Delta Dunării,paradisul aproape pierdut

Andrian Mădălina,Școala gimnazială „Gh. Banea”,clasa a VII-a B

Niciodată nu am găsit suficient de multe cuvinte frumoase pentru a descrie paradisul din
acest colț de lume.Însă pentru început voi vorbi despre o latură mai puțin agreeată,și anume
Insula Serpilor.

Problema Insulei Șerpilor pentru România a început acum câteva decenii, dar istoria acestei
bucăți de stâncă este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antică, este în fapt o stâncă
așezată în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei.
Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, este astăzi
parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina.

Astăzi Insula Șerpilor pare o stâncă goală, fără vegetație, fără apă potabilă, imposibil de
închipuit că cineva a locuit-o vreodată. Numele actual de Insula Șerpilor l-a dat un soi de
șarpe de apă, care ajungea până la 2 metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această
specie, larg răspândită pe insulă, a pierit din cauza amplelor lucrări militare făcute de către
sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mâna omului.

Legendele Greciei antice povestesc că zeița Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din
adâncul mării o insulă pentru fiul său, Achile. Achile este eroul care a plecat să lupte
împotriva Troiei știind că va fi omorât în această luptă, și ale cărui rămășite au fost aduse de
către mama sa, zeița Thetis și puse într-un sanctuar pe insula Leuke.

Edificiul antic avea un diametru foarte mare, de formă pătrată, iar în Estul sanctuarului se
afla un templu închinat lui Achile. Arhitectura templului era asemănătoare celor din Tesalia și
Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment. Templul lui Achile
a fost menționat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de către geograful grec
Ptolemeu și de către istoricul grec Strabon.

O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un
loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morților. Astfel, o altă denumire atribuită
de grecii antici este de Insula Makaron, adică „A fericitilor”. Unii cercetători au mers și mai
departe cu speculațiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculație a fost
alimentată de faptul că nu departe de Insula Serpilor, arheologii sovietici au descoperit
impresionante ruine subacvatice atribuite atlanților.

Se zice că, în urmă cu mai bine de 3.000 de ani, într-o noapte de primăvară furtunoasă, o
corabie pe care se aflau nişte negustori şi constructori de corăbii ar fi eşuat pe ţărmul estic al
Mării Negre, lângă Phasis, nu foarte departe de miticul regat Colchida (azi Georgia). Pe acele
meleaguri trăia însă un trib puternic din neamul războinic al amazoanelor, iar bărbaţii care au
supravieţuit naufragiului, au şi căzut prinzonieri în mâinile frumoaselor, dar aprigelor femei.
Regina lor, al cărui nume s-a pierdut, din păcate, de-a lungul timpului, a hotărât să îi vândă pe
bărbaţi sciţilor antropofagi, care dădeau bani frumoşi pentru a gusta din carnea crudă a
grecilor… Soarta lor părea pecetluită…
 Salvarea le-a venit însă, sub chipul unei prinţese, sora reginei, care se îndrăgostise de unul
dintre prizonierii greci. Fata a convins-o pe conducătoare să îi ţină pe bărbaţi în tabăra lor.
Zilele şi lunile au trecut încet iar prizonierii aveau parte de o dulce captivitate, trăind în
plăceri şi desfătare alături de războinice. Într-o seară, la focul din mijlocul taberei, unul dintre
bărbaţi povesti ce auzise despre Insula Albă, aflată nu departe de tărâmul Amazoanelor,
zicând că în Templul Eroului Ahile (Achile) se găsesc mari bogăţii. Omul zicea că nimeni nu
are curaj să meargă acolo, pentru că spiritul Eroului devenit Semizeu străjuieşte ostrovul şi
atacă pe oricine vine cu gânduri rele. Auzind acestea, Regina ordonă bărbaţilor să îi
construiască mari corăbii, îndeajuns de încăpătoare încât războinicele să intre împreună cu
armăsarii şi iepele lor dragi, de care nu se despărţeau aproape niciodată. Regina dorea de mult
să se răzbune pe Ahile, ce îi ucisese la Troia o rudă dragă, pe Marea Regină Penthiseleea.

După ce vasele fuseseră gata, Amazoanele şi bărbaţii lor plecară pe apele Pontului,
ajungând în scurt timp pe malul Insulei. Războinicele nu coborâră, ci îi trimiseră întâi pe
bărbaţi să taie pădurea care împrejmuia Templul Marelui Ahile. Dar ce să vezi? Codrul era
fermecat, pentru că topoarele străinilor nu puteau atinge lemnul. Tăişurile se întorceau ca
vrăjite şi îi loveau pe bărbaţi în cap, în loc să muşte din trunchiurile copacilor. Se prăpădiră
aproape toţi, aşa că Amazoanele călare coborâră furioase de pe corăbii, cu gândul să ajungă la
Templu şi să îi dea foc. Tocmai atunci se porni însă o furtună groaznică, iar din Templu ieşi
însuşi Marele Ahile. Eroul scotea parcă fulgere din ochii şi cătătura sa aprigă înnebuni toţi
caii Amazoanelor.

Armăsarii şi iepele îşi aruncară stăpânele la pământ, le călcară cu copitele, le sfâşiară cu

dinţii, omorându-le pe toate. Înnebuniţi şi încă fermecaţi, caii se porniră apoi să fugă orbeşte
prin insulă. Ajunseră pe malul ei abrupt şi se aruncară nebuneşte în apele Pontului negru,
înecându-se cu toţii. Ahile le ceru apoi Zeilor să îi purifice Insula pângărită, aşa că din ceruri
se abătu un potop nemaivăzut. Apele spălară toată insula, înecându-i pe puţinii supravieţuitori.
Ea rămase Albă şi Curată, cu acelaşi templu maiestuos în mijlocul său, de parcă nimic nu s-ar
fi întâmplat în acea zi. Cât despre Ahile, acesta rămase să trăiască liniştit acolo, alături de
soţia sa frumoasa Elena (pe care Zeii i-o aduseseră aici după moarte).Din acea zi, niciun
muritor nu mai avu curajul să coboare pe Insula Marelui Erou.

Există numeroase legende despre această insulă,însă acum vom trece la o insulă
mirifică,nestricată de mâna omului.

Unul dintre cele mai frumoase locuri din Delta Dunării este Insula Popina,o întindere de
pământ de 98 hectare pe care trăiesc vietăți legendare.

Cu o vegetaţie pitică, insula reprezintă un rest de grind continental stâncos, loc important de
popas al păsărilor migratoare şi de cuibărit pentru călifarul alb. Călifarul alb este renumit
pentru loialitatea sa: atunci când îşi întâlneşte perechea, n-o mai părăseşte niciodată.
Primăvara se pot întâlni aici păsări de mlaştină (codobaturi venite din Congo), păsări de
pădure: privighetoarea roşcată, presura cu cap negru, ciocirlia de Bărăgan ,etc. Partea nordică
a insulei are izvoare termale. Fauna de nevertebrate de pe Popina cuprinde rarităţi ca
păianjenul veninos „văduva neagră“ şi miriapodul gigant.

Pe lângă aspectele hidrologice,geologice,și biologice insula Popina a constituit o sursă de

inspiraţie pentru cinematografia românească. Astfel,în anul 1985, filmul documentar „Balena
de piatră (Insula Popina)” a luat naştere din iniţiativa regizorului Ion Bostan, iar în 2002,
Alexandra Fenoghen lansează colecţia de proză cu titlul „Aproape poveşti”.
 Printre pâlcurile de stuf des,deasupra luciului apei, se întinde o oază de pace. Puţin câte
puțin,făcându-ne loc printre covorul de nuferi, ne îndepărtăm de Insula Popina, acel tărâm
misterios unde armonia dăinuie de secole.

Și acum...câteva legende și curiozități despre însăși Delta. Era probabil doar un zvon, menit
să țină la distanță copiii si tinerii amatori de scăldat. Lacul era un adevarat focar de infectie, însă
a fost curățat in anul 2010 și pe fundul lui nu s-a gasit niciun sarpe uriaș. Începând cu anul 2012,
aici a fost amenajată o zonă pentru plaja si baie. Iar despre șarpele uriaș nu se mai spune nimic.

Există însă șerpi foarte mari in Delta Dunarii si probabil că acestia au fost la baza mitului.
Aici traieste cel mai lung sarpe din Europa, numit „șarpele rău”, care ajunge la o lungime de
peste 2 metri. Este o specie protejată și se hrănește în special cu rozătoare.

Un alt șarpe aflat pe cale de dispariție, care poate alimenta zvonurile despre creaturi
legendare, este „dragonul dobrogean”. Este cel mai mare șarpe constrictor din țara noastră, iar
in anul 2010 mai trăiau în Romania numai 10 exemplare.

In Deltă sunt și alte specii mai putin cunoscute, printre care uriasul fluture de noapte numit
„ochi de păun”Anvergura aripilor sale poate ajunge pana la 15-18 cm.

Poate cea mai ciudată plantă din Deltă este Noctiluca Miliaris, numită popular „lumânarea de
mare”. Apa in care se afla această plantă devine, in anumite perioade ale anului, fosforescentă
noaptea. La fel pățesc și oamenii care se scaldă lângâ această plantă, susțin pescarii.

Se spune că, pe vremea când oamenii nu trăiau încă pe pamânt, Luna s-a îndrăgostit de
Soare. Dar Soarelui puțin îi păsa de strălucirea ei: el era indragostit de o stea mica și
îndepartată, aflată undeva la marginea galaxiei.Dunărea, pentru că așa o chema pe stelută, îi
împărtășea iubirea, așa că Soarele a cerut-o de sotie.
Mult s-a mai necăjit Luna la auzul acestei vesti!Obrazul I s-a întunecat și razele i-au pălit, iar
în inima ei s-a strecurat gelozia.A chemat la sfat niste duhuri pentru a nu putea fi fericiți
Soarele si Dunărea.
Cand a venit ziua nuntii, Luna și-a pus cea mai frumoasă rochie și a venit să le ureze fericire
mirilor.Doar că, în spatele surâsului ei, se ascundea un gând înfiorator!Îndată ce Dunărea a
rămas singură, Luna s-a apropiat de ea si i-a șoptit amenintâtor: Te blestem să suferi așa cum
sufăr și eu, și să nu te bucuri niciodată de mirele tău!
De nicăieri s-au ivit cele trei duhuri rele, care au azvârlit biata stea de pe cer tocmai în
mijlocul unui codru întunecat, în Munții Pădurea Neagră.Acolo Dunărea s-a prefacut într-un
lac adânc și rece, pe care Soarele n-avea să-l vadă niciodată, din pricina padurii de nepătruns.
A plans Dunarea multe zile și la fel de multe nopti de dorul Soarelui, pana cand a fost auzită
de o zână bună care trăia în apropiere.Dunarea a rugat-o pe zână să facă cumva măcar sa îi
vadă chipul frumosului ei mire.
Înduplecată, zâna a preschimbat Dunarea într-un rau, care curge de atunci spre răsărit, spre
locul de unde se ridica Soarele pe cer.

Se spune că dacă bei apă din Dunăre,vei locui acolo. Cum ajungi să bei apă din Dunăre?
Simplu:ciorba de pește se face cu apă din Dunăre.

Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie Delta sunt „rai sălbatic”. Orice trandafir
iși are spinii,și la fel este și delta,dar din nefericire oamenilor puțin le pasă și o exploatează
din ce în ce mai mult,iar prin neatenția lor vom ajunge să pierdem cel mai magnific loc din
România,poate chiar din Europa.