cu reacție al lui Coandă reprezintă
una dintre cele mai importante realizări tehnologice din istorie. Este cunoscut și pentru

90
descoperirea "efectului Coandă", pentru care a obținut, în 1934, brevet în Franța.

Emil Racoviță (1868-1947)

Emil Racoviță este considerat fondatorul biospeologiei, fiind preocupat de studiul

faunei din subteran. A participat ca naturalist la Expediția antarctică belgiană (1897-1899) la
bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache.

Gheorghe Lazăr (1779-1823)

Gheorghe Lazăr s-a născut într-o familie modestă din Avrig (lângă Sibiu), a urmat
școala primară în localitatea natală, apoi liceul la Cluj, iar după obținerea bacalaureatului, a
primit o bursă de la Biserica Ortodoxă pentru a-și pregăti la Viena o carieră ecleziastică, însă
tânărul însetat de cultură a urmat inițial cursuri de filosofie, istorie și științe fizico-matematice.
La revenirea în Transilvania, a fost hirotonisit arhidiacon și a obținut un post la Școala
teologică ortodoxă, remarcându-se prin traducerea în limba română a unor lucrări cu caracter
pedagogic și chiar a unui manual de pedagogie.
În urma unui conflict cu un episcop, adept al învățământului în slavonă, a plecat la
București, unde a înființat Școala de la Sfântul Sava, prima unitate de învățământ cu predare în
limba română din Muntenia, care a devenit în prezent Colegiul Național Sfântul Sava.

91
 III. Repere din literatura română

În această lucrare sunt prezentate biografiile următoarelor personalități românești:

Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu,
Lucian Blaga, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și Marin Sorescu.

Mihai Eminescu (1850-1889)

Mihai Eminescu reprezintă cel mai mare poet român, prozator și jurnalist, personalitate
complexă, preocupată de asimilarea cunoștințelor în diverse domenii (filosofie, drept, medicină,
sociologie, economie), patriot care a susținut cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
S-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani, fiind cel de-al șaptelea copil din familia lui
Gheorghe Eminovici și a lui Raluca Jurașcu. Cu excepția lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer și
a trăit 73 de ani, ceilalți 9 frați și surori ale lui Eminescu au avut un destin tragic: Șerban(n.
1841) s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit alienat la Berlin în 1874, Nicolae (n. 1843) s-a
sinucis la Ipotești în 1884, Iorgu (n. 1844) s-a stins din viață în 1873 din cauza unei răceli,
Ruxandra (n.1845) a decedat în copilărie, Ilie (n. 1846) a murit în 1863 din cauza unei epidemii
de tifos, Maria (n. 1848) a trăit doar șapte ani și jumătate, Aglae(n. 1852) a suferit de boala
Basedow-Graves și a decedat în 1906, Henrieta (n. 1854) este sora mai mică a poetului care l-a
îngrijit în timpul bolii, iar fratele său Vasile a murit după un an și jumătate.
Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, a urmat
în perioada 1858 -1860 școala primară National Hauptschule din Cernăuţi, apoi s-a înscris la
gimnaziul Obergymnasium din Cernăuţi (unde a predat și Aron Pumnul), însă în 1863 a părăsit
școala și a plecat la Ipotești în vacanța de Paști. În anul 1864, Eminescu a plecat la Cernăuți cu
trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu, apoi a lucrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani
și copist la comitetul permanent județean, de unde demisionează în 1865, iar din 1866 până în
1869 a pribegit pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București, intrând în contact direct cu
limba, tradițiile și realitățile românești.
În perioada 1867-1868 a lucrat succesiv ca sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale,
secretar în formația lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național, stabilindu-se în
București, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale.
Între anii 1869 și 1869, Eminescu a urmat cursurile Facultății de Filosofie și Drept din
Viena, unde s-a împrietenit cu Ioan Slavici, a cunoscut-o pe Veronica Micle și a participat la
pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de

92
la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare.
În perioada 1872-1874 a fost student „extraordinar” la Berlin, după ce Junimea i-a
acordat o bursă pentru a-și lua doctoratul în filosofie, însă nu a participat cu regularitate la
cursuri; împreună cu alți tineri a înființat cercul literar Orientul care a avut ca scop
strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor referitoare la istoria și literatura
patriei. Împreună cu o delegație de studenți, în anul 1870, Eminescu l-a vizitat de Anul Nou, la
Döbling, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1872, Eminescu a revenit la Iași, unde a participat la ședințele Junimii, însă în
toamna aceluiași an a plecat la Universitatea din Berlin pentru a-și continua studiile de filosofie,
filosofia științei. S-a întors în 1874 la Iași, fiind numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor
şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui, iar în 1875 l-a introdus pe Ion Creangă la Junimea.
În anul 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la
București, unde a lucrat aproape șapte ani ca redactor la ziarul „Timpul”, în paginile căruia a
publicat peste 300 de articole.
În vara anului 1883, Eminescu s-a îmbolnăvit grav și a fost internat la spitalul doctorului
Șuțu cu diagnosticul de „manie acută”, a fost trimis la sanatoriul de la Oberdöbling (Viena), fiind
vizitat în 1884 de Maiorescu. După o călătorie în Italia, Eminescu s-a întors în data de 27 martie
1884 la Bugurești, apoi a plecat pe 7 aprile la Iași, unde a fost numit în postul de sub-bibliotecar
al Bibliotecii Centrale din capitala Moldovei.
În 1886 a fost înlocuit din postul de la bibliotecă, fiind internat la 9 noiembrie la ospiciul
de la Mănăstirea Neamț, apoi, în primăvara lui 1887, a plecat la Botoșani și a fost internat la
spitalul local Sfântul Spiridon, apoi a fost trimis la Hall în Tirol, după care s-a întors la Botoșani,
unde a fost îngrijit de doctorul Iszak și sora sa Henrieta. A fost vizitat de Veronica Micle, care l-a
sfătuit și determinat să meargă la București, unde a fost internat pe 3 februarie 1889 la spitalul
Mărcuța și apoi la sanatoriul Caritas.
Mihai Eminescu s-a stins din viață pe 15 iunie 1889, în jurul orei 8 dimineața, trupul său
fiind depus la biserica Sfântul Gheorghe, iar după slujbă, cortegiul funerar a plecat spre
Universitate, a trecut pe Calea Victoriei și Calea Rahovei până la cimitirul Șerban Vodă (azi
cimitirul Bellu), unde sicriul a fost purtat pe umeri până la mormânt de către patru elevi de la
Școala normală de institutori.
În opera sa „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris despre moartea
poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va
ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Ziua Culturii Naționale a fost stabilită de Academia Română pe 15 ianuarie pentru a fi
celebrată împreună cu sărbătoarea nașterii lui Mihai Eminescu, cel mai important poet român.
Mihai Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, care
a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, în același an publicând și poezia „De-aş
avea” în revista Familia din Pesta, a lui Iosif Vulcan.
Cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu sunt: Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Epigonii,

93
Mortua Est, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger și demon, Melancolie, Floare-albastră,
Dorinţa, Memento Mori, Strigoii, Odă , Mai am un singur dor, La steaua.

94
 Ion Luca Caragiale (1852 -1912)

Ion Luca Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român, fiind ales în 1948
membru post-mortem al Academiei Române.
S-a născut la 30 ianuarie 1852 (deși în certificatul de naștere este trecută data de 1
februarie 1852) în comuna Haimanale (azi îi poartă numele) din județul Prahova, în familia lui
Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas, care a administrat moșia mănăstirii
Mărgineni. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de
care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut cu părintele Marinache de la Biserica Sfântul Gheorghe din
Ploieşti, a urmat ciclul primar (1860 -1864) la Şcoala Domnească din Ploieşti, apoi Gimnaziul
„Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiești, terminându-şi în 1868 clasa a V-a liceală la București.
Fiind atras de teatru, a urmat în perioada 1868-1870 Conservatorul din Bucureşti, înscriindu-se
la Clasa de Mimică şi Declamaţie a unchiului său Costache Caragiale.
A ocupat diferite funcţii: copist la Tribunalul de Prahova (1870), sufleur şi copist la
Teatrul Naţional din Bucureşti (1871), redactor la „Timpul” (1878 - 1881), revizor şcolar în
județele Suceava și Neamț (1881), fiind mutat la cerere în 1882 în circumscripţia Argeş-Vâlcea,
director al Teatrului Național din București (1888-1889), profesor la liceul particular Sf.
Gheorghe din Bucureşti (1890) etc.
În anul 1839 s-a căsătorit cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit,
întemeindu-și o familie împreună cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Chiriac
Karaboas, dar a cunoscut-o și pe Maria Constantinescu, funcționară la Regie cu care a avut un
fiu, Mateiu (n. 1885), recunoscut la oficiul stării civile.
În 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, având
împreună trei copii: două fete, Ioana (n. 1889) și Agatha (n. 1890), care s-au îmbolnăvit și au
au murit de timpuriu (în 1891), după care s-a născut în 1893 fiul acestora Luca Ion.
Caragiale a fost acuzat pe nedrept în 1901 că ar fi plagiat „Năpasta”, fapt pentru care a
decis să părăsească țara, scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, s-a mutat în 1904 cu
familia la Berlin, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina
Cardini din Șcheii Brașovului.
În dimineața zilei de 9 iunie 1912, Caragiale s-a stins din viață în locuința sa din Berlin,
rămășițele sale pământești fiind expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger
Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul

95
cu rămășițele sale pământești a fost adus la București, fiind înmormântat la cimitirul Șerban
Vodă. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea a menționat:
„Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în
cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”
În opera sa, Caragiale a știut să surprindă memorabil portrete definitorii pentru societatea
românească, folosind o gamă diversificată de mijloace literare, analiza critică fiind dublată de
observația adâncă a unui moralist. El nu ironizează cu scopul de a-i amuza pe cei din jur, ci
pentru a corecta defectele societății contemporane. Genialul scriitor a lăsat posterității:
● comedii: O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1880), O scrisoare
pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885);
● nuvele şi povestiri: În vreme de război, O făclie de Paşte, Două loturi, La hanul lui Mânjoală,
La conac, Păcat; Kir Ianulea, Calul dracului, Abu-Hassan;
● momente şi schiţe: Telegrame, Proces verbal, Căldură mare, Bubico, Dl Goe, Lanţul
slăbiciunilor, Vizită, Urgent, Highlife, Bacalaureat, Diplomaţie;
● studii şi eseuri despre teatru şi literatură: Câteva păreri, O cercetare critică asupra teatrului
românesc, Oare teatrul este literatură?, Scrisorile unui egoist, Obligativitatea opiniilor, Da şi nu,
Grav eveniment literar, Politică şi literatură, În Nirvana.

Alexandru Vlahuță (1858-1919)

Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858, în localitatea Pleșești (azi

comuna Al. Vlahuță), din județul Vaslui, în familia lui Ecaterina și Neculai Vlahuță - un mic
proprietar de pământ și fiul unui ispravnic din Piatra. La bătrânețe, mama sa Ecaterina s-a
călugărit la Mânăstirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta, fiind urmată de unica sa fiică,
Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță se retrage la Mânăstirea Neamț, sub numele de Nectarie,
împreună cu Mihail, unul dintre fiii săi.
În perioada 1867 -1878, Alexandru Vlahuță a urmat școala primară și liceul la Bârlad, s-a
înscris la Facultatea de Drept din București, la care a renunțat după un an, din cauza situației
materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. După 1884 a fost profesor
la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura
Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”), apoi revizor școlar în
județele Prahova și Buzău.
A editat revista Viața(1893-1896), apoi Semănătorul (1901), în colaborare cu George

96
Coșbuc, după care a fost numit referendar la Casa Școalelor.
În anul 1905 s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar de
pământ din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
A debutat în literatură cu volumul Nuvele(1886) și Poezii(1887), alternând activitatea
literară cu ziaristica și conferințele de la Ateneul Român. Popularitatea scriitorului crește
progresiv prin publicarea unor noi opere în proză: romanul Dan (1893), volumul Din goana
vieții (1892), Clipe de liniște (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), România
pitorească (1901) etc.
Devine cunoscut și prin culegerile de poezii: Poezii vechi și nouă (1894), Iubire (1895),
Poezii (1909) etc. Acestea au fost reeditate de mai multe ori, deși au fost respinse de la premiile
Academiei, fapt pentru care autorul a refuzat să devină membru al înaltului for.
Despre capodopera sa România pitorească, Dumitru Micu afirmă că este un „atlas
geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.
Marele scriitor a murit la București în data de 19 noiembrie 1919, iar casa în care a locuit
a devenit Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.
Vă prezentăm în continuare scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa, Margareta:
„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu,
pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere
mălăieţe care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai
nici o stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi în tine
înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta e operă de
fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De
aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... Atâți cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana
noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori
asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de
zis!), am putea ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste
murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură
şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai
început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură
mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă
şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu
cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la
mine!”.
Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a
cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai
deplină ca o conştiinţă curată.”

97
 Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani, ai să o înţelegi mai bine. Să
dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişez cu drag,
A. Vlahuţă”

Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922)

Duiliu Zamfirescu a fost scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru, membru
titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.
S-a născut pe 30 octombrie 1858 în familia arendașului Lascăr Zamfirescu şi a Sultanei
din Plăinești (azi Dumbrăveni, județul Vrancea), fiind primul din cei șapte copii, mama acestora
fiind sora arhitectului Ion Mincu. În perioada 1865-1873 a urmat ciclul primar și gimnaziu la
Focșani, a continuat studiul la Liceul Matei Basarab din București, pe care l-a absolvit în 1876
și s-a înscris la Facultatea de Drept, fiind licențiat în 1880.
După absolvirea facultății va profesa ca procuror supleant la tribunalul din Hârșova, în
1881este numit procuror la tribunalul din Târgoviște, apoi devine avocat și redactor la România
liberă, iar în 1885, intră prin concurs funcționar la Ministerul de Externe.
Din 1888 îmbrățișează cariera diplomatică, fiind numit secretar de legație la Roma până
în 1906, perioadă în care a întâlnit-o pe Henriette Allievi (fiica unui senator italian), cu care se
căsătorește în 1890 și are trei copii (Henrietta, Lascăr şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în timpul
stagiului diplomatic din Italia.
În anul 1906 se întoace în țară, fiind numit secretar general la Ministerul de Externe, iar
după război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu(13 martie -13 iunie 1920).
Marele scriitor, om de stat și scriitor obișnuia să se retragă adesea în vila sa de la
Odobești, în prezent fiind Casă Memorială.
Duiliu Zamfirescu s-a stins din viaţă la Agapia pe 3iunie 1922, trupul său fiind
înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.
Scriitorul a avut o activitate literară bogată şi diversificată sub formă de versuri, proză
scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie lăsată posterității o reprezintă
romanele sale din Ciclul Comăneștenilor, scrise la Roma, mai precis: Viața la țară (1894),
Tănase Scatiu(1895), În război(1898), Îndreptări și Anna. Este primul ciclu din literatura
română ( comparabil cu ciclul Les Rougon-Macquart a lui Emile Zola), în care autorul, prin
intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi care se opune noilor
parveniți, dezvăluie imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea,

98
în care oameni de afaceri de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu nu au limite morale.
Duiliu Zamfirescu a debutat ca poet, primele încercări lirice fiind publicate în Ghimpele
(1877) și Resboiul (1878).
Încă din 1882 a făcut parte din redacţia ziarului „România liberă”, iar în 1883 a fost
primit la Junimea, unde i-a întîlnit pe Alecsandri, Eminescu și Caragiale.
În anul 1884 devine colaborator la „Convorbiri literare”, unde își publică o mare parte din
creațiile sale: romanele (în afară de „În faţa vieţii” şi „Îndreptări”), numeroase poezii, însemnări
de critică literară, traduceri şi încercări dramatice etc.
O atitudine discutabilă a lui Duiliu Zamfirescu o reprezintă discursul său de recepție la
Academie, Poporanismul în literatură (16 mai 1909), în care a minimalizat rolul poeziei
populare și a exagerat falsitatea idilică din operele lui George Coşbuc şi Octavian Goga, fapt
care a provocat polemici violente și răspunsul prompt al lui Titu Maiorescu referitor la valoarea
etică şi estetică a poeziei populare.
În loc să se atenueze în timp, această primă confruntare publică dintre cei doi prieteni s-a
acutizat, până la ruptura totală din 1913, când Zamfirescu a fost acuzat de antipatriotism și
disponibilizat de către Maiorescu, pe atunci prim-ministru. Această lovitură îi va marca viața
definitiv lui Zamfirescu, chiar și după reabilitarea sa și reluarea carierei politice.

Liviu Rebreanu (1885-1944)

Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei

Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte
viața în complexitatea ei socială și psihologică.
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind
primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală
cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului,
localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea
scriitorului: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce,
când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a
transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în
perioada 1903-1906 a urmat Academia militară Ludoviceum din Budapesta.

99
 După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de
honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la
Prislop. La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de
autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și
întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat
reporter la „Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când
România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a
aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă
Bucureștiul, în 1918, Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să
fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul „Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele
premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București
(funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei
Române. Romanul psihologic Pădurea spânzuraților face trimitere la ecourile din sufletul lui
Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-
ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă
Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost
deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Opera: Ion (roman social, 1920), Catastrofa (nuvelă, 1921), Pădurea spânzuraților (roman
psihologic, 1922), Adam și Eva (roman psihologic,1925), Ciuleandra (roman psihologic,1927),
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927), Cântecul lebedei,( nuvelă, 1927), Crăișorul (roman social, 1929),
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932), Răscoala (roman social, 1932), Jar (roman psihologic,1934),
Gorila (roman social, 1938) etc.

Lucian Blaga (1895-1961)

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate
polivalentă a culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător,
profesor universitar, academician şi diplomat român.
Pruncul Lucian s-a născut în familia preotului Isidor Blaga și a Anei (n. Moga) și a rămas
„mut ca o lebădă” până la vârsta de 4 ani, devenind apoi poetul tainelor care a prezentat
magistral „corola de minuni a lumii”. De altfel, liniștea a fost o caracteristică a personalității

100
marelui poet, așa cum se descrie el însuși în Hronicul și cântecul vârstelor: „Se întâmpla uneori
să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin și odată înființate n-aveam mijloc
să le curm. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul
nu mă mai servea… eu eram închinat tăcerii. Așa sunt eu, un om cu oareșicari liniști înlăuntru.
Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile…”
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (Lancrăm, jud. Alba), a urmat clasele primare la
Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), absolvind apoi cursurile Liceului Andrei Șaguna
din Brașov (1906-1914). După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, pe
care a absolvit-o în 1917, apoi și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat
Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza „Kultur und
Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere).
A revenit în țară și s-a căsătorit la 16 decembrie 1920 cu Cornelia Brediceanu, locuind
împreună la Cluj până în 1926, apoi s-au mutat pentru un timp scurt la Lugoj, pregătindu-se
pentru cariera de diplomat pe care o exercită exemplar în străinătate, fără să neglijeze
preocupările sale filosofice și literare.
Din anul 1926, a ocupat succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia,
Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna
(1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și
ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939). În anul 1939, a devenit profesor
de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, iar după Dictatul de la Viena (1940–1944), s-a
refugiat la Sibiu, unde a redactat, începând cu 1943, revista „Saeculum”.
După 1948, când a fost înlăturat de la catedră de către comuniști, pe motiv că a refuzat
invitația de a conduce Partidul Național Popular (satelit al Partidului Comunist), s-a angajat ca
bibliograf în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române, apoi devine cercetător la Institutul de
Istorie și Filosofie (1949–1951), bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la
filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.
Lucian Blaga a decedat în data de 6 mai 1961 la Cluj, fiind înmormântat în ziua sa de
naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Învierea(1925),
Meșterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura
transcendentă; Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi
sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.
Citate din universul lui Lucian Blaga

101
• Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
• Destinul omului este creaţia.
• Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
• Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.
• Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
• Cercul este aureola centrului.
• Limba este întâiul poem al unui popor.
• Minciuna este vacanţa adevărului.
• Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
• Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
• Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
• Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori.
• Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place.
• Numai operele mijlocii sunt ireproşabile, cele mari niciodată.
• Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.
• Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
• Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gândirii noastre; am putea spune
al imaginaţiei noastre căutătoare de sensuri.
• Creaţia - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă
care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea -
aceasta este puterea naturii şi a artistului.
• Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim,
fiindcă le căutăm; ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.

Mircea Eliade (1907-1986)

Mircea Eliade a fost o personalitate complexă, care s-a remarcat ca istoric al religiilor,
scriitor de ficțiune și filosof, opera sa completă depășind 80 de volume, fără a ține seama de
jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
S-a născut în data de 13 martie 1907 la București, în familia lui Gheorghe Eliade și a
Jeanei (născută Vasilescu), având ca soră pe Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, a urmat Colegiul
Spiru Haret, unde l-a avut coleg pe Constantin Noica.
Pe lângă științele naturii, Eliade a fost preocupat de ocultism, antropologie, studiul
limbilor străine (italiană, engleză, persană, ebraică), istorie, filosofia indiană etc.

102
 În anul 1921 a publicat „Inamicul viermelui de mătase”, prima sa opera literară, care a
fost urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”.
Pentru a cunoaște cultura italiană, a călătorit în Italia, unde i-a cunoscut pe specialiștii în
istoria religiilor Giovanni Papini și Vittorio Macchioro, iar în 1928 a plecat în India, unde a
întâlnit-o pe poeta de 16 ani Maitreyi Devi, de care s-a îndrăgostit, pasiunea sa fiind exprimată
magistral în celebrul roman „Maitreyi” (1933).
De menționat că Eliade și-a luat licența cu o teză despre filosofia italiană în timpul
Renașterii, iar doctoratul l-a susținut cu o disertație despre Yoga.
În data de 14 iulie 1938, Eliade a fost arestat pentru articolul „Provincia și
legionarismul”, publicat în Vremea, fiind considerat activist al Mișcării Legionare în cadrul
grupării din jurul lui Nae Ionescu, fiind eliberat pe 12 noiembrie 1938.
Reputația lui Mircea Eliade a crescut după anul 1957, când s-a stabilit în Statele Unite,
unde a predat istoria comparată a religiilor la Universitatea Loyola, în prezent Catedra de Istoria
Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. În concepția sa, ființele umane
arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate, dar și la omul modern ar
exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde
simboluri religioase. În 1966 a devenit membru al Academiei Americane de arte și științe, în
1977 a fost recompensat cu premiul Bordin al Academiei Franceze, iar în 1985 a primit titulatura
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.
Mircea Eliade s-a stins din viață pe 22 aprilie 1986, la Chicago, trupul său fiind
incinerat a doua zi. În anul 1990, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Opere literare:
• Romanul adolescentului miop, roman (1928)
• Gaudeamus, roman (1929)
• Isabel și apele diavolului, roman (1930)
• Lumina ce se stinge, roman (1931)
• Maitreyi, roman (1933)
• Întoarcerea din rai, roman (1934)
• Huliganii, roman (1935)
• Șantier. Roman indirect (1935)
• Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
• India (1936)
• Șarpele, nuvelă (1937)
• Nuntă în cer, roman (1939)
• Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
• La țigănci, nuvelă (1959)
• Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
• Noaptea de Sânziene, roman (1971)
• În curte la Dionis, nuvele (1977)
• 19 trandafiri, roman (1980)
Opere științifice:
• Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)

103
• Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937)
• Comentarii la legenda meşterului Manole (1943)
• Traité d'histoire des religions (1949)
• Le Sacré et le Profane (1956)
• Mituri, vise, mistere (1957)
• Aspects du mythe (1963)
• Le mythe de l'éternel retour (1969)
• De Zalmoxis à Gengis-Khan (1970)
• Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Marin Preda (1922-1980)

Marin Preda reprezintă unul dintre cei mai valoroși scriitori români, care a fost director
al editurii Cartea Românească, dar și un opozant al regimului comunist, așa cum rezultă din
ultimul său roman Cel mai iubit dintre pământeni, precum și din replica dată lui Nicolae
Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”.
S-a născut pe 5 august 1922 în comuna Siliștea-Gumești din județul Teleorman, ca fiu al
lui Tudor Călărașu („de profesie plugar”), și al Joiței Preda, văduvă de război. Copilul a primit
numele după mama sa, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, deși trăiau împreună,
pentru ca Joița Preda să beneficieze în continuare de pensie după primul soț mort în război.
Marin Preda și-a petrecut copilăria într-o familie modestă și numeroasă, formată din două
fete (Măria și Mița), pe care mama sa le-a avut din prima căsătorie, trei băieți (Ilie, Gheorghe și
Ion), pe care tatăl său i-a avut cu prima soție, la care se adaugă cei trei copii (Ilinca, Marin și
Alexandru) pe care părinții săi i-au avut împreună.
În perioada 1930 - 1934 urmează școala primară din satul natal avându-l ca învățător pe
Ionel Teodorescu, un dascăl care l-a ajutat să depășească dificultățile legate de absențele de la
cursuri, atunci când participa la treburi gospodărești (păzitul vitelor, munca la câmp), ajungând
treptat să devină unul dintre cei mai buni elevi din seria sa – a obținut premiul cu coroniță (scenă
evocată în romanul Moromeții).
În perioada 1934-1937 urmează clasele V-VII cu învățătorul Ion Georgescu din Balaci
(un sat vecin), cu rezultate la fel de bune - a obținut media generală pe obiecte 9,15 la
examenul de absolvire a șapte clase, susținut la Școala de centru din Ciolănești (o comună la
zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești).
În 1937, Marin Preda s-a prezentat la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar a fost
respins la vizita medicală din cauza miopiei, însă a reușit cu nota 10 la Şcoala Normală din

104
Abrud, de unde a fost transferat în 1939 la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde și-a
continuat studiile încă un an, după care, în urma Dictatului de la Viena, a primit repartiție
pentru Şcoala Normală din str. Ecaterina din Bucureşti.
Deși în 1941, Marin Preda susţine examenul de capacitate, renunță la școală, iar în aprilie
1942, își face debutul literar cu schița Pârlitu  în ziarul Timpul, unde va lucra un timp pe postul
de corector, după care a fost angajat ca funcționar la Institutul de statistică și  secretar de
redacție la ziarul Evenimentul zilei.
În perioada 1943-1945, Marin Preda a fost recrutat în armată, în 1945 a devenit
corector la ziarul România liberă, iar 1952 a fost numit redactor la revista Viața românească,
unde a publicat nuvela Desfăşurarea.
Alte evenimente importante din viața lui Marin Preda:
1955 - Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Apare primul volum din romanul Moromeţii.
1956 - Primeşte Premiul de Stat pentru romanul Moromeţii. Publică nuvela Ferestre întunecate.
1957 - Efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. Apare cel de-al
doilea volum din romanul Moromeţii.
1959 - Divorţează de Aurora Cornu și se căsătoreşte cu Eta Vexler, de care se desparte în 1966.
1968 - Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Publică romanul Intrusul, pentru care
primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
O cunoaşte pe Elena Mitev, cu care se căsătorește, având împreună doi copii, Nicolae şi
Alexandru.
1970 - Devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa.
Apare eseul Obsedantul deceniu.
1971 - Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor.
1974 - Este ales membru corespondent al Academiei Române.
Prin publicarea în 1955 a primului volum din Moromeții, scriitorul Marin Preda a
demonstrat că țăranul român poate deveni un veritabil personaj de roman, având uneori trăsături
contradictorii - detașat si neliniștit, sociabil și solitar, sceptic și încrezător în destinul său.
Volumul al II-lea din Moromeții, apărut în 1967, a scos în evidență zbuciumul din societatea
românească de după cel de-al doilea război mondial.
O schimbare a registrului tematic este prezentată în romanul Risipitorii, apărut în 1962,
autorul fiind preocupat de lumea medicală și citadină, construind scenarii epice pe tema
încrederii și a vieții de cuplu, care îmbracă forma prozei de analiză.
Romanul Intrusul, publicat în 1968, reprezintă o fascinantă interogare asupra destinului
uman și social, fiind redactat de autor la persoana I și în ordinea inversă a derulării
evenimentelor (romanul începe cu sfârșitul acțiunii), iar volumul de publicistică Imposibila
întoarcere, din 1971, include o problematică diversă: soarta țărănimii, legătura dintre biografia
artistului și operă, gânduri despre teatru etc.
În anul 1975, Marin Preda a provocat un adevărat scandal în epocă prin publicarea
romanului Delirul, conceput ca o frescă a societății românești din perioada celui de-al doilea
război mondial, în care pune și problema mareșalului Antonescu. După doi ani a apărut Viața ca

105
o pradă, o lucrare autobiografică, având ca temă descoperirea vocației de creator, drumul
artistului către perfecțiunea estetică exprimată într-o operă literară.
În anul 1980, Marin Preda a atins apogeul creației literare prin romanul Cel mai iubit
dintre pământeni, considerat de Eugen Simion „un reper fundamental pentru literatura română
a secolului XX, fiind, în același timp, roman de dragoste, politic, senzațional, de moravuri, de
problematică, filosofic etc. Cartea iși propune să creeze, prin destinul lui Petrini, un mit, cel al
fericirii prin iubire, intenție care explică și fraza-concluzie ce-l încheie: “Dacă dragoste nu e,
nimic nu e”. După câteva săptămâni, romanul a fost retras din toate bibliotecile și librăriile
publice, fiind considerat o critică vehementă la adresa regimului comunist.
Marin Preda a locuit în ultimii ani din viață pe strada Alexandru Romano nr. 21, din
București. S-a stins din viață pe 16 mai 1980 la vila de creație a scriitorilor de la Palatul
Mogoșoaia, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu, pe Aleea scriitorilor.
Moartea lui Marin Preda a fost considerată suspectă de către familia sa, fiind pusă în
legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. În raportul medico-legal, se
afirmă: „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea
orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”.
În semn de prețuire pentru personalitatea și opera lui Marin Preda, au fost denumite cu
numele său cinci străzi (din Cluj-Napoca, Turda, Oradea, Mangalia, respectiv Râmnicu Vâlcea),
trei licee (din București, Odorheiu Secuiesc, respectiv Turnu Măgurele), precum și o filială a
Bibliotecii Metropolitane București.

Nichita Stănescu (1933-1983)

Nichita Stănescu a fost poet și eseist român, fiind considerat de critica literară unul
dintre cei mai importanți scriitori îndrăgostiți de limba română, pe care el însuși o denumea
„dumnezeiesc de frumoasă”.
S-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, în familia lui Nicolae H. Stănescu și Tatiana
Cereaciuchin, mama sa provenind dntr-o familie de condiţie nobilă din părţile Doneţului,
refugiată apoi în România. După ce a absolvit Liceul „Sf. Petru si Pavel”, devenit „I. L.
Caragiale” din Ploiesti, a urmat Facultatea de filologie a Universității din Bucuresti.
În ultimul an de liceu (1952) s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din
adolescență, dar tinerii se despart după numai un an, la 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu o colegă
de facultate, Doina Ciurea, a cărei dragoste a durat aproape zece ani și a inspirat tema
volumului „O viziune a sentimentelor”, ultima sa soție fiind Todoriţa (Dora) Tărâţă, cu 23 de ani

106
mai tânără decât el, cu care s-a căsătorit în iulie 1982, la scurtă vreme poetul înfiind-o pe Mirela,
sora mai mică a Dorei.
După debutul său în 1960 cu volumul Sensul iubirii, au urmat: O viziune a
sentimentelor(1964), Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Roșu Vertical (1967), antologia
„Alfa” (1967), Oul și sfera (1967), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969), În
dulcele stil clasic(1970), Belgradul în cinci prieteni (1972), Clar de inimă (1973), Starea poeziei
(1975), Epica Magna (1978), Opere imperfecte (1979), Noduri și semne (1982) etc.
A primit de mai multe ori premiul Uniunii Scriitorilor, a fost laureat al premiului Herder
(1975), a primit premiul Coroana de aur al Festivalului internațional „Serile poetice de la
Strunga” din Macedonia (1982), nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980), a fost
ales membru post-mortem al Academiei Române.
În august 1981 a avut prima criză hepatică, însă ascunde boala și afișează un optimism
care a uimit chiar și pe medicii care l-au tratat, în 1982 moare tatăl poetului, în 1981 crizele
hepatice s-au înrăutățit și s-a internat la spitalul Fundeni, doi ani mai târziu s-a stins din viață în
noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
Pentru posteritate este remarcabilă afirmația poetului Ștefan Augustin Doinaș: „Nichita
Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el,
prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei”.

Grigore Vieru (1935-2009)

Într-o caracterizare sugestivă, Grigore Vieru este poetul fără țară, care a murit cu dor de
România Mare. Pentru posteritate rămâne emblematică afirmaţia sa: „Dacă visul unora a fost să
ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
S-a născut pe 14 februarie 1935, într-o  familie de plugari români (PavelVieru şi
Eudochia )  în satul Pererîta  din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova.
A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala
medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină în 1953. S-a înscris la Institutul Pedagogic „Ion
Creangă” din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie, pe care a absolvit-o în anul 1958.
S-a căsătorit cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și limba latină. 
În noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009, a suferit un grav accident de circulație și a fost
internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din viață pe 18 ianuarie în urma unui stop
cardiac, fiind  înmormântat pe  20 ianuarie 2009  la Chișinău, în cimitirul din strada Armeană.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României”  în

107
grad de Mare Cruce. În semn de omagiu, câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din
Chișinău, o stradă din Iași  şi o stradă din Buzău îi poartă numele.
Opera
• A debutat în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, denumită Alarma,
apreciată de criticii literari.
• În 1958,  i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii (Muzicuţe), şi s-a angajat ca
redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”.
• Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi
două plachete de versuri pentru copii: „Făt-Frumos şi Curcubeul” şi „Bună ziua, fulgilor!”.
• În 1964, publică în revista Nistru poemul „Legământ”, dedicat poetului Mihai Eminescu.
• În 1965, îi apare volumul „Versuri pentru cititorii de toate vârstele”, pentru care i se acordă
Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În
1967, Revista Nistru publică poemul „Bărbaţii Moldovei”, cu o dedicaţie pentru „naţionalistul”
Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.
• În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice
„Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai
originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile
universitare de literatură naţională contemporană.
Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi , Lucian Blaga, respectiv Brâncuşi, iar alte
două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima
oară în lirica basarabeană postbelică.
• În 1969, el publică „Duminica cuvintelor” la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte
mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit „obligatorie” în orice grădiniţă de copii.
• În 1970, editura Lumina publică „Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi
pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au
angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi.
• Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii „Trei iezi". La numai câteva zile
după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării.
• În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la
întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie
Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.
• În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie
oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de
poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice „Aproape”, cu ilustraţii color
de Isai Cârmu.
• În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai
multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin
apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului „Steaua de
vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români
de pe ambele maluri ale Prutului.

108
• În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia „Cele
mai frumoase poezii”, apare o selecţie din lirica poetului sub numele „Izvorul şi clipa”, cu o
prefaţă de Marin Sorescu.
• În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii „Maria Mirabela”, al regizorului Ion Popescu,
textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai
prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare
Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri „Rădăcina de foc”, la Editura Universul din
Bucureşti (director Romul Munteanu).
• În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari
interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în
Moldova de peste Prut.
• În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine
membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl
propune pentru premiul Nobel pentru Pace.
• În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
• În 1995, la împlinirea vârstei de 60 de ani,  Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la
Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de
administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul
Republicii.
• În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic „Acum şi în veac” , iar în 2000
este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu” - 150 de ani de la naştere.

Marin Sorescu (1936-1996)

Marin Sorescu reprezintă unul dintre cei mai mari poeți români, dar și dramaturg,
prozator și eseist, operele sale fiind cunoscute în peste 20 de țări din aproape toate continentele.
S-a născut pe 29 februarie 1936 în Bulzești (Dolj), în familia lui Ștefan Sorescu și a
Nicoliței (născută Ionescu).
După terminarea școlii primare în satul natal, a urmat Colegiul Național „Frații Buzești”
din Craiova, precum și Școala medie militară din Predeal, apoi și-a continuat studiile la
Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Facultatea de Filologie (1955-1960), fiind licențiat
în limbi moderne.
A debutat în 1964, la vîrsta de 28 de ani, cu volumul de parodii Singur printre poeți,
publicând în cursul vieții încă 23 de volume, cele mai cunoscute fiind: Tușiți (1970), Suflete, bun

109
la toate (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat La lilieci (1975, 1977, 1980, 1988).
Poezia lui Marin Sorescu se remarcă prin sensibilitate și trăire intensă, stil ironic și
degajat, cu trimitere la universul copilăriei, fiind apreciată în țară și în străinătate.
În dramaturgie, Sorescu a abordat cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în
trilogia „Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca.
Tragedia artistului creator, consumat de propria-i flacără, este prezentată magistral în
Paracliserul, stilul ironic a lui Marin Sorescu fiind întâlnit în abordarea teatrului contemporan
(Există nervi), a teatrului istoric (A treia țeapă) sau în comedii (Vărul Shakespeare).
Celebrul scriitor s-a remarcat și în proză, „Viziunea viziunii” și „Trei dinți din față”
fiind două din cele mai reprezentative romane .
Dragostea lui Sorescu pentru frumos s-a exprimat și prin pictură, deschizând numeroase
expoziții în țară și în străinătate.
După 1989, Marin Sorescu a intrat în politică și a ocupat funcția de Ministru al Culturii în
timpul guvernului Nicolae Văcăroiu (1993-1995).
În perioada 1978-1990, și-a desfășurat activitatea ca redactor-șef la revista craioveană
Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma unei scrisori semnate de mai mulți colegi.

Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al
Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia etc.
Marele scriitor a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură și a primit cele
mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii Scriitorilor (de şase ori).
Dintre premiile internaționale se menționează: Premiul Herder (Viena, 1991), Medalia de aur
pentru poezie „Ospiti Napoli” (1970), Premiul „Fernando Riello” (Madrid, 1983) etc.
Marin Sorescu s-a stins din viață pe 8 decembrie 1996 la București, lăsând în manuscris
cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal și roman.

110
 IV. Personalități din istoria românilor

Zorii omenirii se caracterizează prin migrația triburilor indo-europene spre Asia și

Europa: mai precis, mezii și perșii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au
pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei (Pelopones), ionieni (Grecia
centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice
s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru
si Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast din sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură
nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au facut parte odrizii, bessii și moesii.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci
s-a format prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-44
î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.).
În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având ca hotare:
țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre
vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud.
Istoricul Strabon (63 î. H.–19  d.H.) afirmă că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au
socotit pe geți de neam tracic”. Burebista a obținut numeroase victorii împotriva neamurilor
vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa și a realizat, împreună cu
preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supușilor, bazată pe „abstinență și sobrietate și
ascultare de porunci”.
Dacii își ardeau morții și credeau în nemurirea sufletului, sfătuitorul regelui fiind
conducătorul preoților, care era considerat reprezentantul pe pământ al zeității supreme,
Zamolxis ( numit și Gebeleizis). Societatea dacilor era împărțită în două clase sociale:
aristocrația (pileati sau tarabostes) și agricultorii (comati), primii reprezentau clasa privilegiată,
având dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, iar ceilalți erau țărani și meșteșugari care purtau
părul lung (capillati) și formau grosul armatei.
Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care
confecționau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe și monede. Ceramica devenise o adevărată
artă, fiind prelucrată, atât cu mâna cât și cu roata olarului.
Îmbrăcămintea dacilor era confecționată din lână de oaie și din cânepă, locuințele
acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, iar la
deal și la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii și-au construit cetăți - numite
dava.
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părți, astfel încât în
timpul împăratului roman Octavianus Augustus,  existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar
în Dobrogea trei. Chiar și în această situație, unii dintre regii daci au continuat politica de
ostilitate dusă față de Imperiul Roman, încercând să-și extindă stăpânirea peste Dunăre.
Istoricul Dio Cassius relatează că o expediție organizată de romani la Dunăre a
determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la
planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut față expediției romane conduse
de Tettius Iullianus, obținând condiții favorabile prin pacea încheiată, și-au refăcut armata și
chiar au obținut plata unui tribut anual de la împăratul Domițian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o
amplă campanie împotriva dacilor, în primul război (101-102) fiind atacată capitala
Sarmizegetusa și ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu

111
înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia și transformarea Daciei în provincie romană.
Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare
festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia
permițându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
Regatul dac a fost împărțit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei,
Banatul și cea mai mare parte a Ardealului, alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia
Inferior, iar restul au rămas libere.
În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore, au fost aduși
coloniști din diverse părți ale imperiului, au fost construite trei drumuri militare pentru a uni
orașele principale, precum și un al patrulea drum care traversa Carpații și intra în Transilvania
prin trecătoarea Turnu Roșu. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea
a V-a Macedonica, fiind staționate în castrele Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea
triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit în anul 118 să reorganizeze noua provincie romană în
Dacia Inferior și Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 menționează și Dacia
Porolissensis . Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor și a destabilizării Imperiului
Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270-275) a
retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetățenii romani fiind
duși la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.

Ştefan cel Mare (1438 – 1504), fiul lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, a fost domn
al Moldovei între anii 1457 și 1504, remarcându-se prin calități deosebite de om de stat,
diplomat și conducător militar, iubitor de popor și model de credință în Dumnezeu.
În lunga sa domnie de 47 de ani, Ștefan cel Mare a asigurat Moldovei stabilitate internă
și prosperitate economică, dreptate și liniște socială.
Pentru a-și apăra țara de intervențiile unor puteri străine (Imperiul Otoman, Regatul
Ungariei și Regatul Poloniei) a creat alianțe și a susținut conducători favorabili în Țara
Românească și Hanatul Crimeii, s-a bazat pe mica boierime și obștile de răzeși pentru a forma o
armată de masă (oastea cea mare), a construit un sistem de fortificații la granițele țării, având ca
puncte strategice de apărare cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă,
Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin, a încercat să realizeze alianțe internaționale împotriva turcilor
prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Veneția și alte puteri europene.
Marele voievod a purtat peste 40 de bătălii, majoritatea fiind victorioase, ca de exemplu:
victoria de la Baia (1467) asupra lui Matei Corvin, victoria de la Lipnic (1469) asupra tătarilor,
victoria de la Codrii Cosminului (1497) asupra regelui Poloniei Ioan Albert, precum și victoria
de la Vaslui (1475) asupra armatei otomane conduse de Soliman-Pașa.

112
 Din păcate, în anul 1476, oastea lui Ștefan cel Mare este înfrântă în bătălia de la Valea
Albă-Războieni de către armata otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea, domnitorul
Moldovei fiind nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman și să plătească un tribut anual
modic pentru a-și păstra instituțiile și autonomia politică internă.
Ca apărător de neam și credință, a construit numeroase lăcașuri sfinte (mănăstiri și
biserici), nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească, Transilvania sau la  muntele Athos,
fiind unul din motivele pentru care în anul 1992 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă
Română cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Ștefan cel Mare a avut șapte copii cu cele trei soții, și anume: Evdochia (fiica marelui
cneaz de Kiev), Maria din Mangop (cu origini în familia imperială bizantină) și Maria Voichița
(fiica lui Radu cel Frumos).
Pentru posteritate se face trimitere la afimațiile elocvente din Letopisețul Țării Moldovei
ale cronicarului Grigore Ureche: „Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi
plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după
un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după
moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti (sfânt - n. n.) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în
mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile
niminea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajunsu... Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi
2 luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.”

Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593 -1600, fiind considerat unul
dintre marii generali români și primul voievod unificator al celor trei state medievale care
formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
S-a născut pe 15 ianuarie 1558, în familia nobiliară a Drăculeștilor, iar înainte de a ajunge
pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

La vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, nepoată a lui Dobromir, mare ban al
Olteniei, având împreună doi copii: Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica.
După ce a ajuns domn al Țării Românești în 1593, Mihai a decis împreună cu boierii să
nu mai plătească tribute turcilor, încheind în anul 1594 alianțe cu Sigismund Báthory, principele
Transilvaniei, şi cu Aron Vodă , domnul Moldovei. Ofensiva generală împotriva Înaltei Porți,
cunoscută în istorie ca Războiul cel Lung, a început prin atacarea cetăților turcești de pe ambele
maluri ale Dunării, mai precis: Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra și altele.
Pentru pedepsirea voievodului răzvrătit, la Constantinopol s-a decis înlocuirea acestuia
cu Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, fiind trimisă în acest scop o armată turcească, însă a fost

113
învinsă la Rusciuk, pe 25 ianuarie 1595, deși a fost sprijinită și de o oaste a tătarilor, ambele
pașale fiind ucise.
În timp ce Mihai ducea tratative cu Sigismund pentru ajutor militar, turcii conduși de
Sinan Pașa au trecut Dunărea, aducând cu ei pe Mihnea ca pretendent la tronul Țării Românești.
Bătălia a avut loc la Călugăreni pe 13 august 1595 și s-a soldat cu victoria tactică a românilor.
A doua zi după bătălie, Mihai și-a retras oastea spre București, apoi spre Târgoviște, fiind
urmărit de turci care au ocupat cele două orașe, însă pentru scurt timp, deoarece a primit sprijin
de la Sigismund Báthory și Ștefan Răzvan, recucerind Târgoviștea pe 8 octombrie, Bucureștiul
pe 12 octombrie, iar pe 21 octombrie a eliberat și cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.
Cu vistieria golită după luptele antiotomane, Mihai a fost nevoit să adopte o măsură de
supraviețuire administrativă nepopulară: „legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără
pământ din Valahia)  au fost siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
În cursul anului 1596, marele voievod a continuat să-i hărțuiască pe turci, trupele sale au
atacat Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia.
În acest context, Pașa Hassan din Belgrad a transmis lui Mihai că a fost acceptat ca
domn de către sultan și anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între
cei doi conducători este pace. Însă, la scurt timp după semnarea (9 iunie 1598) la mănăstirea
Dealu a tratatului dintre împăratul austriac Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul, turcii au atacat
Muntenia, fiind înfrânți de români la Silistra și Vidin.
Situația geopolitică favorabilă lui Mihai Viteazul s-a schimbat pe 29 martie 1599, atunci
când Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund Báthory.

Noul principe al Transilvaniei îl somează pe Mihai să părăsească tronul Munteniei în

favoarea lui Simion Movilă. Mihai Viteazul se adresează împăratului Rudolf al II-lea, care îi
transmite un răspuns favorabil în luna august, dar nu intervine împotriva lui Andrei Báthory.
În acestă situație deosebit de complexă, Mihai trece cu oastea sa munții în Transilvania,
prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599, face joncțiunea la Tălmăciu cu un al doilea corp de oaste,
primind și sprijin de la secui. Voievodul Mihai a obținut o victorie strălucită în bătălia de la
Șelimbăr (18 octombrie 1599), iar pe 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în Alba Iulia, primind
cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai Viteazul a fost
conducătorul de facto al Transilvaniei, a făcut donații de domenii unor boieri munteni și a
înființat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas important în recunoașterea oficială a
confesiunii ortodoxe.
Din cauza atitudinii ostile a lui Ieremia Movilă, în primăvara anului 1600, oștile lui
Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova, pe care au cucerit-o în trei săptămâni.
Mihai Viteazul este primul domnitor care a reușit în anul 1600 unirea tuturor românilor,
titulatura folosită de voievod fiind de : „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara
Moldovei”. Din păcate este și anul sfârșitului domniei sale, având ca dușmani nu numai pe
nobilii maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul Basta, ci și inamici poloni.
La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la
Mirăslău, situația fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone.
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianurie 1601, unde a fost primit
de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudollf al II-lea, voievodul ajungând pe
23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu
condiția să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory , devenit între timp

114
noul principe al Transilvaniei.
Împreună cu generalul Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3
august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Țara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineața zilei de 9 august
1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, generalul
Basta a trimis un detașament de 300 mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării,
Mihai a fost împușcat și înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în
colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus în
Muntenia și l-a înmormântat la mănăstirea Dealu.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a
realizat prima unire a românilor și a ctitorit numeroase lăcașuri sfinte, ca de exemplu mănăstirea
cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, mănăstirea
Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (județul Olt), bisericile de la Ocna Sibiului, Lușărdea
și cetatea Făgăraș. Numele său este purtat de 9 localități din România, numeroase licee, colegii și
instituții militare, iar chipul său a fost reprezentat în tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu,
Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
Cititorii pasionați de istoria României se pot informa din celebra lucrare „Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu.
Mă rog lui Dumnezeu să avem parte în viitor de conducători ai României care se ridică
la nivelul voievodului Mihai Viteazul.

        Constantin Brâncoveanu s-a născut în august 1654 la Brâncoveni, judeţul Olt, în

familia lui Matei Brâncoveanu şi a Stancăi Cantacuzino(sora domnitorului Șerban Cantacuzino).
Încă de la vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul
Constantin Cantacuzino - un iubitor de artă şi de literatură - care i-a asigurat o educaţie aleasă,
învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.
S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut patru fii şi
șapte fiice: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, respectiv, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca,
Bălașa și Smaranda.
Începând cu deceniul al optulea, Brâncoveanu a urcat rapid în ierarhia boierească:
paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea, logofăt, agă, ispravnic al scaunului Bucureşti şi
mare postelnic, apoi a urmat la tron, după moartea în 1688 a domnitorului Şerban Cantacuzino.

115
 Pe plan extern, Brâncoveanu a adoptat o politică „suplă şi abilă”, pentru a face faţă celor
patru mari puteri, care aveau interese la Dunăre: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia
lui Ioan Sobieski, şi Rusia lui Petru cel Mare.
În condiţiile de vasalitate a ţării faţă de Înalta Poartă, Brîncoveanu a acţionat cumpătat,
pentru a asigura pacea, plătind regulat dările către sultan şi funcţionarii de la Constantinopol.
În perioada 1688 - 1714, când a domnit Brâncoveanu, Ţara Românească a progresat
economic şi administrativ, fiind luate măsuri de modernizare a aparatului statal şi de
reformare a sistemului fiscal.
În domeniul culturii, epoca brâncovenească se caracterizează printr-o sinteză naţională
originală a influenţelor occidentale cu cele orientale. Pentru pasionaţii de istorie, stilul
arhitectural eclectic, de tip brâncovenesc, este fascinant şi uşor de recunoscut.
Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin ctitorirea de biserici şi mânăstiri, ca de
exemplu Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, Mânăstirea Horezu (sau Hurezi), cu
hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
În Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti se află şi osemintele ctitorului, care, în
anul 1720, au fost aduse în secret de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica.
Marele domnitor a rămas în conştiinţa poporului român şi prin apariţia Bibliei de la
Bucureşti, prima ediţie integrală în limba română a Sfintei Scripturi, a cărei tipărire începuse
încă din timpul lui Şerban Cantacuzino.
Deşi în 1699 a fost confirmat pe viaţă în domnie şi reconfirmat de noul sultan în 1703,
Brâncoveanu a fost mazilit în aprilie 1714, ca răspuns la „acţiunile diplomatice secrete” ale
acestuia, dar şi la denigrările şi intrigile adversarilor săi. În locul său, turcii au numit ca domnitor
al Ţării Româneşti pe spătarul Ştefan Cantacuzino.
După ce i s-a confiscat averea din ţară, Constantin Brâncoveanu a fost dus cu
întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat de turci, pentru a le ceda şi averea din
străinătate, fiind executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii (Constantin, Ştefan, Radu
şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu.
Aceşti martiri sunt veneraţi de Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992 sub
numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni.

116
 Generalul Ioan Dragalina, s-a născut la Caransebeş pe 16 decembrie 1860, fiind
primul din cei patru copii ai lui Alexandru Dragalina şi Marta Lazaroni.
A urmat şcoala primară din oraşul natal, şcoala de cadeţi din Timişoara, iar în 1884 s-a
înscris la Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară.
În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, având împreună şase copii: Corneliu, Virgiliu,
Aurora, Elena, Cornelia şi Viorica.
Destinul militarului Ioan Dragalina s-a schimbat radical în 1887, când a demisionat din
armata austro-ungară şi s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în
Armata Română.
Datorită meritelor sale avansează pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior (1899),
locotenent-colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Şcolii Militare de
Infanterie din Bucureşti, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa V-a, pentru ordinea,
disciplina şi contribuţia sa la ridicarea nivelului ştiintific al învăţământului militar.
În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din
Constanţa, activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa IV-a.
În perioada neutralităţii României (1914-1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor
lucrări de fortificaţii pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta
Turnu Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeşului până la
Calafat, împotriva invaziei germano-austro-ungară. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu
vitejie la Orşova, pe valea râului Cerna şi la Porţile de Fier, reuşind să elibereze oraşul Orşova şi
să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina şi Dranic.
La Muzeul Militar Național din București se află o carte poștală, care a fost trimisă
generalului Dragalina, pe 26 septembrie 1916, de către doctorul C.D. Constantinescu, medic-
maior în Regimentul „Mihai Viteazu” nr. 6, în care se afirmă: „Aud cu plăcere vorbindu-se mult
şi bine de D-Voitre (Domnia Voastră – n.r.), aici unde mă găsesc, numai între camarazi. Vă urez
succese crescânde în interesul ṭării şi spre realizarea visului românimei, a căruia înfăptuire se
pare că este mai apropiată ca oricând”.
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane şi
austro-ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl , autorităţile române au desemnat pe
generalul Dragalina în funcţia de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova.
Marele strateg militar decide să oprească invazia în munţi pentru a proteja habitatele
umane de efectele devastatoare ale războiului.
În dimineaţa zilei 12 octombrie 1916 pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu
comandanţii aflaţi în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un
schimb de focuri, generalul Dragalina este rănit de două gloanţe - în braţul stâng, respectiv, în
omoplat. Este trimis la la Târgu Jiu şi în aceeaşi zi la Craiova, unde doctorii îi amputează
braţul. Fiind transportat la Bucureşti cu trenul în condiţii necorespunzătoare, rana se infectează.
Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de

117
septicemie în seara zilei de 24 octombrie fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor.
Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11octombrie 1916,
prin care generalul Dragalina s-a adresat militarilor Armatei I-a române: „Ofiţeri şi soldaţi ai
Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei şi cer imperios la toţi, de la
General la soldat: în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre, apărarea
vetrei strămoşeşti, a ogorului şi a cinstei numelui de român. Cer la toţi cea mai deplină ascultare
şi cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

Ecaterina Teodoroiu s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni(astăzi cartier al

municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Teodoroiu, care, pe lângă
tânăra Cătălina, a mai avut șapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta şi
Sabina.
După școala primară - începută în satul natal şi terminată la Târgu Jiu (fiind înscrisă
în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat, în perioada 1905-1909, Şcoala
româno-germană din Târgu Jiu, apoi a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui
gimnaziu-pension de lângă Cişmigiu(dorind să devină învăţătoare), a frecventat până în 1916
cursurile liceale și a continuat studiile la o şcoală de infirmiere. În anul 1913, deși era elevă în
anul V de liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în asociația cercetașilor români,
Cohorta ''Pastorul Bucur'' din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană „Domnul Tudor” ,
unde și-a desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la
Târgu Jiu, pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta
și fratele ei, Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina
conștiința apărării patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, soldatul Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de
la Jiu, când trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o
puternică ofensivă inamică.
Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei
companii bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere
către Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front.
Fiind luată prizonieră, a reușit să scape împușcând "câțiva" soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de către
generalul Dragalina, cu "Virtutea militară de război, clasa a II-a" și avansată la gradul de

118
sublocotenent, fiind pusă la comanda unui pluton cu 25 de soldați.
În august 1917, eroina a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind
împușcată în piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe
care îi comanda: "Înainte băieți, sunteți cu mine!".
Ecaterina Teodoroiu a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna
Fitioneşti, judeţul Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul
Companiei a 6-a care a decedat cu o zi înainte.
La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a
XI-a, apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești.
În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut
Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi
ca o pildă, atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea
Patriei cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în
istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru
pământul strămoşesc”.
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a
osemintelor Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din faţa Primăriei, pănă la realizarea unui
monument comemorativ.
Ecaterina Teodoroiu a fost comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana
D'Arc, ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.

Nicolae Titulescu reprezintă o personalitate de referință în cultura și politica românească, fiind

jurist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, diplomat, ministru al afacerilor
străine, ministru plenipotenţiar, președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) etc.
S-a născut la Craiova pe 4 martie 1882 ca fiu al lui Ion Titulescu și al Mariei Urdăreanu,
iar copilăria și-a petrecut-o în Titulești (Olt), la moșia tatălui său.
A urmat studiile primare și liceale la Craiova, iar în 1900, după absolvirea liceului “Carol
I”, datorită rezultatelor excelente (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), a primit o
bursă la Paris, unde va participa timp de 5 ani la cursurile Facultăţii de Drept.
După obținerea doctoratului în 1905, s-a întors în România, devenind profesor de drept
civil la Universitatea din Iaşi, iar doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti
și s-a căsătorit cu Caterina Burcă .
Nicolae Titulescu s-a înscris în Partidul Liberal Conservator condus de Tache Ionescu în
1907, având o ascensiune politică fulminantă: în 1912 a fost ales deputat de Romanați, în 1917 a
fost numit Ministru al Finanţelor, în perioada 1928-1936 fiind ales de mai multe ori Ministru al
Afacerilor Străine.

119
 Încă din perioada neutralităţii, Nicolae Titulescu a militat pentru unirea Transilvaniei cu
România, participând în vara anului 1918 la înfiinţarea Comitetului Naţional Român, care a
avut scopul de a promova în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea
naţională.
Ca ministru la Externe, marele diplomat român a combătut reproşul guvernului de la
Budapesta cu privire la discriminarea prin reforma agrară din 1921 a moșierilor din Ardeal.
Începând din anul 1921, Titulescu a fost delegat permanent al României la Liga
Națiunilor, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizaţii internationale,
calitate în care a militat pentru impunerea normelor dreptului international, combaterea
revizionismului în Europa, păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, stabilirea unor
raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor
statelor în relaţiile internaţionale, prevenirea agresiunii și promovarea securității colective.
Unii dintre contemporanii săi i-au reproşat încrederea arătată liderilor bolşevici (Maxim
Litvinov, ministrul de externe al URSS), precum și simpatia pentru acțiunile stângii politice
europene în Războiul Civil din Spania.
După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu și-a dat seama de pericolul în care
se află Europa dacă nu se acționează pentru colaborarea internatională în interesul păcii şi
securităţii europene, fiind semnatarul, în numele Guvernului României, a convențiilor de la
Londra:
● împotriva agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii
Înţelegeri;
● pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice (pacte regionale împotriva agresiunii din
partea statelor revizioniste).
Din păcate, pe data de 29 august 1936, regele Carol al II-lea, sub presiunea guvernului şi
a anturajului său pro-german, l-a demis pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să
plece în exil, mai întâi în Elveția, apoi în Franța. Chiar și în exil, Titulescu a militat prin
conferinţe şi articole de ziare pentru ideea apărării păcii, anticipând pericolul unei noi
conflagrații mondiale.
Nicolae Titulescu, după o lungă suferință, s-a stins din viață la Cannes (Franța), în data
de 17 martie 1941, rămășițele sale pământești fiind aduse un an mai tîrziu în țară şi înhumate în
curtea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Pentru posteritate este sugestivă afirmația emoționantă a lui Titulescu: “Viaţa mea a fost
o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată,
interesele naţionale”.

120
 Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, în familia ispravnicului Ioan Cuza
și a Sultanei, a primit o educație europeană și a devenit ofițer în armata moldovenească,
ajungând până la gradul de colonel. În anul 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care, deși nu a
avut proprii copii, a fost o bună mamă adoptivă pentru cei doi fii născuți din relația soțului său
cu Elena Maria Catargiu-Obrenović.
Alexandru Ioan Cuza reprezintă primul domnitor al Principatelor Unite, fiind ales la 5
ianuarie 1859 ca domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului
Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
În istoria românilor, Unirea Principatelor Române pe 24 ianuarie 1859 sub coducerea lui
Alexandru Ioan Cuza, reprezintă o etapă importantă în lupta pentru unitate națională, fiind
desăvârșită de către Ferdinand prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918, atunci când
Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.
Este bine de menţionat că naţiunea este un tip de comunitate care are la bază
două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat
suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act
fondator (constituţia). În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau
naştere între membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi
cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună.
Procesul revoluționar din 1848 - bazat pe legăturile culturale și economice dintre
Moldova și Țara Românească - a avut ca rezultat uniunea vamală a acestora în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat
condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul
de la Paris (1856), care a încheiat războiul Crimeii, ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare.

Referitor la Unirea Principatelor Române, în anul 1857, Marile Puteri acordă acestora
dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot.
În acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc, alegerile din Divanurile ad-hoc, care
urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei
Naționale”,  a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859, la
propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fos ales în unanimitate și domnitor al Țării
Românești.
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și
Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii
aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a
fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel
bazele statului naţional al Principatelor Române.
Împreună cu Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru), marele domnitor a

121
realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstirești
(1863), legile privind organizarea administraţiei (1864), reforma învățământului (1864), reforma
justiției (1864), reforma agrară (1864) etc.
Noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 reprezintă o dată nefastă în istoria României,
pentru că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit de către complotiști să abdice, iar două zile
mai târziu a plecat din București la Brașov împreună cu soția, amanta și cei doi fii, după care a
părăsit definitiv țara, trăind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden.
S-a stins din viață la Heidelberg (Germania), în data de 15 mai 1873, fiind înmormântat
inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, iar după cel de-al Doilea Război
Mondial , osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
După abdicarea lui Cuza, a fost instituită în locul său o Locotenență Domnească, iar între
14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen la conducerea Principatelor Române.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul
politic a devenit de monarhie constituţională.

În perioada 1866 -1947, destinul României s-a aflat sub semnul regalității. După
înlăturarea în 1866 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către partidele vremii, s-a
format o Locotenenţă Domnească ai cărei membri au hotărât aducerea unui prinţ străin la
conducerea Principatelor Unite.
Pe 10 mai 1866, Carol I depune jurământul în faţa Parlamentului şi devine principe al
României până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine
rege. Ziua de 10 mai va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.
Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei
parlamentare, a separării puterilor în stat şi a votului cenzitar.
Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având
un singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
După începerea războiului ruso-turc din 12 aprile 1877, Carol I a proclamat pe 10 mai

122
1877 independența absolută a României şi a preluat pe 16 august 1877 conducerea trupelor
române și ruse.
Deşi armata română s-a implicat și a contribuit decisiv la învingerea turcilor, din
păcate, la Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, rușii au refuzat participarea României
la tratative, ocupând județele din sudul Basarabiei.
Este bine să amintim şi participarea României la cel de-al doilea război balcanic din
1913, în urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, iar după doi ani s-a stins din viaţă şi
Regina Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a
voievodului Neagoe Basarab.
O amintire lăsată de perechea regală o constituie Castelul Peleş, care a fost realizat în
perioada 1873 – 1883, în stilul neo-renaşterii germane. Lângă acesta se află Castelul Pelişor,
construit între 1899 şi 1902, în stilul Art – Nouveau.
Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I, a depus
jurământul în faţa Parlamentului.
După aproape doi ani, mai precis pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană a hotărât
intrarea României în primul război mondial de partea Antantei. Trupele române au pătruns în
Transilvania, însă riposta Puterilor Centrale a fost foarte puternică, obligând regele şi guvernul
să-şi mute sediul la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane.
În vara anului 1917, armata română obţine victorii memorabile în luptele de la Mărăşeşti,
Oituz şi Mărăşti.
Ca urmare a revoluţiei bolşevice, în toamna anului 1917, Rusia se retrage din război, iar
pe 24 aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
Anul 1918 este un reper istoric deosebit de important, deoarece înseamnă formarea
României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la
Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea
Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina
Maria au fost încoronaţi ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru modernizarea ţării: reforma agrară (1921),
adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe şi
plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea
capitalului).
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de
la Curtea de Argeş.
După Regele Ferdinand I, a urmat la tron nepotul său Mihai, fiul prinţului moştenitor
Carol, care a cedat prerogativele sale regale şi a plecat la Paris.
În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind
proclamat Rege, cu numele de Carol al II-lea.
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă

123
Constituţia din 1932 și instaurează "dictatura regală".
În condiţiile celui de-al doilea razboi mondial, situaţia României devine dramatică, fiind
obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940),
Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august
1940) pierde partea de Nord – Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion
Antonescu, iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai care este încoronat de către
Patriarhul României, Nicodim Munteanu , în catedrala patriarhală din Bucureşti.
Pentru a recâştiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS,
alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii săi tratative secrete
cu Puterile Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se
precipită. Pe 23 august 1944, Regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un
guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În
cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea
armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944.
Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de către trupele
române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă
pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus
de Petru Groza. Acţiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei
regale” nu au avut succes.
Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta
prințesei Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu
care se va căsători un an mai târziu.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948
pleacă din România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
Iniţial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, de unde a transmis
mesaje către ţară şi a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, o organizaţie a celor
din exil, condusă de Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu, având drept scop apărarea
intereselor românești în Occident.
Regele Mihai şi Regina Ana au mai avut reşedinţe la Aubonne(Elveţia), la
Săvârşin(judeţul Arad), la Palatul Elisabeta(Bucureşti) şi la Castelul Peleş(Sinaia).
Regele Mihai I a decedat în data de 5 decembrie 2017, la locuinţa sa din Aubonne
(Elveţia), având vârsta de 96 de ani. Guvernul României a decretat trei zile de doliu naţional.
A fost înmormântat cu onoruri militare în Catedrala Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de
Argeș, la ceremonie fiind prezenți reprezentanți ai unor case regale din întreaga lume.
Cu siguranţă, Regele Mihai I va rămâne în mentalul colectiv al generațiilor viitoare ca o

124
personalitate de referinţă, care s-a implicat decisiv pentru salvarea poporului român, atunci
când destinul acestuia s-a aflat la o răscruce a istoriei.

125
 Pentru posteritate, rămâne celebru discursul Majestății Sale în Parlamentul României:
„Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la
tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai
poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru
independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în
evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor
fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate.
Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele
generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul
nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru
libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este
practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului,
dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al
instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă
mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi
profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici,
deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară
instituţii, precum Academia Română şi Banca Națională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul
cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei
bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne
sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului
istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut
întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării
noastre. Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei
în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a
independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în
continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin
loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei.

126
Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în
democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul,
interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin
idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate
meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect
distrugător asupra fiinţei naţiunii.
A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet
şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de
putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult
aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi
fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele
fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare
naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt
identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să
îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are
nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca
urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască
în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca
rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru
toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care
am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu !”
Semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa de Est, a fost dat în URSS
de către Mihail Gorbaciov, ales în 1985, care a inițiat „glasnostul” (politica de transparenţă a
informaţiilor) şi a lansat „perestroika” (restructurare) - un program îndrăzneţ de reforme prin
care se diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă
să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia.
Spre sfârşitul anului 1989 au fost declanșate în România mișcările sociale și politice
pentru înlăturarea regimului comunist și trecerea la un regim democratic bazat pe pluripartidism,
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor
în stat etc. Din păcate, procesul revoluționar a capătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste
1000 de morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.

127
 O temă importantă de reflecție pentru posteritate este stabilirea justă a criteriilor de
evaluare a președinților României.

128
129
 V. Istoria culturii și civilizației

5.1. Zorii omenirii

Epoca preistorică sau străveche, dinainte de apariția documentului scris și a primelor
state, cuprinde procesul de antropogeneză, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea
de umanitate, caracterizată în principal prin poziția bipedă, limbaj articulat și gândire.
Desprinderea omului din rândul antropoidelor superioare este plasată în cuaternar, având
ca puncte de reper glaciațiunile Günz, Mindel, Riss și Würm. Înaintarea calotelor de gheață
polare și ale marilor lanțuri de munți, urmate de lungi perioade interglaciare, când clima s-a
încălzit, a avut drept consecință transformarea și adaptarea florei și a faunei la condițiile
schimbătoare ale mediului ambiant. Astfel s-a produs trecerea omului de la prehomini
(Australopithecus, Homo habilis) la euhomini( Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo
sapiens), proces variabil în spațiu și timp, continentului african revenindu-i un rol însemnat.
Din Africa, omul s-a raspândit progresiv pe tot globul: mai întâi în Europa și Asia, apoi
grupe umane din sud-estul Asiei trec în Australia, iar popularea Americii s-a produs în mai multe
rânduri prin Siberia orientală și Alaska.
Homo sapiens a apărut în urmă cu circa 200 000 de ani, fiind cunoscut în trei variante,
denumite după numele localităților unde s-au descoperit urmele sale:
- Cro-Magnon, tip antropologic înalt care ar putea fi strămoșul populațiilor europene
- Chancelade, tip antropologic scund considerat strămoșul eschimoșilor actuali
- Grimaldi, tip antropologic caracterizat prin trăsăturile sale negroide.
Dovezile de anatomie comparată și paleontologie au separat definitiv cele două concepții
despre apariția omului:
*creaționistă, strămoșii omului, Adam si Eva, sunt creați de Dumnezeu (Vechiul Testament,
Geneza) *evoluționistă, omul se trage din antropoide (ipoteză susținută de Charles Darwin în
lucrarea „Descendența omului și selecția naturală”).
Dependent de natură, omul preistoric a început să vâneze animalele prin hăituire,
ajutându-se de țepuse sau lațul din liane, s-a adăpostit în grote și în peșteri unde s-au descoperit
și vetre de foc ( pentru prepararea hranei și protejarea împotriva frigului).
Forțele de producție rudimentare au impus ca munca și împărțirea hranei să fie făcute în
comun între membrii unui grup social, bazat mai ales pe relații de rudenie.
Sarcinile vindecării bolilor, organizarea cultului morților, actele rituale cu conținut
magic, au fost încredințate vrăjitorilor, magilor sau șamanilor.
Prin desen, pictură, basorelief, altorelief, omul preistoric a reprodus direct și concret
aspecte din viață încărcate de sensuri magice, de la statuetele din piatră, os, fildeș, argilă,
reprezentând nuduri de femei, la picturile expresive din grotele Lascaux (Franța) și Altamira
(nordul Spaniei).
Începuturile dominării naturii prin domesticirea animalelor (ocupație practicată cu
precădere de bărbați) și cultivarea plantelor (ocupație practicată inițial de femei), descoperirea
olăritului, a țesutului (din fibre vegetale, din lână sau mătase), perfecționarea navigației (barca

130
din mănunchiuri de trestie, piroga, după ce anterior se inventase pluta), construirea unor sisteme
de irigație în văile fertile ale marilor ape curgătoare (Tigru și Eufrat, Nil, Fluviul Galben, Indul)
a făcut posibilă o modalitate sedentară de a trăi și a dat o mai mare siguranță vieții.
Este atestată domesticirea câinelui pe toate meridianele, a oii în Irak, a lamei și a
curcanului pe continentul american, a porcului și a calului în Asia, unde se cultiva orez, orz,
grâu, secară, viță de vie și pomi fructiferi. Porumbul se pare că este originar din Mexic, de unde a
fost adus în Europa.
Condițiile prielnice din apropierea cursurilor de apă au permis formarea unor sate cu case
circulare sau dreptunghiulare, cu pereți din lut și structura din lemn, locuite de familii organizate
în clanuri (bazate pe proprietatea comună), între care, din păcate, au început să apară manifestări
războinice.
Încercările de explicare a existenței au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo
Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar și din curiozitate, omul primitiv a
început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conștiinței sale. Soarele, dătător de viață,
plantele și animalele, ca sursă de hrană, dar și fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au
fost înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viața omului lipsit de apărare.
Astfel, a luat naștere un tablou tulbure și fantastic despre realitatea înconjuratoare, bazat pe o
diversitate de credințe care se întrepătrund, precum: animismul, totemismul, magia, cultul
strămoșilor, cultul Soarelui, al Lunii și al stelelor.
Dominat de forțele naturii, omul credea în puteri supranaturale ale obiectelor și
fenomenelor (animism), în posibilitatea acestora de a-l proteja (fetișism), fapt pentru care
respecta relația magică dintre un animal și familia sa sau aducea un omagiu sufletelor morților
printr-un cult funerar.
În acest spirit trebuie ințeleasă civilizația megalitică care a construit monumente funerare
din blocuri mari de piatră, acele dolmenii dintr-o lespede de piatră așezată pe blocuri verticale,
care închideau o cameră sepulcrală, apoi menhirii din blocuri verticale de piatră cioplită, așezați
izolat pe aliniamente liniare sau în cerc (cromleh, henge), în sfârșit, impunătoare nuragi sub
forma unor turnuri de apărare cu mai multe etaje. Statuile menhir cu funcții magice infățișează,
mai ales, figuri umane. De remarcat că în sudul Angliei s-a păstrat celebrul sanctuar solar de la
Stonehenge, alcătuit din blocuri de piatră de la 25 tone la 50 tone, care sunt dispuse în cercuri sau
potcoavă.
Aproape 30 de temple cu fațade impunătoare, coridoare și încăperi laterale ingenioase,
altare pentru sacrificii (unde se finalizau neînduplecate credințe), flancate de două sau trei
sisteme de curți în forma frunzei de trifoi, au fost construite pe arhipelagul maltez.
Reprezentări umane se găsesc și pe vasele de ceramică (Zeița de la Vidra) sau ca statuete
(Gânditorul și perechea sa, descoperite în România la Cernavodă, Venus de la Willendorf -
Austria ).
Pictura scoasă la lumină împodobea intrarea grotelor sau unele stânci și cuprindea, mai
ales, compoziții figurative monocrome care redau mișcarea și respectă proporțiile sau efectul de
perspectivă. Prin stilizare s-a ajuns la geometrism în ceramică, așa cum apare și pe vasele

131
descoperite la Cucuteni.
În general, culturi specifice epocii fierului în Europa sunt Hallstatt, Latene și Villanova.
Pentru a căpăta o viziune de ansamblu asupra începuturilor istoriei omenirii se prezintă
succint datele esențiale despre formarea comunităților primitive în epoca pietrei (paleolitic,
mezolitic și neolitic).
Forme de organizare: ceata sau hoarda, ginta matriliniară, tribul.
Ocupații : confecționarea uneltelor din piatră cioplită sau șlefuită, culesul și vânatul, cultivarea
plantelor și creșterea animalelor, țesutul, confecționarea vaselor din ceramică, schimbul de
produse prin troc.
Descoperiri: arcul cu săgeată, barca, producerea focului.
Constituirea raselor, a principalelor familii de limbi (semito-hamite, indo-europene) și
popoare
Etnogeneza are loc în epoca metalelor (aramă, aur, argint, bronz, fier)
Caracteristici: trecerea la ginta patriliniară și uniuni de triburi, apariția proprietății private,
stratificare socială (aristocrație, producători liberi, sclavi), organizare militară, migrare și
cucerire de noi teritorii, forme incipiente ale unor structuri de stat.
Lumea popoarelor din Orient:
-egiptenii s-au format prin amestecul unor triburi nomade din nord-estul Africii care au ajuns în
valea fertilă a Nilului
-în Mesopotamia s-au așezat sumerienii și akkadienii în sud, babilonienii și chaldeenii în centru,
asirienii în partea de nord-est, sirienii în stepa siro-mesopotamiană
-în Palestina s-au stabilit cannanienii, după care teritoriul a fost cucerit de evrei
-în China, din diferitele triburi înrudite s-a format poporul chinez
-populația autohtonă din India, numită dravidieni, a creat civilizatia Harappa în valea Indului.
Migrația triburilor indo-europene spre Asia și Europa:
-mezii și persii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au pătruns în sudul
Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei ( Pelopones), ionieni (Grecia centrală), eolieni (Grecia
nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre
care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru și Arnus; tracii au ocupat
un teritoriu vast în sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din
ramura sudică au facut parte odrizii, bessii și moesii.
5.2. Antichitatea
Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau
chiar mai târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state,
regate și imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară
largă a cunoștințelor.
Forme de stat
*orașe-stat: Ur, Nippur la sumerieni; Kis, Akkad, la akkadieni; Assur, Ninive, la asirieni;
Babilon, la chaldeeni; Ugarit, Sidon, Tyr, la fenicieni; Sparta, Atena, Corint, la greci; Roma, la
romani.

132
*regate și imperii:
-Regatul Egiptului, faraoni: Menes, Tutmes al III-lea, Ramses al II-lea
-Regatul evreilor, regi: David, Solomon
-Imperiul Persan, regi: Cirus cel Mare, Darius I
-Imperiul Macedonean, regi: Filip al II-lea, Alexandru Macedon
-Imperiul chinez, dinastii: Shang, Zhou, Han
-Imperiul Roman, împărați: Caesar, Diocletian, Octavian Augustus, Traian etc.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-
a format prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-
44 î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.). În
cele două războaie din anii 101-102 si 105-106, Decebal este învins de Traian și cea mai mare
parte a Daciei este înglobată la Imperiul Roman, devenind provincie romană.
Ocupații de bază în epoca antică:
*agricultura, comerțul, meșteșugurile și navigația.
Credințe religioase :
*politeismul (existența mai multor divinități), zei supremi: Ra, la egipteni; Marduk, la
mesopotamieni; Zeus, la greci; Jupiter, la romani; Zalmoxis, la daci.
*monoteismul (recunoaște o singură divinitate):
-iudaismul la evrei (se sprijină pe Vechiul Testament)
-creștinismul se bazează pe Noul Testament și a fost recunoscut în Imperiul Roman ca religie de
stat în anul 313, de către Constantin cel Mare. Iisus Hristos este parte componentă a Trinității
(Tatăl, Fiul și Sfântul Duh).
*budismul în India, confucianismul și daoismul în China, cu caracter filosofico-moral.
Experiența religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul și mitul, dar și cu
morala și filosofia, până s-a ajuns la dogme și doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare,
deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului și au marcat profund viața unor comunități
în devenirea istorică.
Pe lângă zei, în unele sisteme spirituale din Antichitate sunt incluse arhetipuri (eroi
civilizatori), ca de exemplu: Ghilgames, Prometeu, Hercule.
Mitul reprezintă reflectarea realității sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau
alegorii despre zei, eroi sau alte ființe fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice și al modalităților de exprimare, se pot distinge
diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei și atributele acestora, cosmogonice, despre aparitia
lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiții sau instituții care marchează profund
viața comunităților primitive.
Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exemplu în mitologia greacă
mișcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios.
Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian) dar și
cutezanța omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a
zbura) sau sentimente omenești eterne (dragostea profundă a lui Orfeu și Euridice, prietenia lui

133
Oreste și Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros și Psyche).
În Antichitate, cultura a atins un înalt grad de dezvoltare . Pentru exemplificare, se face o
scurtă prezentare a unor domenii importante din cultură.
*Literatura greacă si romană: Ode (Alceu), Idile (Teocrit), Iliada și Odiseea (Homer), Munci și
zile (Hesiod), Oedip rege (Sofocle), Ifigenia în Aulida (Euripide), Arta iubirii (Ovidiu), Eneida
(Vergiliu), Fabule (Fedru).
*Știința: matematica (Pitagora, Euclid), fizica(Arhimede), astronomia(Ptolomeu),
geografia(Strabon), istoria(Herodot).
*Filosofia: Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel.
*Dreptul: Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table
(Roma).
*Arhitectura: ziggurate în Mesopotamia, pagode în China, templele de la Acropole
(Parthenonul, Erechteionul) în Grecia , edificii romane (Altarul Păcii, Colosseum, Forul lui
Traian, Arcul de Triumf).
*Sculptura și pictura: Zeus din Olimpia (Phidias), Doriforul (Policlet), Afrodita din Cnidos
(Praxiteles), frescele de la Pompei.
Deși au fost prezentate doar o parte din multitudinea de aspecte ale evoluției culturii și
civilizației umane în epoca preistorică și în antichitate, ele sunt suficiente pentru a confirma
capacitatea creatoare a omului încă din stadiile timpurii ale existenței pe Terra, încercarea
permanentă a acestuia de a interpreta și transforma lumea, de a-și prefigura viitorul potrivit cu
nevoile și aspirațiile sale.
Într-o exprimare plastică, cultura a primenit și a înălțat omul deasupra lumii animale,
nevoile sale spirituale fiind repere pe traiectoria devenirii.
Perfecționarea simțurilor și dezvoltarea gândirii au ușurat căutările ființei umane de a-și
satisface setea de cultură, dar și de a găsi răspunsuri la unele probleme puse de viață, prin
îmbinarea utilului cu esteticul în habitatele umane unde s-au derulat tulburătoare destine.
5.3. Evul Mediu
Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă
între Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu.
Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476, a marcat
începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful
puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu
ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli
profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat
limbile, s-au format literaturile naționale și două din stilurile cele mai importante din istoria artei
– romanic și gotic.
Pentru corectitudine, este de preferat o abordare concisă și sistematizată a Evului Mediu,
concluziile și judecățile de valoare putând fi trase de fiecare cititor în parte.
Condiții social-economice
Agricultura este practicată pe domeniile feudale de către țăranii dependenți, iar pe

134
proprietatea obștilor sătești munceau țăranii liberi; în orașe se dezvoltă producția
meșteșugarească de tip manufactură, se formează piața internă bazată pe relațiile marfă-bani,
apare capitalul cămătăresc, se extind transporturile pe apă și pe uscat.
Ierarhia feudală în Europa Apuseană este caracterizată prin relațiile dintre seniori și
vasali. Regele, în calitate de conducător al statului (suveran) și stăpân al întregului pământ, este
seniorul suprem (suzeran) al tuturor nobililor (principi, baroni, duci, marchizi, conți) de la care
pretinde credință, sfaturi și ajutor. Feudul desemnează proprietatea funciară pe care un vasal o
deține de la rege sau de la un senior.
Principalele ocupații ale nobililor sunt: războiul, întrecerile militare, serbările și vânătoarea.
Nobilii erau slujiți de cavaleri, al căror cod moral prevedea obligația de a fi viteaz și loial, de a-
și respecta cuvântul dat și a nu minți niciodată, de a respecta legile onoarei în luptă cu
adversarul.
Realizări culturale
Se pot menționa unele progrese tehnice, precum: plugul cu brăzdar de fier, roata cu spițe,
teascurile de ulei, morile de vânt. Sunt demne de remarcat preocupările în tehnică și în
constructii, conceperea unor instrumente utile pentru navigație, dar mai ales ridicarea unor
biserici și palate monumentale.
Arhitectura laică și bisericească se caracterizează prin diverse stiluri:
*oriental – în India și în China au fost construite temple și palate bogat decorate cu statui și
basoreliefuri aurite, încrustate cu pietre prețioase.
*bizantin – se remarcă prin cupola rotundă și prin bogăția de elemente decorative(mozaicuri,
fresce, sculpturi în marmură și fildeș, ex. biserica San Vitale din Ravena, palatele imperiale din
Constantinopol.
*romanic – a apărut în sec. X-XII prin îmbinarea unor elemente ale arhitecturii romane cu
influențe orientale și bizantine. Se caracterizează prin masivitatea construcțiilor, arce în formă de
cerc, ziduri susținute de contraforturi, ex. Notre-Dame la Grande din Poitiers (Franța), Domul și
Turnul din Pisa (Italia), castelele Wartburg (Germania) și Gand(Belgia).
*gotic – a apărut inițial în Franța, fiind caracterizat prin utilizarea arcului frânt, în cadrul unor
elemente de tip ogivă, contraforturi exterioare, turle ascuțite, ziduri împodobite cu sculpturi în
basorelief și statui, ferestre cu vitralii. Astfel, au fost construite catedralele Notre-Dame din Paris
(Franța) și Köln (Germania), palatul Hradčany din Praga (Cehia), biserica Mariack din
Cracovia (Polonia), Biserica Neagră din Brașov (România).
*românesc – arhitectură cu boltă semicirculară, brâie alternative de piatră și cărămidă pe fațade,
fresce exterioare. Se întâlnește la mânăstirile din Moldova (Putna, Voroneț, Sucevița,
Moldovița) și Muntenia (mânăstirea Dealu, biserica episcopală de la Curtea de Argeș).
În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată din cauza frământărilor sociale și a
restricțiilor impuse de biserică. Prin dictonul „crede si nu cerceta”, scolastica a transformat
filosofia într-o „servantă a religiei” și a cenzurat spiritul științific și cutezanța în gândire. Totuși,
au existat spirite îndrăznețe, precum Roger Bacon, care au introdus metoda experimentală în
știință, susținând că orice descoperire trebuie verificată prin experiențe.

135
 În spiritualitatea Evului Mediu, un merit deosebit revine matematicienilor arabi, prin
studiile acestora despre numere și crearea trigonometriei, dar și pentru rolul lor de intermediari
prin care cultura greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală.
Arabii sunt cei care au transformat termenul de chimie (cuvântul apare sub forma
„chemeia” într-un decret al împăratului roman Diocletian, din anul 296 î.H., prin care ordona
arderea cărților egiptenilor despre arta facerii aurului și a argintului) în alchimie, care s-a
răspândit rapid în lumea occidentală. Deși faptele îi contraziceau, alchimiștii se trudeau cu
transmutația metalelor în aur și găsirea unui medicament universal „piatra filozofală” sau
„elixirul vieții”, care poate să vindece maladiile umane și să aducă întinerirea. În laboratoarele
lor, dotate cu divese alambice (gr.alambix), s-au descoperit substanțe chimice importante,
precum acidul azotic, unele săruri etc. S-au sintetizat apoi medicamente, în perioada iatrochimiei
(gr.iatros-medic).
Abia mai târziu, alchimistul și medicul elvețian Paracelsus a dat o orientare științifică
fiziologiei. El a revizuit concepțiile medicale din acea perioadă, considerând că bolile pot fi
explicate prin factori de natură chimică.
Literatura Evului Mediu cuprinde:
*poeme epice – Boewulf (Anglia), Cântecul Nibelungilor (Germania), Cântecul lui Roland
(Franța), Cântecul Cidului (Spania), Cântecul oastei lui Igor (Rusia).
*poezia lirică cultivată de trubaduri și truveri în Franța sau de minnesängeri în Germania.
*romane cavalerești – Tristan, Lacelot, Parzival etc.
Reprezentanți de seamă ai literaturii medievale: François Villon (Marele Testament), Dante
Alighieri (Divina Comedie), Chaucer (Povestirile din Cantebury).
Repere istorice importante
Evul Mediu se caracterizează prin mișcări masive ale unor populații europene (germanii,
slavii) sau venite din Asia (triburi de origine turco-mongolă, fino-ungrică), criza politică
declanșată în Imperiul roman către mijlocul secolului al III-lea, fondarea Constantinopolului în
anul 330 de catre Constantin cel Mare, căderea Imperiului Roman de Apus în 476 (când ultimul
împărat, Romulus Augustus, este detronat de generalul barbar Odoacru, care-și ia titlul de rege al
Romei), influența islamică din sec. VIII – XI în bazinul mediteranean, separarea în 1054 a
creștinismului în catolicism (biserica apuseană) și ortodoxie (biserica răsăriteană), sub
conducerea papei, respectiv, a patriarhului de la Constantinopol, sfârșitul Imperiului Roman de
Răsărit (cunoscut sub numele de Bizanț) prin cucerirea Constantinopolului în anul 1453 de către
Mohamed al II-lea.
Formarea unor popoare în Europa și Asia
Configurația lumii medievale este influențată în stadiul timpuriu de migrațiile și
cuceririle triburilor barbare: vizigoții în Spania, anglo-saxonii în Anglia, vikingii în zona
scandinavă, normanzii în Sicilia, slavii în răsăritul și sud-estul european, francii în Germania,
Italia și vechea Galie romană, ungurii în Câmpia Panoniei, arabii în Peninsula Arabică, Africa de
nord și zone intinse din Asia, mongolii pe teritoriul Mongoliei de azi, turcii în Asia Mică și Asia
Centrală.

136
 Sub presiunea mongolilor, triburile oguze au început din anul 1015 să emigreze în masă
din Asia Centrală spre Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat, unde au format două imperii, și
anume: Imperiul Selgiuc (1038-1308) și Imperiul Otoman (1299-1922).
Triburile germane, nu numai că au stat la baza formării poporului german, ci mai mult,
prin asimilarea acestora de către populația romană sau romanizată, cu un nivel de civilizație
superior, au contribuit la formarea unor popoare noi: francez, italian, spaniol, portughez.
Pe de altă parte, s-au format numeroase alte popoare (rus, ucrainean, bielorus, polon,
ceh, slovac, sârb, croat, sloven, bulgar) care sunt de origine slavă.
De remarcat că poporul român a rămas o insulă de latinitate în Europa de Răsărit. După
retragerea armatei și a administrației romane din Dacia (271) de către împăratul Aurelian, s-au
succedat valuri de popoare migratoare (goți, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, cumani,
mongoli) care au fost asimilate de populația autohtonă.
Formarea unor state feudale
Spre deosebire de romani, care considerau statul ca o instituție publică (res publica), iar
pe locuitorii săi ca cetățeni (cives), germanii socoteau statul un drept dobândit prin cucerire sau
moștenire, iar pe locuitori săi ca supuși ai regelui. Aceasta ultimă concepție a stat la baza
întemeierii regatului franc de către Clovis (481-511), a Imperiului Carolingian de către Carol cel
Mare (748-814) și a Imperiului Romano-German de către Otto I cel Mare (936-973).
De menționat că în partea de răsărit a Europei au coexistat o perioadă îndelungată de timp
relațiile de producție sclavagiste cu cele feudale în formare.
Imperiul bizantin, continuator al civilizației greco-romane, a avut o perioadă de glorie în
timpul împăratului Iustinian (527-575) și a exercitat o puternică influență asupra popoarelor din
bazinul Mării Negre și din sud-estul Europei.
Dacă, la aceste mari state feudale, se mai adaugă Marele Califat Arab, Imperiul Mongol
și Imperiul Otoman, axate pe expediții militare și cucerirea de noi teritorii, se poate imagina
situația politică a lumii medievale.
Prefacerile social-economice, lupta împotriva subjugării, sau dimpotrivă, tendințe de
dominație și cucerire, au marcat procesul de trecere de la uniunile de triburi la unele state feudale
timpurii:
- Heptarhia anglo-saxonă (sec. IX, ulterior se va numi Anglia)
- regatele din peninsula Iberică (sec. VIII, Asturia, Leon, Castilia, Aragon, Navara, Portugalia)
care vor forma mai târziu Spania și Portugalia
- regatele scandinave, mai precis, Danemarca (sec. VIII), Suedia (sec. IX) și Norvegia (sec. X)
- Rusia Kieveană(sec. IX)
- regatul Ungariei (anul 1000, sub conducerea lui Ștefan I)
- Hanatul Hoardei de Aur (sec. XIII, stat mongol constituit la nord de Marea Neagră).
În Asia, pe lângă statele existente India, China și Iran, apar noi state: Kampuchia,
Coreea, Tibet, Japonia etc.
Pe teritoriul țării noastre, cnezatele și voievodatele existente în sec. IX - XIII au constituit
etape premergătoare în formarea unor state de sine stătătoare: Țara Românească(1310, sub

137
conducerea lui Basarab I) și Moldova (1359, sub Bogdan I).
De menționat că Transilvania era cucerită de unguri și inclusă ca voievodat cu o anumită
autonomie în cadrul regatului ungar. Înfrântă în bătălia de la Mohacs (1526), după căderea Budei
(1541), Ungaria este dezmembrată în partea occidentală, ocupată de habsburgi, cea mijlocie fiind
transformată în pașalâc turcesc, iar Transilvania devine principat autonom, vasal Imperiului
Otoman.
Unirea Țărilor Române în anul 1600 sub conducerea lui Mihai Viteazul, deși vremelnică,
a constituit un pas important în afirmarea unității statale a poporului român.
Dacă în Germania și Italia s-a menținut fărâmițarea politică întreținută de marii feudali, în
schimb, în Franța, Anglia, Spania și Rusia au loc în sec. XI - XIV procese de evoluție a statelor
respective către monarhii centralizate și absolutiste.
Istoria medievală este marcată de evenimente militare cu profunde rezonanțe politice,
precum: războiul de 100 de ani (1337-1453), dintre Anglia și Franța (unde s-a remarcat eroismul
lui Jeanne d’Arc), mișcarea de eliberare din Spania de sub ocupația arabă (cunoscută sub numele
de Reconquista), dar și lupta împotriva invaziilor mongole din Europa și Asia, cruciadele
desfășurate sub lozinca „războiul sfânt” pentru eliberarea Ierusalimului și a „Sfântului Mormânt”
de sub ocupație păgână, lupta de eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta
antiotomană etc.
Referitor la Țările Române, acestea au reprezentat o pavăză a creștinătății la Dunăre în
calea expansiunii turcești. Nu este o exagerare, dacă se ține seama de distrugerile materiale și de
pierderile de vieți omenești suferite de poporul român în luptele cu turcii.
5.4. Renașterea
Termenul de Renaștere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul „a renaște” și
reprezintă o mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța,
Germania, Țările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII (Anglia,
Spania), sec. XVI, XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această etapă istorică se
caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate,
reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și
bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Reforma este o stare remarcabilă a libertății spiritului, manifestată printr-o mișcare
ideologică și social-politică, cu un pronunțat caracter anticatolic. Se întâlnește sub diverse
forme:
- lutheranismul a fost promovat în prima jumătate a sec. al XVI-lea în Germania de Martin
Luther, care s-a ridicat împotriva vânzării de indulgențe și a susținut o doctrină religioasă bazată
pe mântuirea prin credință, simplificarea cultului catolic și libertatea credincioșilor de a
interpreta Biblia
- calvinismul este o învățătură promovată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin,
care se pronunță pentru o biserică simplă, lipsită de ritualuri fastuoase și îndeamnă pe credincioși
să caute izbăvirea într-o viață activă și morală
- anglicanismul a fost impus în Anglia de regele Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534,

138
care, după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenței papalității, s-a proclamat
șeful suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere
- reforma catolică (contrareforma) a fost inițiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg
(Spania) pentru o înnoire a bisericii catolice.
Au apărut noi ordine monahale, ca de exemplu ordinul calugărilor iezuiți, înființat în
anul 1540 de cavalerul spaniol Ignatiu de Loyola, care a devenit foarte puternic. Inchiziția
organizată de iezuiți a avut rolul de tribunal al Sfântului Oficiu, fiind cunoscută în istorie prin
înăsprirea represiunii, până la arderea pe rug a necredincioșilor. Preocupați de educație, iezuiții
au inființat colegii și au trimis misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
Cu toate eforturile papilor, autoritatea monarhiei absolute se impune chiar și în țările
catolice (Franța, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la Trento, în Italia, a
impus o disciplină severă în cadrul clerului catolic și a hotărât transmiterea credinței prin
cathehism sau predică.
Dorința de a cunoaște lumea s-a concretizat în mari descoperiri geografice:
- prin ocolirea Africii, Bartolomeo Diaz descoperă în 1468 capul Bunei Speranțe
- în 1497, Vasco da Gama descoperă un nou drum spre India
- în1500, corabiile lui Alvarez Cabral ajung în Brazilia, pe care o numesc Santa Cruz
- Cristofor Columb descoperă în 1492 insulele Bahamas, Cuba și Haiti, după care a mai făcut
trei călătorii, în decursul cărora a descoperit o parte din insulele Antilele Mici, America Centrală
și continentul american (la gurile fluviului Orinoco)
- Fernando Magellan a făcut pentru prima oară, în 1519, înconjurul lumii.
Din păcate, odată cu expansiunea europenilor, se formează primele imperii coloniale -
cel portughez (Coasta Braziliei, coastele apuseană și rasăriteană ale Africii, coasta Malabar,
insulele Sonde, Moluce și Macao), cel spaniol (Mexic, America Centrală, Venezuela, Peru,
Chile, Rio de la Plata, Antile). Este bine de menționat că, în timp ce căutau aur și sclavi,
conchistadorii spanioli au descoperit în teritoriile cucerite civilizațiile maya, aztecă și inca, aflate
în diferite stadii de dezvoltare.
Bazele științei moderne au fost puse în perioada Renașterii, odată cu apariția relațiilor de
producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat
profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de valori și situarea pe alte direcții de
acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și
manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și
romană. Umaniștii au promovat ideea demnității omului ca ființă autonomă, creatoare, au
îndemnat la o morală independentă de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând un plan
superior în cunoaștere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.
5.5. Istoria modernă și contemporană
Dacă ne raportăm la civilizația modernă și contemporană, atunci se verifică pe deplin
opinia unor filosofi care consideră că devenirea umană se face pe o traiectorie în spirală prin
depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și

139
prin mecanismele negării negației.
Având ca punct de plecare Renașterea, s-a trecut la un nou tip de societate, care se
continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume:
evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate),
mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea
și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și tehnologică, trecerea la
societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare),
formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea sferelor de influență la scară
planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori materiale și culturale), sistemul
financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt investiți eficient pentru a obține
profit), integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor politice și globalizare, dar și
tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății,
fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea
directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartitism politic,
libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
Producția este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este
concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin
studii de marketing.
Mai departe, sunt selectate și prezentate concis cele mai importante evenimente care au
marcat istoria modernă și contemporană a omenirii.
Sec. XVII, XVIII
Afirmarea capitalismului a cunoscut o mare varietate de manifestări legate de momentul
apariției și aria de răspândire, ritmul și formele de dezvoltare, implicațiile sociale și participarea
la circuitul universal de valori materiale și culturale. Dacă în stadiul inițial, relațiile capitaliste s-
au impus în Anglia și în Franța prin război civil, iar în coloniile engleze din America prin lupta
de independență, în schimb unele țări ca Suedia, Norvegia si Danemarca au urmat o cale de
dezvoltare pașnică, bazată pe schimbări progresive de ordin social și economic, politic și
cultural.
Revoluția engleză a început prin opoziția dintre parlament și tendințele absolutiste ale
regelui Carol I, care a fost sprijinit de biserica anglicană. Revoluționarii conduși Oliver
Cromwell, adepți ai puritanismului religios, au învins în bătălia de la Naseby, după care
parlamentul și armata au procedat la desființarea monarhiei, judecarea și executarea regelui,
proclamarea republicii în anul 1649.
După înlăturarea formei republicane de guvernământ (1653), urmează o perioadă de
Protectorat până în 1600, când are loc restaurația dinastiei Stuart, înlocuită la rândul său, după
numai 8 ani, prin aducerea la tron a lui Wilhelm de Orania și instaurarea definitivă a monarhiei
parlamentare.
Așa cum rezultă din Declarația drepturilor, deși regele este șeful suprem al bisericii,
armatei și justiției, puterea executivă este delegată primului ministru, iar elaborarea și aprobarea

140
legilor țin de competența parlamentului (format din Camera Lorzilor si Camera Comunelor).
Membrii celor două camere sunt numiți de către rege, respectiv sunt aleși prin vot cenzitar
( rezervat acelor cetățeni care plătesc statului impozitul pe veniturile realizate din activități
economice).
Formarea SUA a stat sub semnul conflictului dintre colonii și metropolă, care a fost
exprimat ferm în Congresul de la Philadelphia (1774) și a fost consființit în Declarația de
Independență (4 iulie 1776, redactată de Thomas Jerfferson). În acest document, se justifică
independența țării pe baza principiului suveranității poporului și se prevede explicit că oamenii
sunt egali, având drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și năzuința la fericire.
Inițial, armata engleză, superioară din punct de vedere al instrucției și al disciplinei, a
înfrânt ușor trupele americane de voluntari, însă după numirea la comanda acestora a lui George
Washington, soarta războiului s-a schimbat în favoarea insurgenților prin victoriile de la
Saratoga (1777) și Yorktown (1781).
După o perioadă de confuzie între revoluționari, legată de rezolvarea problemei agrare,
este elaborată Constituția din 1787, prin care se pun bazele juridice ale unei republici federative
(S.U.A), formată din 13 state (în prezent sunt 50), fiecare cu legile sale, care nu pot fi încălcate
de puterea centrală.
Pe baza principiului separării puterilor în stat, puterea executivă revine președintelui (șef
al statului, șef al guvernului și comandant militar suprem, primul președinte a fost G.
Washington), puterea legislativă este deținută de Congres (format din Camera Reprezentanților
și Senat), iar puterea juridică este încredințată Curții Supreme (alcătuită din judecatori numiți de
președinte și validați de parlament).
În ceea ce privește Europa, suflul schimbărilor este la fel de intens. Procesul de
centralizare în Franța se continuă în timpul dinastiei de Bourbon (întemeiată de Henric IV),
pentru ca domnia lui Ludovic al XIV-lea să marcheze apogeul puterii regale („Statul sunt eu”).
Revoluția franceză a fost necesară în condițiile regimului de monarhie absolută care a
respins orice idee de modernizare într-o societate structurată după criterii medievale în trei
stări (I-clerul, II-nobilimea, III-burghezia, țărănimea și populația săracă a orașelor). În faza
inițială, modificările s-au produs la nivel parlamentar prin transformarea Adunării Stărilor
Generale în Adunarea Națională și apoi în Adunarea Constituantă.
Încercarea regelui de a desființa Adunarea Constituantă a dus la declanșarea insurecției,
prin mobilizarea populației pariziene, formarea Gărzii Naționale și cucerirea la 14 iulie 1789 a
Bastiliei,
fortăreață folosită până atunci ca închisoare regală.
La baza organizării sociale sunt puse, în locul privilegiilor feudale, principii
democratice, înscrise în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului, ca de exemplu:
- oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi bazate
decât pe utilitatea publică
- libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
- legea este expresia voinței generale

141
- comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului.
Sec.XIX, XX
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de puternice mişcări sociale,
antifeudale şi de eliberare de sub dominaţie străină în diverse regiuni ale Europei (Spania, Serbia,
Grecia, România, Rusia, Polonia, Italia), procese care au dus la destrămarea Sfintei Alianţe şi la
pregătirea efectivă a revoluţiilor de la 1848.
De pildă, năzuinţele de înnoire socială şi de emancipare naţională îşi găsesc expresia în
mişcarea revoluţionară de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, care, deşi a fost înăbuşită
prin intervenţie străină, a avut drept consecințe abolirea regimului fanariot şi restabilirea
domniilor pamântene atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova.
În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, asupra Ţărilor Române s-a instaurat
protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepţia Transilvaniei, aflată
încă sub dominaţie habsburgică.
Anul revoluţionar 1848 a fost un moment important în consolidarea capitalismului
european, care a fost pregătit de mari personalităţi ale vremii, ca: Giuseppe Manzzini şi Giuseppe
Garibaldi (Italia), Ludovic Kossuth (Ungaria), Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu (Ţările
Române).
În Franţa, evenimentele s-au derulat rapid: regele a fost detronat, s-a instaurat a doua
republică, s-a decretat dreptul la muncă şi votul universal, s-au creat Atelierele Naţionale. După
numai 4 ani, puterea este obţinută de Napoleon al III-lea, care se declară împărat.
Pentru multe popoare din Imperiul Habsburgic şi din Confederaţia germană, revoluţia a
constituit un moment important pentru a înlătura absolutismul şi rămăşitele feudale, pentru a
instaura un regim constituţional, dar şi pentru a înfăptui unitatea şi independenţa statului
naţional. Cu excepţia unor avantaje economice şi politice obţinute de burghezie, aceste aspiraţii
au fost spulberate de trupele regale sprijinite de intervenţii armate străine.
Este bine de menţionat că naţiunea este un tip de comunitate care are la bază
două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat
suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act
fondator (constituţia).
În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între
membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură,
precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta
popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente. Astfel, popoarele
din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au
reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două
imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi,

142
croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor,
bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului
Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei. După aderarea
Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-
lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de
state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de energicul
politician Otto von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea
Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela
Austriei, iar după învingerea Franţei, au fost alipite statele germane situate la sud de râul Main,
inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea
a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei.
Deşi acest sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi
Viena a rămas una dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de
activ în cultură.
Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878)
şi războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru,
România, Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829
(Tratatul de la Adrianopol).
În istoria românilor, data de 24 ianuarie 1859 reprezintă o etapă importantă pe traiectoria
devenirii în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
Procesul revoluționar din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și
economice dintre Moldova și Țara Românească - a avut ca rezultat uniunea vamală a acestora
în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat
condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul
de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare.

Referitor la Unirea Principatelor Române, este important anul 1857, având în vedere că
Marile Puteri acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea
populației cu drept de vot. În acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru alegerile
din Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor
române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei
Naționale”,  a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la
propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării
Românești.

143
 Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și
Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii
aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a
fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel
bazele statului naţional al Principatelor Române.
Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea Principatelor Unite,
precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă nu ar fi fost
obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul
politic a devenit monarhie constituţională.
Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită prin Marea Unire de la 1 decembrie
1918, atunci când Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.

România şi-a proclamat independenţa faţă de Poartă pe 9 mai 1877, opţiune

fundamentală apărată pe câmpul de luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin). Noua situaţie
creată este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care
consfiinţea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad şi
Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt
încorporate Imperiului ţarist.
În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea şi primul deceniu al sec. al XX-lea se intensifică
dezvoltarea capitalistă a României, numărul întreprinderilor industriale creşte, capitalul străin
pătrunde în economie, căile de comunicație se îmbunătăţesc, viaţa politică fiind dominată de
partidele conservator şi liberal. Nesoluţionarea problemei agrare a provocat unele mişcări sociale

144
cum sunt cele din 1888 și 1907.
În Transilvania (inclusă în urma pactului dualist din 1867 în Ungaria), se remarcă
politica de eliberare naţională a Partidul Naţional Român, perioada 1892-1894 fiind cunoscută
prin denumirea de ,,mişcare memorandistă”.
Pe continentul asiatic, evenimentele istorice s-au derulat altfel. Popoarele din Asia, aflate
pe trepte inferioare de dezvoltare, au încercat să reziste mult timp penetrației capitalismului
printr-o politică greşită de izolare.
În China, Sun Yat Sen înfiinţează în 1905 Liga revoluţionară (primul partid burghez,
precursor al Gomindanului întemeiat în 1912), având un rol însemnat în pregătirea revoluţiei
burghezo-democratice din 1911-1913, când este înlăturată dinastia manciuriană şi proclamată
republica.
Până la mijlocul sec. al XIX-lea, Japonia a fost o ţară feudală înapoiată, al cărei împărat
(considerat de origine divină) îşi exercita puterea prin intermediul Shogunului, membru al
familiei Tokugawa. Shogunul se sprijinea pe nobilimea militară, care întreţinea 500 000 de vasali
(numiţi samurai), destinaţi carierei militare şi respectării unui cod de onoare foarte strict. Sub
presiunea unor flote de război americane, Shogunul a permis accesul unor vase comerciale în
două şi apoi în şapte porturi japoneze, fapt pentru care a fost înlăturat de împăratul Mutsuhito,
creatorul Japoniei moderne, cel care a inaugurat era Meiji (1868-1912, era luminilor).
Miracolul japonez, de transformare a unei ţări înapoiate într-o mare putere mondială, a
început prin deschiderea Japoniei către lume, introducerea serviciului militar obligatoriu şi
modernizarea armatei, opţiuni urmate de măsuri consecvente pentru adaptarea administraţiei la
cerinţele revoluţiei industriale (concepută după modelele european şi nord-american), trecerea la
regimul politic de monarhie constituţională, iar la nivel psihologic, prin schimbarea mentalităţii
unui popor care, deşi respectă tradiţiile, a făcut din muncă o virtute pentru a se impune pe piaţa
concurenţială cu produse de înalt nivel tehnic. Este fascinant cum o ţară cu resurse naturale
reduse a reuşit să devină o putere economică mondială. Miracolul japonez constituie o temă de
reflecţie pentru politicienii români.
Evoluţia omenirii în secolul al XX-lea urmează o cale dialectică, extrem de complexă, cu
realizări culturale de vârf, dar şi conflicte generalizate şi manifestarea unor regimuri totalitariste.
Puterile europene erau convinse de misiunea lor civilizatoare, având credinţa că „sarcina
omului alb” (Kipling) este de a lua lumea în grija sa.
Nu întâmplător, curiozitatea geografică a fost însoţită de o activitate misionară catolică şi
protestantă, iar expansiunea colonială a Angliei şi a Franţei a fost urmată de pretenţiile
imperialiste ale Germaniei şi Italiei pentru împărţirea lumii, la care se adaugă promovarea
panslavismului de către Rusia, ţară care dorea crearea sub autoritatea sa a unei confederaţii
pentru toţi slavii.
Evident, s-a dorit ca unele zone ale planetei să devină surse de materii prime şi pieţe de
desfacere a produselor lumii civilizate.
Politica agresivă pentru un nou echilibru de forţe a neglijat calea diplomatică în favoarea
unei curse a înarmărilor fără precedent şi a unor acţiuni militare de anvergură. În acest scop,

145
statele cu interese antagoniste au format două grupări politico-militare: Tripla Alianţă,
constituită în 1882 între aşa-zisele Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia),
respectiv Tripla Înţelegere (Antanta), apărută între 1893 şi 1907 ca reacţie a Franţei, Angliei şi
Rusiei.
Primul razboi mondial a fost declanşat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat
război Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, de
către un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două mari blocuri militare au
declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia şi SUA, de partea
Antantei, respectiv de Turcia şi Bulgaria, de partea Puterilor Centrale.
În prima fază, strategia militară adoptată de Germania s-a bazat pe acţiuni ofensive
rapide, desfăşurate împotriva Franţei, în est Rusia atacă Prusia orientală, iar în Balcani, ofensiva
trupelor austro-ungare s-a lovit de rezistenţa incredibilă a Serbiei. După 1915, războiul a căpătat
un pronunţat caracter de uzură, obiectivul principal fiind acela de a produce pierderi cât mai
multe adversarului.
Statele participante la război au făcut mari eforturi materiale şi financiare pentru
perfecţionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai de mult, apare
acum lansatorul de flăcări, arma chimică, tancul, avionul şi submarinul, mijloace tehnice care fac
inutilă apărarea în tranşee şi extind războiul terestru în aer şi chiar sub apă. Se ajunge la un
razboi total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor
beligerante, populaţia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă
efectele negative legate de inflaţie şi raţionalizarea consumului de alimente.
În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze şi să semneze pe data de
11 noiembrie 1918, armistiţiul de la Compiègne.
Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate
propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care
prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmarilor, evacuarea teritoriilor străine
ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminarii pentru formarea unor state naţionale,
crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici
privind independenţa politică şi teritorială.
Germania, ca ţară învinsă care a susţinut războiul, pierdea 1/7 din teritoriu (inclusiv
provinciile Alsacia şi Lorena) şi trebuia să plătească reparaţii de război statelor învingătoare,
fiindu-i interzis să mai aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma
sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia şi
România), în virtutea principiului autodeterminarii, şi-au putut întregi unitatea teritorială.
Pe lângă distrugerile materiale imense, în Primul Război Mondial au murit peste nouă
milioane de combatanți și șapte milioane de civili, fiind unul din cele sângeroase conflicte din
istorie care a provocat schimbări politice majore (revoluțiile din 1917-1923 din unele țări
implicate) și a lăsat rivalități nerezolvate (au contribuit la declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial).

146
 Din păcate, dezvoltarea tehnicii și tehnologiei la începutul sec. XX a fost pusă sub
semnul distrugerii, în loc să contribuie la progresul societății.

Formarea statului naţional şi unitar român corespunde voinţei liber exprimate a populaţiei
din Basarabia (27.03.1918), Bucovina (28.11.1918) şi Transilvania (1.12.1918, Adunarea de la
Blaj - pe Câmpia Libertăţii) de a se uni şi reîntregi România.
După regele Ferdinand I (1914-1927), la tronul României a urmat regele Mihai I(1927-
1930), Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I(1940-1947) - după abdicarea tatălui său.
În perioada interbelică, România Mare işi consolidează economia de piaţă (1938 - an de
vârf al producţiei industriale) şi se înscrie pe o traiectorie de evoluţie democratică, sub semnul
unor importante transformări social-politice: reforma sistemului electoral (1918), reforma agrară
(1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925,
judeţe si plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi
centralizarea capitalului).
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care este instaurată dictatura regală de
către Carol al II-lea.
În viaţa politică, pe lângă Partidul Naţional Liberal (Ion C. Brătianu) şi Partidul Naţional
Ţărănesc (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod) - rezultat prin fuziunea în 1926 dintre Partidul
Naţional Român (Iuliu Maniu) şi Partidul Ţărănesc (Ion MIhalache) - au acţionat diverse alte
partide, ca: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Social-Democrat (creat în 1927,
prin transformarea Federaţiei Partidelor Socialiste), Partidul Comunist (înfiinţat la 8 mai 1921,
intrat în ilegalitate după 3 ani), Partidul Maghiar (Iosik Samuel, Bethlen György), Partidul
German, Partidul Naţionalist Democrat Creştin (organizaţie de dreapta, naţionalistă şi xenofobă
condusă de C.C. Cuza, din care s-a desprins în 1927 gruparea reacţionară „Legiunea Arhanghelul
Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, întâlnită apoi sub numele de „Garda de Fier”).
Pe plan extern, România a participat la fondarea Societăţii Naţiunilor (1920) şi a format
două sisteme zonale de securitate colectivă - Mica Înţelegere (1921, cu Iugoslavia şi
Cehoslovacia), respectiv Antanta balcanică (1934, cu Iugoslavia, Turcia şi Grecia).

147
 În politica externă s-a remarcat Tache Ionescu, dar mai ales marele diplomat Nicolae
Titulescu(1882-1914), profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, preşedinte al Academiei
Diplomatice Internaţionale, Ministru de Externe, delegat al Romaniei la Liga Naţiunilor.
Strălucit orator, Titulescu a militat pentru instaurarea unui climat de securitate şi colaborare
internaţională, atrăgând atenţia asupra contradicţiilor lumii interbelice.
La scară globală, omenirea trece printr-o criză politică profundă - alături de cele trei mari
democraţii liberale, au apărut state totalitare de tip comunist şi fascist.
Un exemplu concludent de manifestare a contradicţiilor îl reprezintă Rusia, care în 1917 a
trecut printr-o dublă revoluţie.
În prima etapă, revoluţia din Rusia a avut un caracter liberal şi a dus la înlăturarea
monarhiei ţariste, proclamarea republicii şi preluarea puterii de către un guvern provizoriu, care
dorea un regim constituţional, de factură occidentală.
În cea de-a doua etapă (socialistă), fracţiunea bolşevică a partidului comunist a reuşit
printr-o propagandă demagogică să atragă o parte din armată, manevră care i-a permis pe 25
octombrie/7noiembrie 1917 să răstoarne prin forţă guvernul de la Petrograd, instaurând astfel
dictatura sovietelor. Aceste consilii de muncitori şi soldaţi aveau ca organ executiv central
Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Troţki etc.
Noul regim, sprijinit de Armata Roşie şi de organizaţia de represiune internă (Ceka), a
reuşit după trei ani să elimine adversarii „albi” (partizani ai ţarului) şi să impună aşa-numita
organizare a Rusiei pe baze federative în cadrul URSS. În realitate, URSS a devenit un stat
centralist, format din diverse popoare, în care proprietatea privată a fost desfiinţată, iar drepturile
cetăţeanului, şi chiar suveranitatea ţărilor vecine, au fost flagrant încălcate, mai ales în timpul lui
Iosif Visarionovici Stalin. Printr-un efort uriaş şi mari sacrificii îndurate de populaţie, URSS
ajunge în 1940 a treia putere industrială a lumii – după SUA şi Germania.
Spre deosebire de Stalin, atât Lenin cât şi Troţki au crezut în posibilitatea unei revoluţii
mondiale conduse de partidele comuniste pentru instaurarea socialismului.
În martie 1919, reprezentanţii comuniştilor din 19 ţări europene, printre care şi România,
întruniţi la Moscova, au pus bazele Cominternului, un fel de partid supranaţional care promova
„lupta de clasă” şi urmărea să exporte revoluţia bolșevică în întreaga lume. Noua structura
politică s-a menţinut până în anul 1943, când s-a autodizolvat, desigur, cu acordul lui Stalin.
Iniţial, Cominternul a considerat promotorii social-democraţiei ca adversari politici, însă,
după 1935, a lansat ideea unor fronturi populare cu o largă reprezentare politică de stânga, care
să lupte împotriva fascismului.
Astfel de fronturi populare câştigă în 1936 alegerile din Spania şi Franţa. Reacţia dreptei
este atât de puternică, încât în Spania se declanşează un război civil încheiat prin dictatura lui
Franco, iar Franţa ajunge o ţară divizată politic şi slăbită de conflictele interne, tocmai în preajma
celui de-al doilea război mondial, când Germania, nemulţumită de statutul de putere învinsă, se
pregătea pentru schimbarea raportului de forţe în Europa.
Instabilitatea politică a Europei a favorizat ascensiunea la putere a partidelor fasciste în
unele ţări, precum Italia (Partidul fascist, creat de Benito Mussolini în 1919, ajunge la putere în

148
1922 după „marşul asupra Romei”) şi Germania (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor
Germani - abreviat NSDAP- condus de Adolf Hitler, care devine cancelar în 1933). Tot regimuri
de tip fascist au fost instaurate de Horthy în Ungaria (1920) şi de Franco în Spania (1939).
Termenul de fascism are o dublă semnificaţie - de doctrină şi mişcare ultrareacţionară, de
extremă dreapta, respectiv de dictatură teroristă, antidemocratică, anticomunistă, rasistă(în
particular antisemită), demagogică şi militaristă.
Ideologia fascistă s-a inspirat din filozofia lui Nietzsche, care considera că civilizaţia
poate fi salvată numai prin intervenţia unei fiinţe superioare (Supraomul), fiind necesară
constituirea unei elite viguroase, eliberată de prejudecăţile moralei tradiţionale.
O astfel de concepţie era cunoscută de Hitler când a elaborat în închisoare lucrarea sa
„Mein Kampf”. Nazismul îşi justifică acţiunile militare prin nevoia obţinerii unui „spaţiu vital”
pentru afirmarea rasei germane – considerată de origine superioară (ariană).
Ca şi Germania, care nu avea colonii şi era obligată la autarhie (economie închisă,
izolată), Japonia şi Italia revendicau accesul la materii prime, pieţe externe, dreptul la teritorii
coloniale etc.
Primele focare ale celui de-al Doilea Război Mondial au apărut atunci când Japonia a
atacat China, ocupând Manciuria, iar Italia a ocupat Etiopia în anul 1935.
Germania, fără să ţină seama de prevederile Tratatului de la Versailles, restabileşte
serviciul militar, subordonează industria armatei (Wehrmacht) şi încheie cu Italia protocolul Axa
Berlin-Roma, iar cu Japonia, Pactul Anticomintern.
Politica de forţă a lui Hitler se manifestă prin anexarea Austriei (1938) sub pretextul
unificării (Anschluss), iar pe 1 septembrie 1939 atacă Polonia, după ce s-a asigurat, în prealabil,
de neutralitatea URSS, prin semnarea unui pact de neagresiune cu aceasta, având la bază
protocolul secret Ribbentrop-Molotov.
În această situaţie, la 3 septembrie 1939, Parisul şi Londra au declarat război Germaniei,
rămânând însă inactive iniţial.
După un război fulger în est, soldat cu ocuparea Poloniei, armatele germane bine echipate
şi instruite, sprijinite de „coloana a V-a” (acţiuni de sabotaj organizate de spioni şi trădători), au
dezlănţuit ofensiva din vest prin invadarea Danemarcei şi a Norvegiei, apoi a Belgiei, Olandei,
Luxemburgului şi Franţei.
Statele din sud-estul Europei (România, Iugoslavia, Grecia) rămase izolate, cad uşor
victimă agresiunii fasciste.
În urma unui ultimatum, la 26 iunie 1940, România pierde Basarabia şi Bucovina de
nord, anexate la URSS, iar prin cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940) i se impune
cedarea părţii de nord a Transilvaniei către Ungaria horthystă. La scurt timp, generalul Ion
Antonescu instaurează un guvern militar şi acceptă intrarea în ţară a trupelor germane.
Politica, lipsită de scrupule a lui Hitler, reiese şi din lansarea operaţiunii Barbarossa, de
ocupare a URSS şi de transformare a acesteia într-o sursă de materii prime şi de forţă de muncă.
Evenimentele care au urmat, au arătat că această iniţiativă iresponsabilă a distrus mitul
„invincibilităţii” armatei germane, deoarece ofensiva sa este oprită la Moscova şi Leningrad de

149
popoarele sovietice, fiind obligată să suporte rigorile iernii într-un război de uzură desfăşurat pe
un front foarte larg.
Este un fapt nemaiîntâlnit în istorie, când, pe lângă exploatarea sălbatică a populaţiei, se
organizează în ţările ocupate un adevărat genocid împotriva evreilor, slavilor şi ţiganilor,
considerați suboameni (soluţia finală).
La rândul său, Japonia urmărea să creeze o zonă de „coprosperitate asiatică” în Extremul
Orient şi Oceanul Pacific, reuşind să cucerească Indonezia, Thailanda, Malaya, Singapore,
Indochina, Birmania, Filipine, Hong Kong, China de sud.
Distrugerea flotei americane (portavioane, cuirasate) de la Pearl Harbour de către piloţi
japonezi sinucigaşi (kamikaze) angajează în conflict SUA, care, nu numai că stopează ofensiva
japoneză, ci obţine în 1942 o strălucită victorie aeronavală la Midwai, cu ajutorul portavioanelor.
Pe frontul din Africa, ofensiva generalului Erdwin Rommel, supranumit „vulpea
deşertului”, după unele succese iniţiale, este învins de englezi la EL’Alamein (Egipt), iar
debarcarea anglo-americanilor în Maroc şi în Tunisia, pune capăt războiului absurd în această
parte a lumii.
Anul 1943 adaugă la bilanţul aliaţilor înlăturarea lui Mussolini, după debarcarea
trupelor anglo-americane în Sicilia şi în sudul Italiei, lansarea ofensivei de către Armata Roşie,
care distruge blindatele germane în bătălia de la Kursk, precum și înfrângerea la Guadalcanal a
japonezilor - care ameninţau Australia.
Chiar şi în această conjunctură nefavorabilă, Hitler şi-a pus mari speranţe în răsturnarea
situaţiei existente cu ajutorul noilor arme, de tip bomba zburătoare V1 şi racheta V2, cu care a şi
bombardat Londra.
De fapt, soarta războiului este decisă la conferinţa de la Teheran (28 noiembrie 1943),
unde Stalin, Roosvelt si Churchil au hotărât lansarea atacului final prin deschiderea celui de-al
doilea front în Europa de Vest.
Debarcarea la 6 iunie 1944 a trupelor anglo-americane în Normandia a creat un context
favorabil pentru România, care a hotărât la 23 august 1944 să întoarcă armele împotriva
Germaniei, blocându-i astfel şi accesul la sursele româneşti de petrol.
Învins pe fronturile din vest şi est, care se apropiau ameninţător de Berlin, oraş supus
permanent bombardamentelor aliate, Hitler se sinucide la 30 aprilie 1945, iar Germania
capitulează la 8 mai 1945, războiul fiind practic încheiat.
Din păcate, pentru a determina capitularea Japoniei cu pierderi minime pentru aliaţi,
preşedintele SUA, Harry Truman, îşi dă acordul pentru utilizarea bombelor atomice la Hiroshima
şi Nagasaki, evenimente controversate de istorie, puse sub semnul intrării omenirii „în era
înarmării atomice”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de
Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda,
Cehoslovacia şi România;

150
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa dintre cele
două țări fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză,
franceză şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la
Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi
încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a
încetat abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a
URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri
comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania,
România, Ungaria, Bulgaria) au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi
Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la
naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea
agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartitismului şi a ideologiei
comuniste etc.
Sistemul comunist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum : China, Mongolia,
Vietnam, Coreea, Cuba.
Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă,
beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea
a treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare
cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a
secolului al XX-lea, s-a vorbit deseori de relaţiile Nord-Sud.
Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două
superputeri, SUA şi URSS, şi în general incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi
regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre
Vest si Est).
Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea
la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA,
Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la
care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi
România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
In perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică şi
militară profundă (războiul din Coreea, naţionalizarea în 1954 de către Egipt a Canalului
Suez, instalarea în 1962 de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba), care a fost
urmată între 1963-1975 de o destindere relativă: semnarea de către SUA, URSS şi Anglia a

151
„Tratatului cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub
apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA şi
URSS cu privire la limitarea armamentului strategic, adoptarea la Bucureşti (în 1966) a
„Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii” de către statele participante la Tratatul de la
Varşovia, semnarea în 1975 a documentului final al Conferinţei de la Helsinki, prin care cele 35
de state participante se obligau să recunoască graniţele deja existente.
Din păcate, acest climat de destindere a fost influenţat negativ de şocul petrolier din
1973, care a declanşat o criză economică mondială prin creşterea preţului petrolului de către
statele arabe, cumulat cu efectele celor două razboaie arabo-israeliene din 1967 si 1973, la care
s-au adăugat conflictele militare dintre Irak şi Iran sau dintre Anglia şi Argentina, războaiele
civile din Liban şi Afganistan, mişcările anticomuniste din Chile şi Nicaragua, amplasarea în
Europa de către sovietici (1979), şi apoi de către americani, a unor rachete nucleare cu rază
medie de acţiune.
Criza economică a ţărilor occidentale va fi depăşită abia după 1983, mai ales printr-o
politică liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth
Kohl în Germania şi Jacques Chirac în Franta.
Desigur, liberalizarea concurenţei, robotizarea şi informatizarea industriei au condus la
disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru
atenuarea nemulţumirilor sociale.
Alături de SUA, care îşi menţine rolul conducător în configuraţia statelor capitaliste, după
1980, creşte rolul economic şi financiar al Japoniei, având cea mai înaltă rată de acumulare.
În URSS, Mihail Gorbaciov, ales în 1985, lansează „glasnostul” (politica de transparenţă
a informaţiilor) şi iniţiază „perestroika” (restructurare) - un program îndrăzneţ de reforme prin
care se diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă
să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia.
Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la
intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991,
Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris
Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste
din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost
declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a capătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de
morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991), speranţele noilor
democraţii europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, sunt legate de integrarea în NATO
şi în Uniunea Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul nelimitat la
valorile civilizaţiei occidentale.
North Atlantic Treatz Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord) este o alianţă

152
politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la
Washington pe 4 aprilie 1949. România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ
alături de celelalte state membre.
Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de
ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus
bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de
Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a
energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite
Comunitatea Europeană(CE). De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973 la nouă, prin
intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi
Portugalia.
Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii
Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele
membre.
De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeana(UE), structură care se
extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie
2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
Prin „strategia de la Lisabona”, din martie 2000, UE şi-a propus ca obiective
esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială,
încurajarea inovaţiilor şi a investiţiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educaţionale europene
la cerinţele societăţii informaţionale.
De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate
statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii - Parlamentul European, Consiliul
European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca
Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
În anul 1985, Consiliul European de la Milano a decis ca în data de 9 mai să fie
sărbătorită Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a
ministrului francez de externe Robert Schuman, care stă la baza proiectului european inițiat prin
planul de colaborare economică între Franţa şi Germania (pentru eliminarea rivalităţilor seculare
dintre cele două state).
Pentru exemplificare, sunt prezentate trei citate din declarația lui Schuman:
*Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele
care o ameninţă.
*Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă
pentru menţinerea unor relaţii paşnice.
*Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete
care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.
Deşi SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm
internaţional”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă, poate să intervină în orice parte a lumii

153
(ex. războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă creşterea ponderii UE, a Chinei şi
a Rusiei în noua ordine planetară.
În acelaşi timp, se impune adaptarea la noile cerinţe istorice a Organizaţiei Naţiunilor
Unite, fondată în Conferinţa de la San Francisco (26 iunie 1945), cu scopul de a „menţine pacea
şi securitatea internaţională” prin măsuri colective eficace.
În Carta ONU, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie,
Secretariatul) sunt menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent:
reglementarea paşnică a diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de
cooperare în rezolvarea tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de
tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
Dacă rațiunea va triumfa, mileniul trei va aparţine culturii, tehnicii şi tehnologiei, puse
sub semnul creativităţii, care va marca profund schimbarea modului de acţiune umană şi de
reflectare a existenţei. Printr-o politică înţeleaptă si decizii responsabile se poate preveni ,,şocul
viitorului” pe Terra, această magnifică planetă care poartă omenirea în istorie.
În data de 09.05.2019, de Ziua Europei, cei 27 de lideri ai Uniunii Europene prezenți la
summitul informal găzduit de președintele Klaus Iohannis au adoptat Declarația de la Sibiu,
document care conține zece angajamente, și anume:
* Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani,
milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier
care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin
în contra interesului nostru colectiv.
* Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom
sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison.
* Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultându-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere
și respect.
* Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile
inalienabile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobândite cu mari
greutăți și le vom prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre
comune consacrate în tratate.
* Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor
important în chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și
speranțelor tuturor cetățenilor europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom
acționa ca atare, cu ambiție și hotărâre.
*Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale,
în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre
noi și îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc,
și nu politica.
* Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii
mijloacele necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile.

154
* Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi
o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale secolului
XXI.
* Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea
coercitivă și colaborând cu partenerii noștri internaționali.
* Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne
afectează pe noi toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru
a menține și a dezvolta ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile
oportunități comerciale și pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea
mediului și combaterea schimbărilor climatice. Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul și
litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi este mai puternică decât cea de ieri și dorim să
continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de mâine. Acesta este angajamentul nostru
pentru generațiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu și spiritul unei noi Uniuni în 27
pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar.

5.6. Citate din tezaurul universal de înțelepciune

*Istoria este obiectul cel mai interesant al cunoaşterii şi elementul fundamental al culturii. Este
cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. (Tudor Vianu)
*Există două realităţi, a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu
putem trăi: aerul şi istoria.(Lucian Blaga).
*Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. (Nicolae Iorga)
*Istoria lumii e tribunalul lumii. (Friedrich Von Schiller)
*Oricine poate fabrica istoria, dar doar un om mare poate să o scrie. (Oscar Wilde)

155
*Istoria omenirii este o istorie sângeroasă și istoria se poate repeta. Deci informațiile pe care le
avem constituie un mijloc de apărare. Prin intermediul acestora putem construi, trebuie să
construim, o apărare împotriva repetiției. (Simon Wiesenthal)
*Istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă. (Napoleon Bonaparte)
*Noi trăim în istorie ca peştii în apă. (Jean-Paul Sartre)
*Istoricul trebuie să aibă multă fantezie și nu este rău dacă are și talent literar. (Grigore Moisil)
*Istoria este descoperirea principiului constant şi universal al naturii umane. (David Hume)
*Marile incendii se nasc din scântei mici. (Cardinalul Richelieu)
*Scopul istoriei îl constituie cunoașterea dezvoltării omenirii. (Lev Nicolaevici Tolstoi)
*Viaţa fiecărui om este o istorie. (William Shakespeare)
*Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca
și victoria. (Spiru Haret)
*Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o
luptă pentru afirmare şi înălţare. (Ion Antonescu)
*Noi suntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat
contemplaţia în suferinţă. (Mircea Eliade)
*Deșteptați-vă, că am dormit destul! (Mihai Viteazul)
*Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării
organizarea ce o așteaptă de atât de mult timp. (Alexandru Ioan Cuza)
*Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu vom putea fi
puternici până când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic. (Nicolae Bălcescu)
*Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit. (Gheorghe I. Brătianu)
*Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete. (George Santayana)
* Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa. (Jean Jaurès).

156
 VI. Cu Basarabia în suflet

Republica Moldova cuprinde teritoriile răsăritene ale vechiului voievodat al Moldovei,

întinderea maximă fiind atinsă sub domnia lui Ștefan cel Mare, viteazul domnitor fiind
apărătorul locuitorilor până la vadurile Nistrului și având o flotă mare de corăbii în Marea
Neagră, care i-a permis să facă comerț cu Constantinopolul și să țină legătura cu principatul
Crimeea, țara de origine a soției sale Maria de Mangop. Denumirea de Basarabia provine de la
voievozii munteni din familia Basarab, care, începând cu anul 1330, au stăpânit gurile Dunării.
Referitor la originea cuvântului „Moldova” există o legendă fascinantă, în care se spune
că voievodul Dragoș şi 300 de vânători, după ce au trecut munții din Ungaria, au găsit urmele
unui bour pe care au început să-l urmărească și apoi să-l ucidă cu sulițele la trecerea unui râu,
însă în apele repezi și-a pierdut viața și Molda, câinele preferat al voievodului. În memoria
câinelui său, Dragoș a numit râul „Moldova”, iar pe stema noului principat în care au trăit
valahii a fost reprezentat un cap de bour privit frontal.

Aceste ținuturi au fost cucerite la mijlocul secolului al XIII-lea de către mongoli, apoi au
fost ocupate de către Ungaria, până la 1365, când Bogdan I, voievodul Maramureșului, a învins
oastea ungurească și a eliberat o mare parte a teritoriului din estul Carpaților, punând bazele
Țării Moldovei, un stat de sine stătător, cu reședința la Baia.
La începutul secolului al XVI-lea, Moldova a devenit vasală Turciei, plătind tribut Porții
Otomane, fără să-și piardă suzeranitatea, domnitorii fiind aleși de regulă dintre boierii
moldoveni și numiți de către sultan.
În anul 1711, domnitorul Dimitrie Cantemir a semnat cu Petru I un acord de vasalitate,
fapt pentru care sultanul a decis ca domnitorii să nu mai fie aleși din rândul boierilor moldoveni,
ci din rândul aristocrației grecești, la fiecare trei ani. Astfel, a fost instaurată conducerea
domnitorilor fanarioți, perioadă care a durat mai mult de un secol, abolirea regimului fanariot și
şi restabilirea domniilor pamântene atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, fiind consecințe

157
ale mișcării revoluționare de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin Tratatul de la București (1812),
Imperiul Rus, sub conducerea țarului Alexandru I, anexează în mod fraudulos teritoriul cuprins
între Prut și Nistru, parte componentă a țării Moldovei, care a fost denumită Gubernia Basarabia.

Mai mult, după războiul ruso-turc din 1828-1829, asupra Ţărilor Române a fost instaurat
protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepţia Transilvaniei, aflată
încă sub dominaţie habsburgică.
Prin Tratatul de la Paris din 1856, pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile
puteri europene i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad și Ismail), însă, prin Tratatul de la Berlin din 1878, acestea au retrocedate Imperiului
Rus în schimbul Dobrogei și a recunoașterii independenței României față de Imperiul Otoman.
Data de 26 ianuarie 1859 marchează în istorie întemeierea statului național modern
român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei) prin unirea Principatului Moldovei cu cel al
Țării Românești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Un reper esențial în istoria patriei noastre îl reprezintă Marea Unire din anul 1918, care a
dus la formarea României Mari sub conducerea Regelui Ferdinand I, principalele etape ale
acestui proces fiind următoarele:
• 27 martie 1918 - Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România;
• 28 noiembrie 1918 - a fost proclamată la Cernăuți unirea Bucovinei cu România;
• 1 decembrie 1918 - Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei și a Banatului
cu România.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru dezvoltarea și modernizarea ţării: reforma
agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă
(1925, judeţe şi plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi
centralizarea capitalului) etc.
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de
la Curtea de Argeş. Deoarece prinţul moştenitor Carol a trecut prerogativele sale regale în
favoarea fiului său şi a plecat la Paris, la tron a urmat Regele Mihai, sub oblăduirea unei
Regenţe formate din Patriarhul Miron Cristea, Principele Nicolae şi George Buzdugan.
În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind
proclamat Rege, cu numele de Carol al II-lea.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului
Antonescu, iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său, Mihai care este încoronat de către
Patriarhul României, Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti.
În condițiile dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost
obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea
URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea
Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de
Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.

158
 Pe 22 iunie 1941, pentru a-și recâştiga teritoriile pierdute, România a intrat în război
împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând Basarabia și Bucovina de Nord,
dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub
numele de Transnistria. Această victorie a trupelor române a durat până în 1944, când armata
sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în august și sudul Basarabiei.
Prin Tratatul de la Paris din 1946 au fost returnate oficial către URSS teritoriile Basarabia,
Bucovina de Nord și Transnistria.
În data de 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, cu capitala la Chișinău, prin contopirea a două treimi din Basarabia cu
aproximativ jumătate din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, un teritoriu
la est de Nistru, având capitala la Balta până în 1929, apoi la Tiraspol.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se
precipită. Pe 23 august 1944, regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un
guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În
cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea
armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944.

Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul fiind eliberat de către trupele
române, însă pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă
pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist
condus de Petru Groza, încercarea Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin
declanşarea “grevei regale” fiind sortită eșecului.
În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, prin care forțele retrograde
urmăreau înlăturarea de la putere a lui Boris Elțîn, guvernul moldovenesc a fost de partea
președintelui rus, iar pe 27 august 1991 a declarat independența noului stat Republica Moldova,
cu mențiunea că la est de Nistru au rămas staționate trupe rusești, pentru a apăra populația slavă.
La cumpăna dintre milenii, spiritul novator și mișcarea revoluționară din Europa, urmate
de tranziția la democrație, statul de drept și economia concurențială de piață au reprezentat
oportunități pentru unirea Basarabiei cu patria mamă, însă politicienii nu au acționat cu
responsabilitate pentru transpunerea lor în practică.
În prezent, Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite,
Consiliului Europei, Parteneriatului pentru Pace și a altor organizații internaționale.
Câștigarea alegerilor prezidențiale din Republica Moldova de către Maia Sandu exprimă
opțiunea europeană a fraților noștri de peste Prut, dar și dorința noastră legitimă de a-i primi cât
mai curând la patria mamă.
Într-adevăr, ce poate fi mai grandios decât posibilitatea de a trăi la cote maxime un
eveniment care poate repara o nedreptate istorică provocată de Pactul Ribbentrop-Molotov din
23 august 1939 ?! Să nu se uite că această înțelegere dintre Hitler și Stalin a fost condamnată

159
în 2019 de către Parlamentul European.
Îmi exprim speranța că după Marea Unire din 1918, vom trăi marele eveniment istoric al
Unirii Basarabiei cu România. Pentru a exprima intensitatea trăirilor emoționale, am adaptat
celebra poezie „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri la vremurile noastre, ca mesaj pentru
românii de pe ambele maluri ale Prutului sub forma următoare:

160
VII. Evoluția omenirii

161
 Cunoașterea trecutului omenirii se bazează pe surse istorice scrise (inscripţii, documente,
cărţi, hărţi) și nescrise (unelte, arme, vase, podoabe, construcţii).
Epoca preistorică sau străveche, dinainte de apariția documentului scris și a primelor
state, cuprinde procesul de antropogeneză, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea
de umanitate, caracterizată în principal prin poziția bipedă, limbaj articulat și gândire.
În funcţie de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural,
istoria universală a fost împărțită în patru epoci, și anume:
• Antichitatea - de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de apus ( 476 d.Hr.);
• Evul mediu - de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492, descoperirea  Americii);
• Epoca modernă - de la Marile descoperiri geografice la Marea Revoluţie franceză din 1789;
• Epoca contemporană - de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.
Datele sunt doar orientative, având în vedere că trecerea de la o epocă la alta se face
prin etape intermediare care pot dura zeci sau sute de ani, în funcție de popor și influențele
geopolitice, zona geografică în care se află.
Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau
chiar mai târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state,
regate și imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară
largă a cunoștințelor. Din punct de vedere social, Antichitatea se caracterizează prin existenţa
aristocraţilor şi sclavilor.
Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă
între Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu, fiind caracterizată la nivel
social prin existenţa nobilimii şi a ţărănimii dependente.
Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476, a marcat
începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful
puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu
ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli
profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat
limbile, s-au format literaturile naționale și au apărut stilurile romanic și gotic, deosebit de
importante în istoria artei.
Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut printr-o etapă intermediară denumită
Renaștere (derivă din verbul „a renaște”, fr. renaissance, it. rinascimento), care reprezintă o
mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de
Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI,
XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această perioadă din istoria culturii și
civilizației se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din
Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului
financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Bazele științei moderne au fost puse în timpul Renașterii, odată cu apariția relațiilor de
producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat
profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de valori și situarea pe alte direcții de
acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și
manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și

162
romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care au promovat ideea demnității
omului ca ființă autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată
numai pe rațiune și natură.
Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând un plan
superior în cunoaștere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.
Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip
de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de
referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și
discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept
internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și
tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare,
cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea
sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori
materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt
investiți eficient pentru a obține profit), integrare economică pe scară largă, regândirea
concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața
liberă este concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în
prealabil prin studii de marketing.
Concis, epoca modernă și contemporană se caracterizează prin dezvoltarea economiei
capitaliste, progresul științei, tehnicii și tehnologiei, competiție la scară planetară, precum şi
apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății,
fie prin reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea
directă a cetățenilor (democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartidism politic,
libertate de exprimare și inițiativă responsabilă.
Referitor la istoria românilor, este acceptată următoarea periodizare:
 • Antichitatea - de la menţionarea primelor evenimente scrise despre daci (istoricul grec Herodot
aminteşte de confruntarea în 514 î.Hr. dintre triburile dacice şi Darius, regele perşilor) la
retragerea din 271 d.Hr. a administraţiei romane din Dacia;
• Perioada migraţiilor - de la sfârşitul secolului III (retragerea romanilor) până în secolul IX,
atunci când unele izvoare scrise menționează formarea cnezatelor şi voievodatelor;
• Evul mediu - din secolul IX până în secolul XVIII (începutul epocii fanariote);
• Epoca premodernă - corespunde  secolului XVIII (epoca fanariotă);
• Epoca modernă - din 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu) până în 1918 (Marea Unire);
• Epoca contemporană - din 1918 până astăzi.
  Primul război mondial a fost declanşat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat
război Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, de
către un student bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două mari blocuri militare au
declarat pe rând mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia şi SUA, de partea
Antantei, respectiv de Turcia şi Bulgaria, de partea Puterilor Centrale.
   Statele participante la război au făcut  mari eforturi materiale şi financiare pentru

163
perfecţionarea tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai demult, apare
acum lansatorul de flăcări, arma chimică, tancul, avionul şi submarinul, mijloace tehnice care fac
inutilă apărarea în tranşee şi extind războiul terestru în aer şi chiar  sub apă.  Se ajunge la un
război total, purtat pe scară largă, căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor
beligerante, populaţia civilă fiind supusă la muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă  
efectele negative legate de inflaţie şi de raţionalizarea consumului de alimente.
  În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze şi să semneze pe data de 
11 noiembrie 1918, armistiţiul de la Compiègne.
  Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate
propunerile făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care
prevedeau: suprimarea barierelor economice, reducerea înarmărilor, evacuarea teritoriilor străine
ocupate de Puterile Centrale, principiul autodeterminării pentru formarea unor state naţionale,
crearea unei Societăţi a Naţiunilor care să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici
privind independenţa politică şi teritorială.
  Germania, ca ţară învinsă care a susţinut războiul, pierdea 1/7 din teritoriu (inclusiv
provinciile Alsacia şi Lorena) şi trebuia să plătească reparaţii de război statelor învingătoare,
fiindu-i interzis să mai aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma
sa state noi (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia şi
România), în virtutea principiului autodeterminării, şi-au putut întregi unitatea teritorială.
Ca urmare a revoluţiei bolşevice,  în toamna anului 1917,  Rusia se retrage din război, iar 
pe 24  aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
Anul 1918 înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a
Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi a
Transilvaniei  (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
  Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă  din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina
Maria  au fost încoronaţi  ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. Regele Ferdinand
a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea de Argeş.  
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru dezvoltarea și modernizarea ţării: reforma
agrară (1921), adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă
(1925, judeţe şi plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi
centralizarea capitalului) etc.
În condițiile dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost
obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea
URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea
Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de
Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 22 iunie 1941, pentru a-și recâştiga teritoriile pierdute, România a intrat în război
împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând Basarabia și Bucovina de Nord,
dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub
numele de Transnistria. Această victorie a trupelor române a durat până în 1944, când armata
sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în august și sudul Basarabiei.
Prin Tratatul de la Paris din 1946 au fost returnate oficial către URSS teritoriile Basarabia,

164
Bucovina de Nord și Transnistria.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se
precipită. Pe 23 august 1944, regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un
guvern condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În cursul
serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea
armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944.

Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de către trupele
române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă
pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus
de Petru Groza. Acţiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei
regale” nu au avut succes.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948
pleacă din România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
Subsbscriu la afirmația pictorului spaniol Francisco Goya: „Somnul rațiunii naște
monștri”. Omenirea trebuie protejată de posibilitatea ajungerii la putere a unor oameni de tipul
lui Stalin, Hitler sau Mussolini. Ca exemplu de dezumanizare a unor conducători, este sugestiv
răspunsul lui Stalin dat lui Churchill la Conferința de la Yalta: „Moartea unui om e o tragedie,
moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de
Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945). Țările din Europa de Est au intrat în „sfera de
securitate” a URSS, transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost
instaurate regimuri comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte
din Germania, România, Ungaria, Bulgaria), au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din
Albania şi Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi
mondial. Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la
naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea
agriculturii, centralizarea şi planificarea economiei, impunerea unipartidismului şi a ideologiei
comuniste etc. Sistemul comunist s-a extins treptat şi la ţări din afara Europei, precum : China,
Mongolia, Vietnam, Coreea, Cuba.
Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice
care au în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție. În
concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar
a muncii ca marfă. Comunismul reprezintă forma avansată a concepțiilor socialiste care
proiectează dezvoltarea orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii, prin transformarea socială și
edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă,
beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele ţări din „Lumea a

165
treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare
cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a
secolului al XX-lea, s-a vorbit deseori de relaţiile Nord-Sud. Diferenţele ideologice manifestate
frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri, SUA şi URSS, şi în general
incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste sunt cunoscute în
istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea
la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA,
Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la
care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi
România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
O schimbare în politica internă și internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci
când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a lansat oficial la cel de-al XXVII-lea
Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul
(politica de transparenţă a informaţiilor), perestroika (restructurare) și uskorenie (accelerarea
dezvoltării economice).
Celebrul politician a urmărit diminuarea rolului partidului comunist în favoarea
intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să
revigoreze economia. Speranţele i-au fost însă înşelate, din cauza declanșării naţionalismelor
locale care au dus la intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit
după 1991, Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată
de Boris Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste
din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost
declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de
morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991), opțiunile noilor
democraţii europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, au fost legate de integrarea în
NATO şi în Uniunea Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul
nelimitat la valorile civilizaţiei occidentale.
North Atlantic Treatz Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord) este o alianţă
politico-militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la
Washington pe 4 aprilie 1949. România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ
alături de celelalte state membre.
Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de
ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus
bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de
Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a

166
energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite
Comunitatea Europeană(CE). De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973 la nouă, prin
intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi
Portugalia.
Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat „Tratatul Uniunii
Europene”, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele
membre. De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană (UE), structură
care se extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat alte 10 ţări. După integrarea la 1
ianuarie 2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
Prin „strategia de la Lisabona”, din martie 2000, UE şi-a propus ca obiective
esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială,
încurajarea inovaţiilor şi a investiţiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educaţionale europene
la cerinţele societăţii informaţionale.
De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate
statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii: Parlamentul European, Consiliul
European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca
Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
Un exemplu de colaborare în domeniul spațial îl reprezintă proiectul Alpha, care a fost
inițiat de administrația Clinton în 1993 prin colaborare cu Rusia, costurile fiind estimate în 1995
la 93,9 miliarde de dolari.
La cererea Rusiei, proiectul a fost redenumit Stația Spațială Internațională (International
Space Station), fiind concepută să conțină 14 module presurizate, care reprezintă
compartimente de acostare, sasuri, compartimente pentru echipaj, spații de înmagazinare, la care
se adaugă componente pentru producerea curentului electric, montarea și întreținerea stației.
Primul element al SSI a fost modulul de comandă Zarea (ro. Zorile) , lansat pe orbită în
20 noiembrie 1981 de pe cosmodromul Baikonur, cu ajutorul unei rachete Proton.
Modulul american Unity (ro. Unitatea) conectează partea americană a stației de partea rusă prin
intermediul Adaptorului de cuplare presurizat (en. Pressurized Mating Adapter).
SSI este plasată pe orbită la o altitudine care variază între 319, 6 km și 346,9 km, cele 9
module fiind aduse cu o navetă spațială, o rachetă Soiuz sau o rachetă Proton.
În prezent, la acest magnific proiect internațional participă cinci mari agenții spațiale, și
anume: NASA (SUA), RKA (Rusia), ESA (asociație de state europene), JAXA (Japonia) și
CSA( Canada). SSI a fost construită ca platformă de observație a Terrei și Cosmosului, dar și
pentru studiul efectelor microgravitației și a menținerii vieții în spațiu.
Devenirea omenirii este marcată de dezvoltarea fără precedent a științei, tehnicii și
tehnologiei începută din a doua jumătate a secolului trecut și continuată în prezent.
Tehnica miniaturizării aparaturii electronice a luat un mare avânt după 1958, când
inginerul american Jack Kilby a realizat primele circuite integrate, care constituie elementele de
bază din structura hardware a calculatoarelor digitale sau analogice. Acestea reprezintă circuite
electronice microminiaturizate, realizate într-o structură unică pe o plăcuţă de material
semiconductor (de obicei siliciu), numită cip (en. „chip” - aşchie).
Un progres rapid a avut loc în tehnica și tehnologia informației, în care partea de

167
hardware (unitatea centrală şi dispozitivele periferice) s-a dezvoltat în paralel cu partea de
software (programe de sistem şi programe de aplicaţii).
Există o gamă diversificată pentru programele pentru aplicaţii: de procesare de text şi
tehnoredactare, de calcul tabelar, de prezentare, de editare grafică, de gestionare a bazelor de
date etc. Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii, prin transpunerea
algoritmilor (succesiunilor de etape) într-un limbaj de programare, munca acestora fiind uşurată
dacă utilizează principiile programării structurate , care se bazează pe structurile liniare,
alternative şi repetitive.
Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor programe specializate care
permit prelucrarea textelor, imaginilor şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu
ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să luăm decizii într-o lume virtuală
tridimensională, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit
introducerea datelor, nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi prin ecrane tactile, comenzi verbale
sau chiar transmisia directă a semnalelor emise de creier.
Explozia informaţională din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a impus noi
exigenţe privind spaţiile de stocare a datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a
determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la cele locale până la Internet, cea mai
vastă reţea existentă la care se poate conecta orice utilizator care are o dotare corespunzătoare
pentru hard şi soft.
Încă din 1959, John Mc Carthy, profesor la Universitatea Stanford, propune soluţia
„time-sharing” (partajarea timpului), pentru a conecta mai multe terminale la un singur
calculator central. În această modalitate de lucru, diverselor aplicații (programe de calculator) -
care solicită acces concurențial la o resursă digitală(fizică sau logică) - li se alocă anumiţi
timpi pentru folosirea resursei respective.
Precursorul Internetului este ARPANET( Advanced Research Projects Agency
Network), prima rețea de computere interconectate creată în 1965 de Ministerul Apărării din
SUA prin „Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată pentru Apărare” (DARPA -
Defence Advanced Research Projects Agency ). Data de 29 octombrie 1969 reprezintă un reper
în istoria evoluţiei mijloacelor de comunicare, fiind realizată prima conexiune ARPANET între
University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford.
Este tulburător faptul că apariţia Internetului în a doua jumătate a secolului al XX-lea
este legată de ambiţia SUA de a nu-şi pierde hegemonia faţă de URSS, stat care avea armament
nuclear şi lansase în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului - denumit Sputnik .
În 1979, ARPANET se separă în două reţele, una cu destinaţie militară şi una pentru
lumea universitară şi comercială, care puteau comunica între ele, obţinându-se astfel „inter-
reţeaua” DARPA Internet, prima variantă a Internetului actual – o vastă „rețea de rețele” cu o
dezvoltare exponenţială.
Termenul Internet provine din cuvintele englezeşti interconnected (interconectat) și
network( rețea). Calculatoarele din reţea sunt interconectate conform protocoalelor (regulilor)
de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună “stiva
TCP/IP”. Regulile de comunicare TCP/IP au fost introduse în 1970 de Vint Cerf și Robert
Kahn , fiind necesare pentru ca modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile

168
cu IBM sau și Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS,
să poată schimba informaţii între ele.
În modelul client-server, conceput de Lawrence Roberts, informaţia este împărţită
iniţial în „porţii”(pachete) şi este apoi transmisă prin comutare de pachete (packet switching),
fiecare pachet având adresa destinatarului unde va fi reasamblată. Dacă doriţi o comparaţie
plastică, vă puteţi gândi la ceva similar reţelei rutiere, pe care autovehiculele sunt înlocuite cu
pachete de informaţii, iar dirijarea traficului se face prin stiva TCP/IP.
În mod uzual, accesul unui utilizator la Internet se face printr-un furnizor de servicii
Internet (ISP – Internet Service Provider), care deserveşte o rețea regională formată prin
interconectarea ruterelor din diverse orașe. Pachetele de informaţii destinate calculatoarelor
din rețeaua ISP la care are acces utilizatorul sunt livrate direct, celelalte ajung la operatorii
principali de la nivelul „backbone” (șira spinării), companii care asigură interconectarea
reţelelor, ca de exemplu, AT&T şi SPRINT. Astfel de companii administrează mii de rutere
conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer. Firmele de hosting promovează şi accesul
direct al clienţilor la backbone prin utilizarea așa-numitelor „ferme”(grupări) de servere
rapide şi închirierea de spaţiu în rack-uri(dulapuri speciale care conţin echipamentul clientului),
procedeu care asigură legături mult mai scurte şi rapide.
Pentru conectarea fizică a unui calculator la Internet există diverse posibilităţi: de la
modemuri cu linie telefonică obişnuită sau cu cablu TV, la tehnologii DSL (digital subscriber
line – linie digitală pentru abonaţi) sau chiar cu dispozitive portabile de tip PDA (personal digital
assistant) etc. Accesul prin linie de telefon fixă necesită un modem, componentă a
calculatorului care asigură conversia semnalelor digitale în semnale analogice şi reciproc. Pe
lângă reţeaua publică de telefonie fixă se pot utiliza şi linii fixe dedicate (închiriate), iar în
prezent accesul la Internet se poate face prin rețeaua publică de curent electric.
În cazul accesului de tip wireless(fără fir) la un ruter, legătura dintre placa de
reţea(NIC) din computerul utilizatorului şi un așa-numit „Active Point” sau „Hotspot”( integrat
în ruter) se face prin unde electromagnetice folosind tehnica Wi-Fi sau tehnica WLAN. Pe
de altă parte, prin utilizatea tehnicilor GSM sau UMTS se asigură legătura radio de la un
calculator portabil la reţelele de telefonie celulară.
Interfaţa dintre utilizatori şi Internet se bazează pe diverse sisteme de operare care includ
programe pentru servicii de tipul, ca de exemplu:
• E-mail (poşta electronică) - permite transmiterea de mesaje şi fişiere între utilizatori;
• IRC (Internet relay chat, ex. Skype) - discuţii purtate prin Internet;
• Cu-See-Me – participarea la videoconferinţe cu interlocutori aflaţi oriunde în lume;
• transfer financiar;
• cumpărături (E-bay, Vatera etc.) ;
• world wide web(www sau web) – serviciu internet pentru o colecţie vastă de documente statice
şi interactive.
Bazele aplicaţiei web au fost puse în 1989 de către Tim Berners Lee, cercetător la
Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN). Această aplicaţie s-a dezvoltat
rapid după 1993, an când NCSA (National Center for Supercomputing Applications) din SUA a
lansat browserul „Mozaic” - bazat pe o interfață grafică de utilizator(Graphic User Interface,

169
GUI) foarte atrăgătoare şi simplu de folosit. De la 130 servere web existente în 1993 s-a ajuns
după numai un an la circa 11 500.
Este bine de menţionat că web-ul este o „rețea de rețele” (aplicaţie multimedială şi integrativă),
care poate fi accesată cu diverse alte browsere, precum: MS Internet Explorer, Google Chrome,
Mozilla Firefox(provenit din Netscape Navigator), Opera, Apple Safari etc.
În traducere „world wide web” înseamnă „pânză de păianjen”, formulare care
sugerează că navigarea pe reţeaua web se face prin intermediul unor multitudini de legături
hipertext şi hipermedia. Când utilizatorul dă clic de mouse pe cuvinte sau pe imagini marcate
ajunge automat în altă locaţie pe web. Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai
mult accesarea documentelor hiperlegate. Fiecare pagină web este identificată prin adresa unică
URL (prescurtarea de la „uniform resource locator”).
Internetul este o reţea deschisă tuturor abonaţilor la nivel global, spre deosebire de
intranet(o reţea particulară a unei companii cu acces doar pentru angajaţi) şi extranet(o reţea
particulară a unei companii cu acces pentru angajaţi şi anumite persoane autorizate din afară).
Reţeaua Internet reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi civilizaţie la cumpăna dintre
milenii, deoarece asigură stocarea informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având
disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme, videoclipuri), marketing, afaceri şi comerţ
electronic(e-commerce), găzduire web (web hosting), votare online etc.
Desigur, cunoştinţele importante ale omenirii sunt disponibile pe Internet, însă nu
trebuie să se ajungă la dependenţa omului de calculator, având în vedere consecinţele negative
asupra sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de uniformizarea gândirii, a comodităţii
demersului cognitiv şi a preferinţelor pentru reprezentări concrete în defavoarea operaţiilor
abstracte. Cartea tipărită rămâne totuşi un aliat de nădejde pe traiectoria devenirii umane.
Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care postează pe Internet informaţii
dăunătoare(false, tendenţioase sau chiar imorale), ajungându-se la conceperea unor programe
pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi bancare, viruşi informatici etc. Ca
măsură de prevenţie, vă recomand securizarea calculatorului prin variante eficiente de software
pentru antivirus, antispam şi firewall.
Domeniul IT are o dinamică profundă prin schimbări fascinante la nivel de software, dar
şi de hardware. Spre exemplificare, importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia
laptopurilor dotate cu touchpad, a tabletelor şi telefoanelor mobile. În San Antonio, nu departe
de locul unde mouse-ul a fost conceput, elevii învaţă după iPod Touch şi iPad, iar profesorii
folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
Direcția dezvoltării în IT a fost prezentată sintetic de John Underkoffler, un fost
cercetător de la MIT, astfel: „Vocea umană şi mâinile - dacă le foloseşti în lumea digitală aşa
cum o faci şi în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de expresive. Dacă renunţi la bucata aia
de plastic numită mouse, vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la mare
viteză”. Este o tendință firească de dezvoltare , surprinsă magistral de The Independent:
„Acest tip de gândire se transformă într-un produs industrial. În loc să te mai orientezi spre un
singur produs pentru a accesa tehnologia, inovatorii se duc spre tot felul de gadgeturi care
răspund la mişcarea corpului, voce, degete, ochi şi chiar gânduri, unele dintre ele putând fi
accesate de mai mulţi oameni în acelaşi timp. Poate că tastatura va mai fi folosită pentru mailuri,

170
dar designul ar putea fi făcut mai uşor cu un stilou digital, aşa cum o hartă a Lisabonei ar putea fi
studiată prin gesticulările mâinilor. Mouse-ul, aşa cum mulţi sunt de acord, a fost o invenţie
genială la vremea sa, dar acum e bun de muzeu”.
Cu siguranţă, cultura şi civilizaţia au intrat definitiv în era tehnologiei informaţiei, în
care „inteligenţa artificială” va marca profund modul de acţiune umană.
Stimați cititori, mă bucur de binefacerile progresului tehnic și tehnologic, mă mândresc
că sunt român și mă înclin cu respect în amintirea marilor eroi ai neamului care s-au jertfit în
trecut pentru țară, dar sunt profund dezamăgit de unii politicieni din prezent și mă rog lui
Dumnezeu să avem parte în viitor de veritabili oameni de stat, de valoarea lui Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I sau Ferdinand I .
Istoria trebuie să stabilească adevărul despre evenimentele din 1989, în care au murit
oameni nevinovați, dar și justețea deciziei Tribunalului Militar Excepțional de condamnare la
moarte, într-o zi de Crăciun, a cuplului prezidențial Nicolae și Elena Ceaușescu, pentru
următoarele capetele de acuzare:
1. Genocid - peste 60.000 victime;
2. Subminarea puterii prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat;
3. Subminarea economiei naționale;
4. Încercarea de a fugi din țară cu fonduri depuse la bănci din străinătate.
Schimbarea de regim politic a fost atât de confuză încât, până la stabilirea adevărului de
către istorici, unii cetățeni se vor mai întreaba dacă a fost revoluție sau lovitură de stat ...
În mentalul colectiv, conceptul de „revoluție” are o semnificație pozitivă, fiind înfăptuită
de popor, spre deosebire de „lovitura de stat”, care nu are suport popular, fiind percepută cu
suspiciune și având o anumită încărcătură negativă.
Probabil că adevărul se află undeva la mijloc, mai precis, la refuzul poporului de a mai
sprijini o politică de austeritate, s-a adăugat complotul unor dizidenți români și acțiunea
coordonată a unor servicii străine, în special KGB-ul, pentru prăbușirea regimului Ceaușescu.
Orice s-ar spune, evenimentele din decembrie 1989 au permis tranziția României de la un
regim politic totalitar la o societate democratică.
De fapt, devenirea României pe o nouă treaptă istorică a început în 1989 și a fost
continuată de politicienii aleși în regimul democratic. Încă mai există cetățeni care consideră că
România nu a fost pregătită pentru schimbarea regimului politic, pentru că s-a creat o situație
favorabilă celor puși pe căpătuială. Un exemplu elocvent despre viziunea noilor politicieni îl
reprezintă opinia unui prim-ministru, deosebit de vocal, care a decis să schimbe industria
românească pentru că reprezintă „un morman de fier vechi”, așa că nu s-a mai pus problema
adaptării la tehnica și tehnologia modernă.
Majoritatea  cetățenilor de bună-credință din România și-au pus mari speranțe în
evenimentele istorice din 1989, însă aleșii neamului au condus România după sintagma „un pas
înainte și doi pași înapoi”, mai precis, democrația a făcut un pas înainte, iar morala și justiția
socială au făcut doi pași înapoi.
   Am fost profund șocat de dezvăluirile din mass-media, iar un Președinte al României, în
numele adevărului, s-a declarat învins de sistem și a recunoscut public implicarea la nivel înalt a
unor instituții și politicieni în marea corupție, prin care s-a jefuit avuția națională și a fost

171
afectată   soarta cetățenilor de rând. Unii părinți și-au lăsat copiii la bunici, pentru a-și câștiga
pâinea pe meleaguri străine, trăind în permanență cu dorul de țară și de cei dragi. Evident că nu
se mai poate continua așa, se impune o nouă viziune despre dezvoltarea durabilă a României.
Mă gândesc cu tristețe la ce s-a întâmplat cu pădurile și flota României,  dar și la
Bancorex, Rafinăria Petromidia, Uzina ARO din Câmpulung Muscel, autostrada Transilvania,
sistemul de irigații din Bărăgan, insula Belina, afacerea Microsoft etc. Reformele din sănătate,
educație și cercetare au dus la plecarea în străinătate a specialiștilor, la desființarea unor școli și
unități medicale de stat, iar dotarea celor funcționale a fost minimă, deși mulți politicienii și-au
exprimat prin mass-media preocupările pentru educația și sănătatea românilor.
Adresez politicienilor români din perioada 1989-2021 următoarea întrebare: sunteți
mulțumiți de starea în care se află România de azi? S-a dovedit că multe companii de stat listate
la bursă, nu a reprezentat o soluție benefică pentru dezvoltarea României.
La nivel individual, chiar și cetățeanul de rând are o parte din vină în democrație, pentru
că a votat un candidat nepotrivit să-i reprezinte interesele la nivel local, județean sau național.
Trebuie precizat că, pe lângă politicienii comozi, incompetenți sau puși pe căpătuială,
partidele politice au selectat și promovat personalități de marcă. Cinste lor!
Dintre companiile private de succes se menționează: Uzina de autoturisme din Pitești,
Dacris – 1994 (grupul de firme specializat în importul, distribuția și comercializarea articolelor
de birou, a produselor tipărite și a altor produse), Bitdefender – 2001( companie de securitate
informatică), Emag – 2001 (distribuitor online de echipamente și componente IT, electronice, ,
produse auto, articole sportive, cărți și altele), Allview – 2004 (brand tech românesc care a
dezvoltat o tabletă și un smartphone), UiPath – 2005 (companie specializată în dezvoltarea de
roboţi software), Romaqua (business din zona de sănătate și farma) etc. Tot la aspecte pozitive
pot fi adăugate aderarea la NATO și integrarea în UE, opțiuni decisive pentru destinul acestui
popor cu tradiții milenare.
După 1989, cetățenii și-au dorit libertate deplină și o democrație veritabilă în care sunt
asigurate locurile de muncă, iar politicienii sunt în slujba poporului și urmăresc ridicarea
standardelor de viață prin proiecte asumate și finalizate, nu doar vorbe pentru manipularea
alegătorilor și certuri fără sfârșit despre interese proprii sau de grup.
Într-o societate normală, cetățeanul trebuie să-și câștige traiul prin muncă cinstită, fapt
subliniat și de sloganul din regimul comunist: „nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine” .
O inițiativă de succes în agricultură o reprezintă organizarea micilor producători de la
sate în forme asociative de tip cooperativă, unități agricole care asigură derularea în condiții
optime a întregului proces - de la cultivarea plantelor și creșterea animalelor, la procesarea
materiei prime, depozitarea produselor obținute în centre frigorifice și vânzarea acestora prin
magazine proprii. Membrii cooperativei obțin venituri mai mari decât atunci când ar fi acționat
individual, pot accesa fonduri din surse diverse și își pot apăra interesele prin reprezentanți aleși.
Se impune adaptarea sistemului electoral la societatea de mâine prin introducerea unor
criterii de selectare, în prealabil, a personalităților propuse pentru ocuparea unor funcții
importante în stat, care să includă competențele necesare și nivelul de pregătire obținut în
cadrul unor instituții politice de stat.
Neglijența, incompetența și corupția ucid, având în vedere accidentele la locul de muncă

172
sau pe căile de transport, infecțiile nozocomiale și incendiile din spitale etc.
Pentru a-și exprima nemulțumirile, oamenii au ieșit să protesteze pe străzi, nu numai în
România, ci și în alte țări. Românii vor ocuparea funcțiilor în stat pe criteriul meritocrației,
respectarea principiului contributivității în stabilirea pensiilor, votarea în parlament a legii
răspunderii magistraților, aplicarea justă a legii recuperării prejudiciilor și confiscarea bunurilor
provenite din infracțiuni etc.
Desigur, nu prin confruntări pe stradă se rezolvă problemele comunității în secolul XXI,
ci prin înțelepciune, dialog și responsabilitate în găsirea soluțiilor optime.
De parcă n-ar fi fost de-ajuns atâta suferință, în anul 2020 ne-am pricopsit și cu
pandemia Covid-19, care a afectat întreaga omenire, deși nivelul tehnic și tehnologic este
avansat, iar știința și practica medicală au depășit diverse obstacole în țările dezvoltate. Nu
numai sistemul sanitar a fost pus la grea încercare, ci și economia, cultura și educația.
Pandemia a avut un impact deosebit asupra mentalului colectiv, manifestându-se într-un
registru emoțional diversificat, de la frică la curaj, de la pesimism la optimism, de la indiferență
la nepăsare și implicare activă în bătălia antivirus. Există speranța ca pandemia să fie atenuată
în anul 2021, prin vaccinarea unui procent însemnat din populația planetei.
Telemunca reprezintă  o  posibilitate deosebită oferită de mediul virtual pentru a
desfășura activități utile de la distanță, fără să existe riscul de infectare cu agenți patogeni, însă
nu poate fi generalizată în orice situație. 
Diversele variante de teleșcoală (învățământ la distanță, educație online, clasă virtuală)
sunt deosebit de utile, dar nu pot să substituie învățământul prin relaționare directă în sala de curs
sau în laborator, orice exagerare lipsită de fundament  poate avea consecințe imprevizibile pentru
destinul generațiilor tinere.  Nu trebuie neglijat pericolul ca în perspectivă tinerii să evite
interacțiunile directe din mediul real și să devină dependenți de mediul virtual, ceea ce ar afecta
trăirea pe deplin a vieții, modificări de comportament, limitarea creativității, având pe intervale
de timp  medii și lungi consecințe încă nebănuite asupra sănătății și formării personalității. 
Varianta online a educației se poate aplica eficient în unele instituții din învățământul
superior sau în pregătirea suplimentară a elevilor din gimnaziu și liceu.
  Să nu se uite că școala reprezintă mediul propice pentru proiectul de formare a fiinţei
umane, sub cele  trei aspecte esențiale: individual (împlinirea vocaţională prin cultură),
interindividual (echilibru moral-relaţional) şi social (afirmarea prin competenţă profesională).
Integrarea învățământului superior cu cercetarea și producția în regimul comunist a fost
o politică benefică în regimul comunist, care trebuie extinsă și adaptată la democrație.
În domeniul sănătății se pot face afirmații similare despre telemedicină, care permite
monitorizarea la domiciliu și stabilirea unor scheme de tratament, atunci când este posibil,
costurile fiind mult mai reduse.
  Cu siguranță am ajuns la o răscruce a istoriei, când vom asista la schimbări majore în
evoluția omenirii încă din prima jumătate a secolului XXI, marcată de pandemia Covid-19. Nu
este exclus să trăim transformări fără precedent în sfera relațiilor umane, a modului de raportare
la mediu, a progresului științific, tehnic și tehnologic.
Așa cum s-a dovedit în istorie, crizele majore, chiar dacă au afectat dramatic omenirea,
au dus în final la „salturi calitative” pe traiectoria culturii și civilizației. Evoluția omenirii este

173
mai degrabă dialectică, cu elemente de continuitate și discontinuitate, cu restructurări profunde
și refacere pe noi nivele de organizare etc. Stările critice din societate reprezintă un feedback
pentru politicieni de corectare a erorilor în programele cu care au câștigat alegerile, altfel spus,
pandemia provocată de SARS-CoV-2 poate fi interpretată și ca o provocare pentru devenire și
proiecție în viitor. Este posibil să fim martorii trecerii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-
informaticii, în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi posibilități, pe măsura
implementării tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării cu
impact deosebit asupra culturii, telecomunicațiilor, globalizării și colaborării la scară planetară,
managementului și calității vieții pe Terra.
Automatizarea și robotizarea proceselor de producție va permite ființei umane să se
dedice cu prioritate activităților creative, realizării unor programe informatice pentru
administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate, de la unități economice, sanitare și
educaționale, până la politici locale, regionale, naționale, europene etc.
Trebuie asigurată încrederea în siguranța și performanța platformelor online, prin care
alegătorii pot să voteze reprezentanții la diverse nivele de conducere, dar și cele prin care
cetățenii validează măsurile propuse de autorități. În acest mod, cetățenii sunt implicați direct în
procesul decizional, ilegalitățile și erorile fiind mult diminuate, având în vedere că programele
informatice validate pe scară largă nu favorizează interese personale sau de grup. Platformele
online trebuie să fie accesibile pentru cetățeni, să prezinte siguranță față de viruși informatici și
atacuri cibernetice, să fie interactive și integrate pe diverse nivele de organizare și conducere a
societății, pentru a asigura, în condiții date, un management eficient.
Trebuie recunoscut că modelul chinezesc a fost, după 1989, mai bun decât cel românesc
în gestionarea resurselor materiale, financiare și umane, altfel spus, sistemul optim pentru
administrarea în perspectivă a societății se află la granița dinte capitalism și comunism. Desigur,
în această evaluare nu s-a ținut seama de respectarea drepturilor și libertăților cetățenești într-un
regim democratic. Polarizarea socială trebuie atenuată în societatea de mâine, pentru că nu este
normal ca 1% din populația planetei să dețină bogăția, iar 30% să trăiască în sărăcie.
De fapt, secretul succesului Chinei este datorat faptului că și-a adaptat progresiv politica
la cerințele capitalismului, spre deosebire de majoritatea țărilor cu regim democratic care au
respins în totalitate regulile socialismului și comunismului, fără o evaluare aprofundată.
Acest deziderat poate fi îndeplinit de alte state în cadrul unui model dual de organizare și
conducere a societății, în care componenta umană acționează după principiile de bază ale
capitalismului, iar componenta informatică este complementară, fiind structurată și planificată
„de sus în jos”, prin includerea unor proiecte importante de țară, având stabilite etape cu
obiective, termene precise de realizare, precum și a unor norme din programele și ideologiile
întregului spectru politic, nu numai a partidelor aflate la putere .
Prin implicarea tuturor factorilor politici în actul guvernării, se stimulează
responsabilitatea și se valorifică eficient resursa umană, se asigură o conducere unitară și
continuitate în derularea proiectelor și a programelor de dezvoltare. Platformele online sunt
utile pentru controlul financiar al provenienței și circulației banilor, având rol de „paznic al
democrației” - cu efecte benefice în reducerea infracționalității.

174
 Fiecare cetățean trebuie să fie conștient că într-o democrație normală libertatea este o
necesitate înțeleasă și se termină acolo unde este încălcată libertatea celuilalt. Oamenii sunt egali
în fața legii, iar la abateri similare magistrații vor stabili în sala de judecată măsuri similare. În
perspectivă, programele informatice vor avea un rol important în justiție și administrație publică.
În ultimă instanță, dezvoltarea omenirii este condiționată la un moment dat de resursele
planetei, mijloacele disponibile pentru valorificarea acestora și conștiința socială. Pentru
caracterizarea ideologiei partidelor politice se poate utiliza raportul contribuții/beneficii,
indicator care pune în evidență configurația relațiilor politice prin care societatea pune la
dispoziția membrilor săi resursele de care dispune. Pentru prevenirea „șocului viitorului” trebuie
luate ca punte de reper valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Să nu se uite că necunoscute sunt căile Domnului, iar prezentul este o punte permanentă
de trecere dinspre trecut spre viitor, dintre o realitate complexă trăită, mai mult sau mai puțin
cunoscută, spre o diversitate fascinantă de aspirații și posibilități.
Mă rog lui Dumnezeu să ocrotească Terra și pe locuitorii săi!

Bibliografie

175
1. Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației,Vol.1-13, Ed. Saeculum-Vestala, București,
1998-2008
2. Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003
3. Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, București, 2001
4. Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1978
5. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, București, 1941
6. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998
7. Ioan- Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, Editura Litera,
București, 2019 
8. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013
9. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Paralela 45,
2008
10. Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei
RSR, București, 1973
11. Tudor Vianu, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1974
12. Valeriu Dulgheru, Istoria integrală a Basarabiei, Editura Serebia, Chișinău, 2016
13. Vasile Tudor, Alma Lux, Editura Agora, Călărași, 2001
14. Vasile Tudor, Sinteze de istorie universală, Academia.edu, 2019
15. Comunitatea Românilor din Irlanda, Personalități române celebre în lume
16. Enciclopedia României
17. Larousse, Istoria universală, Vol. I, II, III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009
https://www.academia.edu/50345270/Lumea_in_care_am_ajuns
http://www.telisavonline.ro/2023/04/15/lumea-in-care-am-ajuns

176