Antologie alcătuită și tradusă din limba engleză de

Alfred Neagu

Coperta: Mircea Pescaru

NAUFRAGII

ANTOLOGIE
 Cuprins

CUVÎNT ÎNAINTE 5

Herman Melville 6
Encantada 6

Frank R. Stockton 79
Formidabilul naufragiu al navei Thomas Hyke 79

Stephen Crane 103

Barca 103
Flanagan şi scurta sa carieră de contrabandist 133

Jack London 153

Urmaşul lui McCoy 153

Jack London 188

Povestea lui Daniel Foss 188

Joseph Conrad 212

Tinereţe 212
 CUVÎNT ÎNAINTE
Omul, valurile, vînturile sînt din timpuri
imemoriale eroii celei mai impresionante tragedii a
mării.
Prezenta antologie încearcă să înmănunchieze
diferite ipostaze ale acestei înfruntări a omului cu
natura — omul sublim al lui Joseph Conrad, omul
singuratic, pierdut pe o insulă pustie, şi chiar şi o
robinsoniadă feminină — într-o paletă nuanţată de
caractere şi reacţii personale, de la eroism la
brutalitate. În acelaşi timp s-a intenţionat să se
înfăţişeze felurite naufragii provocate de incendii
spontane, coliziune, ciocnirea de gheţuri, vînturi
potrivnice.
O antologie amplă a naufragiului ar putea începe
cu ODISEEA sau cu mitologia şi continua cu jurnale
de bord ale căpitanilor de nave, cu admirabila carte
şi crezul aproape poetic al lui Alain Bombard, crez
plătit cu viaţa.
Antologia de faţă grupează numai cîţiva dintre
cei mai reprezentativi scriitori de limbă englezăr cei
mai mulţi cu o bogată experienţă a mării şi a
avatarurilor ei.
ALFRED NEAGU
 Herman Melville

Encantada
sau
INSULELE VRĂJITE

Partea întîi

INSULELE IN GENERAL
Şi de se-ntîmplă asta, spunea un vaporean,
cu viaţa se plăteşte greşeala neiertata,
căci insulele-acestea, mereu amăgitoare,
nu sînt pămînturi ferme în care sa te-ntrezi,
ci lumi fără odihnă, părînd cînd ici, cînd colo,
în largurile marii; Insule Călătoare
de-aceea se numesc. Şi se ivesc adesea
şi-ademenesc viclean pe cei pierduţi pe mare
şi-acolo îi pîndesc nenorociri de moarte.
Căci cel care păşeşte cumva pe-acest tarîm
nu-şi va afla odihnă în viaţa nicăieri
ci temător, sfielnic în lume rătăci-va.

Căci sînt posomorîte, pustii ca un mormînt

ce lacom încă cere şi jinduieşte morţi,
deasupra cărui buha facutu-ş-a salaş
şi-şi strigă fără tihnă chemarea ei de spaimă
cu care-adună-n juru-i sobor întins de păsări
şi bîntuie pustiul acela ca strigoii.
 Imaginaţi-vă douăzeci şi cinci de mormane de zgură,
îngrămădite ici şi colo pe un maidan de la marginea
oraşului, închipuiţi-vă că unele dintre ele sînt de
mărimea unor munţi şi că maidanul este marea şi veţi
avea o idee aproximativă asupra Encantadei sau a
Insulelor Vrăjite. Mai degrabă un grup de vulcani stinşi
decît de insule, arătînd cam aşa cum ar arăta lumea
după o conflagraţie universală.
E îndoielnic dacă vreun alt punct de pe pămînt suferă
comparaţie cu dezolarea acestui grup de insule. Cimitire
părăsite de demult, vechi oraşe căzute în ruină piatră cu
piatră, sînt, într-adevăr, melancolice. Dar, ca tot ce-a
avut măcar odată legătură cu omenirea, ele trezesc încă
în noi gînduri duioase, deşi triste. În acest fel, indiferent
ce alte sentimente ar putea să inspire uneori, nici măcar
Marea Moartă nu poate să nu trezească în sufletul
călătorului şi cîteva sentimente mai plăcute.
Iar în ceea ce priveşte singurătatea, marile păduri din
nord, întinderile de ape nestrăbătute vreodată de nave,
cîmpurile de gheaţă ale Groenlandei sînt pentru privitor
superlative ale singurătăţii, şi totuşi farmecul mareelor
schimbătoare, al anotimpurilor îndulceşte aspectul lor
înfricoşător, fiindcă, deşi ele nu cunosc omul, aceste
fortăreţe cunosc luna mai. În cele mai îndepărtate ape se
oglindesc stele cunoscute, aşa cum se reflectă chiar şi în
lacul Erie, iar în aerul limpede al unei zile polare gheaţa
strălucitoare, azurie, se dezvăluie frumoasă ca
malachitul.
Dar blestemul cu totul aparte — cum ar fi cineva
înclinat să spună — al insulelor Encantada, şi care le
face mai pustii decît Idumeea şi Polul Nord, e acela de a
nu suferi niciodată vreo schimbare, nici schimbare de
anotimpuri, nici vreo schimbare în aerul lor mohorît.
Fiind traversate de Ecuator, ele nu cunosc nici toamnă şi
nici primăvară şi fiind deja transformate în zgură,
distrugerea nu le mai poate afecta în nici un fel.
 Pustiurile sînt înviorate de averse de ploaie, dar în
aceste insule ploaia nu cade niciodată. Asemeni tigvelor
siriene lăsate să se usuce la soare, ele plesnesc de
uscăciune sub un cer arzător.
— Ai milă de mine — pare să se tînguie spiritul jalnic
al insulelor Encantada — trimite-l pe Lazăr să-şi moaie
vîrful degetului în apă şi să-mi răcorească cerul gurii,
fiindcă mă chinui sub pojarul acesta.
O altă trăsătură a acestor insule este pronunţata lor
inospitalitate. Locul unde îşi face bîrlog şacalul, în
dărîmăturile acoperite de bălării ale Babilonului, e
socotit un exemplu de tărîm părăsit şi uitat de toată
lumea, dar Encantada refuză să adăpostească pînă şi pe
cele mai prigonite dintre jivine. Şi omul şi lupul le
ocolesc. În afară de reptile nu se întîlneşte mai nimic pe
aici, doar ţestoase, şopîrle, păianjeni uriaşi, şerpi şi cea
mai stranie ciudăţenie a acestei naturi fantastice —
iguana. Nu se aude nici un glas, nici un muget, nici un
urlet. Cel mai răspîndit sunet al vieţii de pe aici e un
sîsîit.
Vegetaţia pe majoritatea insulelor, acolo unde se mai
găseşte cît de cît, e mai săracă decît cea din pustiul A-
racama: desişuri încîlcite de tufişuri ţepoase, fără fructe
şi nume măcar, ţîşnind dintre crăpăturile adînci ale
pietrei arse care le ascunde cu viclenie, sau cîte un petic
pîrjolit de cactuşi chirciţi.
În multe locuri, coasta e formată din stînci sau, mai
bine zis, din lavă, mase învălmăşite de materie neagră
sau cenuşie ca ţunderul de furnal, formînd crevase şi
adîncituri, ici şi colo, în care o mare fără odihnă face
spume de furie, iar deasupra lor spînzură ceţuri leneşe,
învăluindu-le în pîcle cenuşii prin care săgetează ţipînd
păsări nepămîntene, făcînd toată larma şi mai stridentă.
Indiferent cît de calmă ar fi marea în larg, valurile şi
stîncile acestea n-au odihnă, izbesc sau sînt izbite chiar
şi atunci cînd oceanul e cît se poate de împăcat cu sine.
 În zilele apăsătoare, înnorate, obişnuite în această
parte a acestui Ecuator plin de ape, îngrămădirile
sticloase şi întunecate, dintre care multe se ridică în
largul coastelor, printre vîrtejuri albe şi brizanţi în
grupuri izolate şi primejdioase, înfăţişează cea mai
plutoniană privelişte. Nicăieri în altă parte a lumii, ci
numai pe celălalt tărîm, pot exista astfel de locuri.
Porţiunile de ţărm fără urme de pîrjol se întind în plaje
largi şi joase, formate din miriade de cochilii goale, pe
care, ici şi colo, putrezesc bucăţi de trestie de zahăr,
bambus, nuci de cocos aduse dinspre fermecătoarele
insule de palmieri de la vest şi sud, pe drumul dintre
Paradis şi Tartar, şi zvîrlite pe malul acestei lumi străine
şi întunecate; şi amestecate cu rămăşiţele unor frumoase
locuri îndepărtate, vei vedea adesea bucăţi de lemn
carbonizate şi crevase putrezite de epave.
Nimeni nu va fi surprins să întîlnească aceste ultime
rămăşiţe după ce a băgat de seamă curenţii contrari care
formează vîrtejuri prin aproape toate canalele largi ale
întregului arhipelag. Şi toanele mării se potrivesc cu cele
ale vîntului. Nicăieri în altă parte nu e mai slab, mai
capricios, înşelător în toate chipurile, şi înclinat spre
acele momente de calm plat care dezorientează. Aproape
o lună a făcut o navă de la o insulă la alta, deşi între ele
nu erau decît treizeci de mile, pentru că, datorită forţei
curentului, bărcile folosite pentru remorcare abia
dovedeau să evite ca nava să nu fie aruncată pe stînci,
nereuşind, aşadar, să grăbească deloc traversarea.
Uneori e imposibil pentru o navă din larg să se apropie de
arhipelag dacă nu a avut în vedere, încă înainte de a-l
zări, o eventuală derivă considerabilă în vînt. Şi totuşi,
uneori, apare un misterios curent de absorbţie, care
atrage irezistibil printre insule cîte o navă aflată în
trecere şi care n-avea deloc de gînd să ajungă acolo.
E adevărat că înainte, ca şi astăzi încă, în anume
măsură, apele acestea erau bătute de flote mari de
baleniere în căutare de spermanţet, prin aceste locuri
numite şi Tărîmul Vrăjit. Dar, aşa cum vom arăta la locul
şi timpul cuvenit, asta se întîmplă prin preajma marii
insule Albemarle, aflată mai în largul arhipelagului, unde
marea oferă spaţiu îndestul, departe de încîlcitura
insulelor mai mărunte, şi de aceea observaţiile de mai
sus nu sînt valabile întru totul pentru această insulă,
deşi chiar şi acolo, uneori, curentul are o forţă deosebită,
devine schimbător şi foarte năzuros.
Există într-adevăr perioade în care curenţi realmente
inexplicabili domină pînă departe în jurul arhipelagului şi
sînt atît de puternici şi de neregulaţi încît reuşesc să
schimbe drumul unei nave în sens contrar, chiar dacă
merge cu patru sau cinci mile pe oră. Diferenţele de
estimă ale navigatorului, determinate de aceste cauze, la
care se mai adaugă vînturile variabile sau slabe, au
hrănit multă vreme convingerea că există două grupuri
distincte de insule la paralela la care se află Encantada,
la aproximativ o sută de leghe distanţă unul de altul.
Aceasta era şi părerea celor dintîi vizitatori — piraţii — şi
pînă în anul 1750 hărţile acestei părţi de Pacific se
conformau acestei erori. Şi probabil unul dintre motivele
pentru care spaniolii le-au numit Encantada sau
Arhipelagul Vrăjit a fost şi localizarea aceasta nesigură,
caracterul lor aparent rătăcitor.
Dar călătorul de azi, neinfluenţat de această
particularitate, va fi înclinat să-şi închipuie că numele îşi
are izvorul în aerul acela de pustiu ca de pe alt tărîm,
care învăluie atît de semnificativ insulele. Nimic nu poate
sugera mai bine decît aceste insule soarta unei fiinţe pe
care răutatea a transformat-o din flacără în cenuşă.
Aceste insule par să fie merele Sodomei după pîrjol.
Şi oricît de nesigură ar părea localizarea lor, din cauza
curenţilor, pentru cel care le calcă ţărmul insulele par să
rămînă totdeauna aceleaşi: neschimbate, mohorîte,
răsărind din chiar trupul cadaveric al morţii.
Atributul de „vrăjite” nu pare să fie nepotrivit nici în
alt sens, fiindcă datorită reptilelor cu totul aparte care
sălăşluiesc pe aceste coclauri, şi a căror prezenţă a dat
arhipelagului cel de-al doilea nume spaniol — Galapagos
— datorită broaştelor ţestoase uriaşe găsite aici, cei mai
mulţi marinari au nutrit îndelungă vreme o superstiţie
tot atît de înspăimîntătoare pe cît de grotescă. Credeau,
anume, cu seriozitate că toţi ofiţerii de marină, mai ales
comandanţii şi căpitanii, naufragiaţi pe mare se
transformau după moarte (şi, în unele cazuri, chiar
înainte de moarte) în broaşte ţestoase, populînd mai apoi
aceste pustiuri fierbinţi — unici stăpîni singuratici ai
acestui tărîm de bitum.
Fără îndoială că o idee atît de jalnică şi de ciudată a
fost, la început, inspirată chiar de ţinutul acesta trist dar
mai ales, probabil, de ţestoase. Fiindcă, pe lîngă aspectul
lor particular, aceste creaturi au şi un aer ciudat, de
parcă s-ar fi pedepsit singure. La nici un alt animal aerul
de îndelungă şi adîncă tristeţe, în urma unei sorţi
deznădăjduite, nu inspiră mai multă milă, iar ideea
uimitoarei lor longevităţi nu reuşeşte decît să întărească
această impresie.
Nici chiar cu riscul de a-mi atrage învinuirea că aş
crede în farmece, nu mă pot stăpîni să nu recunosc că
mai demult, şi chiar şi acum, cînd părăsesc oraşul
aglomerat şi o iau la întîmplare, în iulie şi august, prin
munţii Adirondack, departe de înrîurirea aşezărilor
omeneşti, şi în aceeaşi măsură cît mai aproape de cea
tainică a naturii, cînd, în astfel de împrejurări, mă aşez
pe creasta acoperită de muşchi a vreunui defileu adînc,
cuprins de pădure, înconjurat de trunchiuri doborîte de
pini, şi îmi amintesc ca într-un vis de rătăcirile mele de
demult, prin locuri îndepărtate, în inima pîrjolită a
Insulelor Vrăjite, şi îmi aduc aminte de străfulgerările
bruşte ale carapacelor întunecate şi de gîturile lungi şi
apatice ieşind prin cătina lipsită de frunze, şi văd din nou
stîncile sticloase, mîncate şi brăzdate adînc de umbletul
de veacuri şi de veacuri al broaştelor în căutarea
ochiurilor sărace de apă, atunci, aşadar, nu mă pot
stăpîni să nu mă gîndesc că în decursul vieţii am dormit
cu adevărat pe un pămînt prins în mrejele unor farmece
blestemate. Ba, mai mult, amintirea mi-e atît de vie, şi
imaginaţia atît de vrăjită încît nu mai ştiu dacă nu sînt şi
eu întîmplător victima unei iluzii optice în ceea ce
priveşte Galapagos. Fiindcă adesea, în mijlocul unei
societăţi vesele, şi mai cu seamă pe la petreceri care au
loc la lumina luminărilor, în vreun conac de modă veche,
atunci cînd umbrele se adună prin cotloanele mai
depărtate ale unei camere spaţioase, făcîndu-le să ia
înfăţişarea tufişurilor bîntuite de vedenii dintr-o pădure
singuratică, reuşesc să atrag atenţia celor din preajmă
numai datorită privirii mele fixe şi schimbării subite a
înfăţişării în vreme ce mi se pare că văd ieşind încet din
acele singurătăţi închipuite şi tîrîndu-se greoi pe podea
fantoma unei gigantice broaşte ţestoase, pe spatele căreia
arde cu litere de flacără vie: „Memento...”

Partea a doua

CELE DOUĂ FEŢE ALE UNEI BROAŞTE ŢESTOASE

Pocită creatură, cumplită arătare,

pe care nici natura nu suferă s-o vadă,
şi-i poate de ruşine că a putut să-i iasă
din mîinile-i dibace atîta urîciune.

Atunci nu-i de mirare că omul se cruceşte,

căci toate ce-s de spaimă acasă pentru-ai mei
sînt doar mărunte fleacuri de îngrozit copiii
faţă de-aşa dihănii ce-n insule-şi fac veacul.
 Nu-ţi fie teamă, spuse bătrînul pustnicit,
aceia nu sînt monştri, ci numai par a fi
şi pricină e chipul acela nearătos.

Căci ridicînd cu grijă, ca lumea, arătarea,

oştirile de spaime o iau întins la goană
şi fug să ne ascundă-n adîncuri neştiute.

După această descriere, mai poate cineva simţi vreo

bucurie pe Encantada? Da, fiindcă cel ce caută bucuria,
o găseşte. Aşa aspre şi numai lavă cum sînt ele cu
adevărat, insulele acestea nu sînt cu totul sumbre. Şi
nici unul dintre cei care le-au vizitat, nu le poate nega
dreptul la cel mai solemn şi mai plin de superstiţii
respect, şi nici cele mai ferme hotărîri ale mele nu mă pot
împiedica să zăresc ţestoasa fantomă ieşind din
cotloanele ei întunecate. Pînă şi ţestoasa aceea, fie
spinarea ei oricît de neagră şi de melancolică, are şi ea o
parte luminoasă, carapacea sau scutul de pe burtă, care
e uneori de un galben pal sau auriu. Pe lîngă toate astea,
o lume întreagă ştie că ţestoasele de uscat ca şi cele de
mare sînt în aşa chip zidite încît dacă le întorci pe spate
le faci să-şi arate partea mai deschisă, nemaiavînd
posibilitatea să se întoarcă la loc şi să şi-o mai arate şi pe
cealaltă.
Dar, după ce ai făcut asta, şi tocmai pentru că tu ai
făcut asta, nu trebuie să juri că ţestoasele nu au şi o
parte întunecată. Bucură-te de partea luminoasă, ţine-o
aşa răsturnată pentru totdeauna, de poţi, dar fii cinstit şi
nu o tăgădui pe cea întunecată. Iar cel ce nu poate
răsturna o ţestoasă din poziţia ei normală, în aşa fel încît
să-i ascundă latura mai întunecată şi să i-o dezvăluie pe
cea mai luminoasă, ca la un bostan de octombrie în
soare, să nu afirme din acest motiv că fiinţa asta e toată
de culoarea cernelii. Broasca ţestoasă e şi întunecată şi
luminoasă. Dar să intrăm în amănunte.
Cu cîteva luni înainte de a pune pentru prima dată
piciorul în arhipelag, nava mea naviga prin apropierea
lui. Într-o zi, pe la amiază, ne aflam în largul capului
sudic al insulei Albemarle, nu prea departe de ţărm. Mai
din fantezie, mai din curiozitate de a investiga un ţinut
atît de ciudat, o barcă plină de oameni a fost trimisă la
ţărm cu ordinul de-a observa tot ceea ce se petrece pe-
acolo şi, pe deasupra, de-a aduce cîte ţestoase se puteau
transporta fără prea multă bătaie de cap. Aventurierii se
întoarseră abia după apusul soarelui. M-am uitat în jos,
peste bordul înalt al navei, ca şi cum m-aş fi uitat în
adînc peste marginea unei fîntîni, şi am zărit vag barca
udă, cufundată adînc în apă din cauza unei poveri cu
totul neobişnuite. Peste bord au fost aruncate frînghii şi,
după multe strădanii, pe punte poposiră trei broaşte
ţestoase uriaşe, antedeluviene. Nu păreau să fie de pe
tărîmul acesta. De cinci luni nesfîrşite călătoream numai
pe ape, timp îndestulător ca în mintea noastră plină de
visuri orice lucru de pe pămînt să capete o aură
fantastică. Dacă atunci s-ar fi urcat pe puntea noastră
trei ofiţeri vamali spanioli, nu e cu totul sigur că nu mi-
aş fi zgîit curios ochii la ei, nu i-aş fi pipăit şi atins cu
mîna cam aşa cum îi cercetează sălbaticii pe musafirii lor
civilizaţi. Dar în loc de trei ofiţeri vamali spanioli, iată
aceste trei broaşte ţestoase cu totul uimitoare, nu ca
ţestoasele acelea de baltă de pe vremea cînd mergeaţi la
şcoală, ci negre ca iarba văduvoiului, grele ca un cufăr,
cu nişte carapace imense, împodobite cu cercuri şi
medalioane, crestate şi arse ca nişte scuturi după
bătălie, ici şi colo chiar miţoase, acoperite cu muşchi de
un verde închis şi pline de noroi acolo unde marea le
udase. Aceste fiinţe mistice, aduse deodată, peste noapte,
dintr-o cumplită singurătate pe puntea noastră plină de
lume, m-au mişcat într-un fel greu de mărturisit. Păreau
să fi fost atunci scoase de sub temeliile lumii. Da. Păreau
aceleaşi broaşte ţestoase pe care indienii au aşezat sfera
universului. Le-am cercetat mai de aproape, la lumina
unui felinar. Ce înfăţişare de credincioşi venerabili! Ce
verde mătăsos le acoperă zgîrieturile adînci şi crăpăturile
pe cale de a se vindeca, din carapacele lor plesnite. N-am
mai văzut trei broaşte ţestoase. Au crescut, s-au
transformat. Mi se părea că văd trei Coliseum-uri romane
într-o stare de ruină magnifică.
Voi, bătrîni locuitori ai acestei insule sau ai oricărei
alteia, spuneam eu, vă implor să-mi dăruiţi libertatea
cetăţilor voastre împrejmuite cu trei rînduri de ziduri!
Cel mai puternic simţămînt inspirat de aceste fiinţe
era cel al timpului, cel de nevîrstă, de infinită trăinicie şi
răbdare. Şi, de fapt, nu prea sînt în stare să cred că vreo
altă fiinţă poate trăi şi nemuri atît cît ţestoasa din
Encantada. Fără să mai pomenim nimic de puterea lor de
rezistenţă, cea de a sta un an încheiat fără hrană. Şi mai
gîndiţi-vă numai la cuirasa invincibilă a carapacei lor.
Care altă fiinţă întrupată mai are o astfel de cetate în
care să reziste asalturilor timpului?
În vreme ce cu felinarul în mînă răzuiam muşchiul şi
mă uitam la vechile cicatrici ale zgîrieturilor primite în
atîtea căderi neiertătoare printre stîncile insulei
muntoase, cicatrici lărgite, umflate în mod curios, pe
jumătate şterse şi totuşi diforme aidoma semnelor găsite
uneori în scoarţa copacilor foarte bătrîni, păream un
geolog pasionat de antichităţi, cercetînd urmele păsărilor
şi cifrurile de pe plăcuţele dezgropate, pe care au păşit
fiinţe de necrezut, azi dispărute, nu numai ele ci şi
amintirea lor.
În noaptea aceea, pe cînd stăteam întins în hamac,
auzeam deasupra capului tîrşîitul trudit, încet, al celor
trei fiinţe stranii, greoaie, pe puntea plină de obstacole.
Prostia sau hotărîrea lor era atît de mare încît nu ocoleau
nici o piedică.
În timpul cartului mijlociu, una încetă complet să se
mai mişte. În zori am găsit-o proptită ca un berbece la
baza nemişcată a catargului de la prova, străduindu-se
cu ghearele şi cu dinţii să-şi facă drum împotriva
imposibilului. Nicăieri mai mult decît în această ciudată,
trudnică şi zadarnică încăpăţînare ce le apucă atît de
des, nu e mai evident faptul că aceste ţestoase sînt
victimele unei vrăji blestemate, sau, poate, de-a dreptul
drăceşti, ori, la fel de bine, victime ale unei pedepse
meritate. Le-am văzut în peregrinările lor cum se
opinteau eroic cu capul în stînci, zăbovind îndelung
acolo, izbindu-se, făcîndu-şi vînt ca să le dea la o parte şi
să-şi urmeze în chipul acesta, neabătut, drumul.
Supremul lor blestem e tocmai instinctul acesta trudnic
de a merge înainte, într-o lume alandala.
Celelalte ţestoase, neîntîlnind — precum tovarăşa lor
— în cale piedici de netrecut, se izbeau de obstacole
mărunte: căldări, scripeţi, colaci de parîme şi, tîrîndu-se
peste ele, alunecau adesea cu un zgomot asurzitor pe
punte. Ascultînd cum se tîrau şi se izbeau, mă gîndeam
la tărîmul chinuitor de pe care veneau — o insulă plină
de rîpi şi viroage fără fund, pline de pietriş, prăvălindu-se
pînă în inima munţilor despicaţi de crăpături, şi
acoperită pe mile întregi de desişuri încîlcite. Apoi mi i-
am închipuit pe aceşti trei monştri cu mania drumului
drept, trudindu-se îngrozitor prin locuri mohorîte,
întunecaţi ca nişte fierari, tîrîndu-se atît de încet şi de
greoi încît nu numai că le creşteau bureţi şi tot felul de
ciuperci pe sub picioare, ci li se întindea şi pe spinare un
muşchi des şi întunecat. M-am pierdut cu ele în
labirintul vulcanilor, dînd în lături nenumărate ramuri
de hăţişuri putrezite pînă cînd, în vis, în cele din urmă,
m-am pomenit stînd cu picioarele încrucişate, urcat pe
spinarea ţestoasei din frunte, cu cîte un brahman cocoţat
la fel, de o parte şi de alta, formînd împreună un trepied
de frunţi pe care se sprijinea bolta Universului.
Acesta a fost coşmarul teribil provocat de primele mele
impresii asupra ţestoaselor uriaşe din Encantada. Destul
de greu de mărturisit, însă, a doua zi seara, m-am aşezat
împreună cu tovarăşii mei la un praznic vesel cu ciosvîrte
şi tocană de carne de broască ţestoasă, iar după cină ne-
am scos cuţitele şi ne-am apucat să prefacem cele trei
uriaşe carapace concave în trei bizare vase de supă, iar
cele trei platoşe galbene în trei tăvi imense.

Partea a treia

STÎNCA „RODONDO“

Iar ei gîndeau că-i stînca pocăinţei,

un loc pustiu, înmărmurit de groaza.
Spre ea nici peşti, nici pasări nu se-abat doar
pescăruşi cu ţipătul lor jalnic şi cormorani
prădalnici le mai calcă
şi stau pîndind pe stîncile-i golaşe.

Şi le răspunde-n vuietul ei marea —

un glas mai nimerit nu se putea —
căci valurile ce se sparg de stîncă
psalmodiază-un cîntec mohorît.

Şi lasă-l pe vîslaşul nedibaci

s-asculte acest cîntec mai de-aproape.

Căci de îndată-l înconjoară zborul

acestor crude, otrăvite păsări,
ce ţipă şi-l lovesc cu-aripa lor
orbecăind şi-ameninţînd prin noapte.

Acolo-s strînse neamurile toate

de păsări sumbre, rău prevestitoare.
 Să te urci pe un turn înalt de piatră nu e numai o
plăcere în sine, ci şi cel mai bun mod de a avea o vedere
largă asupra regiunii înconjurătoare. Cu atît mai bine
dacă acest turn se ridică singuratic şi stingher asemeni
celui plin de taine de la Newport, sau dacă el e singurul
supravieţuitor al vreunui castel distrus.
În ceea ce priveşte Insulele Vrăjite, ni s-a pus la
dispoziţie, din fericire, exact un astfel de grandios punct
de observaţie — o stîncă deosebită, denumită de către
spanioli, încă din vechime, datorită formei sale cu totul
aparte, Stînca Rodondo, adică „rotundă”. Înaltă de vreo
două sute cincizeci de picioare 1), ridicîndu-se dreaptă,
direct din mare, la zece mile de ţărm, avînd tot
arhipelagul muntos la sud şi la est, stînca Rodondo
ocupă, la scară mare, cam aceeaşi poziţie ca şi renumita
Campanile — sau Turnul Clopotului — separată de San
Marco, faţă de grupul încîlcit al edificărilor venerabile
care o înconjoară.
Chiar înainte de-a te urca pentru a-ţi arunca ochii în
jur asupra arhipelagului Encantada, turnul acesta al
mării îţi reţine atenţia. Poate fi zărit încă de la treizeci de
mile, iar atunci cînd e zărit pentru prima dată, de
departe, e întotdeauna confundat cu o pînză de corabie,
contribuind şi el din plin la vraja care stăpîneşte
arhipelagul. Într-o după-amiază aburită şi aurie, de
pildă, de la vreo patru leghe depărtare, pare o navă
amiral spaniolă, cu vele strălucitoare, umflate de vînt şi
aşezate în formă de piramidă.
— Pînză la orizont, pînză la orizont! se aude de pe
toate cele trei catarge.
Ajungînd însă mai aproape, fregata vrăjită se
transformă pe dată într-un pisc ascuţit.

1 Picior — unitate de măsură egală cu 0,304 m.

 Am făcut prima mea vizită în acel loc, la revărsatul
zorilor. Gîndindu-ne să pescuim, am coborît la apă trei
bărci şi, vîslind pînă la vreo două mile de navă, ne-am
trezit chiar înaintea zorilor în imediata apropiere a stîncii
Rodondo, în umbra aruncată de ea sub razele lunii. Aşa,
silueta ei părea mai înaltă, dar, în acelaşi timp, oarecum
mai puţin ascuţită în lumina vagă a acelui ceas. O lună
plină strălucea jos, la apus, aidoma unui far pe jumătate
stins, aruncînd o lumină delicată, moale, pe mare, la fel
cu cea aruncată de un foc de tăciuni care se stinge pe
vatra miezului de noapte; în vreme ce, pe toată zarea de
la răsărit, soarele încă nevăzut se anunţa cu o lumină
palidă. Vîntul era slab, valurile leneşe, stelele sclipeau
molcom pe cer, şi toată natura părea adormită de lunga
veghe a nopţii, pe jumătate amorţită de aşteptarea
istovitoare a soarelui. Era ora cea mai indicată pentru a
surprinde stînca Rodondo în atmosfera ei perfectă.
Lumina era numai bună ca să-i dezvăluie fiecare
amănunt izbitor, fără să-i sfîşie însă, cîtuşi de puţin,
vălul de farmec.
De la baza plesnită, spălată de valuri asemeni
treptelor care duc spre apă ale unui palat, turnul se
ridică treptat în etaje, pînă la culmea golaşă. Aceste
straturi uniforme, care constituie masa stîncii, reprezintă
trăsătura ei cea mai aparte, liniile de îmbinare
proiectîndu-se ferm ca nişte poliţe de jur împrejur, de la
vîrf şi pînă la poale, ridicîndu-se una deasupra alteia, în
trepte. Şi, aşa cum sub streşinile hambarelor sau ale
mănăstirilor îşi fac cuibul puzderie de rîndunele, la fel
mişunau şi aici, pe toate aceste poliţe stîncoase,
nenumărate păsări de mare. Poliţă peste poliţă, şi
cuiburi peste cuiburi! Ici şi colo, dîre lungi de găinaţ, de
un alb fantomatic, se întindeau pe turn, de la faţa apei
pînă în văzduh. Totul ar fi fost fermecător de liniştit dacă
n-ar fi existat zarva infernală stîrnită de acea mare
mulţime de păsări. Nu numai că streşinile foiau de
înghesuiala şi larma lor, dar zburau şi pe deasupra în
 stoluri mari, întinzîndu-se ca un baldachin înaripat şi
mereu schimbător.
Turnul constituie un refugiu pentru păsările de apă pe
sute de leghe împrejur. Spre nord, spre est, spre vest, nu
se întinde decît oceanul veşnic, aşa că şoimul de mare
venind de pe coastele Americii de Nord, ale Polineziei, ori
ale Perului, face primul popas pe stînca Rodondo. Dar,
deşi acest refugiu unic e un pămînt ferm, nici o pasăre
de uscat nu s-a aşezat vreodată pe el. Închipuiţi-vă un
prihor sau un canar acolo! Ce potrivire perfectă cu
parabola căderii în mîinile filistinilor ar fi cînd vreo
sărmană pasăre cîntătoare s-ar trezi înconjurată ca de
lăcuste de stolurile acestea de păsări puternice, de
pradă, cu ciocuri crude şi încovoiate ca nişte pumnale.
Nu ştiu unde s-ar putea studia mai bine ca pe stînca
Rodondo istoria naturală a ciudatelor păsări de mare. E o
adevărată volieră a oceanului. Aici poposesc păsări care
nu s-au aşezat vreodată pe vreun catarg ori pe ramurile
unui copac; păsări-pustnic care nu zboară niciodată decît
stinghere, păsări-nour, familiare în zonele de nepătruns
ale atmosferei.
Să privim mai întîi, la cel mai jos prichici, care e şi cel
mai lat, şi numai o idee deasupra nivelului apei. Ce fiinţe
de pe altă lume sînt astea? Ridicate în două picioare, ca
oamenii, dar nu la fel de proporţionate, ele stau de jur
împrejurul stîncii aidoma unor cariatide sculptate,
sprijinind următorul şir de streşini de deasupra.
Trupurile le sînt croite grotesc şi diform, ciocurile scurte,
picioarele numai labe, în vreme ce membrele laterale nu
sînt nici aripioare de peşte, nici aripi propriu-zise de
pasăre, nici braţe. Şi, intr-adevăr, pinguinul nu e nici
peşte, nici animal, iar pasăre cu atît mai puţin; din
punctul de vedere al hranei, nu ţine nici de carnivore,
nici de cei care postesc şi nu mănîncă de frupt. Fără
discuţie, e cea mai ambiguă şi mai puţin simpatică fiinţă
descoperită pînă acum de om. Deşi se bălăceşte prin
toate cele trei elemente şi are, într-adevăr, nişte drepturi
rudimentare faţă de fiecare, pinguinul nu se simte la
largul său în nici unul. Pe pămînt tropăie, pe apă
vîsleşte, iar în aer îşi fîlfîie aripile neputincios. Parcă
ruşinată de nereuşită, natura îşi ţine acest copil diform
ascuns de privirile lumii, la capătul pămîntului, în
Strîmtoarea lui Magelan sau în vreun amărît de cerdac
marin precum cel al stîncii Rodondo.
Dar, uite! Ce sînt regimentele acelea cocoţate pe poliţa
următoare, cea de deasupra? Ce fel de păsări bizare mai
populează această pustietate? Ce fel de călugări aî mării
sau ai Ordinului Cenuşiu? Pelicani! Ciocurile lor lungi şi
desagii grei de pielea care le atîrnă de sub ele dau
pelicanilor cea mai lugubră înfăţişare. Specie meditativă,
ei stau ceasuri întregi înghesuiţi, fără să mişte. Penajul
lor monoton, suriu, dă impresia că au fost cu adevărat
presăraţi cu cenuşă. Pasăre plină de pocăinţă, care
sălăşluieşte aşa cum se cuvine pe ţărmurile de lavă din
Encantada, pe care se poate să fi poposit chiar şi Iov şi să
se fi scărpinat de pietre!
Mai sus cu un etaj zărim albatrosul cenuşiu, pasăre
urîcioasă şi lipsită de orice poezie, spre deosebire de
vestita sa rubedenie, fantoma albă ca zăpada care bîntuie
Capul Bunei Speranţe şi Capul Horn.
Urcăm poliţă cu poliţă, descoperind pe rînd locatarii
acestui tărîm singuratic, aşezaţi succesiv în ordinea
măreţiei lor: gîşte de mare, gaiţe, găinuşe de mare,
păsările balenelor, pescăruşi de toate felurile — tronuri,
principate, puteri, domnind una deasupra alteia într-o
ierarhie seniorială, în vreme ce, omniprezentă, ca un
motiv ce se repetă pe o imensă broderie, pasărea furtunii,
puica mătuşii Cary, îşi aruncă permanent strigătul
provocator de alarmă. Fiindcă această ciudată pasăre
colibri a oceanului, care, dacă ar avea şi un penaj
strălucitor ar putea, datorită şi vioiciunii sale, să fie
numită fluture, dar al cărei strigăt sub pupele navelor e
rău-prevestitor pentru marinari, aşa cum e vaierul
cucuvelei pentru un ţăran, şi fiindcă această pasăre îşi
are sălaşul mai ales în Encantada, ea sporeşte în mare
măsură în mintea marinarilor vraja ameninţătoare a
acestei insule.
Zarva stridentă creşte odată cu ziua. Păsările sălbatice
îşi fac rugăciunea de dimineaţă cu ţipete asurzitoare. În
fiecare clipă, stoluri-stoluri se ridică de pe stîncă şi se
alătură corului aerian care planează deasupra, în vreme
ce dedesubt locurile lor sînt luate fulgerător de alte
mulţimi de păsări cu aripile frînte de oboseală. Dar, prin
toată larma asta discordantă am auzit picurînd
necontenit note limpezi, argintii ca de trompetă, ca
rafalele oblice ale unei ploi repezi, în averse. M-am zgîit
în depărtare, şi iată o fiinţă de un alb îngeresc, mai alb
ca orice zăpadă, avînd înfiptă în coadă o pană lungă,
aidoma unei suliţe de războinic medieval. E cocoşul
înviorător şi strălucitor al oceanului, pasăre mîndră, pe
bună dreptate poreclită „şeful de echipaj“, datorită
fluieratului ei însufleţitor, chemării ei melodioase.
După cum vom vedea, viaţa înaripatelor care acoperă
ca nişte nori insula Rodondo şi-a găsit pe deplin replica
în mulţimea care-i populează apele la poale. Sub oglinda
apei, stînca aceasta pare un fagure de grote, oferind
labirintice ascunzişuri pentru minunate raiuri de peşti.
Toţi erau ciudaţi, mulţi deosebit de frumoşi, şi împreună
ar fi putut să constituie podoaba celor mai scumpe
acvarii în care se păstrează — pentru frumuseţea lor —
caraşii aurii. Nimic nu era mai izbitor ca totala noutate a
multora dintre ei. Aici vedeai nuanţe încă nepictate
vreodată şi forme încă nedăltuite de mînă de om.
Pentru a vă prezenta mulţimea, aviditatea, cutezanţa
şi sălbăticia acestor peşti, trebuie să vă mărturisesc că
adesea, prin ochiuri de apă pustiite momentan de peştii
care ţîşneau pe deasupra valurilor în toate părţile, se
puteau distinge nişte forme mai mari, înotînd încet în
adînc, în vreme ce pescarii noştri încercau mereu şi
zadarnic, cu toată grija, să-şi arunce undiţele pînă la ei.
Degeaba însă, orice încercare era în van, şi acele
înşelătoare din vîrful lor nu puteau trece de zona de la
suprafaţă a apei. Abia atingea cîrligul faţa apei şi o sută
de nebuni se luau la bătaie pentru cinstea acestei prăzi.
Sărmanii peşti din vecinătatea virgină a Insulelor Vrăjite!
Pradă naivităţii lor, făceau parte dintre cei care cad
victimă încrederii lor nesfîrşite rezultată din
necunoaşterea naturii omului!
Dar de-acum, zorii s-au transformat de-a binelea în
ziuă. Cîrduri, cîrduri, păsările de mare zboară departe,
scormonind adîncurile în căutarea hranei. Turnul stîncii
Rodondo rămîne pustiu, mai puţin grotele cu peşti de la
baza lui. Găinaţurile îl fac să strălucească alb în razele
galbene ale soarelui ca tencuiala unui far înalt sau
pînzele ridicate ale unui crucişător. Fără îndoială că în
acest moment, în afară de noi care ştim că nu e decît o
stîncă moartă şi pustie, alţi călători jură că e o splendidă
corabie plină de oameni.
Dar acum să trecem la frînghii şi să urcăm. Uşurel,
însă — nu-i deloc lesne.

Partea a patra

ŢARA FĂGĂDUINŢEI VĂZUTĂ DE PE RODONDO

Şi-l călăuzi spre cel mai mare munte şi-ntinderi

nesfîrşite îi arătă de-acolo.

De veţi încerca să escaladaţi stînca Rodondo, urmaţi

acest sfat: faceţi trei călătorii în jurul Pămîntului, cocoţat
în vîrful celui mai înalt catarg de pe cea mai mare
fregată; apoi faceţi, un an sau doi, o grea ucenicie pe
lîngă ghizii care-i însoţesc pe străinii dornici să
escaladeze culmile ascuţite ale vîrfului Teneriffe, ca şi pe
lîngă mulţi alţii, şi anume pe lîngă un dansator pe sîrmă,
pe lîngă un jongleur indian ori, la fel de bine, pe lîngă o
capră neagră. După toate acestea, veniţi să vă primiţi
răsplata ostenelilor odată cu priveliştea ce se înfăţişează
vederii uimite, din vîrful turnului nostru. Cum am ajuns
acolo, nici noi nu mai ştim. Dacă am încerca să o
povestim şi altora, ce-ar avea de cîştigat? E destul că
dumneata şi cu mine am ajuns pe culme, în sfîrşit. Are
cel urcat în balon sau omul ajuns vreodată pe Lună o
mai măreaţă privelişte? Cam aşa, cred, şi-ar putea
închipui cineva că arată Universul văzut de pe zidurile
celeste ale lui Milton. O întindere nesfîrşită de ape cît
Kentucky! Aici o fi sălăşluit într-adevăr mulţumit Daniel
Boone...
Nu luaţi seamă la Ţinutul Pîrjolit al Insulelor Vrăjite,
care se zăreşte acum. Priviţi drept înainte, dacă puteţi
cumva, pe deasupra lor, înspre sud. Nu vedeţi nimic,
desigur, dar daţi-mi voie să vă arăt direcţia, dacă nu
chiar locul unde se află ascunse vederii noastre nişte
lucruri cum nu se poate mai interesante pe întinsul mării
care, după ce sărută picioarele turnului stîncii Rodondo,
se desfăşoară spre polul Antarctic.
Sîntem acum la zece mile de Ecuator. Colo spre est, la
vreo şase sute de mile, se află coasta continentală, stînca
aflîndu-se situată cam pe paralela oraşului Quito.
Fiţi acum atenţi la altceva. Sîntem pe unul dintre cele
trei grupuri de insule nelocuite, care, la distanţe a-
proape egale de continent, păzesc de la mari depărtări
una de alta întreaga coastă a Americii de Sud. Într-un
mod aparte, ele limitează caracterele ţinutului sud-
american. Nici unul dintre şirurile de insule polineziene
dinspre vest nu are trăsăturile insulelor Encantada sau
Galapagos, ale insulelor St. Felix ori St. Ambrose, ale
insulelor Fernandez şi Massafuero. Despre primele nu
are nici un rost sa vorbim aici. Al doilea arhipelag e
aşezat cu puţin mai jos de Tropicele sudic şi e înalt,
neprimitor, alcătuit din stînci de nelocuit şi aproape
inaccesibile, dintre care una prezintă două ridicături
legate printr-un recif ieşind puţin deasupra apei,
asemănător unui proiectil cu două capete. Ultimele se
află la latitudinea de treizeci şi trei de grade şi sînt înalte,
sălbatice şi brăzdate de crăpături adînci. Juan Fernandez
e destul de cunoscut şi fără alte descrieri. Massafuero e
un nume spaniol, arătînd că insula astfel numită se
găseşte mai în afara celorlalte, adică mai departe de
continent decît vecina sa, insula San Juan. Massafuero
are o înfăţişare cît se poate de impunătoare de la distanţa
de opt sau zece mile, iar apropiindu-te dintr-o anumită
direcţie, pe vreme înnorată, înălţimea copleşitoare,
conturul colţuros şi, mai cu seamă, panta înclinată a
culmilor sale impresionante îi dau aproape aerul unui
iceberg imens, plutind în derivă. Laturile sale sînt
brăzdate de cotloane cavernoase, reci şi întunecate ca o
catedrală veche cu capele mohorîte. De eşti iubitor de
pitoresc, şi dacă după o lungă călătorie te apropii dinspre
mare de unul dintre aceste defileuri, văzînd un proscris
zdrenţăros, cu un toiag în mînă, coborînd stîncile
abrupte către tine, eşti cuprins pe dată de o emoţie
ciudată.
Am avut prilejul să vizitez fiecare insulă din aceste
arhipelaguri, în diferite perioade ale anului, cu diverse
nave de pescuit.
Ele îi lasă străinului ce se apropie vîslind, în barcă,
pînă sub stîncile lor înfiorătoare, impresia că el trebuie
să fie cu siguranţă primul care le descoperă, într-atît sînt
de netulburate liniştea şi singurătatea lor. Şi, fiindcă veni
vorba, e demn de menţionat aici felul în care au păşit
prima oară europenii pe aceste insule, mai ales că ceea
ce urmează să vă povestim se potriveşte de asemenea şi
originalei descoperiri a arhipelagului nostru Encantada.
Înainte de 1563, călătoriile întreprinse de navele
spaniole din Perú şi Chile erau cum nu se poate mai
dificile. De-a lungul coastei băteau mai ales vînturile
dinspre sud, şi devenise un obicei statornic acela de-a
naviga în apropierea ţărmului, obicei izvorît din ideea
superstiţioasă a spaniolilor că dacă se vor îndepărta pînă
la a pierde pămîntul din ochi, alizeul etern îi va purta
către apele nesfîrşite de unde nu se mai află cale de
întoarcere. Aici, navele provinciilor spaniole, încurcate
printre capuri şi promontorii încîlcite, printre bancuri de
nisip şi recifuri, mergînd de asemenea împotriva unui
vînt continuu dinspre prova, care, uneori, abia de sufla,
iar alteori lăsa corăbiile cufundate într-un calm plat şi
îngrozitor, zile şi săptămîni în şir, mai aveau de înfruntat
pe deasupra, în majoritatea cazurilor şi din motivele pe
care le-am amintit, cele mai aspre privaţiuni în timpul
unor călătorii care astăzi ni se par nesfîrşit de lungi.
În unele însemnări din acea vreme, asupra unor
dezastre maritime, există şi o relatare despre una dintre
aceste nave care, pornind într-o călătorie a cărei durată
fusese estimată la zece zile, a petrecut pe mare patru
luni, nemaiajungînd niciodată în portul de destinaţie,
fiind în cele din urmă abandonată. E ciudat, dar această
navă n-a fost prinsă de nici o furtună, ci a ajuns jucăria
chinuită şi neputincioasă a curenţilor ori a afurisitelor
zone şi perioade de calm desăvîrşit şi copleşitor.
Rămînînd de trei ori fără provizii, nava s-a întors într-un
port intermediar, şi a pornit din nou pentru a se întoarce
iar înapoi. Au învăluit-o adesea ceţurile, aşa încît nici
poziţia-i nu era prea uşor de determinat şi, la un moment
dat, cînd întregul echipaj se bucura dinainte că va zări
ţărmul dorit, vai!, pîcla se ridică şi dezvălui munţii de
care se despărţiseră la prima plecare. În cele din urmă,
învăluit din nou de o ceaţă asemănătoare, vasul se izbi
de un recif, după care urmă o lungă serie de nenorociri
prea triste pentru a mai fi istorisite.
Renumitul pilot Juan Fernandez, al cărui nume a fost
imortalizat odată cu denumirea insulei, a fost cel care a
reuşit să pună, într-un fel, capăt şirului de necazuri şi
peripeţii pe care le implica navigaţia de-a lungul coastei,
încumetîndu-se să încerce — aşa cum făcuse înaintea lui
Vasco da Gama pentru Europa — să se îndepărteze de
continent. Aici el găsi vînturi prielnice călătoriilor spre
sud şi, îndreptîndu-se spre vest, dincolo de zona de
influenţă a alizeelor, reveni la ţărm fără nici o greutate;
deşi pe un drum mult mai ocolit şi lung, această
traversare se dovedi de mult mai scurtă durată decît cea
obişnuită, directă.
Pe aceste noi căi deschise de el, cam prin anul 1670,
au fost descoperite atît Insulele Vrăjite cît şi restul
grupurilor de insule „de pază“ — după cum lesne ar
putea fi denumite. Deşi nu mi-e cunoscută vreo
menţiune dacă pe vreuna dintre ele s-au aflat sau nu,
vreodată, locuitori, se poate accepta ideea că locurile
acestea au dăinuit ca nişte străvechi singurătăţi. Dar să
ne întoarcem din nou la Rodondo.
La sud-vest de turnul nostru se desfăşoară întreaga
Polinezie; la sute de leghe depărtare, e drept, dar exact la
vest, pe aceeaşi paralelă, nu se mai întîlneşte nici un
petic de pămînt pînă cînd chila se izbeşte de ţărm la
Kingsmills, după o plăcută şi scurtă călătorie de, să-i
spunem, nu mai mult de cinci mii de mile marine...
Stabilind în chipul acesta locul nostru aproximativ pe
mare cu ajutorul acestor puncte de reper atît de
depărtate — totuşi singurele posibile la Rodondo — să ne
întoarcem la locuri mai apropiate. Priviţi puţin la
cumplitele şi pîrjolitele Insule Vrăjite! Cel mai apropiat
promontoriu, în formă de crater, face parte din insula
Albemarle, cea mai mare din arhipelag, avînd vreo şaizeci
de mile sau chiar mai mult în lungime, şi cincisprezece
lăţime.
Aţi dat vreodată ochii cu adevăratul Ecuator? Aţi pus
vreodată piciorul, cu adevărat, pe linia sa? Ei bine,
promontoriul acela perfect modelat în formă de crater, tot
numai lavă galbenă, e tăiat de Ecuator aşa cum taie
cuţitul, exact prin mijloc, o plăcintă de bostan! Iar, dacă
aţi putea cumva vedea pînă de cealaltă parte a aceluiaşi
promontoriu, peste valul acesta nu prea ridicat de
pămînt, veţi zări insula Narborough, cel mai înalt teren al
arhipelagului, desigur nu de pămînt, ci părînd numai
lavă de sus pînă jos, bogată în peşteri întunecate ca nişte
potcovării, ţărmul ei metalic răsunînd sub paşi ca nişte
dale de fier, cu vulcanii înălţîndu-se grupaţi în mijlocul ei
aidoma unui gigantic horn.
Narborough şi Albemarle sînt vecine, într-un chip
destul de ciudat. O schemă simplă va ilustra această
ciudată vecinătate a lor:

Tăiaţi un canal la încheieturile literei de mai sus, şi

braţul transversal din mijloc e Narborough, în timp ce tot
restul e Albemarle. Insula vulcanică Narborough stă
aşezată între fălcile negre ale insulei Albemarle, ca limba
roşie din gura căscată a unui lup.
Iar de vreţi să aflaţi numărul locuitorilor din Albe-
marle, am să vi-l dau în cifre rotunde, statistic, conform
celor mai demne de încredere aprecieri, făcute la faţa
locului:
oameni...............................nici unul
furnicari............................necunoscut
mizantropi.........................necunoscut
şopîrle. .............................500 000
şerpi.................................500 000
păianjeni..........................10 000 000
salamandre......................necunoscut
draci ................................idem
formînd un total exact de ................ 11 000 000 de
vieţuitoare, în afară de o incalculabilă mulţime de
diavoli, furnicari, mizantropi şi salamandre.
 Albemarle îşi cască gura spre apus. Fălcile sale
desfăcute alcătuiesc un golf uriaş, pe care Narborough îl
desparte cu limba sa în jumătate, dintre care una e
numită Golful-din-vînt iar cealaltă Golful-de-sub-vînt, în
vreme ce promontoriile vulcanice care-i mărginesc coasta
sînt denumite Capul Sudic şi Capul Nordic. Notez toate
acestea fiindcă cele două golfuri sînt renumite în analele
vînătorii de caşaloţi.
Balenele vin aici în anumite perioade pentru a face
pui. Mi s-a spus că atunci cînd vasele au început să
navigheze pe aici pentru întîia dată, ele obişnuiau să
blocheze intrarea în Golful-de-sub-vînt, în vreme ce
bărcile lor, care ocoliseră prin Golful-din-vînt,
pătrundeau prin Canalul Narborough, adunînd cu multă
măiestrie monştrii marini ca într-un ţarc.
A doua zi după ce am pescuit la baza acelui atît de
straniu turn al stîncii Rodondo, am avut o vreme
frumoasă şi, înconjurînd rapid promontoriul de la nord,
am descoperit deodată o întreagă flotilă, de mai bine de
treizeci de vase, îndreptîndu-se toate împotriva vîntului,
ca o adevărată escadră dispusă în linie. Cea mai
minunată privelişte pe care a putut-o vedea vreodată
omul, cea mai perfectă armonie de chile brăzdînd apa,
treizeci de structuri de rezistenţă zbîrnîind ca treizeci de
corzi de harfă, şi la fel de încordate ca acestea, în vreme
ce-şi lăsau pe faţa mării siajele lor paralele! Mai apoi, s-a
vădit însă că erau prea mulţi vînători pentru vînatul de-
acolo. Flotila a cercetat apele, după care vasele au luat-o
care încotro, fiecare pe drumul ei, pînă au pierit în zare,
lăsînd în urma lor doar nava mea şi încă două nave mai
mici; acestea, avînd de asemenea ghinion, au dispărut la
rîndul lor, iar Golful-de-sub-vînt cu toate ale sale ne-a
revenit în întregime nouă, fără rivali.
Aici se navighează cam în felul următor: rămîi în gura
intrării golfului făcînd volte cînd într-un bord, cînd în
celălalt. Dar uneori — nu întotdeauna, aşa cum se
întîmplă prin alte părţi ale arhipelagului — cîte un curent
puternic traversează exact prin dreptul intrării. Aşa încît,
cu toate pînzele întinse, e deajuns să faci volte pentru a
înainta. La răsăritul soarelui, în vreme ce, calmă, prova
noastră ţintea printre aceste insule, de cîte ori nu m-am
uitat cu jind, cocoţat în vîrful catargului din faţă, la acest
tărîm care nu ne aştepta cu cozonaci, ci cu lavă, nu cu
sclipirea stelelor oglindite în ape limpezi, ci cu torente
încremenite de lavă contorsionată.
Şi, în vreme ce nava pătrunde în golf dinspre larg,
Narborough îşi arată profilul format dintr-o singură masă
întunecată şi abruptă, ridicîndu-se pînă la vreo cinci —
şase mii de picioare, înălţime de la care se învăluie în
nori groşi a căror limită inferioară se distinge pe fundalul
stîncilor la fel de limpede ca linia zăpezilor din Anzi. E
curată nebunie să încerci să continui urcuşul în bezna
aceea deasă care domneşte sus. Acolo sălăşluiesc şi
trudesc fără contenire diavolii focului care, din vreme în
vreme, împînzesc nopţile cu o lumină ciudată, spectrală,
neînsoţită şi de alte semne, revărsîndu-se pe mai multe
mile în jur, iar alteori îşi manifestă deodată prezenţa
printr-un cutremur brusc, punînd în scenă întreaga
dramă a unei erupţii vulcanice. Cu cît e mai negru norul
acela în timpul zilei, cu atît va fi mai multă lumină
noaptea.
Adesea, vînătorii de balene s-au trezit navigînd în
preajma acelui munte de foc pe cînd era tot numai flăcări
şi lumină aidoma unei splendide săli de bal ori, mai
degrabă, aidoma unei fabrici de sticlă, aşa cum ne apare
şi ar putea fi numită şi insula vitrificată Nar- borough,
din pricina coşurilor sale înalte.
De la Rodondo, unde încă ne aflăm acum, nu putem
vedea toate aceste insule, dar e un loc tocmai potrivit de
unde se poate lesne observa cel puţin poziţia lor. Colo,
spre est-nord-estr văd departe o creastă mohorîtă. E
insula Abington, una dintre cele mai nordice din
arhipelag, şi într-atît de singuratică şi de retrasă şi
pustie încît pare a fi o Ţară a Nimănui, văzută dincolo de
cel mai nordic ţărm al nostru. Mă îndoiesc că peste
aceste meleaguri au mai călcat vreodată măcar două
fiinţe umane. Pentru insula Abington, Adam şi miliardele
sale de urmaşi încă n-au fost creaţi.

La sud de Abington, ascunsă vederii, în spatele crestei

prelungi a insulei Albemarle, se află insula James,
numită astfel de către cei dintîi piraţi, după numele
ghinionistului Stuart, duce de York. Şi, fiindcă veni
vorba, notaţi aici că în afară de insulele descrise
amănunţit în vremi relativ recente, şi care în cea mai
mare parte au primit numele unor faimoşi şi curajoşi
amirali, Encantada a fost la început botezată de spanioli,
dar pe hărţile englezeşti aceste nume au fost în general
şterse şi înlocuite cu denumirile puse de piraţii care, la
mijlocul secolului al şaptesprezecelea, le-au botezat după
numele unor nobili ori regi englezi. Despre aceşti piraţi
patrioţi cît şi despre faptele lor legate de Encantada vom
vorbi îndată, dar nu chiar imediat, ci numai după ce vom
aduce cîteva scurte precizări deoarece între insulele
James şi Albemarle se mai află situată o fantastică
insuliţă, cunoscută sub denumirea ciudată de „Insula
vrăjită a lui Cowley“. Cum, însă, întregul arhipelag e
socotit vrăjit, pricina trebuie căutată în farmecul acestei
denumiri aparte, numele ei fiind pus chiar de acel pirat
în prima sa vizită aici.
În memoriile publicate asupra călătoriilor sale prin
aceste locuri, el povesteşte: „Mi-a trecut prin cap s-o
numesc Insula vrăjită a lui Cowley pentru că mi-a apărut
mereu sub altă înfăţişare, din diferite unghiuri ale
busolei — uneori ca o fortificaţie în ruine, iar din alte
unghiuri aidoma unui mare şi înfloritor oraş, etc...“ Nu e
de mirare, aşadar, să întîlneşti tot felul de iluzii optice şi
de miraje în insulele din Encantada.
Faptul că piratul Cowley şi-a legat numele de această
insulă care-şi schimbă de la sine înfăţişarea şi pare să-şi
rîdă tot timpul de privitor, sugerează ideea ca insula să-i
fi oferit, probabil, o meditativă imagine despre sine. Dacă
ar fi fost rudă cu meditativul poet Cowley — lucru,
dealtfel, deloc imposibil — cel care nu se cruţa deloc
criticîndu-se singur, ce a trăit cam tot pe atunci, această
trufie ar părea gratuită, din pricină că prin actul de
denumire a acestei insule se trădează ceea ce există în
sînge atît la piraţi cît şi la poeţi.
Mai la sud de insula James se află situate insula
Jervis, insula Duncan, insula Crossman, insula Brattle,
insula Wood, insula Chatham, precum şi diferite alte
insule mai mici alcătuind în cea mai mare parte un
arhipelag al aridului, lipsit de locuitori, de istorie cît şi de
speranţa de-a avea vreodată aşa ceva, pe viitor. Nu prea
departe de acestea, se află şi alte insule demne de luat în
seamă: Barrington, Norfolk, Hood şi Charles.
Ne vom strădui să arătăm, în capitolele următoare,
cîteva dintre pricinile pentru care spuneam că aceste
insule sînt demne de a fi luate în seamă.

Partea a cincea

FREGATA ŞI NAVA „NĂLUCĂ"

Privind departe-ntinsurile mării,

am desluşit în zări înceţoşate
corabia cu pînzele întinse
croindu-şi drum, încet, printre talazuri.

Înainte de a părăsi insula Rodondo, nu trebuie uitat

că, în 1813, fregata americană Essex, comandată de
căpitanul David Porter, a fost cît pe ce să-şi lase aici
rămăşiţele.
Într-una din dimineţi, pe un calm plat, în vreme ce
fregata era prinsă de un curent puternic ce o împingea
iute spre stîncă, fu zărită o navă ciudată care, potrivit
amintitelor vrăji ce stăpînesc împrejurimile, părea să se
clatine sub un vînt violent în vreme ce fregata zăcea fără
viaţă, ca fermecată. Dar se ridică un vînt uşor, şi pe
fregată fură întinse toate pînzele, pornindu-se degrabă în
urmărirea presupusului inamic — fiind socotită o
balenieră engleză — dar viteza curentului era aşa de
mare încît curînd nava urmărită fu pierdută din vedere
şi, la amiază, Essex, cu toate că-şi aruncase ancorele, fu
împinsă atît de aproape de stîncile spălate de valuri ale
insulei Rodondo încît pentru o vreme întregul echipaj o
părăsi. O briză uşoară o ajută totuşi să ajungă mai apoi
în larg, deşi salvarea ei s-a dovedit atît de dificilă încît a
părut aproape un miracol.
Abia scăpată ea însăşi de la distrugere, fregata se
folosi de această salvare pentru a distruge o altă navă.
Reluînd urmărirea în direcţia în care dispăruse nava
străină, o zări din nou a doua zi dimineaţa. Observînd că
a fost reperată, aceasta înălţă pavilion american şi se
depărtă de Essex. Urmă o perioadă de calm, timp în care,
fiind încredinţat că nava străină era engleză, Porter
trimise o şalupă nu pentru a aborda inamicul ci pentru
a-l obliga să-şi retragă bărcile care-l remorcau. Şalupei îi
reuşi manevra şi, în consecinţă, fură trimise alte şalupe
cu scopul de-a captura vasul străin care, de data
aceasta, arborase steagul englez în locul celui american.
Dar, cînd bărcile fregatei ajunseră la mică distanţă de
sperata lor pradă, se ridică deodată, cu adevărat din
senin, o altă briză. Nava străină, cu pînzele larg
desfăşurate, se îndreptă spre vest şi, înainte chiar de
căderea nopţii, abia de se mai distingea la orizont,
plutind înaintea fregatei Essex care în tot acest timp
rămăsese imobilizată de căderea totală a vîntului, într-un
calm desăvîrşit.
Nava aceasta enigmatică — americană dimineaţa şi
englezească seara — cu pînzele umflate de vînt în
mijlocul unui calm plat, n-a mai fost zărită niciodată.
Fără îndoială că fusese o navă vrăjită! Sau cel puţin aşa
jurară marinarii.
Patrularea navei Essex în Pacific, în timpul războiului
din 1812 e probabil cea mai ciudată şi mai pasionantă
din întreaga istorie a marinei americane. Ea captură, mai
apoi, alte nave care colindau mările, vizită cele mai
îndepărtate ape şi insule, pluti vreme îndelungată în
fermecata vecinătate a Arhipelagului Vrăjit şi, în cele din
urmă, îşi dădu plină de curaj sufletul luptînd împotriva a
două fregate engleze, în portul Valparaiso. Am amintit-o
aici din aceeaşi pricină pentru care au fost pomeniţi şi
piraţii, fiindcă, la fel ca şi ei, navigînd îndelung printre
insule, vînînd broaşte ţestoase pe ţărmurile lor, şi în
general explorîndu-le, Essex este în mod deosebit legată
de insulele din Encantada.
Trebuie spus aici că nu există decît trei martori
oculari de bază care merită pomeniţi că au atins ţărmul
Insulelor Vrăjite: Cowley-piratul, în 1684, Colnet,
explorator al terenurilor de vînătoare de balene, în 1798,
Porter, căpitanul de poştă, în 1813. În afară de
menţiunile făcute de aceştia, nu există, în rest, decît
referiri fără importanţă, sterpe şi inutile, ale unor călători
în trecere sau ale unor compilatori. 2

2 Aceste insule au fost de fapt vizitate şi de Charles Darwin în 1835 în cursul călătoriei
sale întreprinse la bordul vasului Beagle, dar Originea Speciilor nu a apărut decît
abia în 1859. Melville a străbătut Pacificul de Sud între anii 1841-l844.
 Partea a şasea

INSULA BARRINGTON ŞI PIRAŢII

Să rîdem de slugarnica sfială,

să fim de-acuma slobozi pe pămînt, averea din
părinţi s-o dăm frăţeşte şi pe din două s-o-
mpărţim acum, aşa cum împărţim noi şi dobînda
celor ce-avar înghesuie averi.

Stăpîni ai lumii, slobozi rătăcim

de nimeni porunciţi, şi fără teamă.

Acum două secole, insula Barrington era sălaşul

faimosului flanc al piraţilor din Indiile de Vest, care,
după ce au fost alungaţi din apele Cubei, traversînd
istmul Darien, au făcut ravagii pe coasta dinspre Pacific
a coloniilor spaniole, şi, cu regularitatea şi
punctualitatea poştei moderne, au atras în cursă navele
trezoreriei regale care navigau între Manilla şi Acapulco.
După truda războiului pirateresc, aici, în acest loc
pustiu, veneau să-şi spună rugăciunile, să se bucure de
un moment de răgaz, să-şi socotească pesmeţii din
butoaie, dublonii din butoiaşe, şi să măsoare cu săbiile
lor de Toledo, mătăsurile din Asia pentru vele.
Iar în acele zile, nici că se afla loc mai potrivit pentru o
retragere sigură şi o ascunzătoare de negăsit. În mijlocul
unei mări tăcute şi imense, dar foarte puţin circulate,
înconjuraţi de insule a căror înfăţişare neprimitoare
putea îndepărta foarte lesne pe orice navigator aflat din
întîmplare pe-acolo, şi totuşi, la numai cîteva zile de mers
pe mare de ţările bogate pe care obişnuiau să le prade,
feriţi de orice primejdie, piraţii găsiseră aici liniştea pe
care le-o refuzase cu ferocitate orice port civilizat din
acele părţi ale lumii. După vicisitudinile vremii, după cîte
o trecătoare scărmăneală din partea răzbunătorilor lor
duşmani, sau după cîte o goană cu prada lor de aur,
aceşti bandiţi învederaţi se aciuau aici aşezîndu-se
comod, departe de orice pericol. Dar acest loc nu era
numai un port al liniştii şi al siguranţei, un sălaş al
tihnei, ci era şi deosebit de nimerit şi din alte privinţe.
Insula Barrington e sub multe aspecte foarte potrivită
pentru a abate o navă în carenă 3), a o repara, a
împrospăta proviziile ca şi pentru alte scopuri
marinăreşti. Nu numai că are ape bune, loc bun de
ancoraj, bine adăpostit de toate vînturile graţie înălţimilor
insulei Albemarle, dar e şi cea mai ferită insulă din
arhipelag. Aici abundă broaşte ţestoase uriaşe, bune de
mîncat, copaci de foc şi ierburi lungi, tocmai bune de
aşternut culcuş şi se mai află pe-aici poteci naturale
destul de practicabile precum şi multe privelişti demne
de văzut. Într-adevăr, deşi prin poziţia sa aparţine
Arhipelagului Vrăjit, insula Barrington e atît de deosebită
de cele din vecinătate încît cu greu ar putea fi socotită ca
înrudită cu ele.
„Am debarcat odată pe ţărmul ei vestic — povesteşte
un călător sentimental de demult — care se află situat în
faţa unor contraforturi negre, cele de pe Albemarle. Am
mers prin păduri de copaci nu prea înalţi care cu
siguranţă nu erau nici palmieri, nici portocali, nici
piersici, dar cu toate acestea, după o lungă călătorie pe
mare, păreau foarte frumoşi reuşind să creeze o
ambianţă foarte plăcută atunci cînd mergi pe sub
coroanele lor chiar dacă nu oferă fructe călătorului
obosit. Şi aici, pe întinderile liniştite ale poienilor, pe
pantele umbrite care domină cel mai liniştit peisaj, ce
credeţi că am văzut? Scaune — pur şi simplu scaune —
care trebuie să fi servit ori brahmanilor ori preşedinţilor
vreunei societăţi paşnice, frumoase şi vechi ruine a ceea
ce fusese odată un şir simetric de locuri de odihnă,
alcătuite din piatră şi brazde de iarbă.

3 A înclina nava succesiv pe cele două borduri, pentru a o repara.

 Toate aceste vestigii poartă atît urmele timpului cît şi
pe cele proprii lucrului ieşit dintre mîinile omului, şi au
fost fără îndoială făcute de piraţi. Unul, de pildă, a fost
un fotoliu lung, cu spătare şi braţe, aşa cum i-ar fi plăcut
desigur şi poetului Gray să aibă, în care să se tolănească
cu o carte de Crebillon în mînă. Deşi uneori adăstau pe
aici luni întregi şi foloseau insula drept depozit pentru
cheresteaua, pînzele şi butoaiele de rezervă, e cît se poate
de îndoielnic ca piraţii să fi ridicat vreo locuinţă pe ea. Ei
nu ajungeau niciodată aici decît dacă navele erau întregi
şi e mai verosimil că atunci dormeau la bord. Amintesc
aceasta fiindcă mi-e greu să ocolesc gîndul că e destul de
dificil să justificăm construirea acestor romantice locuri
de odihnă şi popas altfel decît ca o pură împăcare şi o
prietenească apropiere de natură. E foarte adevărat că
piraţii au comis cele mai mari fărădelegi, nu se poate
tăgădui nici că unii dintre ei nu erau decît nişte ucigaşi
înrăiţi. Dar ştim cu toţii că, ici şi colo, în mulţimea lor, a
fost şi un Dampier, un Wafer, un Cowley, precum şi alţii
asemenea lor, cărora nu li s-ar putea reproşa decît
ghinionul lor nenorocit, pe care persecuţia, duşmănia
sau nedreptatea ascunsă şi de nerăzbunat i-au
îndepărtat de lumea creştină şi de rînduiala ei, făcîndu-i
să caute singurătatea melancolică sau să se piardă în
nelegiuite aventuri pe mare. În orice caz, atîta vreme cît
aceste rămăşiţe ale locurilor de odihnă vor mai dăinui la
Barrington, există cele mai ciudate dovezi că nu toţi
piraţii au fost nişte monştri. În timpul preumblărilor
mele de-a lungul şi de-a latul insulei, am găsit curînd şi
alte indicii, lucruri care se potrivesc de minune cu acele
trăsături sălbatice, atît de cunoscute şi, fără îndoială,
destul de adevărate ale piraţilor, în general. Dacă aş fi
adunat de pe jos numai pînze vechi şi cercuri, m-aş fi
gîndit în mod firesc numai la dulgherul sau la fierarul
navei. Dar am descoperit hangere şi pumnale vechi,
ajunse numai rugină şi care, fără îndoială, s-au înfipt
înainte de vreme printre coastele spaniolilor. Nu puteau
fi deci decît arme de-ale ucigaşilor şi hoţilor.
Urme pe aceste insule pustii au lăsat şi destrăbălaţii.
Ici şi colo, amestecate printre scoici, zăceau cioburi de
căni, leite celor folosite acum pe coasta spaniolă pentru
vin şi lichior de Pisco. Cu un hîrb ruginit de pumnal într-
o mînă şi cu un ciob dintr-o cană de vin în cealaltă, m-
am tolănit pe ruinele sofalei verzi, de care am amintit mai
sus şi m-am cufundat în gînduri, adînc şi pentru mult
timp, asupra acelor piraţi din vechime. E posibil ca ei să
fi ucis şi să fi jefuit într-o zi, să fi chefuit în cealaltă, şi sa
fi venit să se odihnească, transformaţi în filozofi gînditori,
în poeţi rustici, creatori de universuri tihnite, într-o a
treia zi? Nimic nu e imposibil, la urma urmelor şi, oricît
de ciudat ar părea, eu rămîn totuşi credincios celei mai
mărinimoase idei, anume că printre piraţii aceştia cu
suflete de aventurieri, se aflau şi cîteva suflete nobile,
capabile de o adevărată seninătate şi virtute”.

Partea a şaptea

INSULA CHARLES ŞI REGELE CÎINILOR

...Cu ţipete barbare,

se-nghesuie o mie de ticăloşi în juru-i,
ieşiţi de prin cotloanele de stîncă,
nenorociţi rufoşi, parşivi şi cruzi,
ameninţînd cu arme ucigaşe.
Unii au ghioage, alţii suliţi poartă,

alţii cuţite mari şi ruginite.

„De-acum ne tolănim şi noi în voie,
doar cei umili de-a pururi slugărească
 dacă n-au atîta minte să-şi cîştige
fără necaz şi osteneală traiul”.

La sud-vest de Barrington se află insula Charles, a-

vîndu-şi şi ea povestea ei, pe care am cules-o de mult
tare de la un camarad de navă, şcolit în toată ştiinţa
vieţii pe mare.
În timpul răscoalei victorioase a provinciilor spaniole
împotriva bătrînei „patrii mamă“, de partea Perú-ului
lupta un anume aventurier creol din Cuba, care, prin
curajul şi norocul său, ajunse în cele din urmă să capete
un rang înalt în armata patrioţilor. Isprăvindu-se
războiul, noul stat Perú s-a trezit, ca şi o mulţime de
nobili viteji, liber şi independent dar cu prea puţine
parale prin lădiţele trezoreriei. Cu alte cuvinte, nu avea
cele de trebuinţă să plătească soldele trupelor. Dar
creolul, am uitat cum îl cheamă, s-a oferit să primească
în loc de arginţi pămînturi. I s-a spus atunci că putea să-
şi aleagă, după bunul lui plac, în Insulele Vrăjite care, pe
vremea aceea, la fel ca şi acum, de altfel, erau
proprietatea statului Perú. Soldatul se îmbarcă de îndată
într-acolo, exploră arhipelagul, se întoarse la Callao şi
spuse că va lua un act de proprietate asupra insulei
Charles. În plus, mai cerea ca acest act să stipuleze că
de atunci încolo, numita insulă Charles devine
proprietatea exclusivă a creolului, fiind totodată complet
independentă de Perú, la fel cum pentru totdeauna Perú
e independent faţă de Spania.
Iar, pentru a nu mai lungi vorba, acest aventurier
ajunse să fie stăpînul suprem al insulei, unul dintre
prinţii puterii pe pămînt 4.

4 Spaniolii americani au practicat timp îndelungat obiceiul de a dărui insule unor persoane
particulare cu merite deosebite. Pilotul Juan Fernandez, de pildă, a obţinut la timpul său, un
act de proprietate asupra insulei care-i poartă numele şi, cîţiva ani înainte de venirea lui
Salkirk, a locuit acolo. Se presupune totuşi că în cele din urmă a renunţat la drepturile sale,
întorcîndu-se pe continent şi ajungînd un bărbier limbut în Lima (n. a.)
 Creolul proaspăt înnobilat emise o proclamaţie invi-
tîndu-şi supuşii în regatul său încă nepopulat. La
această chemare răspunseră vreo opt suflete, bărbaţi şi
femei, pe care, la rîndu-i, îi înzestră cu cele necesare —
unelte de diferite feluri, laolaltă cu cîteva vite şi capre —
şi se îmbarcară cu toţii către Pămîntul Făgăduinţei,
ultimul care se urcă la bord, înainte de plecare, fiind
însuşi creolul, însoţit, în chip ciudat, de o foarte
disciplinată armată de dulăi mari care căutau cam urît.
În timpul călătoriei s-a observat că aceştia au refuzat să
se asocieze cu emigranţii, rămînînd, aristocratic, grupaţi
în jurul stăpînului lor, pe puntea superioară, şi aruncînd
priviri sfidătoare la gloata nevolnică de la prova, tot aşa
cum soldaţii unei garnizoane privesc de pe meterezele
unui oraş cucerit mulţimea lipsită de glorie a cetăţenilor
pe care ei au fost puşi să-i supravegheze.
Insula Charles nu numai că semăna întru totul cu
insula Barrington, fiind mult mai locuibilă decît celelalte
din arhipelag, dar, în plus, e de două ori mai mare decît
Barrington, avînd, să spunem, un perimetru de vreo
cincizeci sau şaizeci de mile.
Debarcînd în cele din urmă teferi, membrii coloniei,
sub oblăduirea stăpînului şi patronului lor, se apucară
aşadar să înalţe capitala.
Ei progresează serios în construirea zidurilor de zgură
şi a podelelor din lavă frumos presărate cu cenuşă, şi pe
cel mai puţin golaş dintre dealuri îşi duc vitele la păscut,
în vreme ce caprele — fiinţe aventuriere prin firea lor —
explorează cele mai îndepărtate singurătăţi din centrul
insulei, în căutarea ierburilor înălţimilor, mijloc destul de
precar de existenţă. În tot acest timp, abundenţa de peşte
şi un trib inepuizabil de broaşte ţestoase acoperă celelalte
nevoi vitale ale aventurierilor.
Tulburările care au loc cu prilejul colonizării tuturor
regiunilor necivilizate au fost, în cazul de faţă, sporite de
caracterul deosebit de nesupus al multora dintre
colonişti. Majestatea-sa a fost în cele din urmă nevoită să
proclame legea marţială şi, de fapt, îi hăitui şi-i împuşcă
chiar el, cu propria lui mînă, pe cîţiva dintre supuşii
rebeli care, cu cele mai îndoielnice intenţii, se aciuaseră
în mod clandestin printre stîncile de lavă din interiorul
insulei, de unde se strecurau noaptea după pradă,
mergînd în vîrful picioarelor goale în jurul împrejmuirii
palatului de zgură.
Se cuvine remarcat totuşi că, înaintea acestor serioase
incidente, au fost aleşi, dintre ei, pentru garda personală
pedestră a noului princepe, cei mai de credinţă oameni,
subordonaţi cavaleriei de gardă a cîinilor. Dar starea de
lucruri în politica acestei nefericite naţiuni poate fi
dedusă oarecum şi din faptul că toţi cei care nu făceau
parte din garda personală a alteţei sale erau pe faţă nişte
complotişti şi trădători periculoşi. În cele din urmă,
pedeapsa cu moartea a fost abolită în mod tacit datorită
gîndului cuminte că dacă în rîndurile unor astfel de
supuşi s-ar fi împărţit strict dreptatea asta vînătorească,
acestui rege Nimrod nu i-ar mai fi rămas curînd decît
prea puţin sau nici un fel de vînat de împuşcat. Cei ce
alcătuiau garda personală au fost demobilizaţi şi puşi la
munca cîmpului şi la cultivatul cartofilor, armata
regulată fiind reprezentată acum numai de regimentul
cîinilor.
Aşa după cum am văzut, aceştia se dovediră a fi de un
soi deosebit de feroce, deşi foarte supuşi stăpînului lor în
urma unui dresaj sever. Înarmat pînă în dinţi, creolul se
plimba prin statul său, înconjurat de ieniceri canini, ale
căror lătrături înfiorătoare au reuşit să fie la fel de
folositoare ca şi baionetele pentru a domoli valurile
revoltei.
Dar populaţia insulei, atît de jalnic redusă în urma
repetatelor acţiuni de împărţire a dreptăţii, şi, pe de altă
parte, nefiind sporită nici de o viaţă familială cumsecade,
începu să-l umple de nelinişte pe monarh. Într-un fel sau
altul, populaţia trebuia să crească.
 Din pricină că avea totuşi, cît de cît, apă, şi datorită şi
aspectului ei plăcut, insula Charles era, pe vremea aceea,
vizitată uneori de balenierele străine în trecere pe acolo.
Majestatea-sa impuse şi percepu taxe portuare care, în
mod firesc, se adăugau veniturilor sale. Avea acum, însă,
şi alte planuri. Cu meşteşug viclean, el ademenea din
cînd în cînd marinari, convingîndu-i să dezerteze de pe
navele lor şi să se înroleze sub stindardul său. Fiind
curînd daţi dispăruţi, căpitanii navelor cereau
permisiunea să-i caute. La care, majestatea-sa îi
ascundea mai întîi pe fugari cu grijă şi apoi aproba cu
mărinimie cercetările. Ca urmare, delincvenţii nu erau
niciodată de găsit, şi navele plecau, într-un tîrziu, fără ei.
Astfel, printr-o politică dibace şi cu două feţe, pe care
monarhul o promova cu seninătate, naţiunile străine au
fost mutilate în ceea ce priveşte numărul supuşilor lor, în
vreme ce tînăra naţiune spori considerabil. Apoi, aceşti
străini renegaţi au fost răsfăţaţi în mod deosebit. Vai însă
de planurile abile ale prinţilor ambiţioşi şi vai şi de
deşertăciunea gloriei...! Tot aşa cum pretorienii de
naţionalitate străină din statul roman, aduşi în mod
nechibzuit în federaţie, şi încă şi mai nechibzuit
transformaţi în favoriţi ai împăraţilor, în cele din urmă s-
au ridicat, au terfelit şi-au răsturnat tronul, cam tot
astfel aceşti marinari nelegiuiţi, împreună cu restul gărzii
şi al populaţiei, declanşară o mare răscoală şi-şi
înfruntară stăpînul de drept.
Pe plajă se încinse o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Trei
ore făcu ravagii şi victime printre combatanţi, cîinii
luptînd cu un curaj plin de hotărîre, iar marinarii fiind
totalmente indiferenţi la orice şi gîndindu-se numai la
victoria posibilă. Pe cîmpul de luptă rămaseră în cele din
urmă numai trei oameni şi treisprezece cîini morţi,
precum şi un mare număr de răniţi de ambele părţi, iar
regele se văzu obligat să-şi ia tălpăşiţa împreună cu
restul regimentului său canin. Inamicul îi urmări,
aruncînd cu pietre în cîini şi în stăpînul lor, forţîndu-i în
chipul acesta să se retragă în ţinutul sălbatic din
interiorul Insulei.
Abandonînd urmărirea, învingătorii se întoarseră la
satul-capitală, de pe ţărm, dînd cep butoiaşelor de alcool
şi proclamară republica. Morţii fură îngropaţi cu onoruri
militare în vreme ce cîinii au fost aruncaţi în chip ruşinos
în mare. În cele din urmă, obligat de privaţiuni şi de
greutăţile vieţii aspre din munţi, creolul fugar se întoarse
şi propuse tratative de pace. Rebelii refuzară însă cu
desăvîrşire, neacceptînd decît surghiunul său
necondiţionat. În consecinţă, următoarea navă care sosi,
îl luă cu sine pe fostul rege şi-l depuse în Perú.
Istoria regelui insulei Charles constituie încă o
ilustrare a dificultăţii inimaginabile de a coloniza insule
pustii cu emigranţi lipsiţi de scrupule.
Meditativ, şi retras pentru multă vreme la ţară, în
Perú, care-i oferi un azil sigur în nenorocirea care-l
ajunsese, monarhul exilat urmări pe orice nou sosit de
pe meleagurile din Encantada pentru a afla din gura a-
cestuia veşti despre eşecul republicii, şi aşteptînd în
consecinţă pocăinţa rebelilor şi rechemarea sa pe tron. În
mod sigur, el socotea republica doar ca pe un simplu
experiment nenorocit care avea să se dovedească, în
curînd, cu totul greşit. Lucrurile se petrecură însă altfel.
Insurgenţii se uniseră acum, alcătuind un fel de
republică, de un profil anume, ce nu semăna nici cu cea
de tip grec, nici cu cea de tip roman şi cu atît mai puţin
cu cea de tip american. Nu, nu era de fapt un stat
democratic, ci un stat unde domnea o permanentă
revoltă şi care îşi făcuse un titlu de glorie din a nu
respecta nici un fel de lege în afară de puterea nelegiuirii.
Oferind dezertorilor recompense bogate, rîndurile lor
crescură prin sosirea neisprăviţilor de pe fiecare corabie
care ajungea să zvîrle ancora pe ţărmurile lor.
Insula Charles a fost proclamată drept azil al tuturor
celor năpăstuiţi, din mulţimea marinarilor. Fiecare lup de
mare fugar era sărbătorit ca un martir al cauzei libertăţii
 şi era imediat uns cetăţean de onoare al acestei naţiuni
universale. În zadar încercau căpitanii fregatelor să mai
pună mîna pe ei. În numele lor, noii compatrioţi erau
gata să se lase împodobiţi cu oricît de multe şi de negre
vînătăi. Arme aveau puţine, dar cu pumnii lor nu era de
fel de glumit. În cele din urmă, se ajunse la situaţia că
nici o corabie familiarizată cu felul de existenţă al acestei
ţări nu mai îndrăznea să poposească aici, indiferent cît
de strîmtorată ar fi fost în privinţa proviziilor. Locul
deveni curînd un ţinut blestemat, un fel de codru al
mării, loc de pîndă şi refugiu pentru tot felul de
„desperados“ care, în numele libertăţii, făceau exact
numai ceea ce le plăcea. Numărul lor oscila mereu.
Marinarii care-şi părăseau navele pe alte insule, sau care
fugeau cu bărcile de pe nave prin apropierea insulei
Charles, se îndreptau către aceasta ca spre un loc sigur
de adăpost, în vreme ce, sătui de viaţa de pe insulă, din
cînd în cînd, cîte unii traversau marea pînă la insulele
vecine şi acolo, recomandîndu-se unor căpitani străini
drept marinari naufragiaţi, reuşeau să se îmbarce pe
nave care se îndreptau spre coasta spaniolă, alegîndu-se
la debarcare şi cu cîte o pungă de bani, adunaţi din mila
echipajului.
Într-o noapte caldă, în timpul primei mele vizite in
arhipelag, nava noastră plutea în acea tăcere toropită,
cînd cineva de pe dunetă strigă:
— Se vede o lumină!
Ne-am uitat şi am văzut într-adevăr o lumină arzînd
departe, pe vreun ţărm necunoscut, în traversul navei. Al
treilea secund nu era prea familiarizat cu aceste tărîmuri
ale mărilor. Ducîndu-se la căpitan, îi spuse:
— Domnule, să lansăm vreo barcă la apă? Trebuie să
fie nişte naufragiaţi.
Căpitanul rîse cam mînzeşte în vreme ce, arătînd cu
pumnul spre lumina aceea, slobozi o înjurătură şi spuse:
— Nu, nu, ticăloşii naibii, n-o să-mi ademeniţi la ţărm
nici una dintre bărcile mele, în noaptea asta minunată. Aţi
face mai bine, pungaşilor, să aprindeţi din milostenie,
acolo, departe, o lumină care să semnaleze bancurile
primejdioase. Cu asta n-o să momiţi pe nici un om cu
scaun la cap să se abată din drum să vadă ce se întîmplă,
ci o să-l faceţi numai să cîrmească încet, cu grijă, şi să se
aţină în larg. Asta-i Insula Charles, o ştiu eu. Întoarce
vergile în unghi maxim, domnule secund, şi lasă lumina
aceea la pupa.

Partea a opta

INSULA NORFOLK ŞI VĂDUVA CHOLO

La urmă au zărit tînjind pe ţărm,

departe, o femeie obidită,
înveşmîntată-n jale şi durere,
pe care suferinţa n-o iertase
şi-acum chema pe toţi în ajutor.
Cu ochii negri ca un miez de noapte,
şi gîtul alb de lebădă rănită,
obrajii palizi ca o dimineaţă,
zăcea nemîngîiată la pămînt:

Iubirea mea,
te-a înghiţit mormîntul,
te-am îngropat sub cactusul ghimpos...

Departe, în nord-estul insulei Charles, izolată de

celelalte, se află insula Norfolk şi, indiferent cît de
neînsemnată ar fi pentru cei mai mulţi călători, pentru
mine, din compasiune, insula aceasta a devenit un loc
sfinţit de cele mai neîndurătoare încercări la care a fost
supusă, vreodată, o fiinţă umană.
 Era prima mea vizită în Encantada. Am petrecut două
zile pe ţărm, vînînd broaşte ţestoase. Nu aveam timp să
prindem prea multe, aşa că în cea de-a treia după-
amiază am întins pînzele. Tocmai eram pe cale să ne
reluăm drumul, cu ancora abia desprinsă de pe fund
încă atîrnînd şi legănîndu-se invizibilă sub valuri. Buna
noastră navă îşi întoarse spatele treptat pentru a lăsa
insula în urmă, cînd marinarul care vira împreună cu
mine vinciul ancorei se opri deodată şi-mi atrase atenţia
asupra unui lucru care se mişca pe ţărm, dar nu de-a
lungul plajei, ci puţin mai înapoi, fluturînd de pe o
înălţime.
Ţinînd seama de urmarea acestei mici povestiri, să
relatăm aici cum s-a făcut că un lucru care trecuse
neobservat de toţi cei de la bord, din pricină că era atît
de mărunt, reţinu privirea camaradului alături de care
lucram. Restul echipajului, împreună cu mine, eram cu
toţii atenţi la executarea manevrelor de ridicare, în vreme
ce, neobişnuit de vesel, la fiecare răsucire a vinciului
aceluia greu, tovarăşul meu sărea mult în sus, apăsînd
cu toată puterea perpendicular în jos, şi îşi aţintise ochii
asupra ţărmului care se îndepărta încet. Numai în chipul
acesta, ridicîndu-se cu mult deasupra celorlalţi, reuşise
să zărească obiectul acela fluturînd, altfel de nevăzut, iar
însufleţirea ochilor săi se datora bunei dispoziţii care-i
domnea în suflet, iar asta, fiindcă adevărul trebuie să
iasă la iveală, nu se datora decît unui dram de rachiu
peruvian, primit pe ascuns în dimineaţa aceea de la
bucătarul nostru mulatru, ca răsplată pentru un serviciu
mărunt. Ei bine, desigur că rachiul aduce după sine o
groază de nenorociri. Văzînd însă că în acest caz el a
constituit, deşi în mod indirect, mijlocul de-a salva o
fiinţă umană de la cea mai îngrozitoare soartă, n-ar
trebui, oare, să recunoaştem că rachiul face uneori şi cîte
un bine?
 Privind peste mare, în direcţia arătată, am văzut şi eu
ceva alb, spînzurînd de pe o stîncă din interiorul insulei,
ca la vreo jumătate de milă depărtare de ţărm.
— E o pasăre, o pasăre cu aripile albe! Sau, poate,
nu... E o batistă!
— Da, o batistă — răspunse ca un ecou tovarăşul meu
şi, cu un strigăt, îl înştiinţa pe căpitan.
De data asta, tot aşa cum se scoate şi se ţinteşte cu
un tun mare, ocheanul cel lung, de cabină, fu trecut iute
printre parîmele ultimului catarg de la pupa, de pe
platforma înaltă a dunetei şi, cu ajutorul lui, se zări
limpede o siluetă omenească pe stînca insulei, fluturînd
spre noi ceva ce părea a fi o batistă.
Căpitanul nostru era un tip iute şi cumsecade. Lăsînd
deoparte ocheanul, fugi cît îl ţinură picioarele la prova,
poruncind să fie lăsată din nou ancora, iar cîţiva oameni
să se ducă la una din bărci şi să o lase la apă.
În numai jumătate de oră, barca aceea rapidă se şi
întoarse. Se dusese cu şase şi se întoarse cu şapte
oameni, iar cel de-al şaptelea era o femeie.
Nu din cruzime artistică, dar aş vrea s-o pot schiţa în
creion, fiindcă această femeie oferea cea mai tulburător
de tristă privelişte iar creionul, care lasă linii dulci şi
melancolice pe hîrtie, ar contura cel mai bine imaginea
îndoliată a văduvei cholo, înveşmîntată toată în damasc
negru.
Curînd aflarăm povestea ei care, deşi ne-a fost
istorisită în limba aceea ciudată ce o vorbea, n-a fost
prea greu de înţeles deoarece căpitanul, care călătorise
multă vreme pe coasta chiliană, era familiarizat cu
spaniola. O femeie cholo, adică o metisă indiană, din
Payta, localitate în Perú, şi al cărei nume era Hunilla,
împreună cu proaspătul ei soţ Felipe, de sînge pur
castilian, şi cu fratele ei Truxill, indian curat, făcură o
călătorie dinspre continent, pe o balenieră franceză
comandată de un bărbat simpatic, a cărui navă, avînd
destinaţia spre căile de navigaţie de dincolo de Insulele
Vrăjite, plănuia să treacă prin vecinătatea lor. Motivul
acestei mici expediţii a lor era acela de a face rost de
nişte grăsime de broască ţestoasă care, datorită
deosebitei purităţi, cît şi fineţii sale, este ţinută la mare
cinste atunci cînd i se cunosc virtuţile, şi e cunoscută pe
toată coasta aceasta a Pacificului.
Hunilla şi însoţitorii ei fuseseră debarcaţi, teferi şi
nevătămaţi, la locul ales, împreună cu un cufăr plin de
haine, multe ustensile de bucătărie, un aparat primitiv
de extras grăsimea, cîteva butoaie cu biscuiţi şi alte cî-
teva lucruri de folosinţă zilnică, fără a fi uitaţi doi cîini
preferaţi, animale credincioase pe care toţi indienii cholo
le îndrăgesc foarte mult. Francezul, conform înţelegerii
încheiate înainte de plecare, se angajă să treacă din nou,
la întoarcere, pentru a-i lua la bord, după o călătorie de
patru luni pe care urma să o întreprindă în mările din
vest, perioadă pe care cei trei îndrăzneţi o socotiseră
îndestulătoare pentru scopurile lor.
Pe plaja pustie a insulei, ei îi plătiră pentru călătoria
lor de pînă aici în arginţi, deoarece stăpînul nu acceptase
să-i aducă decît cu această condiţie, deşi era dispus să ia
toate măsurile pentru a asigura cuvenita împlinire a
promisiunii sale. Felipe se zbătu în zadar să amîne
această plată pînă la întoarcerea navei — dar degeaba. Ei
socoteau că îşi cîştigaseră totuşi, în alt chip, garanţia
bunei-credinţe a franţuzului. S-a căzut la învoială ca la
întoarcere cheltuielile călătoriei să fie plătite în broaşte
ţestoase, o sută de bucăţi, care să fie puse la dispoziţia
căpitanului, la sosire. Pe acestea, cei trei aveau de gînd
să le procure după ce-şi terminau treaba, înainte de
momentul aproximativ al revenirii căpitanului francez, şi,
fără îndoială că, avînd acest plan în minte, le socoteau
încă de pe acum ca ostatice pe cele o sută de ţestoase,
colindînd deocamdată neştiutoare, pe undeva, prin
interiorul insulei. Dar să reluăm firul povestirii.
Nava porni, cei trei debarcaţi răspunseră urărilor
vesele ale echipajului şi, încă înainte de lăsarea serii,
nava franceză se pierdu la orizont, pe întinsul mării, cele
trei catarge ale sale nemaizărindu-se decît ca trei linii
subţiri care, curînd, se topiră şi ele din faţa ochilor
Hunillei.
Străinul — aşa după cum s-a dovedit mai apoi — le
făcuse bucuros promisiuni, pe care le întărise cu
jurăminte, aşa cum se întăresc cu ancore legăturile
navei, dar nici ancorele, nici jurămintele nu rezistă
întotdeauna şi, pe pămîntul acesta nestatornic, nu
rămîne nimic decît amintirea unor făgăduieli neîmplinite
de fericire.
Poate vînturile potrivnice venite din zarea nesigură,
sau, poate, dispoziţia sa de franţuz, încă şi mai
schimbătoare, ori vreun naufragiu sau o moarte
neaşteptată în valurile vreunei mări singuratice —
oricare ar fi fost cauza — încît voiosul străin n-a mai fost
văzut niciodată.
Neştiind totuşi cît de groaznică era nenorocirea care îi
păştea, nici o bănuială nu tulbură înainte de vreme
minţile celor trei, ocupaţi pînă peste cap cu trudnica lor
activitate, care-i purtase pînă aici. Ba, mai mult, nici nu
trecuseră bine şapte săptămîni şi nenorocirea, furişîndu-
se iute ca un fur, noaptea, îi scăpă de toate neliniştile
pămîntului sau ale mării pe doi dintre ei.
N-aveau să mai caute, cu privirile înfrigurate de
teamă, sau şi mai înfrigurate de speranţă, dincolo de
linia acestei zări, căci sufletele lor tăcute se călătoriseră
spre viitorul cel mai îndepărtat. Lucrînd cu osîrdie sub
soarele arzător, Felipe şi Truxill căraseră la coliba
improvizată în pripă mai multe zeci de broaşte ţestoase şi
scoseseră grăsimea din ele, cînd, în culmea fericirii, din
pricina acestui succes şi pentru a-şi oferi o răsplată după
atîta muncă trudnică, îşi durară degrabă un catamaran,
sau o plută indiană, foarte mult întrebuinţată de-a
lungul coastei spaniole, şi o porniră încîntaţi la o partidă
de pescuit către un recif prelung, cu multe ţancuri
ascuţite, care mergea paralel cu ţărmul, la vreo jumătate
de milă în larg. Probabil însă că vreo maree nenorocită,
sau poate soarta cea vitregă, sau, la fel de bine, obişnuita
neglijenţă a bucuriei (deşi nimeni nu-i auzea, gesturile
lor păreau foarte elocvente în acele momente) îi făcu să
se lase mînaţi către larg unde au fost izbiţi de bariera
aceea de fier. Catamaranul prost făcut se răsturnă
prefăcîndu-se în ţăndări, iar cei doi îndrăzneţi se treziră
luaţi în piept de valurile acelea mari şi, loviţi de buştenii
sfărîmaţi şi de dinţii ascuţiţi şi hulpavi ai recifului,
pieriră sub ochii îngroziţi ai Hunillei.
Se înecară sub ochii Hunillei. Această adevărată
nenorocire se petrecu chiar sub ochii ei neputincioşi,
aidoma unei tragedii simulate pe o scenă, în timp ce ea
stătea într-un umbrar primitiv, încropit printre tufişurile
uscate care încununau o stîncă înaltă, puţin mai retrasă
faţă de ţărm. Tufişurile acelea erau în aşa chip aşezate
încît, pentru a privi la mare, ea trebuia să se zgîiască
printre crengi ca prin grilajul unui balcon înalt. Dar în
ziua de care vorbim, pentru a putea urmări mai bine
petrecerea celor doi oameni pe care-i iubea, Hunilla
dăduse crengile la o parte şi le fixase în această poziţie,
ele formînd acum o ramă ovală prin care marea albastră
şi nesfîrşită vălurea de parcă ar fi fost pictată.
Acolo, în acel tablou minunat, pictorul nevăzut şi crud
zugrăvi numai pentru ea pluta răsturnată şi făcută
bucăţi de valuri, trunchiurile de copaci mai înainte
orizontale şi line ridicîndu-se acum abrupt ca nişte
catarge aplecate, în timp ce patru braţe se zbăteau
deznădăjduite printre ele; apoi, totul se linişti,
cufundîndu-se în calmul apelor care cărau încet cu ele
epava plutei făcută ţăndări, în vreme ce de la început şi
pînă la sfîrşit nu se auzi un sunet.
O moarte tăcută, într-un tablou mut, o vedenie, nişte
contururi atît de trecătoare de parcă totul fusese un
miraj!
Toată scena aceasta se petrecu într-un mod atît de
neaşteptat, efectul ei pictural fu atît de blînd prin irealul
său, şi totul atît de departe de turnul ei bătut de vînturi,
ca şi de bunul ei simţ de femeie, încît Hunilla se uită, se
uită îndelung, fără să ridice măcar un deget şi fără să
scoată un geamăt. Nu era nimic de făcut. Rămase mută,
prostită, uitîndu-se ţintă la scena aceea la fel de mută.
La jumătate de milă depărtare de ţărm, cum ar fi putut
cele două mîini ale ei să le ajute pe cele patru sortite
morţii? Distanţa părea nesfîrşită, şi timpul — cît un
grăunte de nisip! După ce a văzut fulgerul căzînd, ce
nebun ar putea opri tunetul? Trupul lui Felipe fu aruncat
de valuri pe ţărm, dar cel al lui Truxill nu mai apăru
niciodată, ci numai pălăria lui de culoarea veselă a
paiului auriu, cu panglică — aceeaşi floare a soarelui cu
care îi făcuse semne voioase la plecare, cînd împinsese
pluta de pe mal — şi cu care, curtenitor, o mai saluta
acum pentru cea din urmă oară. Trupul lui Felipe fu
purtat de valuri pînă la mal, cu o mînă îndoită, ca şi cum
ar fi cuprins pe cineva de mijloc.
Cu gura pecetluită de tăcerea morţii, soţul ei
îndrăgostit îşi strîngea încă uşor iubita la piept,
credincios ei chiar şi în ceasul morţii. O, Doamne, cînd
un om îşi păstrează astfel credinţa, cum poţi oare tu să
fii lipsit de credinţă, tu, cel care l-ai făcut pe credincios?
Dar cei care nu şi-au jurat niciodată credinţă, nu o pot
încălca de fel.
Nu mai e nevoie să spunem cîtă, de nedescris,
suferinţă îi fu dat să îndure, acum, văduvei rămasă
singură. Povestindu-şi soarta, ea trecu repede peste toate
acestea, mulţumindu-se să amintească numai cele
întîmplate. Faceţi singuri, cum puteţi, comentariile
cuvenite asupra caracterului ei. Ascultîndu-i numai
cuvintele, cu greu v-aţi fi putut închipui că Hunilla, cea
care povestea, era ea însăşi eroina povestirii. Dar nu în
felul acesta ne-a tăiat ea pofta de lacrimi. Pe toţi ne
durea inima cînd vedeam că amărăciunea putea fi atît de
curajoasă. Pentru că nu ne-a dezvăluit decît suprafaţa
sufletului, iar hieroglifele ciudate gravate în el, adîncurile
lui, din mîndrie şi din sfială, ne-au rămas tăinuite. Cu o
singură excepţie. Întinzînd mîinile-i subţiri, cafenii,
înaintea căpitanului, ea spuse într-o spaniolă moale şi
potolită:
— Senor, l-am îngropat cu mîinile mele.
Apoi se poticni, se luptă cu sine însăşi de parcă un
şarpe i s-ar fi răsucit în măruntaie, se ghemui şi sări din
nou în picioare, repetînd cu o durere pătimaşă:
— L-am îngropat cu mîinile mele! Viaţa mea, sufletul
meu!
Nu încăpea îndoială, cu mîinile ei, cu mişcări aproape
automate, inconştiente, femeia aceasta a împlinit, cu
sufletul greu, ultimele îndatoriri faţă de Felipe, după care
a împlîntat o cruce rudimentară, din crăci uscate — din
cele verzi nu se aflau pe insulă — la căpătîiul acelui
mormînt singuratic, unde odihnea acum, în tăcere şi
linişte eternă, cel pe care îl doborîse neodihna mării.
Dar acum, şi aşa copleşită de durere, Hunilla era
bîntuită de ideea că încă un trup trebuia înmormîntat, că
încă o cruce trebuia să mai binecuvînteze un mormînt
încă nesăpat, era urmărită de o nelinişte şi o durere
tulbure din cauza fratelui ei mort, al cărui trup nu fusese
găsit. Cu mîinile pline de pămîntul unui mormînt,
Hunilla o porni încet înapoi spre ţărm, colindînd fără
vreo direcţie anume, cu ochii împăienjeniţi, aţintiţi
asupra valurilor fără odihnă. Dar ele nu-i aduceau decît
ecoul unui bocet, iar gîndul că tocmai ele, ucigaşele, îl
jeluiau — o înnebunea de tot.
Odată cu trecerea timpului, cînd aceste lucruri deve-
niră mai puţin tulburi în mintea ei, convingerea
puternică a credinţei sale de ţigancă, ce acorda o
importanţă cu totul deosebită mormintelor, o făcu, acum
cînd îşi revenise, să continue căutarea aceea plină de
evlavie pe care abia o începuse, în stare de
somnambulism. Zi de zi, săptămînă de săptămînă, ea
bătu ţărmul de lavă, cînd un dublu motiv îi ascuţi şi mai
mult privirea. Cu tot atîta zel se uita acum după un om
viu şi după unul mort, după fratele ei şi după căpitanul
francez, dispăruţi amîndoi, la fel, pentru a nu se mai
întoarce vreodată.
Sub apăsarea acestor emoţii, Hunilla pierdu şirul
vremii, căci prea puţine lucruri — în afara bunului ei
simţ — îi puteau sluji drept calendar. Aidoma
sărmanului Crusoe, pierdut şi el pe aceeaşi mare, nici
pentru ea nu răsuna nici un clopot divin, spre a-i indica
scurgerea timpului.
Zilele treceau implacabile şi nici un glas de cocoş nu-i
anunţa ivirea zorilor înăbuşitoare şi nici mugetul cirezilor
— venirea nopţilor acelora otrăvite. Nici unul dintre
sunetele omeneşti, sau umanizate de tovărăşia omului,
mereu dorite şi mereu repetate, nu tulbura hipnoza
aceea toridă, ci numai lătratul cîinilor, în afară de care
nu se mai auzea decît vuietul mării — o monotonie largă
şi atotcuprinzătoare — iar pentru tînăra văduvă cholo,
acesta era cel mai puţin îndrăgit glas pe care ar fi dorit
să-l audă.
Nu-i de mirare că gîndurile îi rătăceau către nava care
nu se mai întorcea, şi reveneau înfrînte, iar speranţele
zadarnice se înfruntau atît de puternic în sufletul ei încît,
în cele din urmă, îşi spunea: „Nu, n-a venit încă vremea.
Inima mea nebună bate repede”. În chipul acesta, vreme
de cîteva săptămîni se strădui să se liniştească. Dar
pentru cei supuşi încă atracţiei pă~ mîntului, liniştea şi
neliniştea sînt tot una.
Hunilla încercă acum să socotească exact în mintea ei,
pînă la ultimul ceas, cît de mult timp trecuse de la
plecarea corăbiei franţuzului, şi apoi, cu aceeaşi
exactitate, cam cît ar fi rămas de trecut. Treaba aceasta
se dovedi însă imposibil de înfăptuit. N-ar fi putut spune
nici în ce zi, nici în ce lună se afla. Timpul deveni un
labirint în care Hunilla se pierdu cu totul.
Şi acum ...
Dar împotriva intenţiilor mele mă simt obligat să fac
aici o paranteză. Nimeni nu poate şti dacă natura nu
impune celui care a fost implicat în anumite întîm- plări
să păstreze o anume taină. Cel puţin e îndoielnic dacă e
bine să baţi toba prea mult. Căci, dacă pînă şi unele cărţi
sînt socotite nocive, iar vînzarea lor e interzisă, atunci de
ce în cazul unor fapte reale, încă şi mai ucigătoare, să nu
te gîndeşti la oamenii pe care s-ar putea să-i schilodeşti?
Cei cărora cărţile le fac rău nu sînt feriţi de influenţa
faptelor reale. Aceste fapte, şi nu cărţile, trebuie
interzise. Dar prin tot ceea ce face, omul aruncă sămînţa
în vînt, vînt care bate încotro îi e voia, iar omul nu ştie de
e rău sau e bine, după cum adesea răul răsare din bine,
ca şi binele din rău.
Cînd Hunilla .. .
E o privelişte cumplită să vezi o fiară catifelată dis-
trîndu-se îndelung cu o şopîrlă aurie înainte de a o
devora. Dar e şi mai îngrozitor să vezi cum soarta asta,
neam de felină probabil şi ea, se joacă uneori cu un
suflet de om şi, printr-o vrajă neştiută, îl face să se apere
împotriva unui sentiment normal de desperare prin altul
care e curată nebunie. Mă joc inocent de-a pisica,
distrîndu-mă cu inima celui care citeşte, fiindcă dacă nu
simte, degeaba citeşte.
„Corabia vine încoace în ziua asta, astăzi — îşi spuse
în cele din urmă Hunilla. Asta înseamnă că mai am o
vreme de rezistat. Fără siguranţă înnebunesc. Pe cînd nu
ştiam, am nădăjduit, am nădăjduit mereu. Acum, că ştiu
sigur, n-am să mai fac nimic altceva, ci numai am să
aştept. Acum trăiesc şi n-am să mai cred în năluciri.
Sfîntă fecioară, ajută-mă! Vei aduce corabia înapoi. O,
atîtea săptămîni lungi şi trudnice, şi toate tîrîndu-se fără
de sfîrşit, ca să cîştig siguranţa zilei de mîine, ţie, din
toată inima ţi le dărui, deşi le smulg din mine pentru
asta“.
Aşa cum marinarii zvîrliţi de furtună pe vreun petic de
pămînt îşi încropesc cîte o barcă din resturile navei lor
naufragiate, pe care o lansează în chiar aceleaşi valuri,
tot astfel priviţi-o pe Hunilla, sufletul acesta singuratic,
naufragiat, cum din trădare îşi durează încrederea.
Omenire, ce lucru trainic! Te venerez nu în laurii
învingătorului, ci în cei ai învinsului.
Într-adevăr, Hunilla se agăţă de un băţ, unul veritabil,
nu o metaforă, o trestie asiatică adevărată, o bucată de
trestie găunoasă, adusă de ape din insule necunoscute şi
zvîrlită pe plajă, ale cărei capete, altădată ascuţite, erau
acum roase şi netede, ca date cu şmirghel, şi a cărei
culoare aurie se ştersese demult. Lung drum între mare
şi pămînt, în sus şi în jos numai piatră, şi spoiala fu
complet răzuită, iar băţul avea acum alt lustru, unul al
său propriu, lustrul propriului sfîrşit. Din loc în loc, linii
circulare îi brăzdau faţa, împărţită în şase porţiuni de
lungimi diferite. În prima erau însemnate zilele, şi fiecare
a zecea zi era marcată cu o crestătură mai lungă şi mai
adîncă; în cea de-a doua numărul ouălor păsărilor de
mare consumate, adunate de prin cuiburile stîncilor; în
cea de-a treia, cîţi peşti fuseseră prinşi pe plajă; în cea
de-a patra, cîte broaşte ţestoase mici găsise pe insulă; în
cea de-a cincea, cîte zile însorite; în cea de-a şasea, cîte
zile înnorate, iar dintre cele două porţiuni de la urmă,
ultima era mai mare. Nopţi lungi, umplute cu socoteli, o
matematică a suferinţei, ca să-şi amorţească sufletul
prea treaz şi să-l facă să adoarmă, şi totuşi pentru el
somnul nu mai exista!
Partea în care erau însemnate zilele era roasă,
crestăturile adînci ale zilelor pe jumătate şterse, ca
alfabetul orbilor. De zece mii de ori şi-a trecut văduva,
plină de alean, degetele de-a lungul bambusului-flaut,
care nu scotea vreun sunet cînd se cînta cu el — ca şi
cum numărul păsărilor zburătăcite în aer, ar fi putut
grăbi cumva mersul ţestoaselor care se tîrau prin păduri.
După cea de-a o sută optzecea zi nu se mai vedea nici
un semn, ultimul fiind cel mai slab, tot aşa cum primul
era şi cel mai adînc.
 — De atunci au trecut multe zile — spuse căpitanul
nostru — multe, mult mai multe. De ce nu le-ai
însemnat şi pe ele, Hunilla?
— Nu mă întrebaţi, senor.
— Şi în vremea asta nu a trecut pe lîngă insula nici o
corabie?
— Nu, senor, dar...
— Nu vrei să spui. Dar ce, Hunilla?
— Nu mă întrebaţi, senor.
— Ai zărit nave trecînd, le-ai făcut semne, dar ele au
trecut mai departe. Asta a fost, Hunilla?
— Senor, fie cum spuneţi.
Refugiindu-se în durerea ei, Hunilla nu voia, nu
îndrăznea să se încreadă în uşurinţa limbii. Apoi, atunci
cînd căpitanul nostru a întrebat-o dacă vreo balenieră...
Dar nu, n-am să amintesc toate lucrurile astea, ca să
aibă de unde cita nişte zeflemişti care să le socotească tot
atîtea dovezi ferme în sprijinul teoriilor lor. Aici, jumătate
va rămîne nepovestit. Cele două fapte întîmplate Hunillei
pe această insulă să rămînă numai între ea şi Dumnezeu.
În mijlocul naturii, ca şi în justiţie, a spune anumite
adevăruri poate însemna o calomnie.
Totuşi, cum s-a făcut că deşi nava noastră a stat trei
zile ancorată lîngă insulă, singura fiinţă umană care o
locuia nu ne-a descoperit decît numai cînd eram pe
punctul de a pleca pentru a nu ne mai întoarce niciodată,
într-un loc atît de singuratic şi de depărtat? Trebuie
explicat acest lucru înainte de a continua povestirea.
Locul unde căpitanul francez debarcase micul grup se
afla la cel mai depărtat capăt, de cealaltă parte a insulei.
Tot acolo, mai apoi, ei îşi ridicaseră şi coliba. Iar văduva,
în singurătatea ei, n-a părăsit niciodată locurile în care
cei dragi stătuseră împreună cu ea, şi în care cel mai
drag dintre cei doi dormea acum somnul său lung, de
veci, din care nici plînsul nu-l mai putea trezi, el dintre
soţi cel mai credincios.
 Între cele două extremităţi ale insulei se ridică înălţimi
abrupte. O navă ancorată într-o parte nu se zăreşte în
cealaltă. Şi nici insula nu e chiar atît de mică, încît o
ceată mare de oameni poate rătăci zile întregi prin
pustietăţile dintr-un capăt al ei, fără să fie văzuţi sau fără
ca strigătele lor să fie auzite de vreun străin care se aţine
departe, la celălalt capăt. Aşa că Hunilla, care asocia
posibila sosire a vreunei nave în partea insulei în care
locuia, putea să nu fi aflat niciodată de prezenţa navei
noastre dacă n-ar fi avut un presentiment tainic, aşa
cum spuneau marinarii noştri, un semn purtat pînă la ea
de aerul vrăjit al insulei. Răspunsul văduvei n-a
spulberat acest gînd.
— Atunci cum se face că ai traversat insula în
dimineaţa asta, Hunilla? — o mai întrebă căpitanul
nostru.
— A trecut ceva în zbor pe lîngă mine. Mi-a atins
obrajii, inima, senor.
— Ce spui, Hunilla?
— Am spus, senor, că a trecut ceva prin aer.
Avea o şansă foarte mică, pentru că atunci cînd,
traversînd insula, ajunse pe înălţimile din mijlocul ei,
trebuie să fi zărit pentru prima oară catargele noastre, să
fi băgat de seamă că se întindeau pînzele, să fi auzit chiar
corul nostru în vreme ce lucram la vinciuri. Nava aceea
străină era pe punctul de-a pleca, iar ea se afla încă
departe. Acum începe să coboare cu toată graba
versantul spre noi, dar curînd pierde nava din ochi,
înfundîndu-se în jungla de la poalele muntelui.
Se luptă croindu-şi drum printre crengile uscate care
încearcă, la fiecare pas, să-i aţină calea, pînă ajunge la
stînca aceea singuratică, încă la oarecare depărtare de
mare. Ca să se convingă, se caţără pe ea. Nava se vede cît
se poate de bine. Dar acum, epuizată de încordare,
Hunilla aproape leşină. Îi e frică să coboare de pe
înălţimea aceea ameţitoare, se gîndeşte să se oprească
unde se află, şi ca o ultimă încercare, îşi apucă basmaua
de pe cap, o desfăşoară şi face semne spre noi, pe
deasupra junglei.
În timp ce-şi depăna povestea, în jurul ei şi al
căpitanului marinarii formaseră un cerc mut iar cînd, în
cele din urmă, se dădu ordin să fie echipată cea mai
rapidă barcă şi să se vîslească spre cealaltă parte a
insulei ca să se aducă uleiul de ţestoase şi cufărul
Hunillei, rar s-a mai putut vedea atîta rîvnă plină de
supunere, şi voioasă şi tristă. Nu s-a făcut nici o zarvă.
Ancora fusese deja lăsată din nou la fund, iar nava se
legăna liniştită, prinsă de ea.
Însă Hunilla insistă să întovărăşească barca şi ea,
drept indispensabilă călăuză, pînă la coliba ei ascunsă.
După ce s-a întremat cu tot ce avea mai bun bucătarul,
ea porni cu noi. Nicicînd nevasta celui mai vestit amiral
n-a primit, pe nava soţului ei, un semn mai tăcut de
respect decît sărmana Hunilla din partea echipajului
acestei bărci.
Ocolind numeroase ieşituri şi faleze sticloase, în
numai două ceasuri am trecut dincolo de reciful fatal,
ne-am strecurat într-un golfuleţ tăinuit, ne-am uitat de-a
lungul unui perete de lavă cenuşiu, cu mai multe creste
ascuţite şi am zărit singura locuinţă de pe insulă.
Era ridicată pe o stîncă ameninţătoare, adăpostită din
două părţi de tufişuri încîlcite, şi ferită de priviri din faţă
de ieşindurile unei scări primitive care ducea de la mare
şi escalada prăpastia. Coliba era durată din trestie şi
acoperită cu ierburi lungi, putrezite. Părea o şură de paie
părăsită, ridicată de nişte cosaşi care nu mai erau în
viaţă. Acoperişul era aplecat numai într-o parte, ulucul
lui ajungînd pînă la două picioare de pă- mînt, iar aici
era meşterit un sistem simplu de adunat rouă sau apa
filtrată de două ori, şi cît se poate de curată, a ploii care,
din milă sau în bătaie de joc, cade uneori noaptea pe
aceste insule năpăstuite din Encantada.
Dedesubt, pe toată lungimea ulucului, era întinsă o
pînză pătată, îngălbenită de vreme, prinsă de doi pari
scurţi, înfipţi în stratul subţire de nisip. O bucată mică
de zgură, aruncată pe pînză, făcea să-i atîrne mijlocul,
forţînd umezeala să se adune într-o tigvă de bostan
aşezată dedesubt. Fiecare picătură de apă pe care o
băuseră indienii pe insula aceasta pustie fusese furnizată
de vasul acela. Hunilla ne-a spus că uneori, noaptea, nu
prea des, tigva se umplea pe jumătate. Avea vreo şase
litri.
— Dar — spunea ea — eram obişnuiţi cu setea. La
Sandy Payta, unde locuiam, n-a căzut niciodată vreo
picătură de apă din cer. Toată apa era cărată din nişte
văi, din interior, pe spinarea catîrilor.
Prin desiş erau legate vreo; douăzeci de ţestoase ce
mugeau şi care-i serveau Hunillei drept cămară, în vreme
ce în preajmă erau împrăştiate sute de platoşe mari,
negre şi late ca nişte sfărîmate monumente funerare din
ardezie neagră. Acestea erau carapacele de deasupra ale
scheletelor marilor ţestoase din care Felipe şi Truxill
extrăseseră uleiul acela preţios. Cîteva tigve mari şi două
butoaie măricele erau pline cu ulei. Într-o oală care zăcea
deoparte era nişte ulei ars şi uscat, care fusese lăsat să
se evaporeze.
— Aveau de gînd să-l strecoare a doua zi, spuse Hu-
nilla întorcîndu-se într-o parte.
Am uitat să amintesc cea mai ciudată privelişte din
toate, cea care ne-a întîmpinat după debarcare.
Uneori memoria nu mai păstrează ordinea în care s-au
întîmplat lucrurile.
Vreo zece căţei cu blana moale şi cîrlionţată, dintr-o
rasă frumoasă, caracteristică pentru Perú, stîrniră un
concert vesel de bun venit cînd ajunserăm pe ţărm, la
care Hunilla a răspuns cu emoţie. Unii dintre aceşti cîini,
progenitura celor doi aduşi din Payta, se născuseră pe
insulă de cînd Hunilla rămăsese văduvă. Datorită
stîncilor colţuroase, prăpăstiilor, desişurilor
întortocheate, crăpăturilor adînci şi potecilor încîlcite din
interior, Hunilla, învăţîndu-se minte după pierderea unui
cîine preferat, nu le-a mai dat voie acestor delicate fiinţe
s-o mai urmeze cînd se căţăra uneori după cuiburi de
păsări sau făcea alte drumuri. Aşa încît, datorită unei
îndelungate obişnuinţe, nu s-au oferit să o urmeze cînd a
traversat insula, dimineaţa, iar sufletul ei era atunci prea
plin de alte lucruri ca să mai bage de seamă că-i lăsase
în urmă tînjind. Totuşi, în acest timp, se ataşase de ei
atît de mult încît în afară de umezeala pe care o lingeau
devreme în zori, prîn găurile şi adînciturile stîncilor din
preajmă, ea împărţea cu ei şi apa de rouă din tigvă, fără
să-şi pună deoparte nici o picătură pentru îndelungatele
răstimpuri de secetă cumplită care, în unele perioade,
pîrjolesc aceste insule.
După ce la cererea noastră ne-a arătat cele cîteva
lucruri care ar fi vrut să fie duse pe navă — cufărul,
uleiul, fără să uite nici de ţestoasele vii pe care voia să le
dea cadou căpitanului, în semn de recunoştinţă — noi
ne-am apucat îndată de treabă ducîndu-le la barcă, în
josul scării lungi şi abrupte din stînca înaltă şi dezolantă.
În vreme ce tovarăşii mei erau ocupaţi cu asta, eu m-am
uitat în jur şi am văzut că Hunilla dispăruse.
Nu numai curiozitatea, ci parcă şi altceva mă împinse
să las deoparte ţestoasele şi să încep să mă uit atent în
jur. Mi-am amintit de soţul îngropat de mîinile Hunillei.
O potecă îngustă ducea spre desiş. Trecînd prin
numeroase labirinturi, am ieşit într-un mic luminiş
circular, bine ascuns.
În mijloc se ridica o movilă, făcută numai din nisipul
cel mai fin, fără pic de verdeaţă, asemeni grămezii aceleia
golaşe de pe fundul unei clepsidre din care s-a scurs tot
nisipul. Deasupra ei se vedea o cruce din crengi uscate,
de pe care scoarţa zbîrcită încă se mai cojea, cu braţul
transversal legat cu frînghie şi atîrnînd în jos a părăsire,
în aerul acela tăcut.
Hunilla era prosternată pe mormînt, cu capul plecat,
pierdută în părul lung, desfăcut ca la indieni, cu mîinile
întinse spre piciorul crucii, ţinînd în palme un mic
crucifix de alamă, un crucifix atît de ros încît îşi pierduse
forma, ca un vechi ciocan gravat de poartă cu care s-a
ciocănit zadarnic, îndelung. Ea nu m-a văzut, iar eu n-
am făcut nici un zgomot, ci m-am strecurat într-o parte
şi am părăsit locul.
Cu cîteva clipe înainte ca totul să fie gata de plecare a
apărut din nou printre noi. M-am uitat în ochii ei, dar n-
am văzut nici o lacrimă. Avea un aer ciudat de demn: era
demnitatea durerii, durerea unui suflet de spaniolă şi de
indiancă ce nu s-ar fi plîns în văzul lumii. Semeţia
încerca în zadar să se umilească, prosternîndu-se pe
stîncă, mîndria firii dominînd chinurile aceleiaşi firi.
Căţeii aceia mătăsoşi o înconjurară ca nişte paji pe
cînd cobora încet spre plajă. Ea îi luă pe doi dintre ei, cei
mai nerăbdători, în braţe:
— Mia Teeta! Mia Tomoteeta.
Şi în vreme ce-i mîngîia, întrebă cîţi dintre ei putea să
ia pe navă.
Echipajul bărcii era comandat de secund, care nu era
un om dur, dar care avusese parte de o astfel de viaţă
încît totdeauna, chiar şi în cele mai mărunte lucruri pe
care le făcuse, ţelul lui principal fusese numai utilitatea.
— Nu-i putem lua pe toţi, Hunilla. Avem provizii
puţine. Vînturile sînt nestatornice şi pînă la Tombez s-ar
putea să facem destul de multe zile. Ia-i pe aceia pe care-
i ai în braţe, Hunilla, dar numai atît.
Ea era în barcă, vîslaşii toţi îşi ocupaseră de asemenea
locurile, în afară de unul care aştepta gata să împingă
barca în larg ca apoi să sară şi el într-însa. Cu
înţelepciunea rasei lor, cîinii păreau să-şi dea seama că
erau pe punctul de a fi părăsiţi pe un ţărm pustiu.
Copastia bărcii era înaltă, iar prova îndreptată spre
insulă era ridicată, aşa încît, din pricina apei pe care
păreau s-o evite instinctiv, cîinii nu puteau sări în mica
ambarcaţiune. Dar labele lor zgîriau alarmate, puternic,
prova, ca şi cum ar fi fost uşa care-i împiedica să ajungă
la adăpost iarna, pe viscol. O larmă dureroasă, plină de
panică: nici nu urlau, nici nu scînceau, numai că nu
vorbeau.
— Împinge! Daţi-i drumul, strigă secundul.
Barca rîşcîi puternic fundul, se clătină, şi în clipa
următoare se îndepărtă repede de ţărm, se răsuci cu
spatele şi luă viteză. Cîinii se frăsuiau urlînd de-a lungul
marginei apei, cînd oprindu-se ca să se uite lung la barca
ce se îndepărta, cînd mişcîndu-se ca şi cum ar fi vrut să
sară şi s-o urmărească, însă neîndrăznind din motive
tainice să facă asta, o porneau din nou alergînd de-a
lungul ţărmului. Chiar dacă ar fi fost fiinţe omeneşti n-ar
fi dat mai viu glas sentimentelor de părăsire. Vîslele
băteau apa ca penele înrudite a două aripi. Nimeni nu
scotea o vorbă. M-am uitat înapoi către ţărm şi apoi la
Hunilla, dar faţa ei era împietrită într-o linişte aspră şi
mohorîtă. Cîinii covrigaţi în poala ei îi lingeau zadarnic
mîinile ţepene. N-a privit deloc înapoi, ci a rămas
nemişcată pînă cînd, ocolind un promontoriu, nu i-am
mai văzut şi nu i-am mai auzit. Ea arăta ca şi cum, după
ce încercase cele mai adînci şi mai ucigătoare chinuri, se
mulţumea de atunci încolo să-şi smulgă din inimă toate
emoţiile, una cîte una. Pentru Hunilla durerea părea atît
de necesară, încît durerea altor fiinţe — care prin
dragoste şi apropiere devenea şi a ei — trebuia suportată
fără lacrimi. Un suflet plin de jale şi o inimă împietrită!
Un suflet plin de o jale pămîntească, îngheţat de gerul pe
care cerul l-a lăsat să cadă!
Şi iată urmarea. După o lungă călătorie, prinşi cînd de
calmuri cînd de vînturi schimbătoare, am ajuns în micul
port Tombez din Perú ca să întregim echipajul. Payta nu
era prea departe. Căpitanul nostru vîndu uleiul de
ţestoasă unui negustor din Tombez şi, adăugind la aceşti
arginţi şi o contribuţie din partea întregului echipaj, îi
dădu tăcutei noastre pasagere, care n-a aflat niciodată ce
gest făcuseră marinarii.
Ultima dată cînd am văzut-o pe singuratica Hunilla, ea
trecea spre Payta călare pe un măgăruş cenuşiu, privind
drept înainte, la umerii măgarului, cum îi jucau din
articulaţii omoplaţii ca o cruce heraldică.

Partea a noua

INSULA HOOD ŞI PUSTNICUL OBERLUS

Intrară în bîrlogul mohorît

Unde aflară un nelegiuit
Zăcînd pe jos cu mintea-ntunecată,
Îngăimînd blesteme de ocară;
El arăta ursuz şi ne-nfrînat
Cu păr slinos, sălbatic răvăşit,

Ce-i ascundea şi faţa, şi-i ţinti

Doi ochi scobiţi şi ameninţători.
Obrajii scofîlciţi de istovire
Înfăţişau o lungă suferinţă.
N-avea veşminte, numai nişte zdrenţe
Şi peticele prinse doar cu spini
În ele învelindu-şi goliciunea.

La sud-est de insula Crossman se află insula Hood

sau Insula înnourată a lui McCain. În partea ei sudică se
află un golf mic, cu o plajă lungă, de lavă neagră,
fărîmiţată, numit Turnul Negru sau Locul de Debarcare
al lui Oberlus. Putea fi foarte bine poreclit şi al lui
Charon.
A primit numele acesta datorită unui alb bestial care a
petrecut mulţi ani aici, un european care a adus în
această regiune primitivă apucături mai diabolice decît
cele ce se întîlnesc la oricare dintre canibalii din
împrejurimi.
Acum jumătate de veac, Oberlus a fugit pe insula care
pe vremea aceea, ca şi acum, era pustie. Şi-a ridicat
singur un bîrlog de lavă şi zgură, cam la vreo milă de
Locul de Debarcare, numit astfel mai tîrziu în amintirea
lui, într-o vale sau viroagă ce, printre stînci, avea şi vreo
doi acri de pămînt potriviţi pentru o cultură primitivă,
singurul loc de pe insulă nu prea bătut de vînturi. Aici el
reuşi să cultive un fel de cartofi şi dovleci degeneraţi pe
care, din cînd în cînd, îi dădea în schimbul alcoolului
sau dolarilor unor vînători de balene ajunşi la ananghie,
aflaţi în trecere pe acolo.
După cîte se spune, arăta de parcă fusese victima
unei vrăjitoare afurisite; părea să fi băut din cupa Circei;
era animalic, acoperit cu prea puţine zdrenţe ca să-i
ascundă goliciunea, cu pielea pistruiată numai băşici din
pricina soarelui, cu nasul turtit, cu trăsături
schimonosite, greoaie, de brută, cu părul şi barba de un
roşu aprins, crescute din belşug şi neîngrijite. Pentru
străini era izbitor, părînd mai degrabă o fiinţă vulcanică,
zvîrlită pe lume de aceeaşi convulsie care aruncase la
vedere şi insula. Cînd dormea adunat covrig, tot numai
petice, în bîrlogul lui de lavă dintre munţi, arăta, se
spune, ca un morman de frunze uscate, smulse toamna
din copaci şi lăsate grămadă pentru o clipă, în vreun
cotlon ascuns, de vîntul cumplit al nopţii, care, apoi, le
mătura din nou, ca să-şi repete în altă parte capriciile.
Se mai povesteşte că acelaşi Oberlus a oferit cea mai
ciudată privelişte, într-o dimineaţă înnorată, zăpuşitoare,
cînd ascuns sub pălăria lui veche, neagră, de pînză
impermeabilă, îşi săpa cartofii printre bucăţile de lavă.
Atît de boţită şi de cocîrjată era toată fiinţa lui ciudată,
încît pînă şi coada sapei părea să se fi chircit şi strîmbat
în mîinile sale, ajungînd un băţ nenorocit, încovoiat,
semănînd mai degrabă cu arma unui sălbatic decît cu o
coadă de sapă a epocii civilizate. Avea obiceiul ca la
prima întîlnire cu un străin să-i arate întîi spatele — asta
probabil fiind partea lui cea mai plăcută, întrucît
dezvăluia mai puţin. Dacă întîlnirea avea loc în grădina
lui, aşa cum se întîmpla deseori — străinii proaspăt
debarcaţi, venind direct de la ţărm prin trecătoare să-l
caute pe ciudatul zarzavagiu, despre care auziseră că
făcea afaceri pe aici — atunci Oberlus continua să sape o
vreme, indiferent la toate saluturile vesele sau amabile,
iar cînd străinul adesea curios, încerca să-l înconjoare ca
să vină în faţa lui, pustnicul, cu sapa în mînă, se ferea de
el cu acelaşi sîrg, se apleca mai mult asupra sapei,
începînd să dea ocol grămezii sale de cartofi. Ajunge cît
am vorbit despre săpat. Atunci cînd se apuca de
semănat, întreaga lui înfăţişare şi gesturile lui erau atît
de duşmănoase, şi totodată inutil de sinistre şi tainice,
încît părea mai degrabă să arunce otravă în fîntîni decît
cartofi în pămînt. Dar printre ciudăţeniile lui, mai mult
sau mai puţin inofensive, era şi ideea care-l stăpînise din
totdeauna şi anume aceea că musafirii lui veneau tot atît
de mult împinşi de dorinţa de a-l vedea pe atotputernicul
pustnic Oberlus, în singurătatea sa majestuoasă, ca şi de
nevoia de a obţine cartofi sau pentru a vedea pe cine
puteau găsi pe o insulă pustie. Pare de necrezut ca o
astfel de fiinţă să fie stăpînită de atîta îngîmfare. Un
mizantrop poate fi plin de sine, dar Oberlus avea şi el
ideile lui şi din pricina lor îşi dădea adesea aere ridicole
în faţa căpitanilor. Dar, la urma urmelor, e un lucru
asemănător cu binecunoscuta ciudăţenie a unor
comandanţi, care ajung să se mîndrească chiar cu faptul
că sînt respingători şi renumiţi ca atare. Alteori îl apuca
o altă toană nemaipomenită, şi-i evita multă vreme pe
străinii care se apropiau, învîrtindu-se în jurul colibei lui
de lavă, iar alteori furişîndu-se ca un urs prin desişul
uscat, în sus, spre munţi, refuzînd să vadă faţă de om.
În afară de întîmplătorii săi musafiri veniţi de pe nave,
singurii tovarăşi ai lui Oberlus erau vreme îndelungată
tîrîtoarele ţestoase; uneori părea să se coboare la nivelul
lor şi, pentru un timp, nu mai avea nici o calitate în plus
faţă de ele, în afară de amorţeala dată de beţie.
Şi aşa destul de decăzut, lucru de altfel evident, totuşi
în el mai coceau încă şi alte apucături, care aşteptau
numai prilejul de a se dezvălui. Într-adevăr, singurul
ascendent al lui Oberlus asupra broaştelor ţestoase era
marea lui capacitate de a se înjosi, şi în plus avea şi o
înclinaţie oarecum raţională pentru aşa ceva. Ceea ce
urmează a fi dezvăluit ne arată probabil că ambiţia
egoistă, sau dorinţa de a comanda numai de dragul de a
conduce, departe de a fi o infirmitate proprie minţilor
nobile, e nutrită şi de fiinţe care n-au minte deloc. Nici o
fiinţă nu e atît de tiranică şi egoistă ca unele brute.
— Insula aceasta e a mea, o am de la Sycorax, mama
mea, îşi spunea Oberlus, uitîndu-se duşmănos în jur, la
pustietatea lui sălbatică.
Prin schimb sau prin furt, pentru că pe atunci navele
încă mai veneau la locul său de debarcare, el făcu rost de
o muschetă veche şi de cîteva încărcături de pulbere şi
gloanţe. Gîndul că avea arme îl făcea îndrăzneţ ca un
tigru care simte pentru prima oară că-i ies ghearele,
îndelungata obişnuinţă de a stăpîni singur asupra
tuturor locurilor din jur, singurătatea sa aproape
netulburată, faptul că nu întîlnea niciodată un om altfel
decît în calitate de mizantrop independent sau de
negustor priceput — şi chiar şi aceste întîlniri nu erau
decît rare — toate acestea probabil să fi hrănit în el ideea
propriei sale importanţe, laolaltă cu un fel de dispreţ pur
animalic pentru tot restul universului.
Nici urmă de scuză şi iertare nu poate fi găsită pentru
acest rege Oberlus şi pentru ceea ce va urma îndată. A
făcut totul numai din plăcerea de a fi tiran şi crud, din
pricina unei trăsături pe care a moştenit-o de la mama
sa Sycorax. Înarmat cu puşcoaica aceea uluitoare, adînc
convins că e domnul acestei insule îngrozitoare, aştepta
cu sufletul la gură o ocazie ca să-şi dovedească puterea
asupra primului reprezentant al omenirii care i-ar fi
căzut în mîini.
Şi n-a avut mult de aşteptat. Într-una din zile, el
urmări o barcă venită la ţărm, lîngă care rămăsese un
singur om, un negru. Ceva mai în larg era o navă, şi
Oberlus îşi dădu seama imediat cum stăteau lucrurile.
Nava ancorase aici ca să facă rost de lemne, iar echipajul
bărcii se dusese în desiş după ele. Dintr-un loc potrivit,
el urmări barca şi deodată apărură cîţiva oameni din
grup, încărcaţi cu scurtături. După ce le aruncară pe
plajă se duseră din nou în desiş, în vreme ce negrul se
apucă să încarce barca.
Oberlus se apropie acum în grabă şi-l acostează pe
negru, care, uluit să vadă o fiinţă sălăşluind în astfel de
pustietăţi, şi mai ales una atît de îngrozitoare, se lasă
cuprins de panică, panică deloc îndulcită de suavitatea
de urs a lui Oberlus, care-i ceru permisiunea să-l ajute
la treabă. Negrul se ridică în picioare, cu cîteva
scurtături pe umăr şi pe cale de a mai încărca şi altele,
iar Oberlus, scoţînd o frînghie ascunsă în sîn, se apucă
bucuros să ridice şi celelalte scurtături ca să le ducă la
locul lor. Făcînd asta, el ţine morţiş să rămînă în urma
negrului, care, bănuitor pe bună dreptate, caută
zadarnic să nu se afle înaintea lui Oberlus, iar Oberlus
face acelaşi lucru pînă cînd, în cele din urmă, sătul de
stratagema aceasta inutilă sau temîndu-se să nu fie
surprins de ceilalţi din grup, Oberlus face cîţiva paşi în
fugă pînă la un tufiş şi scoţîndu-şi de acolo puşcoiul îi
cere pe un ton sălbatic negrului să lase treaba şi să-l
urmeze. Acesta refuză. După care, ţintindu-l cu arma,
Oberlus trage în el. Din fericire, puşcoiul nu ia foc, dar
negrul, speriat de moarte, la a doua somaţie dă drumul
lemnelor, se supune, lăsîndu-se la mila lui şi îl urmează.
Pe o potecă îngustă, cunoscută bine numai de el,
Oberlus se îndepărtează în grabă să nu fie văzut dinspre
mare.
În timp ce urcau spre munţi, el îi aduce triumfător la
cunoştinţă negrului că de acum înainte va trebui să
trudească pentru el, să fie sclavul lui, iar tratamentul la
care va fi supus depinde în întregime numai de purtarea
lui în viitor. Dar Oberlus, înşelat de laşitatea instinctivă
de la început a negrului, într-un moment de ghinion
slăbeşte vigilenţa. Trecînd pe o cărăruie îngustă şi
văzîndu-şi stăpînul neatent, negrul, un zdrahon
puternic, îl apucă dintr-o dată în braţe, îl trînteşte jos, îi
smulge muscheta din mînă, îi leagă mîinile chiar cu
frînghia monstrului, îl aruncă pe umăr şi se întoarce cu
el în spinare la barcă. În momentul în care se întorc şi
ceilalţi, Oberlus este dus la bordul navei.
Se dovedi că vasul era o navă engleză care se ocupa de
contrabandă — un vas nu prea obişnuit cu milostenia.
Oberlus e biciuit zdravăn, apoi pus în cătuşe, dus pe
ţărm şi obligat să-şi arate locuinţa şi să-şi scoată la
iveală averea. Sînt strînşi la un loc cartofii, dovlecii şi
broaştele ţestoase, laolaltă cu o grămadă de dolari pe
care-i adunase în urma operaţiilor sale negustoreşti. Dar
în vreme ce contrabandiştii foarte răzbunători erau
ocupaţi cu distrugerea colibei şi a grădinii sale, Oberlus
reuşeşte să scape, să fugă în munţi şi să se ascundă
acolo în cotloane de nepătruns, numai de el ştiute, pînă
la plecarea navei, cînd îndrăzneşte să se întoarcă înapoi,
şi cu ajutorul unei pile vechi, pe care o înfige într-un
copac, izbuteşte să scape de cătuşe.
Umblînd plin de gînduri negre printre dărîmăturile
colibei sale, printre stîncile de lavă şi vulcanii stinşi de pe
insula aceea proscrisă, mizantropul acoperit de ocară se
gîndeşte la o răzbunare cumplită contra omenirii, dar nu
lasă să se vadă nimic din ceea ce pune la cale. Din cînd
în cînd, navele se mai opreau la locul de debarcare, şi
încet, încet, Oberlus reuşeşte să le aprovizioneze cu
unele zarzavaturi.
Învăţat minte de nereuşita sa de a răpi oameni străini,
de data asta ticluieşte un alt plan. Cînd nişte marinari
vin pe ţărm el se îndreaptă spre ei ca un om bine dispus,
îi invită în colibă şi cu toată bunăvoinţa pe care i-o putea
îngădui înfăţişarea lui cumplită de roşcovan, îi invită să
bea din ţuica sa şi să se veselească. Iar musafirii n-aveau
nevoie de multe rugăminţi, şi astfel, îndată ce ajung în
nesimţire sînt legaţi de mîini şi de picioare, aruncaţi
printre stîncile de lavă şi ascunşi acolo pînă la plecarea
navei, cînd, trezindu-se la cheremul lui Oberlus, alarmaţi
de comportarea sa schimbată, de trăsăturile sale
sălbatice şi mai presus de toate, de uluitorul lui puşcoi, i
se supun de bunăvoie, devenind sclavii săi umili, iar
Oberlus se dovedeşte cel mai incredibil tiran, în aşa
măsură încît doi sau trei pier în cursul iniţierii. Pe ceilalţi
vreo patru îi pune să desţelenească pămîntul acela
pîrjolit, să aducă în spinare pămînt fertil, săpat de prin
viroagele umede din munţi, îi ţine la cel mai sever regim
şi la cel mai mic gest de nesupunere îşi scoate arma,
transformîndu-i în toate privinţele în reptile care se tîrau
la picioarele lui — şerpi de rînd supuşi faţă de Măria sa
Anaconda.
În cele din urmă, Oberlus izbuti să adune în arsenalul
său patru hangere ruginite şi cîteva încărcături de
pulbere şi proiectile pentru puşcoiul său. Lăsînd în bună
parte munca în seama sclavilor săi, el începu să se
considere cu adevărat om, dovedindu-se un diavol foarte
priceput să-i facă, prin linguşiri sau constrîngere, pe
ceilalţi să se supună planurilor sale de mai tîrziu, care la
început li se păruseră îngrozitoare. Fiind şi aşa pregătiţi
pentru aproape orice fel de păcate, prin viaţa lor
nelegiuită de dinainte, viaţă de hoinari cow-boys ai mării,
care a ucis complet în ei omul moral, în aşa măsură încît
erau gata acum să se lase modelaţi în orice tipare de
josnicie care li se ofereau mai întîi, putregaiuri rupte de
omenire din pricina mizeriei fără speranţe de pe această
insulă, obişnuiţi să se umilească în toate chipurile în faţa
stăpînului lor, el însuşi cel mai înrăit dintre sclavi, aceşti
nenorociţi ajunseră în mîinile sale pe deplin corupţi. Îi
folosea ca pe fiinţele unei rase inferioare. Pe scurt, el
dresează cele patru animale, le transformă în criminali,
făcînd, cum se cuvine, din nişte laşi nişte bandiţi.
Spadă sau pumnal, armele umane sînt numai nişte
gheare şi colţi artificiali, legaţi ca pintenii falşi la cocoşii
de luptă. Aşa că, repetăm, Oberlus, ţarul insulei, îşi
dresează cei patru supuşi. Ahtiat de glorie, le pune în
mînă patru hangere ruginite şi ca oricare alt autocrat, el
dispune acum de o nobilă armată.
S-ar putea crede că după asta avea să se iste un
război al slugilor. Arme în mîinile sclavilor călcaţi în
picioare? Ce nesăbuinţă din partea împăratului, a lui
Oberlus! Nu! Ei nu aveau decît hangere, nişte coase
umărîte şi destul de vechi, pe cînd el stăpînea o
muschetă care, împrăştiind orbeşte tot felul de bucăţi de
piatră, zgură şi cenuşă, i-ar fi făcut praf pe toţi cei patru
răzvrătiţi, ca pe patru piţigoi, dintr-un singur foc. Pe
lîngă asta, la început el nici nu dormea în colibă ca de
obicei. O vreme, cînd se lăsa amurgul acela mohorît,
putea fi văzut totdeauna luînd-o spre munţii prăpăstioşi,
să se ascundă acolo pînă în zori în cîte o grotă
sulfuroasă, de negăsit pentru banda lui, dar în cele din
urmă, văzînd că asta era prea obositor, ascundea
hangerele şi, aruncîndu-i în magazie, închidea uşa şi se
întindea în faţa ei, sub un paravan primitiv pe care-l
adăugă mai tîrziu, unde dormea toată noaptea cu
puşcoiul în mînă.
Se povesteşte că, nemulţumit să tot umble ţanţoş ziua
întreagă prin pustietatea aceea de zgură, în fruntea
minunatei lui armate, Oberlus puse la cale acum cea mai
parşivă drăcie, ţinta sa fiind probabil aceea de a lua prin
surprindere vreo navă aflată în trecere prin preajma
domeniilor sale, de a masacra echipajul şi a fugi cu ea în
neştiute părţi ale lumii. În vreme ce cocea în minte aceste
planuri, două nave acostară împreună lîngă insulă, în
partea opusă locului unde se afla el, cînd planurile sale
suferiră brusc o schimbare.
Navele aveau nevoie de zarzavaturi, pe care Oberlus le
promise din abundenţă, cu condiţia să trimită bărcile să
facă un ocol pînă la locul lui de debarcare, aşa încît
echipajul să poată lua zarzavaturile din grădină,
aducîndu-le la cunoştinţă celor doi căpitani în acelaşi
timp că netrebnicii aceia ai săi, şi sclavi şi soldaţi,
ajunseseră în ultima vreme atît de puturoşi încît nu-i
putea pune la treabă cu mijloace obişnuite de convingere
şi nici nu-l lăsa inima să fie aspru cu ei.
Au căzut la învoială şi bărcile au fost trimise şi trase la
ţărm. Echipajul s-a dus la coliba de lavă, dar spre
surprinderea lor acolo nu era nimeni. După ce au
aşteptat pînă şi-au pierdut răbdarea, s-au întors la ţărm,
cînd, ce să vezi, cineva — şi nu un bun samaritean —
părea să fi trecut foarte de curînd pe acolo. Trei bărci
erau făcute bucăţi, iar cea de a patra dispăruse.
Chinuindu-se din greu să treacă peste munţii de lavă,
cîţiva dintre străini reuşiră să ajungă din nou în acea
parte a insulei unde erau ancorate navele, după care alte
bărci au fost trimise în ajutorul restului echipajului în
restrişte.
Uimiţi de trădarea lui Oberlus, cei doi căpitani, fiin-
du-le teamă şi de alte lucruri groaznice, încă şi mai
misterioase — punînd pe jumătate ciudăţenia acestor
întîmplări pe seama vrăjilor care stăpîneau aceste insule
— au găsit că singura soluţie să scape teferi era să
pornească pe dată, lăsîndu-i lui Oberlus şi armatei sale
barca furată.
Înaintea plecării au pus o scrisoare într-un butoiaş,
destăinuind Oceanului Pacific această întîmplare şi au
ancorat butoiaşul în golf. După o vreme butoiaşul a fost
deschis de un alt căpitan care a ancorat din întîmplare
prin aceste locuri, dar numai după ce trimisese deja o
barcă spre locul de debarcare al lui Oberlus. Cum e lesne
de închipuit, nu i-a fost uşor pînă la întoarcerea bărcii,
cînd i-a fost înmînată o altă scrisoare, în care se afla
versiunea lui Oberlus asupra întîmplării. Acest preţios
document, pe jumătate mucegăit, fusese găsit prins de
peretele de zgură al cabanei sale părăsite, mirosind a
pucioasă.
În aceasta se spunea — fapt care arată că Oberlus a
fost şi un scriitor desăvîrşit, nu numai un necioplit, şi
încă şi mai mult, că era în stare să dovedească cea mai
înduioşătoare elocvenţă — după cum urmează:
„Domnule, sînt cel mai nenorocit şi nedreptăţit om de pe
pămînt. Sînt un patriot exilat din ţara mea de mîna cruda
a tiraniei. Surghiunit în aceste Insule Vrăjite, m-am rugat
mereu stăruitor de căpitanii navelor să-mi vîndă o barcă,
dar am fost totdeauna refuzat, deşi am oferit cele mai
frumoase preţuri, în dolari mexicani. În cele din urma, am
avut ocazia sa fac rost de una şi n-am lăsat să-mi scape
această ocazie. M-am străduit îndelung, printr-o muncă
trudnică şi cu multă suferinţă, de unul singur, să încropesc
cîte ceva ca să-mi fac un trai tihnit pentru o bătrîneţe
cinstită, deşi nefericită, dar în diverse perioade am fost
jefuit şi bătut de oameni care se numesc a fi creştini.
Astăzi plec cu barca din Arhipelagul Vrăjit, la mila soartei,
spre Insula Feejee.
Oberlus cel Orfan.

P. S. Dincolo de munţii de zgură, într-o colibă, aproape

de sobă, veţi găsi o găină bătrînă. Nu o omorîţi, fiţi cu
băgare de seamă, că am lăsat-o pe ouă, şi dacă va avea
pui, vi-i las moştenire vouă. Dar nu socotiţi puii înainte de
a ieşi din ou.
Găina se dovedi a fi un cocoş lihnit de foame, care nici
nu se mai putea ţine pe picioare.
Oberlus declarase că se îndrepta spre insulele Feejee,
dar asta era numai pentru a-i pune pe urmăritori pe o
pistă falsă, fiindcă, după multă vreme, ajunse singur în
barca sa la Guayaquil. Cum tîlharii săi n-au mai fost
niciodată zăriţi pe Insula Hood, se presupune că ei au
pierit din lipsă de apă în timpul călătoriei spre
Guayaquil, ori, ceea ce e la fel de probabil, au fost zvîrliţi
peste bord de Oberlus cînd a văzut că apa este
neîndestulătoare.
 De la Guayaquil, Oberlus se îndreptă spre Payta, iar
acolo, cu stăruinţa caracteristică celor mai urîcioase
jivine, se strecură în inima unei indience ochioase,
izbutind s-o convingă să-l însoţească înapoi în Insulele
Vrăjite, pe care fără îndoială, le zugrăvise ca pe un
paradis al florilor, nu ca pe un iad de lavă.
Dar, din nefericire pentru colonizarea Insulei Hood cu
o aleasă varietate de fiinţe, figura extraordinară şi
drăcească a lui Oberlus făcu să fie privit în Payta ca un
tip deosebit de dubios. Aşa încît, fiind găsit într-o noapte
ascuns cu nişte chibrituri în buzunar, sub corpul unei
mici ambarcaţiuni gata de lansare, fu luat şi aruncat în
puşcărie.
În cele mai multe oraşe din America de sud, puşcăriile
sînt de obicei cît se poate de nesănătoase. Fiind făcute
din calupuri de chirpici, avînd o singură încăpere, fără
geamuri, numai cu o uşă cu gratii de lemn, au atît pe
dinăuntru cît şi pe dinafară cea mai întunecată
înfăţişare. Deoarece sînt edificii publice, evident că sînt
ridicate în piaţa încinsă şi plină de praf a oraşului,
oferind printre gratii priveliştea ticăloşilor şi desperaţilor
puşcăriaşi tîrîndu-se prin tot felul de mizerii tragice. Şi
multă vreme a fost văzut aici Oberlus, figură centrală a
unei bande pestriţe de asasini, creatură pe care e
creştineşte s-o deteşti întrucît e filantropic să urăşti un
mizantrop.

Partea a zecea

FUGARI, NAUFRAGIAŢI, SINGURATICI, MORMINTE ETC.

Şi doar chircite şi bătrîne ramuri,

ce fruct şi frunze n-au mai cunoscut,
 au mai rdmas pe trunchiuri noduroase
de care-au spînzurat mulţi amărîţi.

Pînă astăzi, la capătul văii de lavă au mai rămas unele

urme ale colibei lui Oberlus. Călătorul care rătăceşte prin
alte insule ale Arhipelagului Vrăjit nu se poate să nu dea
şi peste alte lăcaşuri singuratice, demult părăsite în
favoarea ţestoaselor şi a şopîrlelor. Probabil puţine locuri
pe lume au oferit adăpost atîtor singuratici în vremurile
din urmă. Şi motivul e acela că aceste insule sînt aşezate
pe mări depărtate, iar navele care le vizitează întîmplător
sînt mai ales baleniere sau nave pornite în lungi şi
obositoare călătorii, scutite atît de supravegherea cît şi
de amintirea rînduielilor umane.
Firea unor comandanţi şi a unor marinari e de aşa
natură încît, în aceste dificile împrejurări, e imposibil să
nu se işte între ei scene neplăcute şi chiar duşmănoase.
Pe marinar îl apucă o ură cumplită împotriva navei
tiranice şi o părăseşte cu bucurie pentru a se adăposti în
aceste insule care, deşi pîrjolite de parcă ar fi mereu
bătute de sirroco şi de un vînt arzător, îi oferă totuşi, în
interiorul lor, plin de ascunzişuri, un refugiu în care nu
poate fi găsit şi adus înapoi.
Să fugi de pe vas în oricare port peruvian sau chilian,
chiar şi în cel mai mic şi mai amărît dintre ele, nu e un
lucru lipsit de riscul de a fi prins, fără să mai vorbim de
jaguari. O recompensă de cinci pesos îi face pe cincizeci
de amărîţi să ia calea pădurii şi să o răscolească
îndelung cu macetele, zi şi noapte, în speranţa de-a pune
mîna pe pradă. În general, nu e mai uşor să scapi de
urmărire nici în insulele din Polinezia. Cele care au
suferit influenţa civilizaţiei prezintă pentru fugari
aceleaşi neajunsuri ca şi porturile din Perú, băştinaşii
evoluaţi fiind cam la fel de lesne de cumpărat şi la fel de
dibaci cînd e vorba de mînuit cuţitul sau de luat urma
cuiva, ca şi spaniolii mai înapoiaţi. În vreme ce, datorită
mirosului pe care-l emană toţi europenii pentru nările
sălbaticilor aborigeni, care au mai auzit din întîmplare
cîte ceva despre ei, celui ce fuge de pe navă printre
polinezienii primitivi în cele mai multe cazuri, nu-i rămîn
decît puţine speranţe.
De aceea Insulele Vrăjite au devenit loc de exil
voluntar pentru tot felul de refugiaţi, dintre care unii au
simţit pe pielea lor, destul de bine, că a fugi de tiranie nu
înseamnă a-ţi găsi un azil sigur, cu atît mai puţin o casă
fericită.
Pe lîngă asta, nu rareori s-a întîmplat ca unii să a-
jungă pustnici prin aceste insule în urma unor accidente
legate de vînătoarea de ţestoase. În interior, multe insule
sînt întortocheate, cu trecători dificile, iar aerul e
fierbinte şi înăbuşitor, provocînd o sete de neîndurat, şi
nu există pîraie care s-o astîmpere. Vai de cel rătăcit în
Insulele Vrăjite, sub soarele ecuatorial care-i soarbe în
cîteva ceasuri şi ultimele puteri! Sînt atît de întinse încît
fac zadarnică orice căutare, în afară de căzul în care se
sacrifică săptămîni întregi. Nava grăbită aşteaptă o zi sau
două, iar cînd cel rătăcit e de negăsit, pe ţărm se înfige
un par de care se leagă o scrisoare plină de regrete, un
butoiaş de pesmeţi şi un altul cu apă şi... dusă e nava!
Nu lipsesc nici cazurile cînd neomenia unor căpitani i-
a determinat să pună la cale o răzbunare sigură
împotriva marinarilor care le-au jignit capriciile sau
mîndria. Aruncaţi pe ţărm, pe pietroaiele pîrjolite, aceşti
marinari sînt împinşi la o pieire sigură în afară de cazul
în care, printr-o chinuitoare şi singuratică trudă, reuşesc
să găsească cîţiva stropi de apă scurgîndu-se de pe vreo
stîncă, sau adunaţi în vreo băltoacă din munţi.
Am cunoscut destul de bine pe unul care, rătăcin- du-
se pe insula Narborough, a ajuns în aşa hal de însetare
încît în cele din urmă şi-a salvat viaţa sacrifi- cînd o altă
fiinţă. O focă mare s-a ivit pe ţărm. El s-a repezit la ea, i-
a înfipt pumnalul în gît şi apoi, aruncîn- du-se asupra
trupului care se mai zbătea, a început să soarbă din rana
încă vie. Bătăile inimii fiinţei care murea dădeau viaţă
celui care bea.
Un alt marinar a fost azvîrlit cu o barcă pe ţărmul
unei insule mărunte, aproape de care n-a trecut
niciodată vreo navă, fiind prea golaşă şi înconjurată
numai de bancuri de nisip, şi departe de oricare altă
insulă din arhipelag. Omul, dîndu-şi seama că, dacă
rămîne acolo, era moarte curată, şi că nimic mai rău
decît moartea nu-l pîndea dacă o părăsea, ucise două
foci şi, făcînd din pielea lor două burdufe pline cu aer, îşi
încropi un fel de plută care-l duse pînă la insula Charles
şi se alătură republicii de-acolo.
Dar, cei care nu erau înzestraţi cu un curaj pe măsura
acestor încercări desperate şi-au aflat scăparea
apucîndu-se deîndată să caute locuri cu apă, fie ele oricît
de sărace şi de neîndestulătoare, făcîndu-şi colibă,
prinzînd ţestoase şi păsări, şi pregătindu-se să ducă o
viaţă de pustnic pînă cînd fluxul, sau vremea, sau poate
vreo navă, îi lua şi-i ducea.
În numeroase insule, la picioarele unor stînci, se în-
tîlnesc nişte mici adîncituri în piatră, acoperite în parte
de vegetaţie, pline de resturi putrezite, ori ascunse de
desişuri, în care uneori se mai găseşte şi puţină apă,
locuri care, la o examinare mai atentă, dau la iveală
urmele uneltelor folosite pentru a le scobi, de către vreun
amărît de naufragiat sau vreun nenorocit de fugar.
Aceste bazine au fost făcute acolo unde se credea că prin
crăpăturile stîncii de deasupra se mai puteau strecura
cîţiva stropi săraci de rouă.
Urmele pustnicilor şi bazinele de piatră nu sînt
singurele semne ce se pot întîlni în aceste insule, lăsate
de cei care s-au perindat pe-aici. Şi, destul de curios,
locul cel mai aglomerat din cadrul unei aşezări omeneşti
în Insulele Vrăjite prezintă cele mai jalnice aspecte. Deşi
ar părea foarte ciudat să se vorbească de oficii poştale în
această regiune pustie, totuşi uneori se mai pot întîlni şi
pe-aici astfel de „instituţii44. Ele constau dintr-un par şi o
sticlă, scrisoarea fiind astfel sigilată. Sînt, de obicei,
lăsate de căpitanii din Nantucket, pentru pescarii aflaţi
în trecere şi conţin amănunte privitoare la norocul pe
care l-au avut la vînătoarea de balene sau de ţestoase.
Adesea trec luni de zile, ani întregi şi nu apare nici un
solicitant. Stîlpul putrezeşte şi cade, înfăţişînd un tablou
jalnic.
Dacă mai amintim că pe unele insule se mai întîlnesc
şi monumente funerare din piatră sau, mai adesea, din
lemn, tabloul e complet.
Pe plaja insulei James, mulţi ani s-a putut vedea un
indicator primitiv, arătînd un drum spre interiorul
insulei, şi socotindu-l un semn de ospitalitate, rară prin
aceste locuri sterpe, din partea vreunui pustnic de
treabă, hrănindu-se din vreo strachină de arţar, străinul
apucă adesea poteca indicată pînă cînd ajunge într-o
văgăună tăcută unde îl întîmpină un mort, pe mormîntul
căruia se află o inscripţie, în loc de bun venit: „Aici, în
1813, a căzut într-un duel, în zori, un locotenent de pe
fregata Essex, S.U.A., în vîrstă de numai douăzeci şi unu
de ani, care a atins vîrsta majoratului pe cînd era mort”.
Asemeni acelor vechi instituţii monahale din Europa,
ai căror membri nu treceau dincolo de zidurile lor pentru
a fi înmormîntaţi, ci erau îngropaţi chiar acolo unde
mureau, şi Encantada trebuia să-şi îngroape morţii aşa
cum face şi marea mănăstire a lumii.
Se ştie că înmormîntarea în valurile oceanului e o
pură necesitate a vieţii pe mare, şi se procedează astfel
numai cînd pămîntul a rămas prea mult în urmă şi nu se
zăreşte nici de la prova. Aşa că vasele care navighează în
vecinătatea Insulelor Vrăjite au la îndemînă un potrivit
ţintirim. După vreo înmormîntare de acest fel, cîte un
poet mai de treabă de pe dunetă pune de obicei mîna pe
pensulă şi scrie cîte un epitaf care cam şchioapătă. Cînd,
după o bună bucată de vreme, se întîmplă pe acolo alţi
marinari, de treabă şi ei, aceştia îşi întind masa pe
mormînt şi dau pe gît cîte o duşcă pentru odihna
sărmanului suflet amărît.
Ca mostră de epitaf, citiţi-l pe următorul, găsit într-un
defileu mohorît, din insula Chatham:

„ O , frate Jack, ce treci pe drum,

cîndva am fost cum eşti acum,
la fel de vesel şi de brav
dar, vai!, acum am ajuns praf.
Şi n-am să văd nici cer, nici slavă
înfofolit în ţol de lavă".
 Frank R. Stockton

Formidabilul naufragiu al navei

Thomas Hyke
După ceasul din biroul şefului Oficiului de înregistrare a
calamităţilor era ora unu şi jumătate. Încăperea era goală,
fiind miercuri, iar şeful oficiului miercurea după-amiază
pleca devreme acasă. Ajunsese la această înţelegere încă de
cînd acceptase slujba. Era gata să-i slujească pe
concetăţenii săi în orice funcţie, pe măsura lui, în care ar fi
fost chemat, dar avea treburi personale pe care nu le putea
neglija. Aparţinea ţării sale, dar în această ţară era o casă
care-i aparţinea, iar în preajma acestei case erau o groază
de treburi care necesitau atenţie, mai ales vara, pe vreme
frumoasă. E drept, era absent şi în alte după-amieze care
nu cădeau miercurea, dar tocmai faptul că desemnase un
anumit timp pentru continuarea treburilor sale particulare
le sublinia importanţa în aşa măsură încît tovarăşii săi de
birou înţelegeau, fără nici o dificultate, că astfel de lucruri
nu pot fi rezolvate într-o singură după-amiază pe săptă-
mînă.
Dar deşi încăperea spaţioasă destinată special şefului
oficiului era goală, alte birouri din preajmă nu erau în
aceeaşi situaţie. N-avem ce căuta în birourile din stînga
astfel încît ne vom concentra atenţia la o încăpere de
mărime potrivită, la dreapta oficiului de înregistrări legată
printr-o uşă, deocamdată închisă, cu încăperea aceea mare
şi frumos mobilată. Acesta era biroul funcţionarului de la
naufragii, ocupat în momentul de faţă de cinci persoane.
Una dintre acestea, era chiar funcţionarul, om prezentabil,
cam între douăzeci şi cinci şi patruzeci şi cinci de ani, cu o
ţinută pe măsura unui om ce ocupa o poziţie înaltă în stat
dar care, prin maşinaţiile duşmanilor, fusese obligat să
renunţe la afacerile importante ale statului pe care le
condusese, şi acum şedea cu un aer destul de resemnat,
subliniind pentru ceilalţi eforturile zadarnice şi
dezastruoase ale nepriceputului ce se chinuia să-i ocupe
locul. Funcţionarul de la naufragii nu căzuse niciodată
dintr-o astfel de poziţie fiindcă niciodată nu o deţinuse. Dar
el căpătase ţinuta de care vorbeam fără a mai trece prin
probele preliminare.
Un alt ocupant al încăperii era un om foarte tînăr,
funcţionarul personal al şefului Oficiului de înregistrare a
calamităţilor care întotdeauna închidea toate uşile biroului
în după-amiezile de miercuri, precum şi în alte ocazii cînd
interese din afară reclamau absenţa şefului său, după care
se înfiinţa în biroul amicului, funcţionarul de la naufragii.
Mai era şi un om de vîrstă mijlocie, Mathers, de
asemenea amic al funcţionarului. El era unul dintre cei opt
ce făcuseră cerere pentru funcţia de subaltern în această
secţie, funcţie ocupată în prezent de unul care era de
aşteptat să dimisioneze în momentul în care un amic de-al
său, personaj cu influenţă într-un district din interiorul
ţării, reuşea eventual să obţină numirea ca reprezentant al
districtului în Congres de la un influent politician a cărui
alegere era asigurată în cazul în care o anumită acţiune
iminentă a Administraţiei urma să aducă partidul său la
putere. Persoana care ocupa în prezent funcţia de
subaltern spera, în cazul respectiv, să obţină ceva mai bun,
iar Mathers, în consecinţă, era foarte nerăbdător ca, în
aşteptarea locului vacant, să frecventeze birourile
departamentului şi să se familiarizeze cu obligaţiile sale.
Cel de-al patrulea era J. George Watts, de profesie
avocat, care-l adusese cu el pe fratele său vitreg, străin de
oraş.
Funcţionarul de la naufragii îşi scoase haina cea lungă
pe care o purtase la prînz şi în locul ei luase una mai
uşoară din lînă, pătată cu cerneală. Şi dădu la iveală o
cutie cu şase havane.
— Domnilor, spuse el, iată rămăşiţele unei cutii de
havane. Nu sînt prea multe, dar asta e tot ce mi-a mai
rămas.
Domnul Mathers, J. George Watts şi fratele său vitreg
luară fiecare cîte o havană, cu acea neglijenţă plină de
respect care-i deosebeşte pe cei ce iau de cel care oferă. Şi
apoi cutia fu împinsă fără multă ceremonie spre Harry
Covare, funcţionarul personal al şefului oficiului, dar
tînărul refuză, spunînd că preferă ţigările şi scoase un
pachet din buzunar. Văzuse prea adesea cutia aceea cu
marca havanei — pe care el cu mîna lui o adusese din
cealaltă încăpere după ce o golise şeful — trecînd de la
unul la altul, cu cele şase havane într-însa, nici mai multe
nici mai puţine, şi avea destulă minte ca să-şi dea seama
că funcţionarul de la naufragii n-avea de gînd să-l
aprovizioneze pe el cu tutun. Dacă amicilor săi care-l
vizitau de obicei miercurea după-amiază domnul acela le-
ar fi oferit havane cumpărate cu cinci cenţi bucata, în
ambalajele lor, dar cu un sfert de dolar jumătate de duzină,
ele ar fi fost tot atît de bine primite. Dar era mai în spiritul
caracterului său să le pună într-o cutie goală de havane şi
să le aureoleze cu ideea că nouăzeci şi patru de tovarăşe
de-ale lor fuseseră fumate.
Slujbaşul de la naufragii, după ce-şi aprinse un trabuc,
se instală în scaunul său turnant, se întoarse cu spatele la
masa de lucru şi-şi luă o ţinută relaxată, picior peste
picior, voind să arate că se simţea ca la el acasă în acest
birou. Harry Covare îşi luă un scaun înalt, în timp ce
musafirii se aşezară în trei fotolii. Nu se rostiseră prea
multe cuvinte şi abia se scuturase primul scrum pe jos
cînd se auzi deschizîndu-se uşa şi pe cineva intrînd în
biroul şefului oficiului tropăind cu nişte bocanci grei. Harry
Covare sări de pe scaunul său, îşi abandonă ţigara pe
jumătate fumată şi dădu buzna în cealaltă încăpere
închizînd uşa. Se întoarse după un minut şi funcţionarul
de la naufragii îl privi întrebător:
— Un hîrb bătrîn, îmbrăcat c-o bluză, spuse domnul
Covare, luîndu-şi ţigara şi săltîndu-se pe scaun. I-am spus
că şeful va fi aici mîine dimineaţă. Spunea că are ceva de
anunţat în legătură cu un naufragiu şi i-am spus că şeful e
mîine dimineaţă aici. A trebuit să-i spun de trei ori. Şi abia
după asta a plecat.
— Miercurea după-amiază, nu se învaţă la şcoală,
spuse domnul J. George Watts, cu un zîmbet atotştiutor.
— Nu, domnule, spuse slujbaşul de la naufragii,
schimbîndu-şi cu ifose poziţia picioarelor încrucişate. Nu te
poţi speti toată ziua fără să osteneşti. Străinii n-au decît să
spună ce le place, dar nu merge aşa. Trebuie să ne mai
relaxăm şi noi. Cei care fac treabă au nevoie tot atît de
mult de odihnă ca şi cei care stau degeaba şi se uită.
— Şi chiar mai multă, aş spune, sublinie domnul
Mathers.
— Mica noastră după-amiază liberă de miercuri, notă
cu modestie Harry Covare, e ca moartea: vine cu siguranţă.
În vreme ce perioadele de relaxare din celelalte zile
seamănă mai mult cu epidemiile care afectează numai
anumite arii şi nu poţi fi sigur dacă iei boala sau nu.
La această remarcă, slujbaşul de la naufragii zîmbi cu
bunăvoinţă pe cînd ceilalţi rîseră. Domnul Mathers o
auzise şi mai înainte, dar nu voia să-şi strice relaţiile
amicale cu un viitor coleg, făcînd aluzie la faptul că-şi
amintea de asta.
— Ideile astea îi vin de la afurisitele acelea de statistici
ale lui, spuse funcţionarul de la naufragii.
— Care îl cam apasă uneori, bănuiesc, sublinie domnul
Mathers.
— N-ar trebui, spuse funcţionarul de la naufragii, dacă
lucrurile ar fi rezolvate aşa cum trebuie. Dacă John J.
Laylor — acesta fiind şeful Oficiului de înregistrări — ar fi
omul potrivit aţi vedea că lucrurile aici ar fi cu totul altfel.
Ar fi nevoie de mai multă energie.
 — Aşa-i, spuse domnul Mathers.
— Şi nu numai atît. Ar fi nevoie de o clădire mai ca
lumea şi de mai multe îmbunătăţiri. A fost careva pînă la
Anster? Ei bine, daţi o fugă pînă acolo, într-o zi, şi veţi
vedea ce clădire are departamentul de acolo. William Q.
Green e cu totul alt om decît John J. Laylor. Şi n-o să-l
vedeţi stînd în fotoliu şi scobindu-se în dinţi toată iarna, în
timp ce oamenii din districtul său nu scot o vorbă despre
departamentul lui, de la un capăt la altul al sesiunilor
Congresului. Dacă mi s-ar încredinţa mie treburile de aici
aş face nişte schimbări de n-aţi mai cunoaşte locul. Aş izbi
aici două birouri, un coridor şi o uşă la intrarea în clădire.
Uşa asta aş închide-o, adăugă el arătînd spre uşa şefului,
şi dacă John J. Laylor ar avea chef să vină aici ar putea să
înconjoare pe la uşa din capăt, ca toţi ceilalţi!
Lui Harry Covare îi trecu prin cap că în acest caz John
J. Laylor n-ar mai fi acolo, dar nu voi să-l întrerupă.
— Şi în plus, continuă slujbaşul de la naufragii, aş
închide sîmbăta tot biroul la ora douăsprezece. Aşa cum
merg treburile acum nu mai are omul vreme să-şi vadă şi
de afacerile lui. Ia închipuiţi-vă că aş avea de gînd să-mi
cumpăr o palmă de pămînt şi aş vrea să ies şi să mă mai
uit la ea. Sau închipuiţi-vă că în locul meu ar fi oricare
dintre dumneavoastră şi ar avea de gînd să cumpere o
palmă de pămînt şi ar vrea să iasă să se mai uite. Ce-aţi
face în cazul acesta? Doar nu vreţi să vă duceţi duminica.
Şi atunci cînd o să vă duceţi?
Nici unul dintre ceilalţi domni nu se gîndise vreodată
să-şi cumpere o palmă de pămînt şi n-aveau nici un motiv
să-şi închipuie că-şi vor lua vreodată vreun deget de
pămînt, în afară de cazul în care l-ar cumpăra cu tot cu
gavanos. Dar toţi fură de acord că aşa cum mergeau
lucrurile acum n-avea omul vreme să se mai ocupe şi de
treburile lui.
— Dar să nu vă aşteptaţi ca John J. Laylor să
întreprindă ceva, spuse slujbaşul de la naufragii.
 Totuşi exista un lucru la care acest domn se aştepta din
partea lui John J. Laylor. Cînd, în orele de lucru, slujbaşul
era înconjurat de mai multe persoane şi cînd abia reuşise
să le convingă de importanţa treburilor sale şi de
necesitatea de a i se acorda o respectuoasă atenţie dacă
voiau să le rezolve afacerile, tocmai atunci apărea şi John
J. Laylor în birou şi vorbea în aşa fel cu slujbaşul de la
naufragiu încît să-i facă pe cei de faţă să înţeleagă că nu
era decît un biet slujbaş şi nimic mai mult şi că el, şeful
Oficiului de înregistrări, era stăpînul departamentului.
Funcţionarul de la naufragii n-a uitat aceste umilinţi
niciodată.
Se făcu o mică pauză şi atunci domnul Mathers spuse:
— Îmi închipui că sînteţi îngrozitor de plictisit de lungile
poveşti cu naufragii pe care oamenii vin să vi le
povestească.
Spera să schimbe discuţia fiindcă, deşi dorea să rămînă
în relaţii bune cu subalternii, nu era de dorit să se lase
îmboldit să spună prea multe contra lui John J. Laylor.
— Nu, domnule, nu-s plictisit, n-am venit aici ca să fiu
plictisit şi nici n-am de gînd să mă las plictisit atîta timp cît
am răspunderea acestui serviciu. Moşnegăriile guralive de
marinari care vin aici să anunţe naufragiile lor n-au ocazia
să-mi împuie urechile cu poveşti. Primul lucru pe care-l fac
este să le aduc la cunoştinţă exact ceea ce doresc de la ei şi
nici unul nu se întinde mai mult la vorbă, cel puţin atîta
timp cît mă ocup eu de treaba asta. Uneori vine aici şi
John J. Laylor şi-şi bagă nasul şi vrea să audă toată
povestea, care e o tîmpenie fiindcă despre naufragii John J.
Laylor n-are habar mai mult decît despre . . .
— Epidemiile din zona lacului George, sugeră Harry
Covare.
— Da, sau despre oricare altă parte a treburilor sale,
spuse funcţionarul de la naufragii, şi cînd îşi pune în cap
să se amestece, toate treburile rămîn baltă pînă ce vreun
secund de pe vreo navă de cărbuni îşi spune întreaga
poveste din momentul în care a zărit pămîntul într-o
dimineaţă şi pînă cînd a pus piciorul pe ţărm a doua zi
după-amiază. Eu nu suport poveştile astea. Nu există om
care să-mi spună ceva nou despre naufragii. N-am fost
niciodată pe mare şi nici n-am nevoie. Şi chiar dacă aş fi
fost, nu cred că aş fi naufragiat. Dar am citit despre toate
felurile de naufragii care s-au întîmplat vreodată. Cînd am
venit prima dată aici, am avut grijă să mă pun la curent cu
treburile astea, fiindcă ştiam că îmi va prinde bine. Am citit
Robinson Crusoe, Naufragiul navei Grosvenor, Scufundarea
vasului Royal George, despre naufragii provocate de trombe
marine, valuri de maree şi despre toate celelalte care ar
duce o navă la pieire şi am clasificat fiecare fel de
naufragiu după genul lui. Şi îndată ce aflu la ce clasă
aparţine un naufragiu, ştiu totul despre el. Ei bine, cînd
cineva vine să anunţe un naufragiu, primul lucru pe care
trebuie să-l facă e să nu scoată o vorbă despre povestea lui,
ci să stea frumuşel în picioare şi să-mi răspundă la cîteva
întrebări. Şi în numai două minute ştiu exact ce fel de
naufragiu a fost şi, după ce-mi spune numele vasului şi
unul sau două detalii, poate să se ducă. Ştiu totul despre
naufragiul acela şi întocmesc un raport mult mai bun
asupra afacerii decît ar fi putut-o face el stînd aici trei zile
şi trei nopţi încheiate. Şi nici nu se poate calcula cîţi bani
de-ai contribuabililor noştri am cruţat eu prin felul în care
am sistematizat treburile acestui serviciu.
Fratele vitreg al lui J. George Watts, scutură scrumul
capătului de havană ce-i mai rămăsese, privi o clipă
gînditor capătul aprins şi apoi spuse:
— Mi se pare că aţi spus că nu există gen de naufragiu
despre care să nu fi auzit.
— Aşa am spus, replică funcţionarul de la naufragii.
— Cred, spuse celălalt, că vă pot relata un naufragiu la
care am fost martor şi care nu intră în nici unul dintre
genurile dumneavoastră.
Funcţionarul de la naufragii zvîrli capătul lui de
havană, îşi băgă amîndouă mâinile în buzunarele de la
pantaloni, îşi întinse picioarele şi privi ţintă la cel care
făcuse această neîntemeiată remarcă. Apoi pe chip îi trecu
un zîmbet plin de milă şi spuse:
— Ei bine, domnule, aş vrea să aud povestea dumitale
şi încă înainte de fi ajuns la un sfert din ea, am să te pot
opri chiar în acel loc şi am să continui eu restul mai
departe.
— Aşa-i, spuse Harry Covare. Aşa are să facă, domnule,
cum te văd şi cum mă vezi.
— Ei bine, spuse fratele vitreg al lui J. George Watts, am
s-o relatez.
Şi începu:

...Chiar acum doi ani, în prima zi a acestei luni,

călătoream cu vasul Thomas Hyke spre America de Sud.
În acest moment, funcţionarul de la naufragii se
întoarse şi deschise un registru mare, la litera T.
― Naufragiul acesta n-a fost menţionat aici, spuse
celălalt şi n-o să-l găseşti în registrul dumitale.
— Poate la Anster? făcu funcţionarul de la naufragii,
închizînd registrul şi întorcîndu-se din nou.
— N-aş putea spune, răspunse celălalt. N-am fost
niciodată la Anster şi nu m-am uitat prin registrele lor.
— Nici nu era nevoie, spuse funcţionarul. Cei de la
Anster au tot ce le trebuie, iar şeful oficiului are ideile lui în
ceea ce priveşte obligaţiile funcţiei sale, dar n-au sistemul
acesta de înregistrare a naufragiilor pe care-l avem noi aici.
— Probabil, spuse fratele vitreg, şi-şi cuntinuă
povestirea:
...Thomas Hyke era un vapor metalic de 600 tone şi
mergea de la Ulford la Valparaiso cu o încărcătură în cea
mai mare parte de fontă.
— Fontă pentru Valparaiso? remarcă funcţionarul de la
naufagii.
Îşi încruntă sprîncenele şi spuse:
— Continuă.
 ...Era o navă nouă, spuse mai departe cel cu povestea,
construită din compartimente etanşe. Destul de neobişnuit
pentru o navă de categoria ei, dar aşa era. Nu sînt marinar
şi habar n-am de nave. Mergeam ca pasager şi cu mine mai
era încă unul, pe nume William Anderson şi fiul lui, Sam,
un băiat de vreo cincisprezece ani. Mergeam toţi cu treburi
la Valparaiso. Nu-mi amintesc de cîte zile eram pe mare,
nici nu ştiu unde eram exact, dar era pe undeva prin
preajma coastelor Americii de Sud, cînd într-o noapte
întunecoasă şi cu ceaţă pe deasupra, după cîte pot să-mi
amintesc fiindcă dormeam, am dat peste un vapor venind
din nord. Nu-mi închipui cum am reuşit să facem asta cînd
şi într-o parte şi în alta era destul loc să treacă toate vasele
din lume. Dar aşa s-a întîmplat. Cînd am ajuns pe punte,
cealaltă navă dispăruse şi n-am mai zărit-o. Nu vă pot
spune dacă s-a scufundat sau a ajuns la destinaţie. Dar
îndată am descoperit că Thomas Hyke avea cîteva foi de
bordaj de la prova plesnite zdravăn şi înghiţea apă ca un
cîine însetat. Căpitanul dădu ordine să se închidă ermetic
compartimentul din faţă şi pompele intrară în funcţiune,
dar fără folos. Compartimentul din faţă se umplu cu apă şi
Thomas Hyke se afundă cu prova în mare. Puntea era
înclinată în faţă ca un derdeluş şi elicea se ridicase în sus
aşa că tot n-ar fi slujit la nimic chiar dacă maşinile ar fi
continuat să meargă. Căpitanul ordonă să se taie catargele
gîndindu-se că asta are s-o mai uşureze, dar nici asta n-a
ajutat prea mult. Marea era destul de agitată şi valurile se
rostogoleau pe panta punţii asemenea celor care se sparg
de ţărm.
Căpitanul dădu dispoziţie să se închidă toţi bocaporţii
ca să nu intre apa şi singurul mod în care se putea ajunge
sub punte era prin uşa cabinelor, care se afla mult în faţă.
Treaba asta cu închisul tuturor deschiderilor punţii era
periculoasă fiindcă puntea mergea la vale, drept în valuri şi
dacă ar fi lunecat careva ar fi ajuns direct în ocean, fără să
aibă nimic de care să se prindă. Dar oamenii şi-au legat
zdravăn cîte o frînghie de brîu şi au lucrat cu tragere de
inimă şi îndată puntea şi camera maşinilor fură etanşate
ca un clondir. Coşul navei, care se afla mult în faţă, fusese
doborît de un stîlp cînd se tăiaseră catargele şi, deoarece
valurile pătrundeau prin gaura ce rămăsese în locul
coşului, căpitanul dădu ordine să fie astupată bine cu
pînze vechi. Era îngrozitor să vezi nava aceea zăcînd cu
prova adînc în apă şi pupa în afară. Dacă n-ar fi fost
compartimentele sale etanşe, care erau nevătămate, s-ar fi
dus la fund, frumuşel, ca un topor.
În după-amiaza celei de-a doua zile de după ciocnire,
vîntul se potoli şi marea deveni mai calmă. Căpitanul era
foarte convins că nu vom avea dificultăţi să facem nava să
plutească pînă cînd va trece vreo alta să ne ia. Pavilionul
nostru, răsturnat cu capul în jos, flutura pe un stîlp la
pupa şi oricine ar fi văzut o navă făcînd astfel de minuni ca
Thomas Hyke ar fi venit să vadă ce se întîmplă, chiar dacă
n-am fi arborat pavilionul de avarie. Am încercat să ne
aranjăm cît mai comod posibil, dar nu era uşor să te
descurci cînd vasul avea o înclinare atît de mare. În
noaptea aceea am auzit o serie de hodorogeli şi scrîşnete în
cală, iar înclinarea se făcu şi mai neplăcută.
Îndată, căpitanul ne trezi pe toţi şi ne spuse că
încărcătura de fontă alunecase înspre prova şi că nu peste
mult timp va trece prin pereţii compartimentelor şi ne va
inunda apa şi o să ne ducem drept la fund. Ne-a mai spus
că ne puteam duce toţi la bărci ca s-o ştergem cît mai
repede posibil. Lansarea bărcilor era o treabă uşoară. Nu
le-au coborît cu gruiele, ci pur şi simplu le-au pus pe
punte şi le-au lăsat să alunece pînă în apă şi apoi le-au
legat cu frînghii pînă cînd totul a fost gata de plecare.
Au lansat trei bărci, au pus în ele provizii şi apă
destulă şi apoi fiecare a început să se îmbarce. Dar eu,
William Anderson şi feciorul său, Sam, nu ne puteam
hotărî să ne urcăm în bărcile acelea şi să vîslim în largul
oceanului întunecat. Erau cele mai mari bărci care le
aveau dar, chiar şi aşa erau abia nişte flecuşteţe. Nava ni
se părea mult mai sigură şi era mult mai probabil să fie
zărită în zori, decît cele trei bărci care, dacă se ridica
vîntul, puteau fi împrăştiate Dumnezeu ştia unde. Ne
gîndeam că încărcătura se mişcase atît cît avusese chef
să se mişte, fiindcă zgomotul în cală încetase. Şi am fost
toţi întru totul de acord să rămînem mai degrabă pe navă
decît s-o pornim în bărcile acelea. Căpitanul încercă el să
ne convingă să mergem, dar nu voiam. Atunci ne-a spus
că dacă hotărîrea noastră era să rămînem şi să ne înecăm
treaba asta ne privea numai pe noi, iar el n-avea ce face.
Apoi ne spuse că mai era o barcă mica la prova şi că ar fi
fost nimerit s-o punem la apă, ca să fie pregătită pentru
cazul în care lucrurile se înrăutăţeau şi aveam să ne
hotărîm să părăsim nava.
El şi ceilalţi se îndepărtară puţin pentru ca să nu-i
prindă vîltoarea cînd nava se va duce la fund şi noi trei
râmaserăm pe vas. Am lansat barca cea mică, aşa cum i-
am văzut făcînd pe ceilalţi, avînd grijă să ne legăm cu
frînghii în vreme ce ne îndeletniceam cu asta. Apoi am pus
în ea ceea ce credeam că vom avea nevoie. După aceea ne-
am dus în cabină şi am aşteptat să se facă dimineaţă. Era
o cabină ciudată, cu podeaua înclinată ca acoperişul unei
case, dar ne-am aşezat într-un colţ şi eram foarte încîntaţi
să fim acolo. Felinarul ardea şi era mult mai plăcut
înăuntru decît afară. Dar spre dimineaţă, scrîşnetele şi
hodorogeala din cală începură din nou şi prova lui Thomas
Hyke se afundă tot mai mult şi, curînd, planşeul cabinei,
sau ceea ce aţi putea numi peretele frontal, atunci cînd
lucrurile erau normale, se găsi sub picioarele noastre,
drept, ca o podea, iar lampa se lipi de tavanul de care era
agăţată. Puteţi fi siguri să ne-a trecut prin cap că venise
vremea s-o ştergem. Pe podea erau fixate nişte banchete cu
braţe şi ne-am căţărat pe ele pînă la capătul scărilor pe
care, totul fiind cu susul în jos, am coborît în loc să urcăm
pentru a ieşi afară.
Cînd am ajuns la uşa cabinelor, am văzut o parte din
puntea de sub noi stînd în picioare ca peretele unei case
construite pe apă, aşa cum se zice că sînt casele din
Veneţia. Noi legasem barca de uşa cabinei cu o parîmă
lungă şi o zărirăm plutind cuminte pe apa care era foarte
liniştită, la vreo douăzeci de picioare sub noi. Am tras-o
sub noi cît am putut de aproape şi l-am coborît pe puştiul
de Sam pe frînghie şi, după ce s-a sucit şi s-a răsucit, a
ajuns într-însa; apoi el a luat vîslele şi a ţinut-o exact sub
noi în vreme ce ne-am dat drumul în jos pe frînghiile pe
care le folosisem cînd am lansat-o.
Îndată ce am ajuns în barcă, am tăiat frînghia şi am
tras la rame cît am putut de tare, iar cînd am ajuns la o
distanţă pe care am socotit-o sigură, ne-am oprit să ne
uităm la Thomas Hyke. N-aţi mai văzut aşa o navă de cînd
sînteţi. Coca era cufundată în apă cam două treimi şi nava
stătea drept în picioare cu pupa în aer, cu cîrma ridicată în
sus la înălţimea la care trebuia să fie gabierul şi cu elicea
semănînd cu morişca din vîrful unei mori de vînt, cum se
mai găsesc pe la ţară pentru pomparea apei. Încărcătura
lunecase atît de mult în faţă că o întorsese cu pupa în sus
şi totuşi nava nu se putea cufunda din cauza aerului din
compartimentele în care nu pătrunsese apa. Iar deasupra
tuturor, flutura steagul de avarii pe suportul care era înfipt
deasupra pupei.
Se făcuse ziuă de-a binelea, dar n-am zărit nici urmă de
bărci. Ne făcusem socoteala să nu vîslim prea departe, ci
să aşteptăm pînă în zori, la o distanţă la care să fim în
siguranţă; dar probabil că am fost grozav de speriaţi şi am
vîslit mai departe decît avuseserăm de gînd. Ei bine,
domnule, am stat în barca aceea toată ziua şi l-am privit pe
Thomas Hyke, dar vasul era în aceeaşi poziţie şi nu părea
să se fi scufundat nici măcar cu un deget. N-avea nici un
rost să vîslim mai departe fiindcă nu aveam încotro să
vîslim. Şi, pe lîngă asta, ne gîndeam că vasele care se aflau
în trecere pe acolo vor zări mai degrabă pupa care se
ridicase mult în aer decît bărcuţa noastră. Aveam de
mîncare destul şi în timpul nopţii doi dintre noi dormeau,
iar al treilea veghea, împărţind astfel timpul încît să facem
de strajă pe rînd.
 Dimineaţa, iată-l pe Thomas Hyke stînd cu pupa în sus
ca şi mai înainte. Pe ocean era hulă şi vasul sălta şi se
apleca la fiecare val cîte puţin, dar venea la loc la fel de
drept ca şi mai înainte. Trecu şi noaptea asta ca şi cea din
urmă şi dimineaţa am văzut că fuseserăm luaţi de derivă
destul de departe de Thomas Hyke, iar vasul plutea ca o
geamandură uriaşă, din cele care se plantează deasupra
unui banc de nisip. Nu vedeam nici urmă de bărci şi
aproape c-am uitat de ele. Ne-am luat micul dejun, care a
fost cam sărac, numai uscătură şi ceea ce rămăsese dintr-o
bucată de carne de vacă fiartă. După ce am stat aşa o
vreme, fără să facem nimic, dar simţindu-se foarte
strîmtoraţi, William Anderson spuse:
— Ascultaţi aici, cred că am fi trei nebuni dacă am mai
sta aici să dîrdîim toată noaptea şi să mîncăm numai
hrană rece toată ziua, cînd pe vas există destul de mîncare
şi avem cu ce să ne încălzim. Dacă a plutit aşa două zile şi
două nopţi, nimeni nu ştie cît mai poate pluti şi am putea
foarte bine să ne urcăm la bord şi să luăm cele de care
avem atîta nevoie.
— Bine, i-am spus eu, fiindcă mă săturasem să nu mai
fac nimic, iar Sam era la fel de nerăbdător.
Aşa încît am vîslit pînă la vapor şi ne-am oprit chiar
lîngă puntea care, după cum spuneam mai înainte, se
vedea drept din apă ca un perete de casă. Uşa cabinelor,
singura deschizătură a navei, era cam la douăzeci de
picioare deasupra noastră şi frînghiile pe care le legasem
de balustrada scărilor atîrnau încă în jos. Sam era un
tinerel sprinten şi reuşi să se urce pe una din aceste
frînghii, iar cînd ajunse la uşă ridică frînghia şi făcu
noduri, cam la un picior distanţă unul de altul, şi apoi o
coborî din nou spre noi, fiindcă nici William Anderson şi
nici eu nu puteam să ne urcăm în mîini pe o frînghie fără
noduri sau altceva de care să ne ţinem. Chiar şi aşa am
avut destul de mult de furcă pînă sus, dar am reuşit, în
cele din urmă, şi apoi am luat-o pe scări, călcînd pe partea
din faţă a fiecărei trepte, în loc de partea de sus, cum am fi
făcut dacă scările ar fi fost în poziţia lor normală. Cînd am
ajuns la podeaua cabinei, care acum se ridica
perpendicular ca un perete, a trebuit să ne coborîm
agăţîndu-ne de mobilierul care era fixat cu şuruburi, pînă
am ajuns la peretele despărţitor, care acum era podeaua
cabinei. Lîngă perete era o încăpere mai mică, ce fusese
cămara ospătarului şi acolo găsirăm o groază de lucruri de
mîncare, dar toate într-un talmeş-balmeş de ne-a apucat
rîsul. Cutiile de biscuiţi, cele de conserve şi o groază de
sticle în împletituri de nuiele erau grămadă la un capăt al
încăperii şi tot ce fusese prin dulapuri şi sertare era
îngrămădit la celălalt.
Wiliam Anderson şi cu mine ne-am apucat să scoatem
afară ceea ce credeam că ne-ar fi fost de trebuinţă şi i-am
spus lui Sam să se caţăre prin cabinele de pasageri — erau
cîte patru de fiecare parte a cabinei noastre — şi să facă
rost de pături să ne încălzim şi de nişte cearşafuri pe care
credeam că le vom putea înălţa ca să facem o prelată
pentru barcă, fiindcă ziua era tot atît de multă zăpuşeală
pe cît era de frig noaptea. Cînd am adunat tot ceea ce era
nevoie, William Anderson şi eu ne-am căţărat în cabinele
noastre socotind că fiecare trebuia să-şi pună în valiză ceea
ce dorea să salveze din hainele şi lucrurile personale. Şi, în
vreme ce ne îndeletniceam cu asta, Sam ne anunţă că
începe să plouă.
Stăteam la uşa cabinei, privind afară. Mai întîi m-am
gîndit să-i spun să închidă uşa să nu intre ploaia. Dar cînd
mi-am dat seama cum stăteau lucrurile, mi-a venit să rîd
de ideea asta. Deasupra intrării spre cabine, era construit
un paravan, iar uşa era la un capăt al acestuia şi, în felul
în care stătea nava acum, uşa dădea în partea de jos şi,
desigur, nu avea cum să intre ploaia. Curînd, am auzit
ploaia turnînd, lovind în pupa vasului ca grindina. Ne-am
dus pînă la scară şi am privit afară. Ploaia cădea în pînze
drepte, aşa cum nu poţi vedea nicăieri decît la tropice.
— Ce bine că sîntem înăuntru, spuse William Ander-
son, fiindcă dacă eram afară, în ploaie, ne înecam în barcă.
 Am fost de acord cu el şi ne-am hotărît să stăm acolo
unde eram pînă trecea ploaia. Ei bine, a plouat vreo patru
ceasuri. Cînd a stat şi ne-am uitat afară, am zărit bărcuţa
noastră aproape plină cu apă şi scufundată în apă aşa de
mult încît, dacă se urca vreunul dintre noi într-însa, precis
s-ar fi dus la fund.
— Înoată ca un peştişor, spuse William Anderson. N-
avem altceva de făcut decît să stăm unde sîntem.
Cred că în sinea lui era bucuros de asta şi dacă a fost
vreodată vreun om sătul de barcă atunci acela era William
Anderson care se săturase de cea în care şezusem două zile
şi două nopţi.
În orice caz n-avea rost să mai discutăm despre asta şi
ne-am apucat de treabă ca să ne aranjăm cît puteam mai
bine. Am adus nişte saltele şi perne din cabinele de
pasageri şi, cînd se făcu întuneric, am aprins lampa pe
care, negăsind altceva, o umplurăm cu ulei comestibil
dintr-o butelcă din cămară şi am agăţat-o de balustrada
scărilor. În noaptea aceea ne-am odihnit ca lumea şi
singurul care m-a deranjat a fost William Anderson care,
ori de cîte ori se întorcea, îşi sălta capul spunînd cît de
bine era acolo faţă de afurisita aceea de bărcuţă.
A doua zi dimineaţă, am luat o gustare zdravănă şi ne-
am făcut chiar şi nişte cafea la o lampă de spirt pe care am
găsit-o, folosind în loc de alcool ţuică. William Anderson şi
eu voiam să ne ducem în cabina căpitanului, care se afla
aproape de pupa, destul de sus, ca să vedem dacă mai era
pe acolo ceva de salvat cînd va trece o navă pe lîngă noi să
ne ia. Dar noi nu prea ne pricepeam la căţărat cum se
pricepea Sam, şi nu ştiam cum vom ajunge acolo sus. Sam
spuse că era sigur că văzuse cîndva o scară, chiar în
compartimentul din faţă al peretelui despărţitor şi cum
William era grozav de nerăbdător să ajungă în cabina
căpitanului, l-am lăsat pe băiat să se ducă s-o caute. Sub
picioarele noastre, în perete, era o uşă glisantă şi am
deschis-o destul de mult ca Sam să poată trece, iar el se
coborî ca o maimuţă în compartimentul următor care era
destul de luminat, deşi partea sa inferioară, care se afla
lîngă sala maşinilor, era acum sub linia de plutire. Sam
găsi într-adevăr o scară cu cîrlige la un capăt şi, în timp ce
ne-o întindea, ceea ce era destul de greu de făcut fiindcă
trebuia să se urce pe tot felul de lucruri, o lăsă să-i scape
şi capătul cu cîrlige de fier se izbi de geamul rotund al unui
hublou. Geamul era foarte gros şi rezistent, dar scara îl lovi
puternic şi-l făcu ţăndări. Şi, ghinion, geamul era sub linia
de plutire iar apa năvăli înăuntru ca un torent. I-am
aruncat lui Sam pături să astupe gaura, dar degeaba,
fiindcă era greu să ajungă la fereastră şi cînd ajunse apa
pătrundea cu atîta forţă încît nu fu în stare să bage o
pătură în gaură.
Ne-a fost teamă să nu se înece acolo şi i-am spus să
iasă cît putea de iute afară. A pus din nou scara şi a
agăţat-o de uşa peretelui despărţitor, iar noi am ţinut-o
pînă a urcat. Uitîndu-ne prin deschizătura uşii am văzut,
după felul în care năvălea apa prin spărtură, că nu va trece
mult şi compartimentul se va umple. Aşa că am împins uşa
şi am etanşat-o. Atunci William Anderson spuse:
— Vasul se va scufunda tot mai mult pe măsură ce se
va umple compartimentul şi apa poate ajunge la uşa
cabinei şi trebuie să ne apucăm să o etanşăm cît mai bine.
Sam trăsese scara după el, ceea ce ne-a fost de mare
ajutor ca să ajungem la capătul treptelor de la cabină. Am
închis uşa cabinei şi am încuiat-o şi am zăvorît-o, şi cum
se închisese etanş, nu credeam că va lăsa să intre prea
multă apă dacă nava se va afunda pînă acolo. Dar,
deasupra scării cabinei, erau două uşi pliante care se
închideau orizontal cînd nava era în poziţie normală şi care
erau folosite numai pe vreme foarte proastă şi rece. Le-am
închis şi pe acestea şi le-am etanşat, avînd în felul acesta o
dublă protecţie contra apei. Ei bine, nici n-am apucat să
terminăm ca lumea treaba asta că apa ajunse la uşa
cabinei şi puţină se prelinse şi prin uşa exterioară şi prin
crăpăturile celei dinăuntru. Dar ne-am pus pe treabă şi le-
am astupat cu bucăţi de cearşaf pe care le-am îndesat bine
înăuntru cu bricegele.
Apoi ne-am aşezat pe trepte şi am aşteptat să vedem ce
se va mai întîmpla după aceea. Toate uşile de la cabinele
pasagerilor erau deschise şi puteam vedea prin geamul
gros al ferestrelor etanşe cum nava se cufunda mereu pe
măsură ce intra apa. Sam se urcă într-una din cabinele de
pasageri din faţă şi spuse că afară apa era aproape la
pupa. Îndată ne-am uitat prin cele două hublouri de la
pupa şi am văzut că erau acoperite de apă. Şi cum vedeam
acolo tot mai multă apă, iar lumina era din ce în ce mai
slabă, ne-am dat seama că ne scufundam sub faţa
oceanului.
;— Bună treabă, spuse William Anderson, că apa nu

poate pătrunde pînă aici.

William avea o fire optimistă, alegînd totdeauna numai
partea plăcută a lucrurilor. Dar trebuie să spun că m-am
speriat cumplit cînd m-am uitat prin hublourile acelea de
la pupa şi în locul cerului, am văzut apă. Începu să se
întunece tot mai mult în vreme ce ne scufundam tot mai
adînc, dar încă puteam să distingem destul de bine şi era
uimitor cît de multă lumină pătrundea prin apă.
După o vreme, am băgat de seamă că lumina rămăsese
constantă şi atunci William Anderson exclamă:
— Ura, nu ne mai scufundăm!
— Şi care-i diferenţa? i-am spus eu. Trebuie să fim la
vreo treizeci, patruzeci de picioare adîncime, sau poate mai
mult, după cîte îmi dau eu seama.
— Da, s-ar putea să fie aşa, spuse el, dar e limpede că
în compartimentul acela a intrat atîta apă cît putea să intre
şi ne-am scufundat exact pînă aici.
— Dar asta nu ne ajută cu nimic, am spus eu. Pentru
cel care se îneacă treizeci sau patruzeci de picioare
adîncime sînt la fel de mult ca şi o mie.
— Să ne înecăm! exclamă William. Cum să ne înecăm?
Aici nu intră picătură de apă.
 — Dar nici aer, i-am spus eu, şi, după cîte ştiu, oamenii
se îneacă din lipsă de aer.
— Ar fi o treabă curioasă, spuse William, să te îneci în
mijlocul oceanului şi să rămîi uscat ca o surcică. Dar n-are
rost să ne facem probleme din cauza aerului. Aici avem aer
destul să ne tot ajungă. Compartimentul acesta de la pupa
e cel mai mare din toată nava şi are o groază de aer.
Gîndeşte-te numai la cală! Trebuie să fie plină cu aer.
Compartimentul de la pupa al calei n-are nimic în el decît
nişte maşini de cusut. Am văzut eu cînd le încărcau. Cea
mai mare parte a fontei era la mijlocul vasului, sau cel
puţin în compartimentul de dinainte al acestuia. Şi nu
există încărcătură care să lase loc mai mult pentru aer
decît maşinile de cusut. Sînt ambalate în rame de lemn, nu
în lăzi, şi nu ocupă nici jumătate din încăperea în care
sînt. Peste tot în jurul lor e numai aer. Şi e liniştitor gîndul
că în cală nu e tot spaţiul plin cu vîrf şi îndesat cu baloturi
de bumbac sau grămezi de grîne.
O fi fost liniştitor dar eu nu reuşeam să găsesc partea
bună a acestei afaceri. Şi iată-l pe Sam care se băga peste
tot prin cabină să vadă cum mai merg treburile dîndu-ne
de ştire că prin uşa cabinei şi pe lîngă ramele metalice de
la ferestre se prelingea puţină apă.
— Am avut noroc că nu ne-am scufundat mai adînc,
spuse William Anderson, fiindcă presiunea apei ar fi făcut
bucăţi geamurile astea groase. Şi acum nu avem decît să
astupăm toate crăpăturile astea. Cu cît lucrăm mai mult,
cu atît ne simţim mai bine.
Am sfîşiat mai multe cearşafuri şi ne-am apucat să
astupăm de jur împrejur crăpăturile pe care le-am găsit.
— E un noroc, spuse William Anderson, că Sam a găsit
scara aia, fiindcă fără ea am fi avut mult de furcă să
ajungem la ferestrele cabinelor de la pupa. Dar aşa,
aşezînd-o pe treapta de la bază, care acum întîmplător e în
partea de sus, putem ajunge în oricare ungher al cabinei.
 N-am putut să nu mă gîndesc că, dacă Sam n-ar fi găsit
scara, pentru noi ar fi fost cu mult mai bine. Dar n-am vrut
să-i stric cheful lui William şi n-am zis nimic...

— Şi acum, vă cer iertare, domnule, spuse cel ce

povestea, adresîndu-se funcţionarului de la naufragii, dar
am uitat că aţi spus că veţi termina dumneavoastră
povestea asta. Vreţi poate s-o continuaţi de aici?
Funcţionarul de la naufragii păru surprins şi, evident,
uitase propunerea făcută mai înainte.
— O nu, spuse el, povestiţi dumneavoastră întîmpla-
rea. Asta nu-i o chestiune de afaceri.
— Prea bine atunci, spuse fratele vitreg al lui J. George
Watts. Am să continui...
... Am etanşat peste tot cum ne-am priceput mai bine şi
am trecut apoi direct la cină fiindcă uitasem complet de
prînz şi eram foarte flămînzi. N-am făcut nici ceai, n-am
aprins nici lampa fiindcă ştiam că s-ar fi consumat aer.
Dar am servit o masă cu mult mai bună decît cea la care se
puteau aştepta trei oameni scufundaţi în adîncul
oceanului.
— Ceea ce mă deranjează mai mult, spuse William
Anderson, cînd se culcă, e faptul că dacă sîntem la
patruzeci de picioare adîncime catargul nostru cu pavilion
cu tot trebuie să fie acum sub apă. Ei bine, dacă pavilionul
ar fi ieşit din apă aşa cu susul în jos l-ar fi zărit vreo navă
în trecere pe aici şi şi-ar fi dat seama că ceva nu este în
regulă.
— Dacă numai asta e tot ceea ce te deranjează, i-am
spus eu, cred că vei avea un somn liniştit. Şi în
eventualitatea că o navă ar fi zărit pavilionul mă întreb de
unde ar fi ştiut că noi sîntem aici şi cum ne-ar fi scos de
aici chiar dacă ar fi ştiut.
— O, ar fi reuşit ei într-un fel, spuse William An-
derson. Lasă asta în seama căpitanilor acelora.
Şi apoi adormi.
 A doua zi dimineaţă, aerul începu să fie îngrozitor de
neplăcut în partea cabinei unde eram noi şi atunci William
Anderson spuse:
— N-avem decît să ne urcăm în cabinele pasagerilor de
la pupa unde aerul e mai curat. Putem să coborîm aici să
luăm masa şi să ne urcăm iarăşi ca să respirăm în voie.
— Şi ce-o să facem cînd şi acolo, sus, aerul va fi de
nerespirat? i-am spus eu lui William care părea să facă
planuri ca să-şi petreacă vara în locuinţa asta.
— O, e în regulă, spuse el. Nu se cuvine să fiu prea
pretenţios în privinţa aerului cum nu sînt nici în alte
privinţe. După ce vom folosi tot aerul care e în cabină,
putem face găuri în podea spre cală şi lăsăm aerul de acolo
să vină aici. E destul ca să ne ajungă Dumnezeu ştie cît,
dacă facem economie.
Am petrecut noaptea fiecare în cîte o cabină de pasageri,
dormind culcaţi pe perete în loc să dormim în cuşetă şi
abia a doua zi pe la amiază aerul din cabină se făcu atît de
rău încît ne-am gîndit că era timpul să facem rost de aer
proaspăt. Aşa că ne-am coborît jos, la panoul despărţitor şi
cu un burghiu pe care l-am găsit în cămară am făcut trei
găuri cam la un yard distanţă în podeaua cabinei, care
acum forma unul din pereţii încăperii, după cum panoul
despărţitor forma podeaua, iar capătul pupei unde erau
cele două ferestre rotunde forma tavanul sau acoperişul.
Ne-am aşezat fiecare la cîte o gaură şi, ce să vă mai spun,
era o plăcere să respiri aerul care venea din cală.
— Nu-i aşa că-i amuzant, spuse William Anderson. Şi
ar trebui să fim grozav de încîntaţi că în cală nu e cod sau
săpun. Nimic nu miroase mai frumos decît maşinile de
cusut noi care nici măcar n-au fost folosite, iar aerul e
destul de plăcut pentru oricine.
După sfatul lui William ne-am făcut trei dopuri cu care
astupam găurile cînd credeam că am respirat destul aer
proaspăt pentru moment.
— Acum nici măcar nu va mai trebui să ne căţărăm în
cabinele acelea strîmte de pasageri. N-avem decît să stăm
aici şi să ne simţim în voie şi cînd avem nevoie să lăsăm să
ne vină aer.
— Şi cît timp crezi că o să ne ajungă aerul din cală? l-
am întrebat eu.
— O, destul de mult, răspunse el, dacă-l chibzuim cu
grijă cum facem acum. Şi cînd nu va mai veni frumuşel
prin găurile astea, aşa cum se va întîmpla presupun eu
după o vreme, putem tăia o gaură mare în podeaua asta şi
putem intra în cală să respirăm cît poftim.
În seara aceea am tăiat o gaură cam de un picior pătrat
ca să avem aer destul în timpul somnului, dar nu ne-am
băgat în cală fiind destul de ticsită cu maşini. A doua zi,
Sam şi eu ne-am strecurat capul înăuntru ca să respirăm
mai ca lumea, deşi William Anderson se opunea, fiind de
părere că ar trebui să trecem la raţii reduse de aer
proaspăt ca aerul din cală să ne ajungă cît mai mult timp
posibil.
— Şi ce rost are, i-am spus lui William, să ne străduim
să ne ajungă aerul cît mai mult dacă, la urma urmei,
trebuie să ne sufocăm aici?
— Ce rost are? N-ai destui biscuiţi, conserve de carne şi
atîtea de mîncat şi un butoi de apă în camera din faţa
cămării, fără să mai vorbim de vin şi ţuică dacă-ţi vine să
te înveseleşti cîte oleacă şi nu avem saltele destul de bune
de dormit? Şi de ce să nu ne străduim să trăim şi să ne
simţim bine cît vom putea mai mult?
— Ceea ce vreau eu, i-am răspuns atunci, e să ies din
butoiul ăsta. Ideea de a sta închis aici sub apă e mai mult
decît pot eu suporta. Prefer să încerc să ies la suprafaţă şi
să înot prin preajmă pînă găsesc vreo rămăşiţă de vas sau
altceva pe care să plutesc.
— N-are rost să te gîndeşti la aşa ceva, spuse William,
fiindcă, dacă va trebui să deschidem o uşă sau o fereastră
pentru a ieşi, apa va năvăli înăuntru şi ne va da în lături şi
va umple încăperea într-o clipă şi atunci toată afacerea
asta se va duce la fund. Şi ce-ai să faci dacă ajungi la
suprafaţă? E puţin probabil să găseşti ceva pe care să te
urci şi chiar dacă găseşti n-ai s-o duci prea mult aşa, fără
nimic de mîncare. Nu, domnule, spuse el, trebuie să ne
mulţumim cu cele ce avem în jur şi poate se va întîmpla
ceva care să ne elibereze de aici. Ai să vezi dacă n-are să fie
aşa.
N-avea nici un rost să discuţi în contradictoriu cu
William Anderson şi n-am mai scos o vorbă despre ieşirea
afară. Cît despre Sam, el îşi omora vremea privind afară pe
geamurile de la cabinele de pasageri. Se putea vedea destul
de departe în apă, mai departe decît v-aţi putea închipui şi,
uneori, zăream peşti, mai ales dorade înotînd prin preajmă,
încercînd probabil să afle ce căuta nava asta sub apă
spînzurînd aşa cu prova în jos Pe Sam îl neliniştea gîndul
că ar putea trece pe acolo vreun peşte spadă şi ar putea
străpunge cu spada vreuna din ferestre. În cazul acesta am
fi fost în pom, sau mai bine zis la fund. Din cînd în cînd
striga:
— Uite unul!
Şi apoi exact cînd săream din loc adăuga:
— Nu, nu-i, e o doradă.
Încă de la început m-am gîndit şi mai cred şi acum că ar
fi fost cu mult mai bine dacă nu s-ar fi nimerit şi băiatul
acela cu noi.
În noaptea aceea nava s-a mişcat cumplit, s-a bîţîit şi s-
a săltat în sus şi în jos mai mult decît pînă atunci.
— Marea trebuie să fie furioasă rău de tot deasupra,
spuse William Anderson, şi dacă am fi fost acolo ne-ar fi
zgîlţîit îngrozitor. Aici, jos, mişcarea e la fel de uşoară ca
într-un leagăn şi mai ales nu se poate să ne fi scufundat
prea adînc fiindcă dacă ar fi fost aşa nu ne-am fi legănat
deloc.
Cam pe la amiază, a doua zi, am simţit deodată cum
toată nava se cutremură şi se clatină şi, departe sub noi,
am auzit o hodorogeală şi un scrîşnet care m-a îngrozit de
am crezut că-mi ies din minţi. La început m-am gîndit că
ne-am izbit de fund. Dar William spunea că nu putea fi
asta deoarece în cabină era tot atît de multă lumină ca şi
înainte şi dacă ne-am fi scufundat ar fi fost desigur mult
mai întuneric. Hodorogeala în cele din urmă se opri şi apoi
păru să vină tot mai multă lumină în loc să se facă tot mai
întuneric. Iar Sam uitîndu-se în sus prin hublourile de la
pupa, care erau deasupra capetelor noastre, strigă:
— Cerul!
Şi prin geamurile acelea se vedea cu siguranţă cerul
albastru, limpede, şi lumina zilei. Iar apoi nava reveni din
poziţia aceea înclinată şi se aşeză aşa cum fusese în
momentul în care compartimentul de la prova atinsese
pentru prima dată apa şi ne-am trezit că stăteam pe
podeaua cabinei şi nu pe panoul despărţitor. Eram lîngă
una dintre cabinele de pasageri şi cînd m-am uitat
înăuntru am văzut soarele pătrunzînd prin geamul ud al
ferestrei şi era mai îmbucurător decît tot ceea ce văzusem
pînă atunci pe lume. William Anderson nu făcu decît un
salt şi deşurubă una dintre ferestrele cabinei de pasageri
pe care o deschise larg deodată. Ne gîndisem că aerul
dinăuntru era destul de bun ca să ne mai ajungă o vreme,
dar cînd se deschise fereastra şi aerul proaspăt năvăli
înăuntru fu cu totul altceva, vă asigur.
William îşi scoase capul afară şi se uită într-o parte şi în
alta de jur împrejur.
— A ieşit aproape toată din apă, exclamă el, şi putem
deschide uşa cabinei.
Atunci ne-am repezit toţi trei la scările acelea care acum
stăteau cam aşa cum ar fi trebuit să stea şi, cît ai zice
peşte, am deschis uşa cabinei. Cînd ne-am uitat afară am
văzut că nava plutea într-adevăr aşa cum plutise cînd o
părăsise căpitanul şi echipajul, deşi toţi am fost de acord
că puntea nu se mai înclina în faţă la fel de mult ca atunci.
— Ştii ce s-a întîmplat? exclamă William Anderson după
ce stătu nemişcat un minut şi se uită în jur gîndindu-se.
Zgîlţîiala vasului în sus şi în jos, de azi noapte, a clătinat
fonta şi a mişcat-o în faţă, iar plăcile bordajului de la
prova, care au fost izbite şi slăbite în cursul ciocnirii, au
cedat sub greutate şi toată încărcătura de fontă s-a dus pe
acolo drept la fund. Atunci sigur că noi am ieşit la
suprafaţă. Nu ţi-am spus eu că se va întîmpla ceva şi ne va
salva?
Ei bine, n-am să mai lungesc mult povestea asta. A
doua zi, după toată treaba asta am fost luaţi de un vas
încărcat cu zahăr ce se îndrepta spre nord şi am ajuns
teferi înapoi la Ulford, unde l-am găsit pe căpitan şi
echipajul care fuseseră luaţi de o navă după ce petrecuseră
trei sau patru zile în bărci. Nava se îndreptase spre noi să
ne caute, dar, bineînţeles, n-a reuşit să ne găsească fiindcă
pe atunci noi ne aflam sub apă şi n-aveau cum să ne vadă.
— Acum, domnule, spuse fratele vitreg al lui J. George
Watts către funcţionarul de la naufragii, la care din clasele
dumneavoastră aparţine naufragiul acesta al meu?
— Domnilor, spuse funcţionarul de la naufragii, ri-
dicîndu-se de pe scaun, e ora patru şi la această oră biroul
se închide.
 Stephen Crane

Barca
Povestire menită a fi relatarea unui
fapt autentic — încercarea prin care
au trecut patru oameni de pe vaporul
scufundat Commodore 5

Nici unul nu mai ştia ce culoare avea cerul. Ochii lor

priveau numai înainte, ţintă, la valurile care le veneau în
întîmpinare. Valurile aveau culoarea ardeziei, în afară de
crestele lor care erau de un alb înspumat şi toţi ştiau ce
culoare avea marea. Orizontul se lărgea şi se îngusta,
cobora şi se ridica, dar marginile lui erau mereu crestate
de valurile care păreau să se ridice ascuţite ca nişte stînci.
Mulţi au probabil o cadă de baie mai mare decît barca
asta ce sălta pe mare. Valurile erau cît se poate de
parşive, afurisit de abrupte şi înalte şi fiecare creastă era
o problemă de navigaţie pentru o barcă măruntă ca asta.
Bucătarul se ghemuise pe fundul ei, numai ochi la cei
şase inci de copastie care-l despărţeau de ocean. Avea
mînecile suflecate, lăsînd să i se vadă braţele groase, iar
cele două margini ale vestei i se bălăbăneau în timp ce
dădea apa cu căuşul afară din barcă. Adesea spunea:

5 Barca (1897) la fel ca şi următoarea povestire, Flanagan şi scurta sa carieră de

contrabandist, se bazează pe experienţa trăită de S. Crane pe vasul Commodore cu care
autorul intenţiona să ajungă în mod ilegal în Cuba în calitate de corespondent al unui ziar.
Expediţia a debutat sub rele auspicii, nava lovindu-se imediat după plecare de un banc de
nisip. Avariile n-au devenit evidente decît abia după o zi întreagă de navigaţie cînd apa a
început să pătrundă repede în navă. S. Crane a dat o mînă de ajutor echipajului la pompe, şi
ca un veritabil marinar, nu s-a urcat în barcă decît printre ultimii, alături de căpitan, în cea
mai mică barcă. Barca secundului s-a răsturnat curînd din cauza mării agitate. Cei şapte
oameni din ea au pierit în valuri sub ochii tovarăşilor lor.
 — O, Doamne, am scăpat ca prin urechile acului şi de
data asta.
Ori de cîte ori spunea asta se uita lung spre est, pe
deasupra mării agitate.
Mecanicul, ţinînd cîrma cu una din cele două vîsle
aflate în barcă, se ridica adesea brusc să se ferească de
apa care se învolbura peste pupa. Era o vîslă mică, firavă
şi părea mereu gata să se frîngă.
Ziaristul, trăgînd la cealaltă vîslă, urmărea valurile şi
se întreba ce căuta el acolo.
Căpitanul, rănit, stătea la prova, cuprins pe moment
de acea deprimare şi indiferenţă care-l apucă măcar
pentru o vreme chiar şi pe cel mai curajos şi mai
răbdător, cînd, vrei nu vrei, firma dă faliment, armata-i
înfrîntă, sau nava se duce la fund. Gîndul căpitanului
unei nave are rădăcini adînci în cheresteaua ei, fie că o
comandă de o zi sau de zece ani; şi căpitanul păstra încă
amintirea sumbră a şapte feţe 6 întoarse spre el, în vagul
răsăritului zorilor şi mai apoi a unui ciot de gabier, cu un
glob alb, care se bălăbăni încoace şi încolo, spre valuri,
începu să se aplece tot mai mult, pînă se prăbuşi. După
aceea glasul îi suna oarecum străin. Deşi ferm, părea mai
adînc de durere, cu un timbru dincolo de cuvinte şi
lacrimi.
— Ţine-o puţin mai spre sud, Billie, spuse el.
― Puţin mai spre sud, repetă mecanicul, de la pupa.
Nu era mare deosebire dacă stăteau în barca asta sau
pe spinarea unui bidiviu întărîtat şi pe lîngă asta un
bidiviu nu era cu mult mai mic. Barca se cabra, dădea
înapoi şi se repezea ca un animal. La fiecare val pe care îl
lua în piept era asemeni unui cal ce se îndreaptă spre un
gard cumplit de înalt. Era un miracol cum trecea peste
aceste ziduri de apă şi, pe lîngă asta, odată ajunsă în vîrful
lor se ivea de obicei problema apei aceleia albe, a spumei,

6 E vorba de cei şapte din barca secundului vasului Commodore care s-au înecat fără a putea
fi ajutaţi.
gonind la vale de pe creasta fiecărui val şi care obliga la un
nou salt şi un zbor prin aer. Apoi, după ce izbea sfidător
creasta, barca luneca gonind la vale, pe o pantă lungă şi se
trezea săltînd şi clătinîndu-se în faţa unei noi ameninţări.
Un neajuns aparte al mării este şi acela că după
escaladarea cu succes al unui val, descoperi un altul, la fel
de mare şi tot atît de nerăbdător să dea o mînă de ajutor la
scufundarea bărcilor. Abia într-un pui 7 de numai zece
picioare îţi dai seama de ingeniozitatea mării în materie de
valuri, ceea ce nu e probabil o experienţă obişnuită, aşa
cum nu e o experienţă obişnuită nici să te afli pe mare,
într-un pui. Fiecare zid cenuşiu de apă care se apropia
închidea perspectiva celor din barcă şi nu era greu de
închipuit că acel val era izbucnirea din urmă a oceanului,
ultimul efort al apei aceleia neîndurătoare. Mişcarea
valurilor avea o graţie îngrozitoare; veneau tăcute şi numai
crestele lor mîrîiau înfundat.
În lumina aceea palidă, feţele oamenilor erau probabil
cenuşii. Ochii le luceau ciudat în timp ce priveau ţintă în
urmă. Privite dintr-un balcon, toate acestea ar fi părut fără
îndoială straniu de pitoreşti. Dar cei din barcă nu aveau
timp să vadă asta şi chiar dacă li s-ar fi dat un moment de
răgaz aveau alte lucruri la care să se gîndească. Soarele se
înălţa mereu pe cer şi ştiau că de-acum se făcuse ziuă de-a
binelea deoarece culoarea mării se schimbase din cenuşiu
într-un verde de smarald învîrstat cu luciri galbene, iar
spuma avea culoarea zăpezii proaspete. Întregul proces al
naşterii zilei le era străin. Îşi dădeau seama numai de
efectul său asupra culorii valurilor care se năpusteau spre
ei.
Ziaristul şi bucătarul se ciorovăiau în fraze dezlînate
asupra diferenţei dintre o staţie salvamar şi un punct de
refugiu.
Bucătarul spunea:

7 Pui — mică ambarcaţiune cu o singură pereche de vîsle, pentru una sau două persoane.
 — E un punct de refugiu chiar la nord de farul din
golful Mosquito şi, îndată ce ne vor zări, vor veni cu barca
să ne ia.
— Cine spui că are să ne vadă? întrebă ziaristul.
— Echipajul, spuse bucătarul.
— Punctele de refugiu n-au echipaje, sublinie ziaristul.
După cîte ştiu, nu sînt decît locuri de depozitare a
îmbrăcăminţii şi hranei destinate naufragiaţilor. Nu au
echipaje.
— Ba da, au, spuse bucătarul.
— Nu, n-au, spuse ziaristul.
— Oricum, n-am ajuns acolo, spuse mecanicul de la
pupa.
— Ei bine — adăugă bucătarul — s-ar putea ca lîngă
farul golfului Mosquito la care mă gîndesc eu să nu fie un
punct de refugiu, ci probabil o staţie salvamar.
— N-am ajuns încă acolo, spuse mecanicul de la pupa.

II
În timp ce barca sălta pe creasta fiecărui val, vîntul
flutura părul oamenilor descoperiţi, iar cînd barca îm-
proşca luînd-o la vale, stropii treceau şfichiuind peste ei.
Creasta fiecărui val era un deal de pe culmea căruia
oamenii cuprindeau pentru o clipă o largă întindere
brăzdată de vînt şi fremătînd strălucitoare. Era probabil
splendid, era probabil minunat acest joc al largului mării
bîntuit de luciri de smarald şi chihlimbar şi oţel.
— E o treabă grozavă vîntul acesta care bate spre ţărm,
spuse bucătarul. Altfel, unde am fi fost acum? N-am fi avut
nici o şansă.
— E drept, spuse ziaristul.
Mecanicul, care era ocupat, încuviinţă dînd din cap.
Atunci căpitanul, la prova, rîse într-un fel care exprima
umor, dispreţ, tragedie, toate la un loc.
— Credeţi că aşa avem multe şanse, băieţi? întrebă el.
 La care cei trei rămaseră tăcuţi, mulţumindu-se să
mormăie puţin. Li se părea copilăreşte şi stupid să-şi
exprime în acel moment cît de cît optimismul şi în mintea
tuturor stăruia semnificaţia situaţiei în care se aflau. În
astfel de împrejurări un tînăr se gîndeşte cu încăpăţînare.
Pe de altă parte, etica situaţiei lor era contrară oricărei idei
de desperare exprimată deschis. Aşa că tăceau.
— Ei bine, spuse căpitanul liniştindu-şi copiii, o să
ajungem cu bine la ţărm.
Dar în glasul său era ceva care-i făcu să se gîndească.
Iar mecanicul adăugă:
— Da, dacă ţine vîntul ăsta.
Bucătarul dădea apa afară cu căuşul:
— Da, dacă nu ne ia naiba cînd o să ajungem în valurile
de la mal.
Pescăruşii zburau cînd aproape, cînd în depărtare.
Uneori se aşezau pe apă lîngă peticele cafenii de iarbă-de-
mare care se legănau pe valuri ca nişte covoare întinse pe
frînghie, în bătaia unui vînt puternic. Păsările stăteau
confortabil în grupuri şi unii din barcă le invidiau fiindcă
pentru ele urgia mării nu însemna mai mult decît pentru
un stol de găinuşe de preerie aflate la o mie de mile în
interiorul continentului. Adesea ajungeau foarte aproape şi
se uitau ţintă la oameni cu ochii lor negri, ca nişte mărgele.
Atunci păreau nefireşti şi sinistre, aşa cum îi aţinteau fără
să clipească şi oamenii le alungau strigînd mînioşi la ele.
Veni şi una care se hotărîse evident să aterizeze pe
creştetul capului căpitanului. Pasărea zbură paralel cu
barca fără să cotească, făcînd numai lateral salturi scurte
aşa cum fac găinile. Îşi fixase ochii negri cu jind la capul
căpitanului.
— Lighioană scîrboasă, îi strigă mecanicul. Arăţi ca şi
cum te-ar fi făcut un cuţit.
Bucătarul şi ziaristul înjurară amarnic creatura.
Căpitanul voia desigur s-o alunge lovind-o cu capătul unei
parîme zdravene, dar nu îndrăznea să facă asta fiindcă
orice mişcare mai energică ar fi răsturnat barca încărcată,
aşa încît căpitanul îndepărtă pescăruşul mişcînd uşor, cu
grijă, palma. După ce-l făcu să abandoneze dorinţa de a-l
mai urmări, căpitanul respiră uşurat pentru părul său, iar
ceilalţi respirară şi ei uşuraţi fiindcă le trecuse prin minte
că pasărea avea o semnificaţie rău prevestitoare.
Între timp, mecanicul şi ziaristul vîsleau. Vîsleau
mereu. Dar partea foarte dificilă începea abia atunci cînd
venea vremea ca cel care stătea întins la pupa să-şi ia locul
la vîsle. Cinstit vorbind, e mai uşor să furi ouăle de sub
cloşcă decît să schimbi locurile într-o barcă măruntă ca
asta. Mai întîi, cel de la pupa lăsa să-i lunece mîna de-a
lungul marginii băncii de vîslit şi se mişca cu grijă ca şi
cum ar fi fost din porţelan de Sèvres. Apoi cel de pe
banchetă lăsa să-i lunece mîna de-a lungul celeilalte
margini. Totul se făcea cu cea mai mare grijă. Cînd cei doi
treceau unul pe lîngă celălalt, toţi ceilalţi urmăreau din
ochi, atenţi, valul următor, iar căpitanul striga:
— Atenţie, acum, uşurel, voi de colo.
Smocurile cafenii de iarbă-de-mare, care apăreau din
cînd în cînd, erau ca nişte insule, o părticică a pămîn-
tului. Păreau să nu meargă nici într-o parte nici în alta.
Erau practic fixe. Privindu-le, cei din barcă îşi dădeau
seama că înaintau încet spre ţărm.
Căpitanul, ridicîndu-se cu precauţie la prova, cînd
barca se înălţa pe un val mai mare, spuse că zărise farul
din golful Mosquito. Îndată bucătarul adăugă că şi el îl
văzuse. Ziaristul se afla la vîsle şi, din anumite motive,
voia şi el să privească spre far; dar se afla cu spatele spre
ţărm, iar valurile erau mari şi o vreme nu prinse ocazia
să întoarcă şi el capul. Dar, în cele din urmă, veni un val
mai blînd decît celelalte şi, cînd ajunse pe creasta sa,
scrută iute orizontul, în partea dinspre apus.
— Îl vezi? întrebă căpitanul.
— Nu, spuse ziaristul încet, n-am văzut nimic.
— Uită-te din nou, spuse căpitanul, şi arătă cu
degetul. Exact în direcţia asta.
 De pe culmea unui alt val ziaristul făcuse aşa cum i
se ceruse şi de data asta ochii îi căzură pe un punct
mărunt, nemişcat, la marginea orizontului care se legăna
continuu. Era exact cît un vîrf de ac. Numai un ochi
îngrijorat putea descoperi un far atît de mărunt.
— Credeţi că ajungem acolo, domnule căpitan?
— Dacă ţine vîntul şi barca nu se scufundă. Mai mult
nu putem face, răspunse căpitanul.
Barca aceea măruntă, zvîrlită în sus de fiecare val mai
violent şi izbită de creste, înainta, ceea ce pentru oamenii
din ea era aproape insesizabil în absenţa ierbii-de-mare.
Părea un lucru de nimic, bălăcindu-se în mod miraculos
încă fără să se răstoarne, la bunul plac a cinci oceane.
Din cînd în cînd, cîte o pînză mare de apă, ca nişte
flăcări albe, năvălea în barcă.
— Dă-o afară cu căuşul, bucătare, spunea căpitanul
senin.
— În regulă, domnule căpitan, răspundea bucătarul
vesel.
III
Ar fi dificil de zugrăvit frăţia subtilă care se lega pe
mare, acum, între aceşti oameni. Nici unul nu vorbea
despre asta. Nici unul nu pomenea asta. Dar ea se stabilise
în barcă şi fiecare simţea cum lucrul acesta îl încălzea.
Erau acolo un căpitan, un mecanic, un bucătar şi un
ziarist şi toţi erau prieteni. Prieteni la cataramă, într-un fel
ciudat şi într-un sens mult mai adînc decît; ar putea fi
prietenia obişnuită.
Căpitanul, care era rănit, vorbea totdeauna pe un ton
potolit şi calm, stînd rezemat de butoiaşul pentru apă de la
prova. Dar n-ar fi putut niciodată avea sub comandă un
echipaj mai ascultător şi mai săritor decît acel echipaj
pestriţ format din cei din barca aceea măruntă. Era mai
mult decît o recunoaştere a ceea ce era necesar pentru
siguranţa tuturor. Se datora calităţilor personale şi
sincerităţii. Şi după veneraţia faţă de comandantul bărcii
venea camaraderia pe care, de exemplu, ziaristul o
considera încă pe atunci ca fiind cea mai bună experienţă
din viaţa sa deşi fusese învăţat să fie cinic faţă de oameni.
Dar nici unul nu vorbea despre asta. Nici unul nu
pomenea asta.
— Aş vrea să avem o pînză, spuse căpitanul. Am putea
să încercăm cu mantaua mea prinsă de capătul unei vîsle
să vă mai odihniţi şi voi doi, băieţi.
Aşa încît bucătarul şi ziaristul proptiră catargul şi
întinseră larg mantaua. Mecanicul ţinea cîrma. Iar băr-
cuţa se întinse bine la drum cu noua ei velatură. Uneori
mecanicul trebuia să mişte brusc vîsla ca să împiedice apa
să năvălească în barcă. Dar cu toate acestea navigaţia cu
„pînze“ avea succes.
În acest timp farul crescu mereu. Începu chiar să-şi
arate culoarea, apărînd ca o umbră cenuşie pe cer. Cel de
la vîsle8 nu putea fi împiedicat să nu-şi sucească şi el
capul destul de des încercînd să arunce o ochire la umbra
aceea măruntă cenuşie.
În cele din urmă, de pe culmea fiecărui val, oamenii din
barca aceea care sălta mereu puteau vedea pămîntul.
Chiar şi atunci cînd farul îşi înălţă silueta pe cer, pămîntul
rămase abia o lungă umbră întunecată pe mare. Era mai
subţire decît o foaie de hîrtie.
— Acum trebuie să fim în dreptul punctului New
Smirna, spuse bucătarul care călătorise adesea de-a lungul
acestei coaste pe diverse goelete.
— Fiindcă veni vorba, domnule căpitan, cred că staţia
asta salvamar e părăsită cam de un an.
— Da? întrebă căpitanul.
Vîntul se potolise treptat. Bucătarul şi ziaristul nu mai
erau obligaţi să se spetească pentru a ţine vîsla în picioare.
Dar valurile continuau să se năpustească la fel ca şi

8 În acest pasaj este o inadvertenţă: în barcă nu erau decît două vîsle — cu una se
cîrmea, iar cealaltă era folosită drept catarg. Deci în acel moment nu mai trăgea nimeni
la vîsle. Această inadvertenţă este de fapt semnalată şi în ediţiile în limba engleză în care
apare această nuvelă.
înainte asupra bărcii, iar ambarcaţiunea aceea măruntă
care-şi pierduse direcţia se lupta cu ele sucindu-se în toate
părţile. Şi din nou mecanicul şi ziaristul trecură la rame.
Naufragiile survin totdeauna pe neaşteptate. Dacă
oamenii s-ar putea pregăti pentru ele, iar naufragiile s-ar
petrece cînd ei ar fi în formă, atunci ar fi mai puţine înecuri
pe mare. Nici unul dintre cei patru nu dormise cît de cît în
cele două zile şi două nopţi de dinaintea urcării în barcă şi,
din cauza emoţiilor încercate pe cînd se tot spînzurau şi se
agăţau pe puntea navei care se scufunda, uitaseră chiar şi
să mănînce ca lumea.
Din aceste motive şi din altele, nici mecanicul şi nici
ziaristul nu prea aveau chef să vîslească în acel moment.
Ziaristul se întreba cu sinceritate cum Dumnezeu puteau
exista oameni care considerau ca fiind o distracţie să
vîsleşti într-o barcă. Nu era deloc o distracţie. Era o
pedeapsă drăcească şi nici chiar cel mai mare nebun n-ar
fi putut să-l socotească decît îngrozitor pentru muşchi şi
ucigător pentru spinare. El spuse celor din barcă pe scurt
ce-i trecuse prin minte în legătură cu distracţia vîslitului,
iar mecanicul, cu chipul obosit, zîmbi din toată inima.
Înainte de scufundarea navei, mecanicul lucrase două
carturi la rînd în sala maşinilor.
— De-acum luaţi-o uşurel, băieţi, spuse căpitanul. Nu
vă cheltuiţi energia. Dacă va trebui să trecem prin resacă 9
veţi avea nevoie de toate puterile fiindcă precis va trebui s-
o luăm înot. Nu vă grăbiţi.
Încet, pămîntul se ridica din mare. Dintr-o dungă
neagră, acum ajunsese o dungă neagră şi una albă, adică
arborii şi nisipul. În cele din urmă, căpitanul spuse că
putea să observe o casă pe ţărm.
— E precis punctul de refugiu, spuse bucătarul. Au să
ne vadă îndată şi au să vină după noi.
Farul din depărtare se înălţase mult.

9 Resacă — valuri mari care se sparg aproape de ţărm din cauza adîncimii mici a apei, şi care
fac problematică ieşirea în larg şi revenirea la mal în zilele cu mare agitată.
 — Paznicul ar trebui acum să ne observe dacă ar privi
prin binoclu, spuse căpitanul. Îi va înştiinţa pe cei de la
salvamar.
— Nici una din bărci nu putea să fi ajuns la ţărm să dea
de veste despre naufragiu, spuse mecanicul pe un ton
scăzut, altfel barca de salvare ar fi fost pe mare căutîndu-
ne.
Pămîntul se arătă încet şi minunat din mare. Vîntul se
porni din nou. Se întoarse de la nord-est la sud-est. Apoi
un alt sunet ajunse la urechile celor din barcă: era tunetul
înfundat al valurilor izbindu-se de ţărm.
— Acum n-am putea ajunge cu nici un chip la far,
spuse căpitanul. Întoarce puţin mai spre nord, Billie.
— Puţin mai spre nord, domnule, spuse mecanicul.
După care, mărunta barcă îşi suci vîrful din nou după
vînt şi toţi, în afară de vîslaşi, urmăreau cum creştea
pămîntul. Sub impresia imaginii pămîntului care se înălţa
mereu, îndoiala şi neliniştea chinuitoare dispăruseră din
mintea oamenilor. Îi preocupa încă, în cea mai mare
măsură, conducerea bărcii, dar asta nu putea să înlăture
bucuria lor tainică. Probabil că într-un ceas vor fi pe ţărm.
Spinarea li se obişnuise de-a binelea cu legănarea bărcii
şi acum călăreau acest mînz sălbatic de barcă asemeni
unor artişti de circ. Ziaristul crezuse că se udase pînă la
piele, dar, pipăind din întîmplare buzunarul de sus al
hainei, găsi înăuntru opt havane. Patru erau îmbibate cu
apă de mare, patru erau însă în perfectă stare. După
puţină căutare, careva scoase trei beţe de chibrit uscate,
după care cei patru hoinari începură să călătorească în
bărcuţa lor arborînd un aer sfidător şi, cu certitudinea
apropiatei salvări lucindu-le în ochi, pufăiau din
trabucurile acelea mari şi le dădea mîna să judece pe toată
lumea şi de bine şi de rău. Fiecare luă cîte o înghiţitură de
apă.
 IV
— Bucătare, remarcă apoi căpitanul, nu pare să fie
vreun semn de viaţă pe la punctul tău de refugiu.
— Nu-i, răspunse bucătarul. E ciudat că nu ne văd. În
faţa ochilor oamenilor se lăfăia coasta întinsă şi joasă. Era
formată din dune mici în vîrful cărora creştea o vegetaţie
întunecată. Mugetul valurilor care se spărgeau de ţărm se
auzea puternic şi uneori puteau zări marginea albă a cîte
unui val care se arunca pe plajă. O casă măruntă se profila
întunecată pe cer. Spre sud, farul zvelt îşi dezvăluia
culoarea cenuşie.
Marea, vîntul şi valurile săltau barca spre nord.
— Ciudat că nu ne văd, spuneau oamenii.
Urletul valurilor care se spărgeau de ţărm era acuma
înfundat, dar zgomotul lor se auzea totuşi puternic, ca un
tunet. Pe cînd barca trecea peste valurile de hulă oamenii
tăceau şi ascultau mugetul acela.
„O să ne scufundăm precis“, îşi spunea fiecare.
Trebuie să spunem că nu exista nici o staţie salvamar
pe o rază de 20 de mile, nici într-o parte nici în cealaltă,
dar oamenii nu aveau de unde să ştie asta şi, prin urmare,
făceau remarci răutăcioase şi scandaloase cu privire la
văzul salvamarilor naţiunii. Patru oameni furioşi stăteau în
barca aceea, bătînd toate recordurile de inventivitate în
materie de epitete.
— Ciudat că nu ne văd.
Buna dispoziţie de mai înainte dispăruse de tot. Pentru
mintea lor înfierbîntată era uşor să evoce imaginea tuturor
felurilor de nepricepere, orbire şi chiar laşitate. Colo se afla
ţărmul unui pămînt populat de oameni şi li se părea cu atît
mai amar faptul că de acolo nu venea nici un semn.
— Ei bine, spuse căpitanul în cele din urmă, cred că va
trebui să încercăm singuri. Dacă mai zăbovim aici pe mare
prea mult, nici unul dintre noi nu va mai avea destulă
putere să înoate după ce se va răsturna barca.
 Aşa încît mecanicul, care era la vîsle, răsuci barca
drept spre ţărm. Muşchii se încordară deodată şi fiecare
începu să se gîndească.
— Dacă n-o să ajungem cu toţii la ţărm, spuse
căpitanul, dacă n-o să ajungem cu toţi la ţărm, presupun
că voi, camarazi, ştiţi unde să daţi de veste despre sfîr-
şitul meu.
Schimbară în grabă cîteva adrese şi sfaturi. Iar în ce
priveşte gîndurile care-i frămîntau, toţi erau plini de furie.
Ele puteau fi formulate astfel:
„Dacă am să mă înec, dacă am să mă înec, dacă am să
mă înec, atunci de ce, în numele celor şapte zei nebuni
care cîrmuie marea, mi s-a îngăduit să ajung atît de
departe şi să contemplu nisipul şi copacii? Am fost adus
aici numai ca să mi se ia de sub nas îmbucătura asta
sfîntă de viaţă chiar pe cînd eram gata să-mi înfig dinţii în
ea? E absurd. Dacă cucoana asta tîmpită de soartă nu e în
stare să facă mai mult decît atît, trebuie lipsită de dreptul
de a mai cîrmui destinul oamenilor. E o curcă bătrînă care
n-are habar de ce vrea. Dacă s-a hotărît să mă înece de ce
n-a făcut-o de la început, să mă scutească de tot chinul
ăsta? Toată treaba e absurdă. Nu poate pune la cale să mă
înece. N-are să îndrăznească să mă înece. Nu mă poate
îneca. Nu mai poate, după toată truda asta“.
Apoi omului îi venea chef să ridice pumnul spre cer:
„N-ai decît să mă îneci acum şi ai să vezi ce am să-ţi
spun“.
Talazurile care veneau acum erau şi mai cumplite.
Păreau mereu gata să se spargă şi să se repeadă în barcă
într-un vîrtej de spumă. Se anunţau mai întîi cu un muget
prelung. Cei neobişnuiţi cu marea nu şi-ar fi închipuit că
bărcuţa asta putea urca înălţimile abrupte la timp. Ţărmul
se afla încă departe. Mecanicul se pricepea să călărească
pe valuri.
— Băieţi, spuse el iute, nu mai rezistă nici trei minute şi
sîntem prea departe ca să înotăm. Să întorc spre larg,
domnule căpitan?
 — Da, dă-i bătăi, spuse căpitanul.
Mecanicul, după ce făcu iute o suită de minuni şi
dovedi aptitudini de adevărat şi curajos cîrmaci, întoarse
barca în mijlocul valurilor care se spărgeau şi o scoase
nevătămată spre larg, din nou.
Se aşternu o tăcere deplină pe cînd barca începu să
salte mai în largul mării brăzdate de valuri. Apoi unul
spuse amărît:
— Pînă acum trebuia să ne fi zărit de pe ţărm.
Pescăruşii zburau pieziş în vînt, înspre estul care părea
cenuşiu, dezolant. Furtuna se anunţa dinspre sud-est,
vestită de nori întunecaţi şi nori cărămizii, de culoarea
fumului de la o clădire în flăcări.
— Ce ziceţi de salvamarii aceia? se întrebau ei. Nu-i aşa
că-s drăguţi?
— Ciudat că nu ne-au văzut.
— Probabil îşi închipuie c-am ieşit să ne distrăm, îşi
închipuie că pescuim. Probabil îşi închipuie că sîntem nişte
afurisiţi de nebuni.
După-amiaza era lungă. Schimbarea mareei încercă să-i
tîrască spre sud, dar vîntul şi valurile băteau spre nord.
Departe, unde se întîlneau într-un unghi larg linia coastei,
marea şi cerul, se vedeau nişte puncte care păreau să
indice un oraş pe ţărm.
— St. Augustine?
Căpitanul dădu din cap:
— Prea aproape de golful Mosquito.
Mecanicul vîsli, apoi vîsli ziaristul, apoi vîsli mecanicul.
Era o treabă trudnică. Spinarea omului poate deveni sediul
mai multor dureri şi junghiuri decît sînt consemnate în
cărţile de anatomie complexă ale unui regiment întreg. E o
arie redusă, dar poate ajunge teatrul unor nenumărate
conflicte, răsuciri, întinderi, musculare, cîrcei şi alte
bucurii de acestea.
— Ţi-a plăcut vreodată să vîsleşti, Billie? întrebă
ziaristul.
— Nu, răspunse mecanicul, las-o moartă.
 Cînd vreunul îşi schimba locul de la vîsle şi se întindea
pe fundul bărcii simţea o uşurare care-l făcea indiferent
faţă de orice şi nu avea chef să mişte nici măcar un deget.
În barcă fleşcăia încoace şi încolo apa rece a mării şi el se
culca într-însa. Capul rezemat de o margine a banchetei
era numai de-o şchioapă sub vîrtejul crestelor, valurilor şi
uneori cîte un val mai răzleţit năvălea în barcă şi îl mura
din nou. Dar asta nu-l mai deranja. Cu siguranţă, dacă
barca s-ar fi răsturnat, el s-ar fi lăsat zvîrlit în mare ca şi
cum ar fi fost convins că îl aşteaptă o saltea imensă şi
moale.
— Uite! Un om pe ţărm!
— Unde?
— Colo, îl vezi? Îl vezi?
— Da, desigur! Merge.
— Uite, acum s-a oprit. Se uită la noi.
— Ne face semne.
— Aşa-i. La dracu’!
— Ah, de-acum am scăpat. În jumătate de oră vor veni
cu o barcă să ne ia.
— Iarăşi merge. Aleargă. Se duce spre casa aceea.
Ţărmul îndepărtat părea mai jos decît marea şi era
nevoie de o privire scrutătoare ca să zăreşti silueta aceea
neagră. Căpitanul zări un băţ care plutea şi vîsliră către el.
În barcă, printr-o curioasă împrejurare, se afla un prosop
de baie şi, legîndu-l de băţ, căpitanul începu să facă semne
cu el. Cel de la vîsle nu îndrăznea să se întoarcă, aşa că era
mereu nevoit să întrebe.
— Ce face acum?
— Stă pe loc din nou. Cred că se uită. Uite-l că iar o
porneşte spre casă. Iar se opreşte.
— Ne face semne?
— Nu, acum nu, deşi ne-a făcut.
— Uite, vine încă un om.
— Aleargă!
— Uite-l cum merge.
 — Ei, e pe bicicletă. S-a întîlnit acum cu celălalt.
Amîndoi ne fac semne. Uite.
— Mai apare ceva pe plajă.
— Ce dracu’e asta?
— Măi, parcă-i o barcă.
— Sigur, e o barcă.
— Nu, are roate.
— Da, aşa-i. Ei bine, trebuie să fie barca de salvare. O
trag pe ţărm pe un cărucior.
— E precis barca de salvare.
— Nu, Doamne, e . .. e un autobuz.
— Vă spun că e o barcă de salvare.
— Nu-i. E un autobuz. Văd bine acum. Vezi? Un
autobuz din acelea mari al vreunui hotel.
— La dracu’! ai dreptate. Să mor dacă nu-i un autobuz.
Ce crezi că fac ei acolo cu autobuzul? Poate dau fuga să
adune oamenii de la salvamar. Ei?
— Probabil că asta. Uite un individ care face semne cu
un steag mic, negru. Stă pe scara autobuzului. Mai vin şi
alţi doi tipi. Acum stau de vorbă. Uite la tipul cu steagul.
Poate că nu-l flutură.
— Nu e steag, nu-i aşa? E haina lui. Ei, sigur, e haina.
— Aşa-i, e haina lui. Şi-a scos-o şi o flutură deasupra
capului. Dar uitaţi-vă cum o mai vântură!
– Oh, zău, nu-i nici o staţie de salvare pe aici. E numai
un simplu autobuz al vreunui hotel frecventat şi iarna, cu
care s-au plimbat câţiva dintre clienţii lor ca să ne vadă
cum ne înecăm.
— Ce vrea idiotul acela cu haina? Ce semne face?
— Pare că încearcă să ne spună să o luăm spre nord.
Trebuie să fie vreo staţie salvamar pe acolo.
— Nu, îşi închipuie că pescuim şi ne salută. Vezi? Uite
colo, Billie!
— Aş vrea să pot pricepe ceva din semnele alea. Ce crezi
că vrea să spună?
— Nu vrea să spună nimic. Pur şi simplu se distrează.
 — Oh, măcar dacă ne-ar face semne să mai încercăm să
trecem o dată prin resacă, sau să ne întoarcem pe mare şi
să-i aşteptăm, sau s-o luăm spre nord sau spre sud, sau la
dracu’, tot ar mai avea sens. Dar aşa, uite la el! Stă acolo
şi-şi tot învîrte haina ca pe-o morişcă. Măgarul!
— Uite, vin şi alţii.
— Sînt o grămadă. Uite. Aia nu-i o barcă?
— Unde? Da, văd, nu, nu-i o barcă.
— Şi tipul ăla încă tot îşi mai învîrte haina.
— Îşi închipuie probabil că ne face plăcere să-l vedem
vînturînd-o aşa. De ce n-o lasă baltă! Tot nu are nici un
sens.
— Nu ştiu. Cred că încearcă să ne facă s-o luăm spre
nord. S-ar putea să fie o staţie salvamar pe acolo.
— Ia uite, încă n-a obosit. Uite cum o mai flutură.
— Mă întreb cît poate să o mai ţină aşa. Tot învîrte
haina aia de cînd a dat cu ochii de noi. E un idiot. De ce nu
trimit oameni să scoată o barcă? O barcă de pescuit, o iolă
de aceea mare ar putea ajunge aici. De ce nu face asta?
— O, e în regulă.
— Or să scoată o barcă pentru noi cît ai spune peşte, că
de acum ne-au văzut.
Înspre pămînt, cerul începu să pălească uşor. Culoarea
mării se întunecă treptat. Vîntul aducea fiori reci, iar
oamenii începură să tremure.
— Fir-ar să fie, spuse unul cu glas care vădea o stare de
spirit deloc creştinească. Să ne tot maimuţărim aici! Să ne
tot bălăcim aici toată noaptea!
— Zău, nu va trebui să stăm toată noaptea aici. Nu te
necăji. De-acum ne-au văzut şi n-o să treacă mult şi or să
vină să ne caute.
Ţărmul se întunecă. Cel care-şi învîrtea haina pieri
treptat în umbra care înghiţi în acelaşi fel autobuzul şi
grupul de oameni. Stropii care împroşcau cu zgomot peste
bord îi făceau pe călători să se chircească şi să blesteme ca
şi cum ar fi fost arşi cu fierul roşu.
 — Aş vrea să pun mîna pe tontul acela care-şi tot
flutura haina. Aş vrea să-i ating una aşa ca să-i meargă
bine.
— De ce? Ce-a făcut?
— Nimic, dar părea afurisit de vesel.
Între timp vîsli mecanicul, apoi vîsli ziaristul, apoi vîsli
mecanicul. Cu feţe cenuşii, aplecaţi înainte, rînd pe rînd,
ca nişte automate, trăgeau la ramele acelea grele. Silueta
farului dispăru la orizont, în partea de sud şi, în cele din
urmă, apăru o stea palidă, ridicîndu-se chiar din mare.
Galbenul pătat al apusului trecu înspre negrul în care se
cufundau acum toate, iar marea înspre apus se întunecă.
Pămîntul dispăruse şi era vestit numai de tunetul adînc şi
jalnic al valurilor care se spărgeau de ţărm.
„Dacă am să mă înec, dacă am să mă înec, dacă am să
mă înec, atunci de ce, în numele celor şapte zei nebuni
care cîrmuie marea, mi s-a îngăduit să ajung atît de
departe şi să contemplu nisipul şi copacii? Am fost adus
aici numai ca să mi se ia de sub nas îmbucătura asta
sfîntă de viaţă chiar pe cînd eram gata să-mi înfig dinţii în
ea?“
Calmul căpitan, sprijinit de butoiaşul de apă, era
obligat din cînd în cînd să se adreseze vîslaşului:
— Ţine-o pe val.
— O ţin pe val, domnule.
Glasurile erau ostenite şi fără vlagă.
Era cu siguranţă o seară foarte tăcută. Toţi, în afară de
vîslaş, zăceau indiferenţi pe fundul bărcii. Cît despre
mecanic, el nu era în stare să vadă decît valurile negre,
înalte care veneau într-o tăcere sinistră, numai din cînd în
cînd auzindu-se mîrîitul înfundat al cîte unei creste.
Bucătarul stătea cu capul rezemat de banchetă şi
privea fără pic de interes apa care clipocea sub nasul său.
Era cufundat în alte gînduri. În cele din urmă, îşi regăsi
glasul.
— Billie, murmură el visător, ce fel de plăcintă îţi place
ţie mai mult?
 V

— Plăcintă! exclamară mecanicul şi ziaristul nervoşi. Nu

mai pomeni despre chestiile astea, fir-ar să fie!
— Păi, reluă bucătarul, mă gîndeam la nişte sandvişuri
cu şuncă ş i . . .
Într-o barcă măruntă, pe mare, noaptea e lungă, îndată
ce se lăsase întunericul, lumina care se înălţa deasupra
mării înspre sud se făcu aurie de tot. La orizont, în partea
de nord, apăru o altă lumină, o licărire mică, albăstruie pe
dunga apei. Numai aceste două lumini aminteau de
existenţa lumii. În rest nu erau decît valuri.
Doi oameni stăteau înghesuiţi la pupa şi în barcă
distanţele erau atît de fantastice încît cel de la vîsle putea
să-şi încălzească picioarele vîrîndu-le sub tovarăşii săi.
Picioarele lor se întindeau mult sub bancheta vîslaşului
încît atingeau picioarele căpitanului aflat în faţă, la prova.
Uneori, în ciuda strădaniilor vîslaşului ostenit, cîte un val
năvălea în barcă — un val îngheţat al nopţii — şi apa rece
îi uda din nou. O clipă îşi răsuceau trupurile, mormăiau şi
iar îi curpindea somnul acela de moarte în timp ce apa
pleoscăia în jurul lor odată cu legănarea bărcii.
Mecanicul şi ziaristul stabiliseră să vîslească pe rînd
pînă cînd unul nu mai putea şi apoi să-l scoale pe celălalt
din culcuşul lui plin de apă de mare, de pe fundul bărcii.
Mecanicul trudi la vîsle pînă ce-i căzu capul în piept şi un
somn de neînvins îi împăienjeni ochii. Şi totuşi vîsli mai
departe. Apoi îl atinse pe unul din cei întinşi pe fundul
bărcii şi îl strigă.
— Nu vrei să treci puţin în locul meu? spuse el blînd.
— Sigur, Billie, spuse ziaristul, trezindu-se şi ridicîn-
du-se în capul oaselor.
Schimbară locurile cu grijă şi mecanicul, cuibărindu-se
pe fund, în apă, lîngă bucătar, păru să adoarmă într-o
clipă.
Violenţa deosebită a mării se mai potoli. Valurile veneau
fără să mai mîrîie. Cel de la vîsle avea datoria să ţină barca
pe val, aşa încît înclinarea brizanţilor să n-o răstoarne, şi
s-o ferească să se umple cu apă cînd treceau crestele
valurilor. În întuneric valurile negre erau tăcute şi greu de
zărit. Cîte unul ajungea deasupra bărcii înainte de a prinde
vîslaşul de veste.
Ziaristul se adresă căpitanului cu o voce scăzută. Nu
era sigur dacă şi căpitanul era treaz, deşi omul acesta de
fier părea să fie totdeauna treaz.
— Domnule căpitan, pot s-o îndrept spre lumina aceea
de la nord?
Aceeaşi voce fermă îi răspunse:
— Da, ia-o cu două carturi spre babord şi ţine-o aşa.
Bucătarul îşi legase în jur o centură de salvare să
păstreze cîtă căldură putea să ofere şmecheria aia
grosolană, făcută din plută şi bucătarul părea că arde ca o
sobă, cînd cîte un vîslaş, clănţănind îngrozitor din dinţi, se
trîntea lîngă el să doarmă îndată ce lăsa vîslele.
Ziaristul, pe cînd vîslea, se uită la cei doi oameni
adormiţi de la picioarele lui. Mîna bucătarului era pe după
umerii mecanicului şi, înveliţi în veşmintele lor disparate,
traşi la faţă, arătau ca nişte copii ai mării, o grotescă
replică a copiilor pădurii, de demult.
Probabil truda aceea extenuantă îl îndobitocise, fiindcă
deodată se auzi vuietul apei şi creasta unui val năvăli
mugind în barcă şi numai printr-o minune bucătarul nu se
trezi plutind, cu tot cu centura lui de salvare, în larg.
Bucătarul dormi mai departe, dar mecanicul se sculă
clipind din ochi şi dîrdîind din nou de frig.
— Îmi pare îngrozitor de rău, Billie, spuse ziaristul
pocăit.
— Nu-i nimic, bătrîne, spuse mecanicul şi se întinse din
nou, adormind.
La un moment dat pînă şi căpitanul păru să moţăie. Şi
ziaristul îşi imagină că era singurul om care plutea pe
oceane. Vîntul vuia trecînd peste valuri şi glasul lui era mai
trist decît moartea.
 La pupa se auzi un foşnet prelung, puternic, şi apa
întunecată fu brăzdată de o dîră fosforescentă,
strălucitoare, ca o flacără albastră. Părea să fie făcută de
un cuţit uriaş.
Apoi se făcu linişte, timp în care ziaristul respiră adînc,
cu gura larg deschisă, privind marea.
Apoi din nou se auzi un foşnet şi se zări o altă lumină
albăstruie, prelungă, de data asta de-a lungul bărcii, la
numai o lungime de vîslă. Ziaristul văzu o aripă înotătoare
imensă lunecînd ca o umbră prin apă, împrăştiind stropi
cristalini şi lăsînd în urmă o dîră prelungă, strălucitoare.
Ziaristul privi peste umăr la căpitan. Nu i se vedea faţa
şi părea să doarmă. Privi la copiii aceia ai mării. Dormeau
cu siguranţă. Astfel că, negăsind de nicăieri nici o
încurajare, se aplecă puţin într-o parte şi înjură cu voce
scăzută înspre mare.
Dar fiinţa aceea nu părăsi încă tovărăşia bărcii. Cînd
înainte, cînd spre pupa, cînd într-o parte, cînd în cealaltă,
la intervale mai lungi sau mai scurte, apărea dîra aceea
prelungă, strălucitoare şi se auzea foşnetul înotătoarei
negre. Era într-adevăr de admirat viteza şi puterea fiinţei
aceleia. Tăia apa ca un proiectil uriaş şi ascuţit.
Prezenţa fiinţei aceleia la pîndă nu-l umplea de groaza
care l-ar fi cuprins dacă ar fi fost un turist. Privea pur şi
simplu apa şi înjura pe înfundate.
E drept totuşi. că nu voia să rămînă singur cu fiinţa
aceea. Dorea ca unul dintre tovarăşi să se trezească din
întîmplare şi să-i ţină companie. Dar căpitanul şedea
nemişcat, aplecat peste butoiaşul de apă, iar mecanicul şi
bucătarul moţăiau pe fundul bărcii.

VI
„Dacă am să mă înec, dacă am să mă înec, dacă am să
mă înec, de ce în numele celor şapte zei nebuni care
cîrmuie marea mi s-a îngăduit să ajung atît de departe şi
să contemplu nisipul şi copacii?“
E de remarcat că, într-o noapte întunecată ca asta,
oricine ar fi ajuns la concluzia că intenţia celor şapte zei
nebuni era exact aceea de a-l îneca, în ciuda faptului că
asta ar fi fost o cumplită nedreptate. Fiindcă ar fi fost într-
adevăr cumplită nedreptate să îneci un om care trudise,
trudise atît de greu. Omul simţi că ar fi fost o crimă cu
totul nefirească. Şi alţii se înecaseră pe mare pe vremea
cînd mişunau galere cu pînzele lor vopsite şi totuşi...
Cînd un om îşi dă seama că natura nu-l socoteşte drept
ceva însemnat şi consideră că n-ar face o gaură în cer dacă
s-ar descotorosi de el, la început el încearcă dorinţa de a da
cu barda în Dumnezeu şi-l apucă mînia că nu găseşte nici
bardă şi nici pe Dumnezeu. Ar întîmpina cu batjocură orice
semn al naturii.
Apoi, cum nu găseşte nimic real ca să hulească, simte
dorinţa să se adreseze unei întruchipări a acesteia şi, în
genunchi, cu mîna întinsă să dea frîu rugăminţilor spu-
nînd: „Da, dar eu ţin la mine“.
Dar simte că în loc de răspuns, din înălţimi, îl ţintuieşte
o stea rece într-o noapte de iarnă. După care înţelege
pateticul situaţiei în care se află.
Oamenii din barcă nu abordaseră aceste probleme, dar,
fără îndoială, fiecare se gîndise la ele, în tăcere, fiecare
după firea sa. Rareori se zărea pe feţele lor altă expresie
decît cea generală: a unei totale epuizări. Cuvintele se
refereau numai la îndeletnicirile din barcă.
Armonizîndu-se cu starea sa sufletească, cîteva versuri
îi trecură prin minte ziaristului. Nici nu-şi mai amintea că
le uitase, dar deodată i s-au ivit în memorie:

Oşteanul Legiunii-n Alger agoniza,

Nu-i alina durerea vreo mînă de femeie,
Şi lacrimi de femeie să-l plîngă jinduia.
Un camarad de arme-i veghea ultimul drum.
Rănitu-i luă mîna cu jale murmurînd;
 — Pe-ai mei nu-i voi vedea, nici ţara mea de-acum 10.

În copilărie, ziaristul se familiarizase cu ideea că un

soldat al Legiunii zăcea pe moarte în Algeria, dar nu
socotise asta niciodată drept un fapt important. O groază
de colegi la şcoală îl bătuseră la cap cu suferinţa
soldatului, dar toată zarva sfîrşise prin a-l face cumplit de
indiferent. Nu se gîndise vreodată că-l privea faptul că un
soldat al Legiunii zăcea pe moarte în Algeria şi nici că
acesta era un motiv de tristeţe. Pentru el însemna mai
puţin decît ruperea vîrfului unui creion.
Totuşi acum, în mod ciudat, i se păru ceva omenesc,
real. Nu-i mai părea o simplă imagine a suferinţelor din
mintea unui poet care-şi bea în acelaşi timp ceaiul şi-şi
încălzea picioarele la sobă. Era un lucru real, adevărat,
trist şi minunat.
Ziaristul îl vedea limpede pe soldat. Zăcea pe nisip, cu
picioarele întinse şi ţepene. În timp ce îşi apăsa mîna
palidă pe piept, încercînd să mai reţină acolo viaţa care i se
topea, printre degete începu să i se scurgă sîngele. În
depărtări, aşa cum numai în Algeria sînt depărtările, se
înălţa spre cerul pălind în ultimele nuanţe ale apusului un
oraş cu locuinţe joase, dreptunghiulare.
Ziaristul, trudind la rame şi gîndindu-se la mişcările tot
mai încete ale buzelor soldatului, era pătruns de o
impersonală şi profundă înţelegere. Îi părea rău de soldatul
din Legiune care zăcea pe moarte în Algeria.
Fiinţa aceea care urmărise barca şi aşteptase în zadar,
se plictisise să mai aştepte. Nu se mai auzea fîşîitul
înotătoarei şi nu se mai vedea nici flacăra prelungă a dîrei
sale. Lumina aceea dinspre nord licărea încă, dar nu era
nicidecum mai aproape de barcă. Uneori, la urechile
ziaristului ajungea vuietul valurilor care se spărgeau de
ţărm şi atunci îndrepta barca spre larg şi trăgea şi mai

10 Din poemul „Bingen on the Rhine" de Caroline E. S. Norton, din care S. Crane citează cu
aproximaţie.
puternic la vîsle. Spre sud, cineva aprinsese un foc de
tabără pe ţărm. Era prea mic şi prea departe ca să-l
zărească, dar, din barcă, se putea vedea lumina roşietică
reflectată, pe faleza din spate. Vîntul începu să bată mai
tare şi uneori cîte un val pornea deodată să urle ca o pisică
sălbatică şi se zărea lucirea unei creste explodînd în
spumă.
La prova, căpitanul se mişcă pe butoiaşul lui de apă şi
se ridică în capul oaselor.
— Destul de lungă noaptea, spuse el ziaristului.
Privi spre ţărm.
— Salvamarii aceia nu se prea grăbesc.
— Aţi văzut rechinul dînd tîrcoale?
— Da, l-am văzut. Era destul de mare.
— Era bine dacă ştiam că eraţi treaz.
Mai apoi ziaristul se adresă către fundalul bărcii:
— Billie!
Cei de acolo începură încet şi treptat să se descîl-
cească.
— Billie, nu vrei să treci în locul meu puţin?
— Sigur, răspunse mecanicul.
Ziaristul adormi buştean îndată ce se întinse în apa
rece, odihnitoare, de pe fundul bărcii şi se lipi strîns de
centura de salvare a bucătarului, în ciuda faptului că îi
clănţăneau dinţii în ritmul tuturor melodiilor cunoscute.
Dormise atît de adînc încît i se păru că nu trecuse decît o
clipă cînd auzi din nou un glas strigîndu-l, pe un ton care
vădea ultimul hal de epuizare:
— Nu vrei să treci în locul meu?
— Sigur, Billie.
Lumina aceea dinspre nord dispăruse în mod misterios,
dar ziaristul ţinu drumul după indicaţiile căpitanului care
era treaz de-a binelea.
În cursul nopţii, duseseră barca departe în larg şi
căpitanul dădu ordin bucătarului să ia o vîslă la pupa şi să
tină barca cu prova pe val. Trebuia să dea de veste în
eventualitatea că auzea tunetul valurilor care se spărgeau
de ţărm. Această soluţie dădu posibilitate şi mecanicului şi
ziaristului să se odihnească amîndoi odată.
— Le dăm băieţilor ocazia să-şi revină, spuse căpita-
tanul.
Ei se făcură ghem pe jos şi, după oleacă de clănţă-
neală şi tremurat, adormiră din nou buştean. Nici unul
dintre ei nu ştia că îi lăsaseră bucătarului plocon tovărăşia
altui rechin sau poate a aceluiaşi rechin.
Pe cînd barca dansa pe valuri, uneori peste bord
năvăleau stropi de apă, făcîndu-le iar cîte o baie, dar nici
asta nu reuşea să le tulbure somnul. Vîntul şi apa care-i
şfichiuiau duşmănos aveau asupra lor acelaşi efect ca
asupra unor mumii.
— Băieţi, spuse bucătarul plin de părere de rău, deriva
a dus barca destul de aproape de ţărm. Cred că unul dintre
voi ar trebui să o ducă din nou în larg.
Ziaristul, care se sculă, auzi tunetul crestelor valurilor
care se rostogoleau.
În timp ce vîslea, căpitanul îi dădu nişte whisky cu apă,
ceea ce-l întremă şi-i alungă frigul din oase.
— Dacă ajung vreodată la mal şi îndrăzneşte careva să-
mi arate numai poza unei vîsle .. .
În cele din urmă se închegă o scurtă discuţie.
— Billie! Billie, nu vrei să treci în locul meu puţin?
— Sigur, răspunse mecanicul.

VII
Cînd ziaristul deschise din nou ochii, marea şi cerul
aveau culoarea cenuşie a dimineţii. În cele din urmă, zorii
se iviră în toată splendoarea lor, cu un cer de un albastru
limpede, iar razele soarelui incendiară culmile valurilor.
Pe dunele din depărtare, erau numeroase colibe mici,
negre, iar în spatele lor se ridica o moară de vînt înaltă şi
albă. Pe ţărm nu se zărea ţipenie de om, nici cîine, nici
măcar vreo bicicletă. Probabil colibele aparţineau vreunui
sat părăsit.
Călătorii scrutară ţărmul. În barcă avu loc un sfat.
— Ei bine, spuse căpitanul, dacă nu ne vine nici un
ajutor am putea mai degrabă să încercăm să trecem printre
valurile care se sparg la ţărm chiar acum. Dacă o să mai
stăm aici mult o să fim prea sleiţi să mai putem fi în stare
de ceva.
Ceilalţi au încuviinţat în tăcere, fără tragere de inimă,
acest raţionament. Barca fu îndreptată spre plajă. Ziaristul
se întreba dacă se urcase careva în turnul acela înalt al
morii şi dacă nu privise înspre mare. Turnul acela era un
uriaş care se întorsese cu spatele la truda furnicilor.
Pentru ziarist aceasta reprezenta într-o anumită măsură
seninătatea naturii în faţa luptei individului. În acel
moment nu i se părea nici crudă nici darnică, nici
înşelătoare, nici înţeleaptă. Ci era indiferentă, pur şi
simplu indiferentă. În astfel de situaţii, probabil că omul
copleşit de nepăsarea universului vede nenumăratele
greşeli ale vieţii sale şi le simte gustul amar şi îşi doreşte o
altă soartă. În faţa acestei nesocotiri a sfîrşitului omenesc,
diferenţa dintre bine şi rău i se pare absurd de limpede şi
îşi dă seama că dacă i s-ar oferi încă o şansă şi-ar îndrepta
purtarea şi felul de a vorbi şi ar fi mai grozav şi mai
strălucitor la o ceremonie de prezentare sau la un ceai.
— Băieţi, spuse căpitănul, acum se va răsturna cu
siguranţă. Tot ce putem face e să o ducem cît mai a-
proape de mal şi cînd se va scufunda, făceţi-vă vînt şi luaţi-
o spre ţărm. Acum păstraţi-vă calmul şi nu săriţi pînă ce
nu se scufundă de-a binelea.
Mecanicul trecu la vîsle. Urmărea peste umăr valurile
care se spărgeau la ţărm.
— Domnule căpitan, spuse el, cred că ar fi mai bine
dacă aş răsuci-o cu prova spre mare şi spatele spre ţărm.
— În regulă, Billie, spuse căpitanul. Du-o cu spatele.
 Atunci mecanicul întoarse barca, iar bucătarul şi
ziaristul aşezaţi la pupa erau obligaţi să privească peste
umăr ţărmul pustiu şi nepăsător.
Brizanţii îngrozitori din apropierea ţărmului săltau
barca atît de sus încît oamenii puteau zări din nou
perdelele de spumă albă lunecînd pe panta plajei.
— N-o să ajungem prea aproape de ţărm, spuse
căpitanul.
De fiecare dată cînd vreunul reuşea să-şi ia ochii de la
brizanţi, îşi întorcea privirea spre ţărm şi în timpul acestei
contemplări în ochii săi îşi făcea loc o expresie aparte.
Studiindu-i pe ceilalţi, ziaristul îşi dădu seama că nu erau
speriaţi. Dar sensul adevărat al privirii lor îi rămînea
ascuns.
Se simţea prea obosit să se mai străduiască să dezlege
acest mister. Încercă să-şi forţeze mintea să gîndească la
asta, dar în acel moment mintea sa era dominată de
muşchi şi muşchii spuneau că nu le păsa. Îi trecu prin
cap, într-o doară, că ar fi fost ruşinos dacă s-ar fi înecat.
Nu îşi aruncau cuvinte grăbite, nu erau nici palizi, nici
agitaţi. Oamenii priveau pur şi simplu spre ţărm.
— Dar să nu uitaţi să vă faceţi vînt ca lumea din barcă
atunci cînd săriţi, spuse căpitanul.
Spre larg, creasta unui brizant se sparse cu un tunet şi
talazul lung şi înspumat veni mugind asupra bărcii.
— Ţineţi-vă, spuse căpitanul.
Oamenii erau tăcuţi. Îşi întorceau privirile de la ţărm, se
uitau la talaz şi aşteptau. Barca urcă panta, se izbi de
creasta mînioasă, săltă peste ea şi o luă la vale pe spinarea
lungă a valului. În barcă intră apă, dar bucătarul o aruncă
afară cu căuşul.
Dar şi următorul val se sparse. Potopul de apă
înspumată care fierbea se prăvăli, prinse barca şi o azvîrli
aproape perpendicular. Apa năvăli înăuntru din toate
părţile. Ziaristul era cu mîna pe copastie şi cînd apa trecu
peste ea îşi trase repede mîna ca şi cum s-ar fi temut să nu
şi-o ude.
 Barca aceea măruntă, ameţită şi îngreunată de apă, se
răsuci şi se afundă şi mai mult în mare.
— Arunc-o afară bucătare, arunc-o afară, spuse
căpitanul.
— Înţeles, domnule căpitan, spuse bucătarul.
— Ei, băieţi, următorul ne vine precis de hac, spuse
mecanicul. Aveţi grijă să săriţi departe de barcă.
Al treilea val îşi făcu vînt înainte, uriaş, mînios,
neînduplecat. Înghiţi pur şi simplu barca şi aproape în a-
celaşi timp oamenii se aruncară în mare. Pe fundul bărcii
zăcea o bucată dintr-o centură de salvare şi cînd zbură
peste bord ziaristul o apucă şi o ţinu la piept cu mîna
stîngă.
Apa de ianuarie era rece şi el gîndi că era mai rece decît
s-ar fi aşteptat să fie lîngă coasta Floridei. Pentru mintea
lui amorţită îi păru un lucru destul de important ca să fie
ţinut minte. Răceala apei era tristă. Era tragică. Aceasta se
împletea confuz cu propria sa părere asupra situaţiei în
care se afla, aşa încît i se păru a fi un motiv potrivit pentru
lacrimi. Apa era rece.
Cînd ieşi la suprafaţă nu-şi mai dădu seama decît de
zgomotul apei. Apoi îşi zări tovarăşii în mare. În fruntea
acestei curse era mecanicul. Înainta puternic şi repede. În
stînga ziaristului sălta din apă spinarea albă a bucătarului,
strînsă în centura de salvare, iar în urmă venea căpitanul
ţinîndu-se cu singura lui mînă teafără de chila bărcii
răsturnate.
Ţărmul avea proprietatea de a nu se clinti din loc şi
ziaristul se minună că era posibil aşa ceva în harababura
mării.
Şi pe deasupra părea şi foarte atrăgător. Însă ziaristul
ştia că avea încă un drum lung de făcut şi dădea din braţe
fără grabă. Bucata de centură de salvare era încă sub el şi
uneori îşi dădea drumul pe panta unui val ca şi cum şi-ar
fi dat drumul cu săniuţa.
În cele din urmă ajunse într-un loc de unde mai departe
drumul era plin de dificultăţi. Nu încetă să înoate pentru a
se întreba ce fel de curent îl prinsese, dar îşi dădu seama
că nu mai înaintează. În faţa ochilor săi ţărmul se contura
ca un decor pe o scenă, şi-l privea, şi-i distingea fiecare
amănunt.
Fiindcă bucătarul o luase prea mult spre stînga,
căpitanul îi strigă:
— Întoarce-te pe spate, bucătare, întoarce-te pe spate şi
foloseşte vîsla.
— Înţeles, domnule.
Bucătarul se întoarse pe spate şi vîslind cu o vîslă o luă
înainte de parcă ar fi fost o canoe.
Deodată prin stînga ziaristului trecu şi barca de chila
căreia era agăţat cu o mînă căpitanul. Dacă n-ar fi fost
extraordinara gimnastică a bărcii, ar fi arătat ca un om
care se înălţa să privească peste un gard. Ziaristul se miră
că acum căpitanul se mai putea ţine de ea.
Înaintau spre ţărm — mecanicul, bucătarul, căpitanul
— iar — în urma lor venea, săltînd vesel pe valuri,
butoiaşul de apă.
Ziaristul era ţintuit încă de un duşman neştiut şi ciudat
— un curent. Ţărmul, cu panta albă de nisip şi cu faleza în
vîrful căreia şedeau colibele acelea tăcute, era ca un tablou
în faţa ochilor lui. Era foarte aproape de el, dar îl emoţiona
la fel de mult ca şi cum ar fi stat la galerie privind o scenă
din Anglia sau din Algeria.
Se gîndea: „Am să mă înec? E posibil? E posibil? E
posibil? Probabil individul trebuie să privească propria sa.
moarte drept ultimul fenomen al naturii”.
Dar după aceea probabil să-l fi smuls un val din acel
curent mărunt al morţii fiindcă descoperi îndată că putea
să înainteze din nou spre ţărm. Mai tîrziu îşi dădu seama
că, ţinîndu-se cu o mînă de chila bărcii, căpitanul se
întorsese spre el şi-i striga:
— Vino la barcă, vino la barcă!
În timp ce se lupta să vină lîngă căpitan şi lîngă barcă
se gîndea că atunci cînd ajungi complet extenuat să te
îneci e o soluţie salvatoare: încetarea ostilităţilor, însoţită
de o mare uşurare. Şi era bucuros de asta fiindcă timp de
cîteva clipe mintea sa fusese cuprinsă de teamă faţă de
suferinţa momentului. Nu voia să-l doară.
Deodată văzu un om mergînd de-a lungul ţărmului. Se
dezbrăca în cea mai mare grabă. Haina, pantalonii,
cămaşa, toate zburau în mod magic de pe el.
— Vino la barcă, strigă căpitanul.
— Bine, domnule căpitan.
În vreme ce înainta, ziaristul îl văzu pe căpitan cu-
fundîndu-se şi părăsind barca. Apoi ziaristul făcu singura
lui minune din toată călătoria. Un val uriaş îl prinse şi îl
azvîrli cu uşurinţă şi viteză formidabilă peste barcă, mult
dincolo de ea. Chiar atunci asta îi păru o culme a
gimnasticii şi un miracol al mării. În valurile care se sparg
la ţărm, o barcă răsturnată nu e o jucărie pentru un om
care înoată.
Ziaristul ajunse în apa care i se ridica numai pînă la
brîu, dar starea în care se afla nu-i permise să stea în
picioare mai mult de-o clipă. Fiecare val îl trîntea grămadă
şi-l fura contracurenitul.
Apoi îl zări pe omul care alerga şi se dezbrăca, se
dezbrăca şi alerga, venind în salturi prin apă. Îl tîrî pe ţărm
pe bucătar şi apoi îşi făcu drum prin apă spre căpitan. Dar
căpitanul îi făcu semn să nu se ocupe de el şi îl trimise
spre ziarist. Era gol puşcă, gol ca un copac iarna, doar
împrejurul capului avea un fel de nimb şi radia ca un sfînt.
Îl apucă zdravăn pe ziarist de-o mînă şi-l tîrî îndelung, se
opinti trăgîndu-l în sus. Ziaristul, şcolit în formule de
politeţe, spuse:
— Mulţumesc, bătrîne.
Dar deodată omul exclamă:
— Asta ce mai e?
Şi arătă iute cu degetul.
Ziaristul îi spuse:
— Fugi!
 În apa mică de la mal, mecanicul zăcea cu faţa în jos.
Cu fruntea atingea nisipul care se ivea periodic din apă
între două valuri.
Ziaristul nu mai ştiu ce se întîmplă şi abia mai tîrziu
află. Cînd atinse pămîntul tare căzu lat în nisip, grămadă.
Era ca şi cum ar fi căzut de pe acoperiş, dar căzătura asta
era plăcută.
Părea că într-o clipă plaja fu împîinzită de bărbaţi cu
pături, haine, bidoane şi femei cu ceşti de cafea şi toate
celelalte leacuri sfinte pentru ele. Pămîntul i-a întîmpinat
pe oamenii mării cu generozitate şi căldură. Dar, încet, în
susul plajei era purtat un trup nemişcat de pe care şiroia
apa şi pe acesta pămîntul îl întîmpina altfel, cu
ospitalitatea sumbră a mormîntului.
Cînd veni noaptea, valuri albe unduiau încolo şi încoace
în bătaia lunii şi vîntul aduse la urechile oamenilor de pe
ţărm glasul puternic al mării, iar ei, atunci, au simţit că-l
puteau tălmăci.
 Stephen Crane

Flanagan şi scurta sa carieră

de contrabandist
I
— Am cu mine douăzeci de oameni care vor lupta pînă
la moarte, îi spuse luptătorul bătrînului contrabandist.
— Pe care poţi să-i împrăştii ca pe un fleac, răspunse
bătrînul contrabandist. Banali ca vrăbiile. Ieftini ca ţigările.
Arată-mi douăzeci de oameni cu gura bine pecetluită cu
tacheţi de oţel şi cu un gol în ţeastă acolo unde ar trebui să
le stea aducerea aminte şi am să-i iau. Dar douăzeci de
oameni curajoşi pur şi simplu? Prefer douăzeci de cepe
curajoase.
După care luptătorul se retrase întristat simţind că în
aceste vremuri de perfecţiune a tehnicii curajul nu mai era
la cinste cum se cuvenea.
Cînd te ocupi de contrabandă curajul nu e un lucru
rău, într-adevăr. Dar pentru asta multe medalii mai trebuie
să mai cîştige omul şi să nu ştie nici măcar ce înseamnă
trăncăneala. Douăzeci de viteji cărora le turuie gura pot
face, din cauza mîndriei lor înfocate, să răsară buclucul din
pămînt ca fumul din iarbă uscată. În vreme ce douăzeci de
ticăloşi cu priviri şterse, care primesc nedreptatea şi
imboldul unui picior în spate ca pe o mană cerească, pot
încununa în cele din urmă cu aur istoria unei expediţii şi
îşi pot înnobila numele cîştigînd pentru patruzeci de ani
recunoştinţa patrioţilor, numai tăcînd din gură. Iar motivul
poate fi acela că n-au nici prieteni, nici alte marafeturi
sentimentale de naivi.
 Dacă n-ar fi blestemul limbii acesteia slobode, atunci s-
ar putea spune cu siguranţă că industria contrabandei,
care prosperă acum în Statele Unite, ar fi o pleaşcă. În
condiţii normale n-ar exista decît o singură problemă,
aceea de a te descurca uşor cu tot felul de detectivi
mărunţi, a căror abilitate de investigaţie e apreciată de cei
care-i plătesc la doisprezece sau douăzeci de dolari pe
săptămînă. E aproape axiomatic ca un detectiv de
doisprezece, douăzeci de dolari pe săptămînă să nu poată
face să eşueze o expediţie de contrabandă de 100.000 de
dolari.
Faţă de cel care încalcă legea, detectivul reprezintă
statul. Dar în ceea ce-l priveşte, el reprezintă dorinţa de a
demonstra de ce trebuie să i se plătească salariul. E numai
propriul său reprezentant şi nu contează mai mult decît un
băiat de prăvălie.
Dar orgoliul, ca o secure, îl doboară pe contrabandistul
de succes şi cauza sa şi oameni care n-au scos o vorbă,
nici faţă de mamele lor, se duc de rîpă odată cu el. Poate
face şi domul Capitoliului să tremure, iar pe senatori îi
poate stîrni să răstoarne băncile. Poate face să crească
pînă şi veniturile detectivilor care nu pot detecta nici măcar
locul unui junghi între coaste. Grozavă treabă orgoliul ăsta.
Pe vremuri, contrabanda era un joc atît de simplu! De
ea se ocupau cu plăcere căpitani de treabă şi domni calmi,
netulburaţi care înainte se îndeletniciseră cu dreptul,
săpunul, medicina sau bananele. Păcat că apoi cotineaţa
aceea de porumbei din Washington s-a simţit obligată să
protesteze oficial, încît oamenii marinei nu mai ajungeau
să doarmă noaptea în cuşetele lor, iar celor de la vamă le
crescuseră pletele. Şi toate astea numai din cauza unui
aventurier care s-a întors şi s-a apucat să trăncănească
plin de mîndrie. Stindardul naţional ar fi fost de mult
acoperit de ruşine dacă dreptul de contrabandă ar fi fost
lăsat pe seama unor organizaţii admirabile, aşa cum sînt
trusturile noastre.
 Şi totuşi jocul nu e învechit. E încă jucat de oameni
înţelepţi şi tăcuţi ale căror nume nu sînt etalate şi n-ajung
de poveste de la un capăt la altul al ţării.
Mă gîndesc la un om care ştia să deosebească o parte a
gardului de cealaltă atunci cînd se uita atent. Pe atunci se
căutau căpitani pentru a comanda primele vase din ceea ce
apoi a ajuns o mică flotă faimoasă. Acestui om îi fu
recomandat un căpitan şi el spuse:
— Trimiteţi-l la biroul meu şi am să-l cîntăresc eu.
Era avocat şi-i plăcea să se rezeme de spătarul
scaunului, să sucească un coupe-papier în mînă şi să-l
lase pe celălalt să vorbească.
Omul mării veni, aşteptă în picioare şi păru încurcat.
Avocatul îi puse prima întrebare teribilă pe care orice
contrabandist o pune totdeauna solicitantului:
— De ce vrei să te duci?
Căpitanul chibzui, îşi schimbă de trei ori poziţia şi în
cele din urmă, se gîndi că nu ştie. Părea îngrozitor de
ruşinat. Avocatul, privindu-l, observă că avea nişte ochi de
mieluşel.
— Pentru glorie? întrebă avocatul în cele din urmă.
— Nuu! spuse căpitanul.
— Bani?
— Nuu! Nu ţin chiar aşa de mult.
— Crezi că o să-ţi dea un petic de pămînt cînd vor
cîştiga?
— Nu. Nu m-am gîndit niciodată.
— Nici glorie, nici cîştig fabulos, nici act de proprietate.
Atunci de ce te duci?
— Păi nu ştiu, spuse căpitanul uitîndu-se în podele şi
schimbîndu-şi iar poziţia. Nu ştiu. Bănuiesc că mai ales
aşa, pentru distracţie.
Avocatul îl invită la un pahar.
Avocatul îl întîlni din nou pe cînd era pe duneta
vaporului gata de plecare. Nu mai rămăsese nimic din
blîndeţea şi nesiguranţa lui de pe ţărm. Era ferm şi
puternic, ca un dulău noaptea. Îşi smulse trabucul din
gură şi aruncă deodată cîteva blesteme celor de pe punte.
Vaporul era într-o stare de medievală paragină, ceea ce
e socotită drept principală consecinţă a beneficiilor
maritime ale Statelor Unite. Dacă ar fi nave, multe silozuri
de gheaţă ar dovedi mai bune calităţi nautice. Vaporul se
bălăcea pe valuri la fel de încîntat ca un clopot vechi de
lemn şi-şi băga capul sub apă ca un ţînc care se joacă, iar
dacă voiai să te duci undeva pe punte, oriunde, treaba asta
te costa o baie.
Căpitanul comandase şi nave pe care oamenii de pe
ţărm le socoteau nave de linie. Dar cînd îşi bagă dracul
coada în inima omului şi-i stîrneşte dorinţa să vadă cam
cum e şi treaba asta cu contrabanda atunci omul ajunge
să se bălăcească în mare într-un ciubăr. Depăşeşte
dragostea unui bărbat pentru ibovnica lui. Uriaşa navă
cisternă Glasul Tunetului fusese multă vreme ibovnica lui
Flanagan, dar acum privind geamantanul acesta amărît,
zdrăngănind la vale şi la deal pe valuri, în largul coastelor
capului Hatteras, el era cu mult mai fericit.
Treptat, oamenii echipajului începură să se cunoască
unii cu alţii. În cele din urmă, fiecare începu să-l întrebe pe
vecin ce ghinion nenorocit sau blestem l-a făcut să
întreprindă călătoria asta. Cînd vreun om de inimă, curajos
vedea un alt om de inimă şi curajos, îi zîmbea şi ajungeau
prieteni. Pe navă nu era nici o minte care să nu fie
preocupată de pericolele coastelor Cubei, întrebîndu-se ce
perspective şi plăceri îi mai aşteaptă. În momentele de
veselie îşi spuneau totuşi unul altuia că sînt nişte idioţi
blestemaţi.
La început au apărut nişte necazuri în sala maşinilor,
unde erau o groază de bestii de oţel — cele mai multe
vopsite în roşu, iar altele foarte lucioase, uimitoare,
complexe, de neînţeles pentru oricine nu se ocupa de ele —
duduind, duduind de obicei cu monotonia unui sforăit.
Se pare că maşinile astea erau la fel de năbădăioase ca
un contor de gaze. Mecanicul şef era un tip simpatic, în
vîrstă, cu o mustaţă căruntă, dar maşinile îi spuneau că n-
aveau de gînd să se urnească din loc pînă nu se simţeau
ceva mai bine. Veni pe dunetă şi spuse:
— Blestemata asta de vechitură ne-a lăsat de căruţă,
domnule.
— Cine a fost de serviciu? tună căpitanul.
— Al doilea mecanic, domnule.
— De ce nu te-a chemat?
— Nu ştiu, domnule.
Ceva mai tîrziu fochiştii avură ocazia să mulţumească
cerului că nu erau mecanici secunzi. Pe cînd căpitanul şi
mecanicul se luptau cu maşinile, vasul Foundling, aflat la
cheremul mării, era zdravăn zgîlţîit de valuri. Pentru prima
dată, feţele oamenilor s-au posomorit în timpul acestei
opriri pe mare. Oceanul e întins, şi o navă e abia un fleac
numai cît să stai în picioare pe el, iar o navă hodorogită —
un motiv de îngrijorare. Chiar şi după ce o porni din nou la
drum, aerul posomorît al echipajului nu se împrăştie. Din
cînd în cînd oamenii se duceau la uşa sălii maşinilor şi,
uitîndu-se în jos, ar fi vrut să-i pună întrebări mecanicului
şef care colinda încet încoace şi încolo, urmărind atent
lucrurile acelea ale lui, tainice, vopsite în roşu. Cînd un om
nu doreşte să-i ţină nimeni tovărăşie înseamnă că e
neliniştit. Şi astfel întrebările mureau pe buze. Probabil că
nimeni n-a scos o vorbă în afară de secund, care-i spuse
căpitanului:
— Mă întreb ce va face vechitura asta afurisită cînd are
s-o fugărească vreun crucişător spaniol.
Căpitanul rîse. Mai tîrziu se uită peste bord şi-i spuse
cu dispreţ:
— Şaisprezece noduri! Şaisprezece noduri! Şaisprezece
ţîţîni la poarta de dinăuntru din Hades! Şaisprezece noduri!
Mersul ei e de şapte noduri, iar dacă o faci să trosnească
din toate balamalele ajunge la nouă.
Nu există echipaj care să nu miroasă presimţirile rele
ale căpitanului. Le adulmecă aşa cum o turmă adulmecă
pericolul de departe, printre copaci, peste dealuri. Un
căpitan care n-are habar că nava se duce la fund uneori
poate să-şi invite oamenii la un ceai garnisit cu pîine
prăjită şi unt cu numai douăsprezece minute înainte de
dezastru. Dar e destul să se frăsuiască o clipă în
singurătatea cabinei sale ca să stîrnească ficaţii unui
marinar sensibil. Dar chiar pe cînd Flanagan se gîndea la
Foundling din punctul de vedere al contrabandistului, îi
ajunse la ureche că în compartimentul căldărilor începuse
să bată un vînt de nemulţumire.
Căpitanul ştia că pentru a da curaj unui om trebuie să-l
faci să vadă cerul. Trimise, aşadar, după un fochist; şi
stătu cu el de vorbă pe dunetă. Ajuns sub cerul liber, omul
tăgădui deodată, fără ruşine, să ştie ceva despre treaba
aceea. Totuşi trebuia pe dată ruptă o falcă fiindcă
Foundling nu putea să facă decît nouă noduri, fiindcă în
camera căldărilor nu se vedea nici cerul, nici o zare
strălucitoare şi nici nu bătea vîntul.
Pe cînd Foundling se afla prin dreptul punctului Savan-
nah, dinspre nord-vest se porni un vînt, iar nava, care
mergea spre sud-est, începu să salte ca un cartof pus la
fiert. Secundul era un ofiţer simpatic. Aşa că un val îl izbi
de o cabină şi-i rupse o mînă. Bucătarul era un bucătar
priceput, aşa că un balans al navei îl trimise de-a
berbeleacul împreună cu o oală de apă fiartă şi făcu să-i
piară tot interesul pentru orice altceva în afară de picioare.
— Măi, să fie! îşi spuse Flanagan. Treaba asta cu
contrabanda nu-i chiar un joc de cărţi.
Mai apoi, în compartimentul căldărilor se auzi şi mai
multă zarvă. La asta au luat parte toţi fochiştii în afară de
unul care avea o falcă ruptă şi care era complet descurajat.
Căpitanul avea plămînii bine dezvoltaţi. Cînd se duse,
tunînd, la pupa, deveni limpede că un om putea să scuture
chiar şi covoare cu o voce ca asta.
Într-una din nopţi Foundling ajunse în dreptul coastei
de nord a Floridei şi se apropie de ţărm cu viteza redusă la
jumătate. Căpitanul era pe dunetă:
 — Patru semnale luminoase la interval de un minut, îşi
spuse el, privind ţintă spre ţărm.
Deodată, pe chipul întunecat al nopţii, se deschise un
ochi galben, privi la Foundling şi se închise la loc.
Căpitanul îşi examină ceasul şi apoi ţărmul. Ochiul se
deschise, se uită la Foundling şi se închise la loc de încă
trei ori. Căpitanul strigă la chipurile nedesluşite de pe
punte:
— Răspundeţi-i!
Raza de lumină de la prova vaporului dezvălui, pentru o
clipă, într-o tentă aurie, crestele valurilor care-i veneau în
întîmpinare.
Foundling puse la capă şi aşteptă. Valuri lungi de hulă îl
făcură să se legene graţios şi vîrfurile celor două catarge se
balansau cu solemnitatea unor baghete ritmînd un marş
funebru. Cînd părăsiseră Bostonul nava fusese acoperită
de chiciură ca barba unui surugiu de poştalion din Dakota,
dar acum vîntul blînd al Floridei răsfira uşor părul pe
fruntea lui Flanagan, care stătea numai în cămaşă şi îşi
aprindea încă un trabuc, fără să-şi mai bată capul să ţină
paravan cu palmele.
În cele din urmă, veni pleoscăind pe valuri o barcă
neagră. Cînd se apropie, căpitanul se aplecă înainte şi
observă că oamenii vîsleau ca nişte croitorese şi în acelaşi
timp o voce îl salută în engleză.
— Mai mult ca sigur că ăştia sînt oamenii mei, îşi spuse
el.
Să-ncarci din bărci, pe mare, cu nişte oameni care nu-s
făcuţi să fie docheri, două sute de mii de cartuşe de
carabină, 750 de carabine, două tunuri uşoare rapide cu
100 de proiectile, 40 de legături de macete şi 100 de livre
de dinamită pe o hulă puternică de fund, în vreme ce
lumina reflectorului unui crucişător al Statelor Unite
ţîşneşte din cînd în cînd ca un fulger pe cer, înspre sud —
asta nu-i treabă pentru elevii unei şcoli de duminică. Cînd,
în fine, Foundling îi dădu cărbuni spre larg, pe marea
cenuşie a zorilor, nu era nimeni care să nu se bucure între
cei patruzeci de inşi urcaţi la bord de pe ţărmul Floridei
sau din cei cincisprezece porniţi din Boston şi care stăteau
pe punte cu părul şiclit de sudoare lipit de frunte, şi
zîmbeau cu gura pînă la urechi, uitîndu-se la siajul larg
lăsat în urmă de Foundling şi la dunga întunecată de la
orizont care era Florida.
Dar pe aceste ape există un cart al busolei pe care
oamenii îl numesc nord-est. Cînd vînturi puternice încep
să bată din partea aceea stîrnesc un balamuc care nu face
bine nici unui Foundling plin de cărbuni şi muniţii. În
furtuna care se porni, nava semăna cu un soldat beat.
Conducătorul cubanez stînd pe dunetă alături de
căpitan, fu informat deodată că din cei treizeci şi nouă de
oameni ai săi treizeci şi nouă aveau rău de mare. Şi aveau
rău de mare nu glumă. Fiecare se plîngea într-altfel, dar
treaba asta rămase numai între ei. Mai rău decît atît nu se
putea. Împînziseră puntea, luînd toate atitudinile suferinţei
umane. Cînd Foundling se scufunda în valuri, iar apa
năvălea de la prova, ei o lăsau să-i inunde. Erau mulţumiţi
dacă-şi puteau feri măcar capul de baia asta, iar dacă nu,
nu le mai păsa. Deodată Foundling îşi schimbă drumul
spre sud-est, iar valurile îi asaltară din travers. Toţi
patrioţii primiră ordin să coboare sub punte şi începură să
urle şi să-şi împărtăşească suferinţele unul altuia. Toată
ziua Foundling plescăi şi săltă pe pajiştea strălucitoare a
oceanului pe care crestele albe de spumă semănau cu nişte
flori.
Pe dunetă căpitanul medita şi scruta orizontul pustiu.
— Drace! spuse el.
Şi vorba asta îi scăpă mai mult de uimire decît de
indignare sau supărare.
— Treizeci şi nouă de pasageri care au rău de mare,
secundul cu un braţ frînt, un fochist cu o falcă ruptă,
bucătarul cu picioarele opărite, cu nişte maşini gata să le
apuce toate năbădăile, astea la un loc, dacă nu şi mai
mult! Dacă ajung să mă mai întorc în vreun port în ţară,
măcar cu un mîner de timonă în mînă, e curat noroc.
 În Florida se face un fel de whisky din porumb, iar cei
de acolo socotesc că o băutură bună face cît şapte bătăi.
Unii dintre voluntarii cubanezi avuseseră grijă să ia cu ei la
bord şi puţin whisky din acesta, iar acum fiind bolnavi, în
camera căldărilor, şi simţind că în următorii doi sau trei
ani nu vor mai avea chef să bea lichior, oferiră cu blîndeţe
fochiştilor porţia lor. Fochiştii primiră darul acesta fără
lăcomie, dar cu oarecare seriozitate.
Cum ei erau fochişti şi aveau de lucru, vîrtejul emoţiilor
fu oarecum întîrziat, dar în cele din urmă veni, şi veni cu
vîrf şi îndesat. Unul dintre fochişti îi aruncă altuia un
cuvînt de ocară, iar acesta din urmă, pe bună dreptate
iritat, îi arse tovarăşului său una cu lopata de fier, iar omul
se duse de-a berbeleacul peste o grămadă de cărbune care
se surpă încet, în vreme ce pe podea se auzeau cum cad
bucăţile de cărbune una după alta. Ca prin minune, un al
treilea fochist turbă asistînd la scena asta şi se aruncă la
cel de-al doilea fochist. Se bătură cîteva clipe, vreme în
care cubanezii bolnavi, rotindu-şi pasivi privirile, urmăriră
de pe punte încrîncenarea acestei încăierări. Unul dintre ei
fu atît de nepăsător faţă de importanţa strategică a locului
pe care-l ocupa, încît se alese cu o lovitură în fluierul
piciorului.
Cînd al doilea mecanic veni să-i despartă pe
combatanţi, el fu atît de sincer în eforturile sale încît
aproape îi lăsă schilozi pe viaţă.
Căpitanul spuse:
— Am să cobor şi...
Dar conducătorul cubanez îl opri:
— Nu, nu, îi strigă el. Nu fă asta. Trebuie să-i tratăm cu
blîndeţe, ca pe nişte copii, mereu, fiindcă vezi, cînd ne vom
întoarce într-un port din Statele Unite, au să — cum
spuneţi la asta, răsufle? Da, au să lase să răsufle toată
treaba asta. Trebuie să-i îmbunăm.
— Vrei să spui, zise căpitanul gînditor, că dacă nu le
cîntăm în strună acum, s-ar putea să-i apuce năbădăile şi
să dea pe faţă treaba cu expediţia cînd vom ajunge din nou
în port?
— Da, da! exclamă conducătorul cubanez. Dacă nu ne
purtăm cu binişorul cu ei au să ne facă o groază de
necazuri prin ziare şi pe la tribunal după aceea.
— Ei bine, păi n-am de gînd ca echipajul meu... începu
căpitanul.
— Dar trebuie, îl întrerupse cubanezul. Trebuie. E
singura soluţie. Dumneata eşti asemeni căpitanului unei
nave de piraţi. Ştii? Numai că nu poţi să-i arunci peste
bord cum ar face el.
— Hm, spuse căpitanul, contrabanda asta, cînd o
priveşti mai îndeaproape, are o groază de feţe.
El îi chemă pe dunetă pe fochiştii care se bătuseră şi cei
trei veniră blînzi şi bine aranjaţi. Le ţinu o predică
zdravănă, dar la locul ei, cînd deodată se poticni în mijlocul
unei fraze şi strigă:
— Ei, unde-i tipul celălalt? Cum se face că nu s-a
amestecat în bătaie?
Rîndul de fochişti strigă deodată într-un glas:
— E rănit, domnule, are o falcă ruptă.
— Deci, aşa, aşa, murmură căpitanul destul de
încurcat.
Şi în urma tuturor acestor întîmplări Foundling ajunse
să se îndrepte spre Cuba cu tot echipajul în lopăţele, dacă
ne e permis să spunem astfel.

III
În timpul nopţii, Foundling se apropie de coastă ca un
hoţ. Luminile au fost camuflate, aşa încît de pe punte
marea se vedea scînteind în propria ei lumină, cu lucirea
moale a mătăsii. Pe punte oamenii vorbeau în şoaptă şi
pînă şi fochiştii vîrîţi acolo dedesubt, lucrînd în faţa uşilor
înroşite ale focarelor, nu scoteau o vorbă şi mergeau în
vîrful picioarelor. Stelele ieşiră pe cerul albastru, catifelat,
şi lumina lor împreună cu lucirea moale a mării făceau
coasta să apară neagră, ca o margine de coşciug. Pe ţărmul
îndepărtat se auzeau valurile bufnind înfundat.
Pentru o vreme maşinile de pe Foundling încetară să
mai duduie. Nava lunecă tăcută înainte, pînă cînd se auzi
un clopot sunînd uşor în sala maşinilor. Atunci se opri
într-o învolburare fosforescentă de ape.
— Semnalizează, spuse căpitanul.
De la prova, lumina scăpără de trei ori. Urmă un
moment de aşteptare. Apoi un ochi asemănător cu cel de
pe coasta Floridei se deschise şi se închise, se deschise şi
se închise, se deschise şi se închise. Cubanezii, strînşi într-
o masă întunecată pe punte, izbucniră în vociferări
înfundate de încîntare. Conducătorul îi făcu să tacă sco-
ţînd un sîsîit printre dinţi.
— Ei? zise căpitanul.
— E-n regulă, spuse conducătorul.
Cînd se dădu ordin, nimeni nu mai părea să fi fost
bolnav pe puntea vasului Foundling. Bărcile fură coborîte
repede, prea repede. Lăzile cu cartuşe fură scoase din cală
şi trecute peste balustradă cu o iuţeală care-i făcu pe cei
din bărci să protesteze. Erau bombardaţi. Cînd una dintre
bărci se îndreptă spre ţărm, cei de la vîsle trăgeau ca
apucaţii. Căpitanul bătea încet duneta încoace şi încolo. În
sala maşinilor, mecanicii stăteau la posturile lor, iar în
compartimentul căldărilor fochiştii se foiau în faţa gurii
focarelor.
Pe dunetă Flanagan medita.
— Zău, nu mai ştiu. Contrabanda nu-i chiar aşa de rea.
Curînd am să fiu din nou în larg şi n-am să mai am nimic
altceva de făcut decît să ard nişte minciuni cînd am să
ajung în port.
Într-una din bărcile care se întorceau de la ţărm veniră
doisprezece ofiţeri cubanezi, cei mai mulţi fiind în
convalescenţă, de pe urma rănilor, în vreme ce doi sau trei
erau trimişi de insurgenţi cu diverse, treburi în America.
Căpitanul le ură bun sosit şi le dădu asigurări de călătorie
grabnică şi fără necazuri.
 Apoi se urcă din nou pe dunetă şi scrută orizontul.
Marea era pustie ca spaţiile din preajma soarelui.
Căpitanul zîmbi şi se lovi în piept:
— E simplu ca bună ziua, murmură el.
Descărcarea se apropia de sfîrşit şi oamenii suflau ca
nişte gloabe deşălate deşi moralul le creştea cu fiecare
clipă, cînd deodată se auzi, din cer, o voce. Nu era o voce
puternică, dar tonul ei îi făcu pe toţi oamenii de pe punte
să încremenească, de parcă ar fi fost cu toţii preschimbaţi
în stane de piatră.
— Domnule căpitan, spuse omul de veghe de pe
catargul cel mare, se zăreşte o lumină spre vest. Cred că e
un vapor, domnule.
O clipă se lăsă tăcere, pînă cînd căpitanul spuse:
— Ei bine, n-o pierde din ochi.
Apoi, adresîndu-se celor de pe punte, le spuse:
— Continuaţi descărcarea.
Al doilea mecanic se duse la bucătărie să ia o cană de
tablă.
— Ai auzit vestea? Un vapor dinspre vest.
— Tii, făcu al doilea mecanic.
În sala maşinilor îi spuse mecanicului şef:
— Un vapor dinspre vest, domnule.
Mecanicul şef începu să verifice diferitele maşinării cu
care era împodobită împărăţia lui. În cele din urmă se
adresă celor din compartimentul căldărilor:
— Băieţi, vreau acum să fiţi atenţi. Vine un vapor
dinspre vest.
— Înţeles, domnule, răspunse compartimentul
căldărilor.
Din cînd în cînd, căpitanul striga la cel de pe catarg:
— Ce mai face nava aceea?
— Pare să se îndrepte spre noi destul de repede,
domnule.
Conducătorul cubanez veni neliniştit spre căpitan:
 — Crezi că putem salva încărcătura? E o treabă destul
de delicată. Nu-i aşa?
— Dă-i înainte, trage-i mai departe. Am să vă aştept.
Pe punte continuau să se audă tropăitul acela grăbit,
strigătele înfundate ale oamenilor care descărcau. În sala
maşinilor mecanicul şef şi ajutorul său se uitau ţintă la
clopot. În compartimentul căldărilor, fochiştii respirau
printre dinţii strînşi. O lopată lunecă din locul unde fusese
sprijinită şi se lovi cu zgomot de podea. Fochiştii tresăriră
şi se uitară iute în jur.
Urcat pe balustradă şi ţinîndu-se de un strai, căpitanul
se uită ţintă spre vest. Din adînc se ridicase o lumină.
După ce urmări lumina aceea o vreme el îi strigă
conducătorului cubanez:
— Ei bine, fiindcă aţi terminat, putem să spălăm putina.
În cele din urmă conducătorul cubanez îi răspunse:
— Păi aceasta e ultima încărcătură. Cum se întorc
bărcile, putem s-o ştergem.
— Nu pot aştepta toate bărcile, spuse căpitanul. Sărăcia
aia e prea aproape.
Îndată ce a doua barcă fu ridicată la bord, Foundling se
răsuci şi, ca o umbră întunecată, se strecură spre larg,
pieziş pe direcţia navei care se apropia.
— Am zăbovit zece minute prea mult, îşi spuse
căpitanul.
Deodată lumina aceea dinspre vest dispăru.
— Hm, făcu Flanagan, ăia vor să se apuce de vreo
şmecherie murdară.
În afară de cei din sala maşinilor toţi fură puşi de veghe.
Foundling, luînd-o cu toată viteza spre nord-est, tăia o
pîrtie minunată, de un albastru argintiu, pe faţa
întunecată a mării.
Un om de pe punte exclamă grăbit:
— Uitaţi-o domnule.
O grămadă de ochi scrutau bezna spre vest şi rînd pe
rînd desluşiră în adîncul întunericului o umbră neagră,
minusculă, cu o linie albă în urmă.
 — Nici dacă ar avea o sfoară n-ar putea să se îndrepte
mai direct spre noi, spuse Flanagan.
În beznă izbucni o flacără subţire, roşie. Era lungă şi
tăioasă ca o lamă stacojie de spadă. Se auzi o detunătură
scurtă şi apoi un proiectil şuieră iute prin aer şi căzu
pleoscăind în mare. La începutul acestui incident căpitanul
avea de gînd să ia o gură de tutun de mestecat şi ridicase
mîna. Cît timp se auzi proiectilul şuierînd, rămase ca
împietrit şi apoi, cînd acesta pleoscăi în mare, duse mîna la
gură şi muşcă din tutun. Se uita cu ochi mari la umbra
aceea, cu dîra ei albă.
Ofiţerul superior cubanez veni în grabă pe dunetă.
— N-are nici un rost să ne predăm, strigă el. Ori ne
împuşcă, ori ne spînzură oricum pe toţi.
Din nou izbucni o flacără subţire şi se auzi o
detunătură. Pe deasupra navei trecu un şuierat puternic.
— N-am de gînd să mă predau, spuse căpitanul, agă-
ţîndu-se cu amîndouă mîinile de balustradă.
Părea un om cu tradiţii paşnice, adînc înrădăcinate în
suflet. Era mirat de parcă dintr-o dată căciula i s-ar fi
prefăcut în cîine. Se răsuci iute, deodată, şi întrebă:
— Ce fel de tun e ăsta?
— De o livrăm strigă ofiţerul cubanez. Vasul e un yaht
transformat într-o canonieră mică.
— Dacă nu e decît o iolă, în cinci minute ne trimite la
fund, spuse Flanagan.
O clipă privi neajutorat în zare, spre larg. Falca de jos îi
spînzură moale. Dar o clipă mai tîrziu o inspiraţie îl săgeta
ca un vîrf de pumnal. Făcu un salt pînă la timonă.
Foundling viră brusc în tribord, făcu o voltă stîngace şi
Flanagan mugi prin tub către sala maşinilor, înainte ca
ceilalţi să-şi dea seama că bătrîna balie se îndrepta direct
spre canoniera spaniolă, nava se năpusti înainte ca un cal
de curse în plin galop.
Manevra aceasta ciudată a navei provocă la început
consternare la bordul ei. În aceeaşi clipă oamenii se
încordară şi dădură drumul unor blesteme îngrozitoare
care însă nu ajunseră nici pînă la propriile lor urechi.
Manevra navei Foundling provocă după aceea
consternare la bordul canonierei. Ea înainta victorioasă,
orbită de furia urmăririi. Apoi masa aceea ameninţătoare
se ivi deasupra ei ca o arătare uriaşă.
Oamenii de la bordul navei Foundling auziră strigăte
puternice de spaimă, ordine răguşite. Mărunta canonieră
rămase paralizată de uimire.
Deodată Flanagan urlă de furie şi sări la timonă.
Timonierul îşi întoarse privirile. În vreme ce căpitanul
răsuci timona mult spre tribord, el auzi un scrîşnet în
momentul în care Foundling, ridicat de un val, se izbi cu
umărul de canonieră şi zări zburînd pe lîngă ei un fel de
şalupă pe care oamenii alergau încoace şi încolo. Ofiţerii
cubanezi, cărora li se alăturară bucătarul şi un marinar, îşi
descărcară pistoalele în spaima aceea a mărilor prinsă la
strîmtoare.
Bineînţeles că urmărirea n-a mai avut loc. Foundling, cu
viteză convenabilă, se îndrepta spre nord.
Căpitanul se duse în cabina sa chicotind.
— Ca să vezi, Doamne, spuse el. Ca să vezi!

IV
Cînd Flanagan reveni pe punte, secundul, cu o mînă
prinsă în eşarfă, bătea duneta. Flanagan zîmbea cu gura
pînă la urechi. Duneta navei Foundling era tot mai mult
măturată de valuri. La fiecare plonjon al vaporaşului, apa
clocotea şi se izbea de borduri, iar stropii ţîşneau sus, la
înălţime.
— Ei, spuse Flanagan, umflîndu-se în pene, am cam
avut de furcă, dar am scos-o la capăt şi slavă Domnului că
s-a terminat.
La nord-est cerul era de un cărămiziu şters, umbrit ici-
colo de nori întunecaţi care se buluceau pe cerul jos.
 — Uite, spuse secundul.
— Hm, făcu Flanagan, pare să fie furtună, nu-i aşa?
Apoi suprafaţa apei se undui şi se încreţi sub primele
pale de vînt. Marea deveni plumburie. Pleoscăiala apei în
bordurile navei avea acum o semnificaţie rău prevestitoare.
Strigătele oamenilor deveniră răguşite.
Furtuna lovi nava în pupa tribord şi Foundling se aplecă
sub forţa ei atît de tare încît părea că nu avea să se mai
întoarcă pe chilă dreaptă.
— Cînd vom ajunge în port, spuse secundul, am să mă
bucur. Am de gînd să mă las de afacerea asta atunci. Mi-a
fost destul.
— La dracu’! spuse Flanagan radios.
Vaporul continuă să se tîrască spre nord-est. Zgomotul
valurilor înspumate năvălind din adînc acoperea duduitul
sacadat al bătrînelor şi obositelor maşini.
La un moment dat, cînd nava se aplecă într-un bord,
rămase aşa culcată pe o parte, pe mare. Secundul, privind
de pe duneta mai înclinată decît panta unei grămezi de
cărbune, fluieră uşor de uimire. Încet, greoi, Foundling se
redresă ca să facă faţă altui val.
În timpul nopţii, valurile se izbeau tunînd de bordurile
navei şi apa, cu fosforescenţa ei frumoasă, năvălea
clocotind şi urlînd pe punte.
Mecanicul şef reuşi cu mult noroc să se tîrască teafăr,
dar murat îngrozitor, pînă la bucătărie să ia o cafea.
— Ei, cum merge şefule? întrebă bucătarul stînd în
picioare, cu braţele lui groase încrucişate la piept, ca să
arate că putea să-şi păstreze echilibrul în orice condiţii.
Mecanicul scutură descurajat din cap.
— Cutia asta veche de biscuiţi nu mai ajunge să mai
vadă portul vreodată. Ei, are să se desfacă în bucăţi.
În cele din urmă în cursul nopţii, căpitanul spuse:
— Lansaţi bărcile.
Cubanezii îi tot dădeau tîrcoale:
— Are să se scufunde nava?
Căpitanul le spuse politicos:
 — Am dat de bucluc, dar tot ceea ce vă cer e să faceţi
exact aşa cum vă spun eu şi nimeni n-are să păţească
nimic.
Secundul dirijă coborîrea primei bărci şi echipajul
execută manevrele cu toată buna-cuviinţă, ca cei care se
află la marginea unui mormînt.
Un tînăr mecanic veni la căpitan:
— Şeful vă trimite vorbă, domnule, că apa a ajuns
aproape la focar.
— Ţineţi-o aşa cît puteţi mai mult.
— S-o ţinem aşa cît putem mai mult, domnule.
Flanagan îl luă pe ofiţerul superior cubanez şi-l duse
lîngă balustradă şi, în vreme ce vaporul se săltă pe un val
mai mare, îi arătă un punct galben în zare. Era mai mic
decît un vîrf de ac.
— Acolo, spuse căpitanul.
Stropii mînaţi de vînt îi biciuiau faţa.
— E farul Jupiter, de pe coasta Floridei. Coboară-ţi
oamenii dumitale în barca pe care abia am lansat-o şi
secundul are să vă ducă pînă la lumina aceea.
Apoi Flanagan se întoarse către mecanicul şef.
— Nu mai ajungem cu ea pînă la ţărm, spuse bătrînul.
Fochiştii să iasă într-un minut.
Ochii îi jucau în lacrimi.
Nava Foundling era rănită. Zăcea pe mare cu maşinile
gîfîind şi fiecare val părea să-i dea lovitura de graţie.
Urma lăsată pe mare de o navă bună e mai frumoasă
decît cea lăsată de o spadă. Cînd vine vremea ca nava să
moară, atunci urma ei seamănă cu urma unui galoş vechi
care pluteşte, şi nava are tot atîta putere, vioiciune şi
flotabilitate ca şi el. În timpul acesta, mulţi din cei de pe
navă îşi dădură deodată seama că se agăţau de un
cadavru.
Căpitanul se duse spre compartimentul căldărilor şi
ceea ce văzu cînd coborî pe scara tambuchiului îl făcu să
şovăie şi-i luă piuitul. Petrecuse mulţi ani pe mare, dar
compartimentul acesta al căldărilor îi spunea acum ceva ce
nu mai auzise în celelalte călătorii ale sale. Apa se zbătea
încoace şi încolo odată cu legănarea navei, sfîrîind pe
mecanismele pe jumătate înecate, care încercau încă să-şi
facă datoria. Din apă se ridicau aburi şi prin valurile de
aburi sclipea lucirea roşietică a focurilor pe moarte. În ceea
ce-i privea pe fochişti, în încăperea aceea moartea se putea
petrece în tăcere. Unul zăcea în cuşetă cu mîinile sub cap,
uitîndu-se întunecat şi fix la perete. Altul şedea la
picioarele scării cu faţa ascunsă în braţe. Un altul se
rezema de balustradă şi privea apa mugind şi crescînd
mereu şi vîrtejurile ei printre maşini. În lumina aceea roşie,
păgînă, şi în pîcla cenuşie a infernului aceluia înăbuşitor şi
nebulos, ei păreau nişte figuri nefireşti, cu tăcerea şi
nemişcarea lor. Nenorocita navă gemea adînc atunci cînd
se înălţa pe cîte un val şi gemea adînc şi atunci cînd se
scufunda între două valuri, în vreme ce alte valuri zorite se
spărgeau tunînd peste dînsa cu un bubuit ca atunci cînd
se surpă pămîntul. Maşinile gesticulau îngrozite.
Dar deodată Flanagan îşi recăpătă stăpînirea de sine şi
puse în mişcare compartimentul căldărilor. Liniştea era atît
de nepămîntească, încît nici chiar el nu fu cu totul lipsit de
remuşcări faţă de fapta sa nefirească şi cumplită atunci
cînd se repezi la ei. Dar aşa cum s-au supus mării, tot aşa i
s-au supus şi lui Flanagan. O clipă şi-au învîrtit ochii în
cap ca nişte vite lovite, dar au ascultat Vocea. Însăşi
situaţia aceea cerea pur şi simplu o Voce!
Cînd căpitanul se întoarse pe punte, încă îi mai stăruia
în minte priveliştea din compartimentul căldărilor şi abia
atunci înţelese el ce însemna osînda şi îi simţi greutatea şi
amploarea.
Cînd, în cele din urmă, Foundling se duse la fund, se
răsuci mai întîi şi apoi se scufundă liniştit ca un animal
care-şi face culcuş în iarba înaltă. Departe, două bărci care
săltau pe valuri se opriră să asiste la această moarte
tăcută. Era o manevră înceată, lipsită complet de strălucire
şi totuşi îi făcu să pălească pe toţi cei care priveau, şi care
gemură şi spuseră:
 — Uite-o cum se duce!
Deodată căpitanul se răsuci şi se izbi cu capul de co-
pastie. O vreme plînse cu hohote, apoi plînse cu hohote şi
blestemă laolaltă.

La Hanul Imperial se dansa. Seara, nişte tineri

nesăbuiţi veniră de pe plajă aducînd vestea că fuseseră
zărite în larg vreo cîteva bărci pline cu oameni. Era o seară
de dans încîntătoare şi nimeni nu şi-a bătut capul să dea
crezare acestor scorneli. Ţîşnitoarea din curte susura
molcom şi perechi, perechi se preumblau pe aleile de
palmieri, unde lampioane cu abajururi roşii aruncau o
lumină roză pe frunzele lucioase. Sus, undeva la vreun
balcon, o mierlă îşi aruncă în seară chemarea ei. Orchestra
cînta valsuri adormite şi muzica ei ajungea voalată, ca în
vis, pînă la cei risipiţi printre palmieri.
Uneori cîte o femeie spunea:
— O, nu-i aşa că nu-i adevărat că pe mare a fost un
naufragiu?!
De obicei cîte un bărbat răspundea:
— Nu, sigur că nu.
În cele din urmă, totuşi, un tînăr veni val-vîrtej de pe
plajă. Era triumfător:
— Sînt acolo, în larg! O barcă plină.
Fu primit cu interes, iar el povesti tot ceea ce-şi
închipuia. Vestea lui strică tot dansul. Oaspeţii se înfofoliră
în haine şi se îndreptară în grabă spre plajă. O fetiţă strigă:
— O, mamă, pot să merg şi eu?
Şi fiindcă nu i se dădu voie se îmbufnă.
Cum veneau din locul adăpostit al hotelului, îi în-
tîmpină un vînt iute de pe mare şi din cînd în cînd cîte un
brizant sclipea livid. Femeile se înfiorară şi prea plecaţii lor
însoţitori profitară de ocazie ca să le facă hainele să stea şi
mai strîns pe ele. Nisipul plajei era umed şi pantofii nostimi
lăsau urme distincte şi adînci.
— O, dragă, spuse o fată, închipuie-ţi că ei se înecau
acolo în larg şi noi dansam!
 — Prostii, spuse fratele ei mai mic. Lucruri de astea nu
se mai întîmplă.
— Ba s-ar putea, Roger. De unde ştii că nu?
Un bărbat, care nu era fratele ei, o privi cu profundă
admiraţie. Apoi ea se plînse de nisipul jilav şi ridicîndu- şi
poalele se uită cu jale la picioruşele ei.
Băiatul unei doamne, cuprins de emoţie şi curiozitate,
se avîntă prea aproape de apă. Din cînd în cînd, maică-sa îi
atrăgea atenţia şi îl boscorodea.
În afară de sclipirea albă a valurilor care se spărgeau
marea era un imens pustiu bîntuit de vînt. Dinspre grupul
de femei venea plutind parfum de flori. Apoi, spre ele veni
plutind un cadavru cu o faţă calmă, de irlandez. Expediţia
navei Foundling nu va ajunge niciodată istorică.
 Jack London

Urmaşul lui McCoy

Nava Pyrenees, cu trupul metalic cufundat adînc în apă
din cauza încărcăturii de grîne, se legăna leneş pe valuri,
ceea ce veni în ajutorul omului care se urca dintr-o
măruntă canoe la bord. Cînd ajunse cu privirea la
înălţimea balustradei, aşa încît să se poată uita pe punte, i
se păru că zăreşte un abur uşor, aproape imperceptibil.
Era mai mult o părere, ca o peliculă care îi înceţoşase
deodată privirea. Simţi nevoia să se şteargă la ochi şi în
acelaşi moment îi trecu prin minte că îmbătrîneşte şi că
venise vremea să trimită pe cineva la San Francisco după o
pereche de ochelari.
Cînd trecu peste balustradă îşi aruncă privirea în sus,
spre catargele înalte şi apoi spre pompe. Nu funcţionau.
Totul părea în regulă pe nava aceea mare şi se întreba de
ce se ridicase semnalul de primejdie 11. Se gîndi la fericiţii
săi băştinaşi de pe insulă şi nutri speranţa că nu era vorba
de vreo boală. Probabil că se terminase apa sau proviziile
de pe vas. Strînse mîna căpitanului şi pe faţa lui trasă şi în
ochii lui osteniţi se citea că erau la mare ananghie,
indiferent ce era. În aceeaşi clipă noul venit simţi un miros
slab, nedefinit. Semăna cu mirosul de pîine arsă, dar parcă
era altfel.
La vreo douăzeci de paşi mai încolo un marinar că-
lăfătuia puntea. Şi pe cînd privirea îi rătăcea în jurul lui,

11 Ca semnal de primejdie — la vasele de acest gen se ridică de obicei pavilionul naţional la

jumătate sau cu partea superioară a pavilionului în jos.
văzu deodată de sub mîinile lui ridicîndu-se o şuviţă de
abur care se încolăci, se undui şi dispăru. În acest timp
ajunsese pe punte. Simţi cu picioarele goale o fierbinţeală
uşoară care-i pătrunse repede prin tălpile bine bătătorite.
Acum ştia ce nenorocire dăduse peste navă. Se uită în faţă,
unde întregul echipaj — marinari cu feţe extenuate — îl
priveau cu nerăbdare. Privirea umedă a ochilor săi căprui
coborî asupra lor ca o binecuvîntare şi îi învălui într-o
mantie de pace adîncă.
— De cît timp s-a aprins, căpitane? întrebă el cu o voce
atît de blîndă şi netulburată, încît suna asemeni
gînguritului unui porumbel.
La început căpitanul simţi pătrunzîndu-l pacea şi
împăcarea aceea, apoi îi năvăli brusc în conştiinţă
amintirea celor prin care trecuse şi prin care avea să mai
treacă şi-l cuprinse mînia. Cu ce drept zdrenţărosul ăsta de
pierde-vară, în nădragi şi cămaşă de bumbac, strecura
pace şi împăcare în sufletul lui trudit, istovit? Căpitanul nu
gîndi cu adevărat astfel, ci un proces emotiv, subconştient,
îi trezi resentimentul acesta.
— De cincisprezece zile, răspunse el scurt. Dar
dumneata cine eşti?
— Numele meu este McCoy, veni răspunsul pe un ton
care respira blîndeţe şi compasiune.
— Vreau să spun, eşti cumva pilot?
McCoy coborî binecuvîntarea privirii sale asupra omului
acela înalt, bine legat, tras la faţă, neras, care venise lîngă
căpitan.
— Sînt pilot în aceeaşi măsură în care e oricare altul, fu
răspunsul lui McCoy. Aici toţi sîntem piloţi, căpitane, şi
cunosc fiecare palmă de loc din apele astea.
Dar căpitanul era nerăbdător:
— Vreau pe cineva din reprezentanţii autorităţilor.
Vreau să vorbesc cu ei şi al dracului de repede.
— Atunci tot eu sînt bun şi la asta.
Iarăşi aceeaşi insinuare vicleană de linişte, iar sub
picioarele sale nava încinsă ca un furnal! Căpitanul îşi
ridică nerăbdător sprîncenele şi îşi strînse pumnul ca şi
cum ar fi fost pe punctul de a lovi.
— Cine dracu’ eşti dumneata? întrebă vehement
căpitanul.
— Sînt magistratul principal, veni răspunsul pe cel mai
blînd şi mai blajin ton imaginabil.
Bărbatul cel înalt, lat în umeri, izbucni într-un rîs, care
era în parte bună dispoziţie, dar mai ales isterie. Amîndoi
— şi el şi căpitanul — îl priviră pe McCoy cu neîncredere,
cu uimire. Era de neconceput ca neisprăvitul acela desculţ
să ocupe o funcţie cu un nume atît de răsunător. Cămaşa
lui, descheiată, de stambă, lăsa să i se vadă pieptul cu
părul încărunţit şi faptul că nu avea nimic altceva pe
dedesubt. O pălărie de pai uzată nu reuşea să-i acopere
părul neîngrijit. O barbă patriarhală, în neorînduială, îi
ajungea pînă la jumătatea pieptului. În orice magazin de
vechituri s-ar fi echipat complet, aşa cum stătea în faţa lor
cu numai doi şilingi.
— Eşti vreo rudă cu McCoy de pe Bounty? întrebă
căpitanul.
— Era străbunicul meu.
— O, exclamă căpitanul.
Apoi după un moment de gîndire , spuse:
— Mă numesc Davenport şi acesta e secundul meu,
domnul Konig.
Au dat mîna.
— Şi acum la treabă.
Căpitanul vorbea repede şi nevoia de a acţiona în grabă
îi îmboldea cuvintele.
— S-a încins şi arde de mai bine de două sâptămîni. În
orice moment e gata să izbucnească tot iadul. De asta ne-
am îndreptat spre Pitcairn. Vreau s-o trag pe mal sau s-o
sabordez şi să-i salvez coca.
— Atunci ai făcut o greşeală căpitane, spuse McCoy. Ar
fi trebuit s-o luaţi spre Mangareva. E o plajă frumoasă
acolo, într-o lagună unde apa e ca-ntr-un iaz.
 — Dar acum am ajuns aici, nu-i aşa? spuse poruncitor
căpitanul.
— Asta-i. Am ajuns aici şi trebuie să facem ceva.
McCoy dădu domol din cap.
— Aici nu puteţi face nimic. Nu e nici o plajă. Nu e nici
măcar un loc de ancorare.
— Prostii, spuse secundul. Prostii, repetă el tare în
vreme ce căpitanul îi făcu semn să vorbească mai potolit.
Nu-mi vindeţi mie castraveţii ăştia. Unde vă ţineţi bărcile,
ei? Sau goeleta, sau cuterul, sau orice aveţi? Ia spune-mi
mie.
McCoy zîmbi blînd, la fel cum vorbea. Zîmbetul lui era
ca o mîngîiere, o îmbrăţişare care îl învălui pe ostenitul
secund şi încercă să-l îmbie spre liniştea şi tihna sufletului
împăcat al lui McCoy.
— Noi n-avem nici goeletă, nici cuter, spuse el. Şi ne
cărăm canoele peste vîrful stîncilor.
— Dar să-mi arătaţi şi mie cum ajungeţi la celelalte
insule, ei? se burzului secundul. Ia spune-mi mie asta.
— Nu ne ducem nicăieri. În calitate de guvernator al
insulei Pitcairn eu uneori mă mai duc. Cînd eram mai tînăr
plecam foarte mult, uneori cu goelete comerciale, dar mai
ales cu bricul misiunii. Acesta însă s-a dus şi ne bizuim pe
navele care se află în trecere. Uneori într-un an ne vizitează
şi de cîte şase ori. Alteori trece cîte un an şi mai bine fără
să vedem o navă în trecere. A voastră e prima în decurs de
şapte luni.
— Vrei să-mi spui mie ... începu secundul.
Dar căpitanul Davenport interveni:
— Destul cu asta. Pierdem timpul. Ce e de făcut,
domnule McCoy?
Bătrânul îşi întoarse ochii suavi ca de femeie spre ţărm
şi atît căpitanul cît şi secundul îi urmară privirea care
luneca de la stîncile pustii ale insulei Pitcairn la echipajul
îngrămădit la pupa, aşteptînd nerăbdător anunţarea unei
hotărîri. McCoy nu se grăbea. Se gîndea calm şi pe
îndelete, pas cu pas, cu siguranţa unei minţi care nu
fusese niciodată contrariată sau călcată în picioare de
viaţă.
— Acum vîntul bate uşor, spuse el în cele din urmă.
Spre vest e un curent puternic.
— Acesta ne-a purtat contra vîntului, îl întrerupse
căpitanul, dorind să-şi impună cunoştinţele sale de
navigaţie.
— Da. Acesta v-a purtat contra vîntului, continuă
McCoy. Ei bine, nu puteţi s-o luaţi contra acestui curent
astăzi. Şi chiar dacă o faceţi nu găsiţi o plajă. Şi vasul
dumneavoastră va fi complet pierdut.
Făcu o pauză, iar căpitanul şi secundul priviră cu
disperare unul la celălalt.
— Dar am să vă spun ce puteţi face. Briza are să se
întărească pe la miezul nopţii. Vedeţi pîlcurile acelea de
nori şi ceaţa din direcţia din care bate vîntul, dincolo de
punctul acela? Va bate puternic din partea aceea, dinspre
sud-est. Pînă la Mangareva sînt 300 de mile. Îndreptaţi-vă
spre ea. Acolo găsiţi un pat bun pentru nava
dumneavoastră.
Secundul scutură din cap.
— Vino în cabină să ne uităm la hartă, spuse căpitanul.
În cabina închisă McCoy dădu de o atmosferă
înăbuşitoare, otrăvită. Particulele răzleţe de gaz invizibil
făcură să-l înţepe ochii. Puntea era mai fierbinte, aproape
de nesuportat pentru tălpile sale goale. Sudoarea începu
să-i curgă pe tot trupul. Privi aproape cu teamă în jur.
Fierbinţeala aceea ostilă dinăuntru era izbitoare. Era o
minune că deocamdată cabina nu izbucnea în flăcări. Se
simţea de parcă ar fi intrat într-un cuptor încins în care
temperatura putea creşte îngrozitor de mult în orice clipă
şi-l putea face să se zgîrcească asemeni unui fir de iarbă.
În timp ce-şi ridică un picior şi-şi frecă talpa înfier-
bîntată de pantaloni, secundul izbucni mîrîind într-un rîs
sălbatic.
— Anticamera iadului, spuse el. Iar iadul în persoană e
chiar sub picioarele dumitale.
 — E fierbinte, exclamă McCoy fără voie, în vreme ce-şi
ştergea faţa cu o batistă cu buline.
— Mangareva e aici, spuse căpitanul, aplecîndu-se peste
masă şi arătînd o pată neagră în mijlocul pustiului alb al
hărţii. Iar aici, în drum, e o altă insulă. De ce să nu dăm o
fugă pînă acolo?
McCoy nu privi harta.
— Aceea e insula Crescent, răspunse el. E nelocuită şi
numai cu două sau trei palme deasupra apei. Are o lagună,
dar nici o intrare. Nu, Mangareva e cel mai apropiat loc
pentru ceea ce vreţi dumneavoastră.
— Atunci fie, Mangareva, spuse căpitanul Davenport,
întrerupînd mîrîitul de protest al secundului. Cheamă
echipajul la pupa, domnule Konig.
Marinarii se supuseră, tîrîndu-se osteniţi de-a lungul
punţii, străduindu-se chinuitor să se grăbească. În fiecare
mişcare se vedea istovirea. Din bucătărie se ivi bucătarul
care ieşise şi el să asculte, însoţit de băiatul de la cabine,
care se ţinea după el.
După ce căpitanul le explică situaţia şi-i puse la curent
cu intenţia sa de a se îndrepta în grabă spre Mangareva,
izbucni zarvă. Pe fondul unui murmur gutural se auzeau
strigăte nearticulate de furie, ici şi colo cîte un blestem
răspicat, cîte un cuvînt sau o frază. Un glas pătrunzător,
vorbind în dialectul din Cockney, izbucni pentru o clipă,
dominîndu-le pe celelalte:
— Doamne, după ce am stat cincisprezece zile în iad,
vrea acum să ne plimbăm pe mare din nou cu iadul ăsta
ambulant.
Căpitanul nu putea să-i mai stăpînească, dar prezenţa
liniştitoare a lui McCoy păru să-i facă să se sfiască şi să-i
potolească, iar mormăitul şi blestemele se domoliră pînă ce
întregul echipaj îşi îndreptă fără un cuvînt, cu jind, privirile
spre crestele înverzite şi coasta abruptă a insulei Pitcairn,
în afară de cîte o figură furioasă ici şi colo care se uita spre
căpitan.
Blîndă ca zefirul primăverii era vocea lui McCoy:
 — Căpitane, cred că i-am auzit pe unii spunînd că mor
de foame.
— Da, veni răspunsul, asta facem. Ultimele două zile am
mîncat un biscuit marinăresc şi o lingură de somon.
Sîntem pe drojdie. Ştii, cînd am descoperit incendiul ne-am
apucat îndată să astupăm bocaporţii magaziei ca să-l
înăbuşim. Şi atunci am descoperit cît de puţină hrană mai
era în cămară. Dar era prea tîrziu. N-am mai îndrăznit să
deschidem cambuza. Foame? Sînt la fel de flămînd ca şi ei.
Din nou le vorbi oamenilor şi din nou se auziră
protestele acelea guturale şi blestemele, iar feţele se
schimonosiră bestial de furie. Al doilea şi al treilea ofiţer se
alăturară căpitanului la această nouă izbucnire a celor de
pe dunetă. Feţele lor erau calme şi lipsite de expresie.
Păreau amărîţi mai mult de această revoltă a echipajului
decît de orice altceva. Căpitanul Davenport privi întrebător
la secund, iar acesta ridică numai din umeri ca semn al
neputinţei sale.
— Vezi, îi spuse căpitanul lui McCoy, nu poţi obliga
marinarii să părăsească ţărmul sigur şi să pornească pe
mare pe o navă care arde. Le-a fost sicriu plutitor mai bine
de două săptămîni. Sînt extenuaţi şi hămesiţi şi s-au
săturat de marea asta. Ne îndreptăm spre Pitcairn.
Dar vîntul era slab, carena plină de depuneri şi
vegetaţie şi nava nu putea să învingă curentul puternic
dinspre vest. După două ceasuri pierduse trei mile.
Marinarii trudeau cu înverşunare, ca şi cum, adunîndu-şi
toate forţele, ar fi putut obliga nava Pyrenees să meargă
contra naturii potrivnice. Dar încet, făcînd volte în babord
şi în tribord, nava o luă în derivă spre vest. Căpitanul
bătea fără odihnă puntea în sus şi în jos, oprindu-se din
cînd în cînd să observe şuviţele rătăcitoare de fum şi să le
urmărească pînă la locul unde se strecurau prin punte.
Lemnarul era ocupat mereu, încercînd să găsească locurile
acelea, iar cînd le găsea se apuca să le călăfătuiască
zdravăn, cît mai etanş.
 — Ei bine, ce crezi? îl întrebă în cele din urmă căpitanul
pe McCoy care-l urmărea pe lemnar cu nişte ochi în care
luceau tot interesul şi curiozitatea sa copilărească.
McCoy privi spre ţărm, unde pămîntul dispărea învăluit
în ceaţa care se îngroşa.
— Cred că ar fi mai bine să vă îndreptaţi spre
Mangareva. Cu briza care va veni veţi ajunge acolo mîine
seară.
— Şi dacă izbucneşte focul? E posibil în orice clipă.
— Să aveţi bărcile pregătite de lansare. Aceeaşi briză are
să vă poarte bărcile spre Mangareva, dacă vasul va arde pe
dedesubt.
Căpitanul Davenport chibzui un moment, apoi McCoy
auzi întrebarea pe care nu voia s-o audă, dar ştia că va
veni cu siguranţă.
— N-am nici o hartă a insulei Mangareva. Pe harta
generală nu-i decît o pată de muscă. N-aş şti unde să caut
intrarea în lagună. Vii cu noi s-o pilotezi?
Seninătatea lui McCoy era de netulburat.
— Da, căpitane, spuse el, cu aceeaşi nepăsare calmă cu
care ar fi acceptat o invitaţie la masă. Am să merg cu voi la
Mangareva.
Echipajul fu chemat din nou la pupa şi căpitanul le
vorbi de pe dunetă:
— Am încercat să învingem curentul, dar vedeţi că
pierdem teren. Derivează într-un curent cu o viteză de
două noduri. Dumnealui este distinsul McCoy, magistratul
şef şi guvernatorul insulei Pitcairn. Ne va însoţi la
Mangareva. Aşa că, vedeţi, situaţia nu e atît de periculoasă.
N-ar fi acceptat o astfel de propunere dacă şi-ar fi închipuit
că şi-ar putea pierde viaţa. În plus, indiferent care e riscul,
dacă el vine de bunăvoie pe punte şi-l înfruntă, noi nu
putem da înapoi. Ce ziceţi de Mangareva?
De data asta nu izbucni nici un murmur. Prezenţa lui
McCoy, siguranţa şi calmul care păreau să radieze din el
avură efect. Se sfătuiră unul cu altul pe un ton scăzut. Nu
se prea îndemnau. Erau de fapt cu toţii de acord şi l-au
împins pe cel din Cockney în faţă ca purtător de cuvînt.
Vrednicul marinar era copleşit de conştiinţa curajului său
şi al tovarăşilor lui şi strigă cu ochi strălucitori:
— Pe Dumnezeu. Dacă merge el mergem şi noi.
Echipajul murmură în semn de aprobare şi porni spre
prova.
— O clipă, căpitane, spuse McCoy, pe cînd celălalt se
întorsese să dea ordine secundului. Trebuie să merg la
ţărm mai întîi.
Domnul Konig rămase trăsnit, uitîndu-se ţintă la McCoy
de parcă ar fi fost apucat.
— Să mergi la ţărm! exclamă căpitanul. De ce? Îţi
trebuie trei ceasuri să ajungi acolo în canoea dumitale.
McCoy măsură distanţa pînă la mal şi consimţi dînd din
cap.
― Acum e şase. N-am să ajung la ţărm înainte de nouă.
Oamenii nu se pot aduna înainte de ora zece. Cum la
noapte briza se va întări, veţi putea merge contra
curentului ca să mă luaţi în revărsatul zorilor, mîine
dimineaţă.
— În numele raţiunii şi al bunului simţ, izbucni
căpitanul, de ce vrei să aduni oamenii? Nu pricepi că nava
arde sub mine?
McCoy rămase liniştit cum e marea vara şi mînia
celuilalt nu produse nici cea mai mică undă pe ea.
— Da, căpitane, gînguri el cu vocea lui de porumbel. Am
înţeles prea bine că nava arde. De aceea vă însoţesc la
Mangareva. Dar trebuie să-mi cer voie ca să merg. Aşa e
obiceiul la noi. Cînd guvernatorul părăseşte insula e un
lucru important. E vorba de interesele oamenilor, aşa că ei
au dreptul să voteze dacă îşi dau consimţămîntul sau nu.
Dar şi-l vor da, ştiu prea bine.
— Eşti convins?
— Foarte convins.
— Atunci dacă ştii de ce îţi mai baţi capul ca să-l obţii.
Îţi dai seama ce întîrziere înseamnă asta? O noapte
întreagă.
 — Aşa e obiceiul la noi, veni, neclintit, răspunsul. Apoi
sînt guvernator şi trebuie să iau măsuri pentru cîrmuirea
insulei în timpul absenţei mele.
— Dar nu e decît un drum de douăzeci şi patru de ore,
pînă la Mangareva, obiectă căpitanul. Închipuie-ţi că-ţi va
trebui de şase ori mai mult timp ca să te întorci împotriva
vîntului. Asta înseamnă că vei fi înapoi după o săptămînă.
McCoy răspunse cu zîmbetul său larg, binevoitor.
— La Pitcairn vin prea puţine nave. Şi cînd vin, de
obicei vin de la San Francisco sau de la Capul Horn. Voi fi
fericit dacă mă-ntorc înapoi în şase luni. Aş putea fi
departe şi un an şi s-ar putea să fiu nevoit să mă duc la
San Francisco să găsesc un vas ca să mă aducă înapoi.
Odată tatăl meu a plecat din Pitcairn pentru trei luni şi au
trecut apoi doi ani pînă s-a întors. Şi apoi n-aveţi nici un
pic de hrană. Dacă va trebui să vă urcaţi în bărci şi se
strică vremea s-ar putea să treacă zile întregi înainte de a
ajunge la ţărm. Mîine dimineaţă pot aduce două canoe cu
hrană. Banane uscate. E cel mai bine. Cum se ridică briza
porniţi contra curentului. Cu cît sînteţi mai aproape, cu
atît mai multă hrană pot aduce. La revedere.
Întinse mîna. Căpitanul i-o strînse şi nu i-o lăsă de
bunăvoie. Părea să se agaţe de ea, aşa cum se agaţă un
marinar care se îneacă de centura de salvare.
— De unde să ştiu că te vei întoarce în zori?
— Da, aşa-i, strigă secundul. De unde să ştim că nu o
ştergi ca să-ţi salvezi pielea?
McCoy nu răspunse. Îi privi afectuos, blînd şi li se păru
că au primit un semn al convingerii neclintite care
sălăşluia în sufletul său.
Căpitanul dădu drumul mîinii şi, învăluind o ultimă
oară echipajul cu binecuvîntarea privirii sale, McCoy trecu
peste balustradă şi coborî în canoe.
Vîntul se întări şi Pyrenees, în ciuda carenei sale
încărcate de depuneri, făcu vreo şase mile în curentul acela
de vest. În zori, avînd insula Pitcairn la trei mile în vînt,
căpitanul Davenport zări două canoe venind spre el. McCoy
se urcă din nou la bord şi trecu peste balustradă pe puntea
fierbinte. Fu urmat de numeroase legături de banane
uscate, fiecare legătură învelită în frunze uscate.
— Acum, căpitane, suceşte vergile şi să ne grăbim să
scăpăm cu viaţă. Ştii, eu nu sînt navigator, explică el cîteva
minute mai tîrziu, stînd lîngă căpitan, la pupa, în vreme ce
privirea acestuia rătăcea cînd în larg, cînd spre bord,
apreciind viteza navei. Trebuie s-o duci la Mangareva. Cînd
vei zări pămîntul atunci am s-o pilotez eu în lagună. Ce
viteză crezi că are?
— Unsprezece, răspunse căpitanul Davenport, cu o
ultimă privire la apa care luneca pe alături.
— Unsprezece. Să vedem. Dacă o ţine tot aşa, atunci
vom zări Mangareva între opt şi nouă mîine dimineaţă. La
zece vom fi la ţărm sau la unsprezece, cel tîrziu. Şi atunci
va lua sfîrşit tot necazul dumitale.
Căpitanului i se păru că aproape sosise momentul acela
binecuvîntat, într-atît era de convingătoare stăruinţa lui
McCoy. Căpitanul Davenport trăise mai bine de două
săptămîni tensiunea răspunderii de a conduce nava aceea
arzînd şi începuse să simtă că se săturase.
O rafală mai puternică de vînt îi veni în ceafă şi-i şuieră
pe la urechi. Aprecie puterea acesteia şi se uită iute peste
bord.
— Vîntul se întăreşte mereu. Bătrîna face acum mai
degrabă douăsprezece decît unsprezece noduri. Dacă mai
ţine aşa o să scurtăm bine din drum noaptea asta.
Ziua întreagă Pyrenees, cu încărcătura ei de jar, tăie
marea înspumată. La căderea nopţii, rîndunicile şi velele
zburătoare au fost coborîte şi nava pătrunse în întuneric,
cu valurile mari, înspumate, vuind în urma ei. Vîntul
prielnic le prinse bine şi pe punte echipajul era simţitor
mai bine dispus. În cel de-al doilea cart mic un suflet mai
uşuratic începu să cînte şi pe la al optulea clopot cînta
întregul echipaj.
 Căpitanul Davenport dădu ordine să i se aducă
aşternutul şi să fie întins pe dunetă.
— Am uitat ce înseamnă somnul, îi explică el lui McCoy.
Sînt adormit de tot. Dar anunţă-mă ori de cîte ori crezi că e
nevoie.
Pe la ora trei dimineaţa îl trezi o uşoară smucitură de
braţ. Se ridică iute, rezemîndu-se de spirai năuc încă de
somnul acela adînc. Vîntul îşi cînta cîntecul lui de luptă
prin parîme şi o mare agitată izbea nava. La mijlocul
vasului valurile năvăleau întîi peste balustrada de jos, apoi
peste cealaltă de sus, inundînd adesea puntea superioară.
McCoy îi striga ceva şi el nu auzea. Ieşi, îl apucă pe celălalt
de umăr, şi-l trase mai aproape, aşa încît ajunse cu
urechea lîngă gura celuilalt.
— E ora trei, se auzi vocea lui McCoy, păstrînd încă
gînguritul acela de porumbel, dar ciudat de înfundat ca şi
cum ar fi venit de foarte departe. Am făcut vreo două sute
cincizeci. Insula Crescent e numai la treizeci de mile,
undeva chiar în faţă. Nu are nici o lumină. Dacă o ţinem
tot aşa ne facem zob şi noi şi vasul.
— Ce crezi? Punem la capă? 12
— Da, o punem pînă în zori. Nu pierdem decît patru
ceasuri.
Astfel Pyrenees, cu încărcătura sa aprinsă, fu pusă la
capă cu prova drept împotriva vîntului acela puternic,
luptîndu-se şi despicînd valurile mari. Era o găoace
umplută cu jar, iar pe lîngă ea, agitîndu-se cum puteau,
cîteva fărîme de oameni o ajutau în această luptă, ba
împingînd, ba trăgînd.
— E cu totul neobişnuită vîntoasa asta, îi spuse McCoy
căpitanului la adăpostul cabinei. În mod normal n-ar
trebui să bată aşa vîntul la timpul ăsta. Dar vremea a fost

12 A pune la capă — a manevra nava în aşa fel încît să vină cu prova în vînt pentru a rezista
mai bine unei furtuni; la vasele cu pînze se reduce velatura şi se lasă la prova o ancoră de
furtună pentru a opri în mare măsură deriva.
întru totul neobişnuită. Alizeul s-a oprit un timp, iar acum
vîntul urlă chiar din direcţia alizeului.
Flutură din mînă spre întuneric, ca şi cum ar fi pătruns
vag cu imaginaţia la sute de mile.
— S-a abătut spre vest. Pe acolo pe undeva se
pregăteşte ceva îngrozitor. Vreun uragan sau aşa ceva.
Avem noroc că am ajuns atît de departe spre est. Acum nu-
i decît o pală de vînt, adăugă el. N-are să ţină. Pot să
garantez.
Spre dimineaţă vîntul se mai potoli, ajungînd la normal.
Dar zorii dezvăluiră un alt pericol: se lăsase pîcla. Marea
era învăluită în ceaţă, sau mai degrabă într-un abur lăptos,
asemănător cu ceaţa prin densitate, încît împiedica
vizibilitatea, dar nu era decît o peliculă deasupra mării,
fiindcă soarele răzbătea prin ea făcînd-o să strălucească
viu.
Puntea navei Pyrenees fumega şi mai mult decît cu o zi
înainte şi buna dispoziţie a ofiţerilor şi a echipajului
dispăru. Băiatul de la cabine se auzea scîncind la
adăpostul bucătăriei. Era la prima lui călătorie şi îi
tremura inima de spaima morţii. Căpitanul rătăcea încoace
şi încolo ca un suflet pierdut, rozîndu-şi nervos şi
încruntat mustaţa, neputîndu-se hotărî ce să facă.
— Ei, ce zici? întrebă el, oprindu-se lîngă McCoy care
servea masa compusă din banane coapte şi o cană de apă.
McCoy termină şi ultima banană, bău toată cana de apă
şi privi încet în jur. Şi pe cînd vorbea în ochi i se ivi o
lumină plină de blîndeţe:
— Ei bine, căpitane, avem tot atîtea şanse să mergem
mai departe sau să ardem. Puntea n-are să reziste o
veşnicie. E mai fierbinte în dimineaţa asta. Nu se găseşte
vreo pereche de încălţări să le port? A ajuns de nesuportat
pentru picioarele mele.
Două valuri mari se revărsară peste Pyrenees în vreme
ce nava se abătu puţin şi apoi reveni cu prova pe val.
Secundul îşi exprimă dorinţa să vadă toată apa aceea în
cală, numai dacă s-ar putea s-o bage acolo fără să dea la o
parte bocaporturile 13. McCoy îşi vîrî capul în cutia busolei,
urmărind direcţia.
— Eu aş mai ţine-o aşa o vreme, căpitane, spuse el.
Cînd am pus-o la capă a derivat.
— Am fixat-o deja cu un cart 14) mai sus, veni
răspunsul.
— Eu aş lua-o cu două carturi, căpitane. Vîntoasa a
împins curentul spre vest mai tare decît îţi închipui.
Căpitanul Davenport făcu hatîrul să accepte un cart şi
jumătate, apoi, însoţit de McCoy şi secund, se urcă să facă
de veghe doar o zări pămîntul. Pînzele fuseseră ridicate,
aşa încît Pyrenees făcea zece noduri. Valurile din pupa se
potoliră repede. În ceaţa aceea lăptoasă nu apărea nici o
spărtură şi pe la ora zece căpitanul Davenport începu să fie
neliniştit. Toţi marinarii erau la posturile lor gata, la primul
semnal de apariţie a pămîntului, în faţă, să se avînte ca
nişte diavoli să execute manevrele pentru a aduce nava în
vînt. Pămîntul sau un recif spălat de valuri dezvăluindu-se
prea aproape în faţă pe o ceaţă ca asta ar fi fost periculos.
Trecu încă un ceas. Cei trei oameni care vegheau de sus
se uitau ţintă în pîcla aceea strălucitoare.
— Şi dacă nu dăm de Mangareva? întrebă căpitanul
Davenport deodată.
Fără să-şi schimbe direcţia privirii, McCoy spuse domol:
— Ei bine, las-o să meargă căpitane. Asta e tot ce
putem face. Tot arhipelagul Paumotu e în faţa noastră.
Putem merge numai printre recife şi atoli o mie de mile.
Trebuie să ajungem undeva.
— Atunci să meargă.
Căpitanul Davenport îşi manifestă intenţia de a coborî
pe punte.

13 Bocaport — panou de formă dreptunghiulară folosit pentru acoperirea gurilor de magazie

ale navei.
14 Cart — diviziune unghiulară pe raza busolei egală cu a 32-a parte dintr-un cerc, adică
11°15’.
 — N-am dat de Mangareva. Dumnezeu ştie unde e
următorul ţărm. Aş vrea să o fi ţinut cu jumătatea aceea de
cart mai sus, spuse el o clipă mai tîrziu. Curentul acesta
blestemat îşi bate joc ca un diavol de navigatori.
— Vechii navigatori numeau insulele Paumotu
Arhipelagul Primejdios, spuse McCoy, cînd ajunse pe
dunetă. În mare măsură de acest nume e vinovat chiar
curentul acesta.
— Vorbeam cîndva cu un tip, un marinar din Sydney,
spuse domnul Konig. Făcuse negoţ în insulele Paumotu.
Îmi zicea că asigurările sînt de numai optsprezece la sută.
E adevărat?
McCoy zîmbi şi încuviinţă, dînd din cap.
— În afară de cazul cînd nu se acordă nici o asigurare,
explică el. Armatorii în fiecare an scad cîte douăzeci la sută
din preţul goeletelor lor.
— O, Doamne, mormăi căpitanul Davenport. Asta
înseamnă că viaţa unei goelete e aici de numai cinci ani.
Scutură din cap amărît şi murmură:
— Rele ape, rele ape!
Intrară din nou în cabină să consulte marea hartă
generală de navigaţie, dar aburii otrăviţi îi făcură să iasă
tuşind, cu răsuflarea tăiată pe punte.
— Asta-i insula Moerenhout, arătă căpitanul Davenport
pe harta pe care o întinsese pe dunetă. Nu poate să fie la
mai mult de 100 de mile în direcţia vîntului.
— O sută şi zece, dădu McCoy cu îndoială din cap. Am
putea să le facem, dar e foarte dificil. Am putea să nimerim
pe ţărm sau tot aşa de bine pe un recif. Un loc neprielnic,
un loc foarte neprielnic.
— Încercăm, fu hotărîrea căpitanului Davenport în
vreme ce se apucă să traseze drumul navei.
Pînzele au fost reduse după-amiază, devreme, pentru a
evita să treacă pe alături în timpul nopţii şi în cel de-al
doilea cart mic echipajul începu să-şi manifeste din nou
buna dispoziţie. Pămîntul era atît de aproape, iar
necazurile lor aveau să ia sfîrşit dimineaţa.
 Zorii se iviră limpezi, cu un soare tropical arzător.
Alizeul din sud-est se schimbă spre est şi purtă vasul pe
apă cu o viteză de opt noduri. Căpitanul Davenport estimă
poziţia, lăsînd cu generozitate loc şi pentru derivă şi
anunţă că insula Moerenhout era la numai zece mile
depărtare. Pyrenees străbătu cele zece mile, străbătu alte
zece mile, dar oamenii puşi de veghe în vîrful celor trei
catarge nu zăriră nimic decît marea pustie, scăldată de
soare.
— Dar, vă spun, pămîntul e acolo, strigă la ei căpitanul
Davenport de pe dunetă.
McCoy zîmbi liniştitor, dar căpitanul Davenport se zgîi
la el ca un nebun, îşi luă sextantul 15 şi se uită la
cronometru.
— Ştiam eu că am dreptate, exclamă el aproape stri-
gînd, cînd făcu determinarea: 21,55 sud, 1 şi 36,2, vest.
Aici sîntem. Sîntem încă la opt mile în vînt. Cît ai găsit
dumneata, domnule Konig?
Secundul privi cifrele sale şi spuse cu o voce scăzută:
— 21,55, corect, dar longitudinea mea e de 1-36,48.
Asta ne situează cu mult sub vînt.
Dar căpitanul Davenport trecu cu vederea rezultatele
sale într-o tăcere atît de dispreţuitoare, încît îl făcu pe
domnul Konig să scrîşnească din dinţi şi să înjure amarnic
în barbă.
— Ţine largul, ordonă căpitanul omului de la timonă.
Trei carturi uşurel, aşa!
Apoi se întoarse la calculele sale şi le făcu din nou. Pe
faţă începu să-i curgă sudoarea. Îşi muşcă mustaţa, buzele
şi creionul, uitîndu-se ţintă la cifre ca şi cum ar fi văzut o
stafie. Deodată izbucni cu o forţă înfiorătoare, mototoli
foaia de hîrtie mîzgălită în pumni şi o strivi cu piciorul.
Domnul Konig rînji răzbunat şi se întoarse, în vreme ce
căpitanul Davenport se sprijini de peretele cabinei şi nu

15 Sextant — instrument de navigaţie pentru măsurarea înălţimii aştrilor şi unghiurilor

orizontale şi verticale în scopul determinării poziţiei navei.
mai scoase o vorbă timp de o jumătate de oră,
mulţumindu-se să privească ţintă în direcţia vîntului, cu o
expresie de meditativă descurajare pe faţă.
— Domnule McCoy, rupse el deodată tăcerea. Harta
indică un grup de insule, dar nu şi cîte sînt, înspre nord
sau nord-nord-vest, cam la patruzeci de mile — insulele
Acteon. Ce zici de ele?
— Sînt patru, toate joase, răspunse McCoy. Mai întîi ia
sud-est e Matueri, nelocuită, fără intrare în lagună. Apoi
vine Tenarunga. Erau înainte cam vreo duzină de oameni
acolo, dar s-ar putea s-o fi părăsit. Oricum, prin intrare nu
poate pătrunde un vas, ci numai o barcă, apa avînd numai
un braţ adîncime. Celelalte două sînt Vehauga şi Teua-
raro. Fără intrări, nelocuite, foarte joase. Nu e un loc
nimerit pentru Pyrenees în grupul acesta. Ar ajunge o
epavă.
— Auzi-ţi-l numai!
Căpitanul Davenport era înnebunit:
— Nelocuite, fără intrări. La ce dracu’ mai sînt făcute
insulele?
— Ei bine, atunci, lătră el deodată, ca un terier înfuriat,
harta indică o grămadă de insule spre nord-vest. Ce-i cu
ele? Care din ele are vreo intrare unde să-mi las nava?
McCoy se gîndi în linişte. Nu făcu apel la hartă. Toate
insulele, cifrele, zonele de bancuri, lagunele, intrările şi
distanţele erau însemnate pe harta din memoria sa. Le ştia
aşa cum un orăşean îşi cunoaşte clădirile, străzile, aleile.
— Papakena şi Vanavana sînt colo spre vest sau spre
vest nord-vest, la vreo sută de mile şi ceva, spuse el. Una e
nelocuită şi am auzit că locuitorii celeilalte au plecat pe
insula Cadmus. Oricum nici una din lagune nu are intrare.
Alta mai e Ahunui la vreo sută de mile spre nord-vest. Fără
intrare, nelocuită.
— Ei bine, la vreo patruzeci de mile de ele sînt două
insule, spuse interogativ căpitanul Davenport, ridicînd
privirea de pe hartă.
McCoy dădu din cap.
 — Paros şi Manuhungi, fără intrări, nelocuite. Nengo-
Nengo e la vreo patruzeci de mile de ele şi e nelocuită şi n-
are intrare. Acolo e însă insula Hao. E locul potrivit.
Laguna are treizeci de mile lungime şi patru mile lăţime.
Are o mulţime de locuitori. Se poate găsi apă de obicei. Şi
prin intrarea ei poate trece orice navă din lume.
Tăcu şi privi întrebător la Căpitanul Davenport care,
aplecat deasupra hărţii, cu un compas-divizor în mînă,
scoase un mîrîit înfundat.
— Există vreo lagună cu intrare undeva mai aproape
decît insula Hao? întrebă el.
— Nu, căpitane. Asta e cea mai aproape.
— Ei bine, e la trei sute patruzeci de mile.
Căpitanul Davenport vorbea rar, apăsat.
— Nu-mi voi asuma răspunderea vieţii tuturor. Am să
fac nava să eşueze pe Acteon. Deşi e o navă încă bună,
adăugă el, cu părere de rău, după ce schimbă direcţia, de
data aceasta ţinînd seama în mai mare măsură decît
înainte de curentul acela de vest.
O oră mai tîrziu cerul se acoperi. Alizeul de sud-est mai
bătea încă, dar pe mare începură să se înfrunte rafale de
vînt.
— Vom ajunge acolo pe la ora unu, anunţă căpitanul
Davenport încrezător. Pe la ora două vom fi în preajma lor.
McCoy, s-o duci pe ţărmul celei care e locuită.
Soarele nu mai apăru nici el, iar pe la ora unu nu se
vedea zare de pămînt. Căpitanul Davenport se uită înapoi
la siajul pieziş al navei.
— O, Doamne, strigă el, curent de est! Uitaţi-vă şi la
asta.
Domnul Konig era neîncrezător, McCoy rămase pasiv,
deşi spuse că în Paumotu nu există nici un motiv să nu fie
şi un curent de est. Cîteva minute mai tîrziu o vîntoasă
potrivnică luă tot vîntul din pînzele navei şi ea rămase
legănîndu-se zdravăn în şeile dintre valuri.
— Unde-i sonda aceea de adîncime. Hei, voi de colo,
svîrliţi-o peste bord!
 Căpitanul Davenport ţinea parîma sondei şi o urmărea
cum se abătea spre nord-est.
— Uite, uite, la asta. Ţine-o singur.
McCoy şi secundul încercară şi ei şi o simţiră zbă-
tîndu-se şi vibrînd sălbatic, apucată de curentul mareei.
— Un curent de patru noduri, spuse domnul Konig.
— Un curent de est în locul unuia de vest — spuse
căpitanul Davenport, uitîndu-se plin de reproş la McCoy,
ca şi cum ar fi vrut să-l acuze pe el de asta.
— Acesta e unul dintre motivele pentru care asigurarea
e de numai de optsprezece la sută în apele acestea, spuse
McCoy vesel. Nu ştii niciodată. Curenţii se schimbă mereu.
A fost unul, am uitat cum îl chiamă, care scria cărţi pe
yahtul Casco. N-a reuşit să ajungă la Tacaroa, trecînd la
vreo treizeci de mile de ea şi a ajuns la Tikei, numai din
cauza curenţilor schimbători. Acum sînteţi în vînt şi ar fi
mai bine s-o luaţi cu cîteva carturi mai sub vînt.
— Dar cît de departe m-o fi tîrît curentul ăsta? întrebă
căpitanul enervat. De unde să ştiu cît de mult s-o ţin sub
vînt?
— Nu ştiu, căpitane, spuse McCoy cu multă blîndeţe.
Vîntul se ridică din nou şi Pyrenees, cu puntea
fumegînd şi lucind în lumina cenuşie, strălucitoare, o luă
drept sub vînt. Apoi o luă cu greu înapoi, făcînd volte cînd
într-un bord, cînd în celălalt, traversînd într-o parte şi în
alta propriul ei drum, brăzdînd marea în căutarea insulelor
Acteon pe care oamenii de veghe de pe vîrful catargului nu
reuşiră să le vadă.
Căpitanul Davenport era lîngă el. Furia i se prefăcu într-
o tăcere ursuză şi-şi petrecu după-amiaza bătînd duneta în
lung şi în lat sau rezemîndu-se de sarturi. La căderea
nopţii, fără să-l mai întrebe şi pe McCoy, o porni mai
departe spre nord-vest. Domnul Konig, consultînd pe furiş
harta şi busola, iar McCoy consultînd cu nevinovăţie, fără
fereală, busola şi-au dat seama că se îndreptau spre insula
Hao. Pe la miezul nopţii, vijelia se potoli şi ieşiră stelele.
Căpitanul Davenport era încîntat de făgăduiala unei zile
senine.
— Am să fac o estimă dimineaţă, îi spuse el lui McCoy,
deşi e încă o enigmă la ce latitudine mă aflu. Dar am să
folosesc metoda lui Sumner şi am s-o stabilesc. Cunoşti
linia lui Sumner?
După care îi explică lui McCoy detaliat această metodă.
Ziua se dovedi senină, alizeul bătea regulat dinspre est,
iar Pyrenees, la fel de regulat făcea cele nouă noduri. Atît
căpitanul cît şi secundul calculară poziţia după linia lui
Sumner şi fură de acord, iar la amiază fură de acord din
nou şi verificară observaţiile de dimineaţă cu ajutorul
observaţiilor de la amiază.
— Încă douăzeci şi patru de ore şi ajungem, îl asigură
căpitanul Davenport pe McCoy. E o minune cum ţine
puntea bătrînei ăsteia. Dar nu mai rezistă mult. Nu poate
rezista. Uite cum fumegă tot mai tare în fiecare zi. Dar la
început a fost o punte etanşă, proaspăt călăfătuită, la
Frisco. Am fost uimit cînd a izbucnit prima dată focul şi am
închis bocaporţii. Ia te uită!
Se întrerupse deodată ca să se uite cu gura căscata la o
şuviţă de fum care se sucea şi se răsucea la adăpostul
arborelui mare la vreo şase metri deasupra punţii.
— Ei, cum a ajuns drăcia aceea pînă acolo? întrebă el
indignat.
Dedesubt nu era nici urmă de fum. Strecurîndu-se prin
punte, ferit de vînt de către catarg, printr-o ciudăţenie
fumul luă formă şi deveni vizibil abia la înălţimea aceea.
Şuviţa de fum se răsuci din dreptul catargului şi atîrnă o
clipă deasupra căpitanului ca un semn rău prevestitor. În
clipa următoare o risipi vîntul şi căpitanul îşi aduse falca la
locul ei.
— După cum spuneam, cînd am închis prima dată
bocaporţii am fost uimit. Era o punte etanşă şi totuşi lăsa
să treacă fumul ca o sită. Şi am călăfătuit-o, am câlăfătuit-
o mereu de atunci. Trebuie să fie o presiune îngrozitoare
dedesubt ca să împingă atîta fum prin ea.
 În după-amiaza aceea, cerul se acoperi din nou şi
începu o vijelie cu burniţă. Vîntul îşi schimbă direcţia cînd
înainte, cînd înapoi, între sud-est şi nord-est, iar pe la
miezul nopţii Pyrenees fu împinsă înapoi de o vijelie tăioasă
de la sud-est, direcţie din care vîntul continuă să bată
neregulat.
— N-o să ajungem la Hao decît la zece sau la
unsprezece, se plînse căpitanul Davenport, la ora şapte
dimineaţa, cînd trecătoarea promisiune de soare fusese
îndepărtată de mase ceţoase de nori ivite pe cer la est.
În clipa următoare întrebă pe un ton jalnic:
— Ce mai fac curenţii?
Oamenii de veghe din vîrful catargelor n-au avut ocazia
să anunţe pamîntul şi ziua trecu alternînd între o burniţă
liniştită şi o vîntoasă violentă. La căderea nopţii, spre vest,
marea începu să devină foarte agitată. Barometrul scăzu la
29,50. Nu era pic de vînt, însă marea ameninţătoare
continuă să devină şi mai furioasă. În curînd Pyrenees
sălta nebuneşte pe valurile uriaşe care veneau în şiruri
nesfîrşite din întunericul dinspre vest. Pînzele fură reduse
cît mai repede putură să facă asta ambele carturi şi cînd
echipajul ostenit termină, din întuneric se putea auzi un
mîrîit şi proteste deosebit de ameninţătoare. La un moment
dat fu chemat la pupa cartul comandantului pentru a
amara şi a asigura parîmele şi atunci oamenii îşi exprimară
deschis nemulţumirea şi ostilitatea. Fiecare mişcare
tărăgănată era un protest şi o ameninţare. Atmosfera era
jilavă şi vîscoasă ca un clei şi, în absenţa vîntului, întregul
echipaj părea să gîfîie şi să respire greu din cauza lipsei de
aer. Broboane de sudoare le apăreau pe faţă şi pe braţele
goale, iar căpitanul Davenport, cu obrazul mai tras, mai
ostenit ca oricînd şi cu ochii neliniştiţi şi ficşi, era apăsat
de sentimentul unei iminente nenorociri.
— E departe uraganul, spre vest, spuse McCoy
încurajator. În cel mai rău caz vom ajunge abia în preajmă.
Dar căpitanul Davenport refuză să se lase consolat şi, la
lumina unui felinar, citea din instrucţiunile sale capitolul
care se referea la strategia comandanţilor în timpul
ciclonilor. De undeva de la mijlocul navei tăcerea fu
curmată de scîncetul înfundat al băiatului de la cabine.
— O, taci odată, răcni căpitanul Davenport brusc şi cu
atîta forţă, încît îi făcu să tresară pe toţi oamenii de pe
navă şi-l înspăimîntă pe păcătosul care izbucni într-un
vaiet de groază.
— Domnule Konig, spuse căpitanul cu o voce care
tremura de furie şi nervi, vrei să fii atît de bun şi să te duci
la prova să-i închizi gura puştiului cu un spălător de
punte?
Însă McCoy fu cel care se duse în faţă şi în cîteva
minute îl linişti pe băiat şi-l făcu să adoarmă.
Puţin înainte de ivirea zorilor începu să se simtă prima
pală de vînt dinspre sud-est care se transformă repede într-
o briză tot mai puternică. Tot echipajul era pe punte,
aşteptînd să vadă ce putea să urmeze după asta.
— E în regulă acum, căpitane, spuse McCoy care era în
picioare aproape lîngă el. Uraganul e înspre vest, iar noi ne
aflăm la sud de el. Briza asta e curentul de aspiraţie. Nu va
bate mai tare. Poţi să întinzi pînzele.
— Dar la ce bun? Încotro s-o iau? Aceasta e cea de a
doua zi fără nici o observaţie şi ar fi trebuit să zărim insula
Hao încă de ieri dimineaţă. Pe unde se află: la nord, la sud,
la est sau unde? Spune-mi asta şi întind pînzele cît ai zice
peşte.
— Nu sînt navigator, căpitane, spuse McCoy blînd.
— Eu credeam că sînt, fu replica, înainte de a intra în
arhipelagul ăsta Paumotu.
La amiază, de la postul de veghe se auzi strigătul:
— Brizanţi în faţă!
Pyrenees o luă spre larg şi pînzele fură slăbite şi strînse
una după alta. Nava luneca pe apă luptînd cu un curent
care ameninţa să o poarte drept spre brizanţi. Ofiţerii şi
oamenii munceau nebuneşte, bucătarul şi băiatul de la
cabine, căpitanul Davenport şi McCoy, toţi dînd o mînă de
ajutor. Au scăpat ca prin urechile acului. Era un recif
foarte jos, un loc sumbru şi periculos, deasupra căruia
valurile se spărgeau continuu, unde n-ar fi putut trăi nici
un om, pe care nici o pasăre de mare nu s-ar fi putut
odihni. Pyrenees fu mînată la numai 100 de yarzi de
acesta, înainte ca vîntul să o poarte în larg şi în acest
moment echipajul, abia trăgîndu-şi sufletul, după ce-şi
făcuse treaba, izbucni într-un torent de blesteme pe capul
lui McCoy care venise la bord şi propusese să se îndrepte
către Mangareva şi-i momise pe toţi departe de adăpostul
oferit de insula Pitcairn spre o distrugere sigură pe
întinderea aceasta de mare înşelătoare şi îngrozitoare. Dar
sufletul împăcat al lui McCoy rămase netulburat. Le zîmbi
cu o bunăvoinţă simplă şi îngăduitoare şi bunătatea sa
exaltată părea să pătrundă oarecum şi în sufletele lor
întunecate şi sumbre, făcîndu-i să-şi domolească de ruşine
blestemele care le gîlgîiau în piept.
— Rele ape, rele ape, murmură căpitanul Davenport, în
vreme ce nava îşi făcea drum cu greu în larg.
Însă deodată tăcu şi se uită la reciful care ar fi trebuit
să fie exact în urmă, dar care acum se afla în traversul
navei şi se apropia repede din partea opusă vîntului.
Se aşeză jos şi-şi îngropă faţa în palme. Şi ceea ce
văzuse el văzu şi secundul, văzu şi McCoy şi văzu şi
echipajul. Un curent de est la sudul acelui recif îi
împinsese spre el; la nord de acest recif, un curent de vest
la fel de iute prinse nava şi o tîrî spre larg.
— Am auzit eu de arhipelagul acesta Paumotu înainte,
bombăni căpitanul, ridicîndu-şi faţa palidă din mîini.
Căpitanul Moyendale mi-a vorbit despre asta, după ce şi-a
pierdut aici vasul. Şi am rîs de el pe la spate. Dumnezeu să
mă ierte, am rîs de el. Ce fel de recif este ăsta? izbucni el
întrebîndu-l pe McCoy.
— Nu ştiu căpitane.
— De ce nu ştii?
— Fiindcă nu l-am mai văzut înainte şi fiindcă n-am
mai auzit niciodată de el. Ştiu că nu e trecut pe hartă.
Apele acestea n-au fost studiate cu atenţie niciodată.
 — Atunci înseamnă că nu ştii unde ne aflăm?
— Nu ştiu mai mult decît dumneata, spuse McCoy
blînd.
Pe la ora patru după-amiază au fost zăriţi palmierii
parcă ieşind direct din apă. Puţin mai tîrziu atolul nu prea
înalt se ridică deasupra mării.
— Acum ştiu unde ne aflăm, căpitane.
McCoy luă binoclul de la ochi.
— E insula Resolution. Sîntem la patruzeci de mile
dincolo de insula Hao şi avem vîntul din faţă.
— Pregătiţi-vă să o puneţi pe ţărm. Unde e intrarea?
— Nu e decît o trecere pentru canoe. Dar acum, fiindcă
ştiu unde ne aflăm, putem să ne îndreptăm direct spre
Barclay de Tolley. E la numai o sută douăzeci de mile de
aici, spre nord nord-vest. Cu briza asta putem fi acolo pe la
ora nouă mîine dimineaţă.
Căpitanul Davenport examină harta şi medită.
— Dacă o lăsăm să eşueze aici, adăugă McCoy, trebuie
oricum să ne îndreptăm spre Barclay de Tolley cu bărcile.
Căpitanul dădu ordine şi din nou Pyrenees se întoarse
pentru o altă cursă de-a lungul mării aceleia neprimitoare.
După-amiaza de a doua zi fu martora desperării şi
revoltei de pe puntea fumegîndă a navei. Curentul se întări,
vîntul se domoli, iar Pyrenees era tîrîtă spre vest. Omul de
veghe zări Barclay de Tolley spre est, abia vizibilă din vîrful
catargului şi Pyrenees încercă zadarnic, ceasuri întregi, să
învingă curentul şi să ajungă la ea. Din nou, ca într-un
miraj, palmierii s-au nălucit la orizont, zăriţi abia din vîrful
catargului. De pe punte erau ascunşi vederii de curbura
pământului.
Căpitanul Davenport îl consultă din nou pe McCoy şi
harta. Makemo se afla la şaptezeci şi două de mile spre
sud-vest. Laguna ei avea treizeci de mile lungime şi
intrarea era excelentă. Cînd căpitanul Davenport dădu
ordine echipajul refuză să se supună. Oamenii îi aduseră la
cunoştinţă că le ajunsese cît au stat pe focul acela de iad.
Pămîntul era acolo. Şi ce dacă nava nu putea să ajungă la
el? Ei puteau ajunge acolo cu bărcile. Nava n-avea decît să
ardă. Pentru ei viaţa mai avea încă preţ. Făcuseră totul
pentru navă, cu credinţă. Acum aveau de gînd să facă şi
pentru ei cîte ceva.
Săriră la bărci, dîndu-i la o parte pe al doilea şi al treilea
ofiţer şi începură să scoată bărcile şi să le pregătească de
coborîre. Căpitanul Davenport şi secundul cu revolverele în
mîini se îndreptară spre linia dunetei cînd McCoy, care se
urcase pe cabină, începu să vorbească.
Le vorbi marinarilor şi la primul gîngurit al glasului lui
de porumbel toţi se opriră să-l asculte. Le împrumută din
liniştea şi seninătatea inefabilă a sufletului său. Vocea lui
blîndă şi gîndurile lui simple curgeau spre ei într-un şuvoi
magic, liniştindu-i, în ciuda voinţei lor. Îşi amintiră de
lucruri de mult uitate şi unii îşi aduseră aminte de
cîntecele de leagăn din copilărie şi de odihna şi de
împăcarea care îi cuprindea în braţele mamei, la capătul
unei zile. Nu mai exista nici un necaz pe lume, nici un
pericol, nici o supărare! Totul era aşa cum trebuia să fie şi
era de la sine înţeles că trebuiau să întoarcă spatele
pămîntului şi s-o ia din nou pe mare, cu focul acela de iad
arzînd sub picioarele lor.
McCoy vorbi simplu, dar nu ceea ce spunea conta.
Personalitatea lui vorbea mai elocvent decît oricare cuvînt
pe care l-ar fi putut rosti. Era o alchimie a sufletului
neobişnuit de subtilă şi deosebit de adîncă, o emanare
misterioasă a spiritului, seducătoare, delicată, imperioasă.
Era ca o iluminare în criptele întunecate ale sufletului lor,
o poruncă de puritate şi blîndeţe cu mult mai mare decît
cea care sălăşluia în pistoalele lucioase, dătătoare de
moarte ale ofiţerilor.
Oamenii şovăiau fără tragere de inimă, stînd pe loc şi cei
care desfăcuseră colacii de parîme îi strîngeau înapoi. Mai
întîi unul, apoi altul şi apoi toţi începură să se îndepărteze
stînjeniţi.
Faţa lui McCoy strălucea de bucurie copilărească, în
vreme ce cobora de pe acoperişul cabinei. Nenorocirea nu
exista. De aceea nu fusese îndepărtată nici o nenorocire.
Niciodată nu existase nenorocire fiindcă în lumea
binecuvîntată în care trăia el nu era loc pentru aşa ceva.
— I-ai hipnotizat, zîmbi domnul Konig, vorbind cu o
voce scăzută.
— Sînt băieţi buni, veni răspunsul. Au inimă bună. Au
avut de înfruntat greul, au muncit din greu şi vor munci
din greu pînă la capăt.
Domnul Konig nu avea timp să răspundă. Glasul lui
dădea ordine, marinarii săreau să le ducă la îndeplinire şi
Pyrenees se răsuci încet din vînt pînă se îndreptă cu prova
în direcţia insulei Makemo.
Vîntul era foarte slab şi după apusul soarelui aproape
încetă. Era insuportabil de cald şi de-a lungul punţii
oamenii încercau zadarnic să adoarmă. Puntea era prea
fierbinte ca să se întindă pe ea şi aburii otrăviţi, stre-
curîndu-se pe la încheieturi, se tîrau ca nişte spirite ale
răului de-a lungul navei, pătrunzînd în nările şi în pieptul
celor neatenţi, provocîndu-le accese de strănut şi tuse.
Stelele sclipeau molcom pe bolta întunecată de deasupra
capetelor lor, iar luna plină, ridicîndu-se la est, învăluia cu
lumina ei miliardele de şuviţe şi fire şi straturi subţiri de
fum care se împleteau şi se suceau şi se încolăceau de-a
lungul punţii, peste balustradă, în susul catargelor şi
sarturilor.
— Spune-mi, zise căpitanul Davenport, frecîndu-şi ochii
care-l usturau, ce s-a întîmplat cu oamenii pe Bounty după
ce au ajuns la Pitcairn. Relatarea pe care am citit-o spunea
că au ars nava Bounty şi că n-au fost descoperiţi decît
mulţi ani mai tîrziu. Ce s-a întîmplat între timp? Am dorit
totdeauna să ştiu. Erau oameni care aveau laţul de gît. De
asemenea erau şi cîţiva băştinaşi. Şi erau şi femei. Asta
arăta a nenorocire încă de la început.
— Şi a fost nenorocire, răspunse McCoy. Erau oameni
fără căpătîi, chiar de la început s-au certat pentru femei.
Unul dintre răzvrătiţi, Williams, şi-a pierdut soţia. Toate
femeile erau tahitiene. Nevasta lui a căzut de pe stînci pe
cînd vîna păsări de mare. Atunci el luă femeia unui
băştinaş. Toţi băştinaşii au fost foarte revoltaţi de asta şi i-
au ucis aproape pe toţi răzvrătiţii. Apoi răzvrătiţii care au
scăpat i-au omorît pe toţi băştinaşii. I-au ajutat şi femeile.
Şi băştinaşii s-au omorît unii pe alţii. Fiecare omora pe
cine putea. Erau oameni îngrozitori. Timiti a fost ucis de
alţi doi băştinaşi în timp ce-i pieptănau părul în semn de
prietenie. Albii îi trimiseseră să facă asta. Apoi şi pe ei i-au
ucis albii. Femeia Tullaloo şi-a ucis bărbatul într-o peşteră
fiindcă voia să-şi ia de soţ un alb. Erau foarte răi.
Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei. După doi ani, toţi
băştinaşii bărbaţi fuseseră ucişi şi toţi albii în afară de
patru. Erau Young, John Adams, McCoy, care era
străbunicul meu, şi Quintal. Şi el era tot un ticălos. Odată,
fiindcă femeia lui nu-i prinsese destul peşte i-a rupt
urechea cu dinţii.
— Era o adunătură păcătoasă, exclamă domnul Konig.
— Da, erau foarte păcătoşi, fu de acord McCoy şi
continuă senin să gîngurească despre sîngele vărsat şi
patimile ticăloasei sale obîrşii. Străbunicul meu a scăpat să
nu fie ucis pentru a muri chiar de mîna lui. Îşi con-
fecţionă un alambic şi-şi făcea alcool din rădăcinile plantei
Ti16. Quintal era camaradul lui nedespărţit şi se îmbătau
tot timpul. În cele din urmă, McCoy făcu delirium tremens,
îşi legă o piatră de gît şi se aruncă în mare. Femeia lui
Quintal, cea căreia îi rupsese urechea cu dinţii, muri
căzînd de pe stînci. Atunci Quintal se duse la Young şi-i
ceru femeia şi se duse şi la Adams şi-i ceru femeia. Adams
şi Young se temeau de Quintal. Ştiau că-i va ucide. Aşa că
l-au ucis împreună ei pe el cu o secure. Apoi Young muri şi
cam asta e tot ce s-a întîmplat.
— Deci aşa, sforăi căpitanul Davenport. Nu mai
rămăsese nici unul de ucis.
—- Vezi, Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei, spuse
McCoy.

16 Planta Ti — arbore cu rădăcini comestibile din Polinesia.

 Spre dimineaţă, dinspre est, abia o pală de vînt mai
bătea şi fiind prea slabă ca să mai poată împinge nava spre
sud căpitanul Davenport strînse tot vîntul în babord. Se
temea de curentul acela îngrozitor de vest care-l înşelase
făcîndu-l să nu poată ajunge în atîtea porturi de refugiu.
Calmul ţinu toată ziua şi toată noaptea, în vreme ce
marinarii puşi la raţii reduse de banane uscate
bombăneau. Ei slăbiseră şi se plîngeau de asemenea de
dureri de stomac provocate de regimul sever de banane.
Ziua întreagă curentul dusese nava Pyrenees spre vest,
nefiind vînt care s-o poarte spre sud. Pe la mijlocul
primului cart mic, spre sud, se zăriră palmieri, vîrfurile lor
cu ciucuri ridicîndu-se deasupra apei şi marcînd atolul
scund de dedesubt.
— Aceea e insula Taenga, spuse McCoy. Avem nevoie de
briză noaptea asta, altfel nu ajungem la Makerno.
— Ce s-a întîmplat cu alizeul de sud-est? întrebă
căpitanul. De ce nu mai bate? Ce s-a întîmplat?
— Din cauza evaporării din marile lagune. Sînt atîtea
într-acolo, explică McCoy. Evaporarea răstoarnă tot
sistemul de alizee. Uneori determină vîntul s-o ia înapoi şi
stîrneşte furtuni dinspre sud-vest. Acesta e Arhipelagul
Primejdios, căpitane.
Căpitanul Davenport se întoarse spre bătrîn, deschise
gura şi era pe cale să blesteme, dar se opri la timp şi se
stăpîni. Prezenţa lui McCoy era ca un reproş pentru
blestemele care-i colcăiau în minte şi-i gîlgîiau în gît.
Influenţa lui McCoy crescuse continuu de-a lungul zilelor
în care fuseseră împreună. Căpitanul Davenport era un
tiran al mării, fără teamă de cineva, fără să-şi ţină gura în
frîu şi acum deodată se trezi că nu putea înjura în prezenţa
acestui bătrîn cu ochi căprui, ca de femeie şi cu voce de
porumbel. Cînd îşi dădu seama de asta, căpitanul
Davenport încercă un şoc vizibil. Bătrînul nu era decît
urmaşul lui McCoy, al acelui McCoy de pe Bounty,
răzvrătitul, fugind să scape de laţul care-l aştepta în
Anglia, McCoy care fusese emisar al răului în zilele acelea
de sînge, patimă şi moarte violentă de pe insula Pitcairn.
Căpitanul Davenport nu era religios, dar în acel
moment simţi un imbold nebunesc să se arunce la
picioarele celuilalt şi să-i spună nici el nu ştia ce anume.
Ceea ce-l tulbura atît era mai degrabă o emoţie decît un
gînd coerent şi era conştient într-un fel vag de nimicnicia şi
nevolnicia sa în prezenţa acestui om care avea simplitatea
unui copil şi blîndeţea unei femei.
Cu siguranţă că nu se putea umili în felul acesta în faţa
ochilor ofiţerilor şi oamenilor săi. Şi totuşi, în el încă mai
bîntuia mînia aceea care-i adusese pe buze blesteme.
Brusc, lovi cu pumnul strîns în cabină şi tună:
— Ascultă, bătrîne, nu mă las bătut. Insulele acestea
Paumotu m-au dus, m-au fraierit şi şi-au bătut joc de
mine. Refuz să mă las bătut. Am să duc nava asta, am s-o
tot duc, am s-o duc prin tot arhipelagul Paumotu pînă în
China, dar tot am să găsesc un loc potrivit pentru ea. Chiar
dacă fug toţi oamenii eu tot am să stau aici. Am să arăt eu
arhipelagului ăstuia. Nu-şi poate bate joc de mine. Nava
asta e o fetiţă cuminte şi am să rămîn cu ea atîta vreme cît
mai există măcar o scîndură pe care să stau. Mă auzi?
— Iar eu am să rămîn cu dumneata, căpitane, spuse
McCoy.
În timpul nopţii, pale uşoare de vînt bătură dinspre
sud. Căpitanul scos din minţi, pe încărcătura sa de jar,
urmări şi măsură deriva spre vest şi se duse din cînd în
cînd mai departe ca să înjure pe înfundate să nu-l audă
McCoy.
Cînd se făcu lumină, spre sud se iviră mai mulţi
palmieri.
— Acela e punctul de sub vînt al insulei Makemo, spuse
McCoy. Katiu e la numai cîteva mile spre vest. Am putea să
ne îndreptăm într-acolo.
Dar curentul, sugîndu-i printre cele două insule, îi
mătură înspre nord-vest şi pe la ora unu după-amiază
zăriră palmierii din Katiu ridicîndu-se deasupra mării şi
cufundîndu-se din nou în mare.
Cîteva minute mai tîrziu, chiar cînd căpitanul descoperi
că Pyrenees fusese prinsă de un nou curent din nord-est
oamenii de veghe din vîrful catargului semnalară palmieri
spre nord-vest.
— Insula Raraka, spuse McCoy. Nu ajungem acolo fără
vînt. Curentul ne poartă spre sud-vest. Dar trebuie să fim
atenţi. Cîteva mile mai încolo e un curent care o ia spre
nord şi se întoarce în cerc spre nord-vest. Acesta are să ne
poarte departe de Fakarava, iar Fakarava e locul potrivit
pentru Pyrenees.
— Poate să ne ducă şi la dra..., unde vor, exclamă
înfierbîntat căpitanul Davenport. Tot o să găsim un loc
pentru ea la fel de bun.
Dar situaţia navei Pyrenees se apropia de punctul
culminant. Puntea era atît de fierbinte încît se părea că o
creştere de numai cîteva grade ar fi făcut-o să izbucnească
în flăcări. În numeroase locuri nici măcar încălţămintea cu
talpă groasă a echipajului nu mai constituia o protecţie şi
oamenii erau obligaţi să păşească repejor ca să nu-şi ardă
tălpile. Fumul se îndesise şi devenise şi mai usturător. Toţi
oamenii de la bord sufereau din cauza ochilor inflamaţi,
tuşeau şi se sufocau de parcă erau un echipaj de
tuberculoşi. După-amiază fură scoase bărcile şi echipate.
În ele fură depozitate ultimele legături de banane uscate,
precum şi instrumentele ofiţerilor. Căpitanul Davenport
puse pînă şi cronometrul în barca cea mare, temîndu-se ca
puntea să nu sară în aer în orice clipă.
Teama aceasta îi apăsă pe toţi noaptea întreagă şi, 1a
primele licăriri ale dimineţii, se uitau unii la alţii cu ochii
duşi în fundul capului şi feţe cadaverice, surprinşi că
Pyrenees mai era încă întreagă, că ei mai erau încă în
viaţă.
Mergînd repejor şi cîteodată chiar începînd să ţopăie
umilit, căpitanul Davenport inspectă puntea navei.
 — E numai o chestie de ceasuri de acum, dacă nu chiar
de minute, anunţă el cînd se întoarse pe dunetă.
Din vîrful catargului se auzi un strigăt anunţînd
pămîntul. De pe punte nu se zărea pămîntul şi McCoy o
luă în sus pe catarg, în vreme ce căpitanul profită de ocazie
ca să-şi verse amarul inimii în cîteva înjurături. Dar
blestemele i se opriră deodată, cînd văzu o dungă
întunecată pe mare înspre nord-est. Nu era o vîntoasă, ci o
briză regulată, alizeul care fusese abătut cu opt carturi de
la direcţia sa, dar care îşi făcea din nou datoria.
— Opreşte-o, căpitane, spuse McCoy cînd ajunse pe
dunetă. Acela e punctul cel mai estic al insulei Fakarava şi
vom intra în canal în plină viteză, cu vîntul în travers şi cu
toate pînzele întinse.
După o oră, de pe punte se zăreau palmierii şi pămîntul
puţin ridicat deasupra mării. Asupra tuturor apăsa greu
sentimentul că puterea de rezistenţă a navei se apropia de
sfîrşit. Din ordinul căpitanului Davenport cele trei bărci
fură coborîte şi lăsate în urmă la pupa cu cîte un om în
fiecare ca să le ţină să nu se lovească. Pyrenees se apropie
mult de ţărm, la numai două lungimi de cablu 17 de atolul
albit de spuma valurilor.
— Fii gata să faci volta sub vînt, căpitane, îl preveni
McCoy.
Un minut mai tîrziu pămîntul se desfăcu, lăsînd să se
vadă o trecere îngustă şi laguna din spatele ei, o oglindă
imensă de treizeci de mile lungime şi cam zece mile lăţime.
— Acum, căpitane!
Pentru ultima oară, vergile vasului se răsuciră în vreme
ce nava se supunea timonei şi se îndrepta spre trecere.
Abia începu să facă volta cînd oamenii şi ofiţerii fugiră
înapoi pe dunetă, cuprinşi de panică şi groază. Nu se
întîmplase încă nimic. Dar ei au presimţit că ceva urma să
se întîmple. Nu puteau spune ce anume. Nu ştiau decît că
era pe punctul de a se întîmpla. McCoy se porni în faţă ca

17 Cablu — Unitate de lungime egală cu a zecea parte dintr-o milă marină.

să-şi ocupe postul de la prova pentru a pilota nava prin
trecătoare, dar căpitanul îl apucă de braţ şi-l trase înapoi.
— Fă asta de aici, spuse el. Puntea nu e sigură. Ce se
întîmplă? întrebă el în clipa următoare. Ne-am oprit.
McCoy zîmbi.
— Înfrunţi un curent de opt noduri, căpitane, spuse el.
Prin trecătoarea asta aşa năvăleşte curentul afară cînd e în
plin reflux.
După un ceas Pyrenees abia înaintase cam cu o
lungime, dar vîntul se înteţi şi nava începu să-şi croiască
drum.
— Unii dintre voi mai bine s-ar urca în bărci, ordonă
căpitanul Davenport.
Vocea sa încă se mai auzea, oamenii erau pe punctul de
a executa ordinul cînd puntea, la mijlocul navei, într-o
izbucnire de flăcări şi fum sări în aer printre pînze şi
sarturi, parte din ea rămînînd acolo, iar restul căzînd în
mare. Numai vîntul, bătînd din travers, îi salvă pe oamenii
înghesuiţi la pupă. Dădură năvală orbeşte să ajungă la
bărci, dar vocea lui McCoy, purtînd convingător mesajul
acela al imensei linişti şi a timpului fără capăt, îi făcu să se
oprească.
— Uşurel, nu vă grăbiţi, spuse el. Totul e în regulă. Să
ducă cineva copilul acela jos, vă rog.
Omul de la timonă îşi părăsise postul cuprins de panică
şi căpitanul Davenport sări şi apucă mînerele la timp
pentru a împiedica nava să deriveze în curent şi să ajungă
în mal.
— Mai bine ai grijă de bărci, îi spuse el domnului Konig.
Trage una mai aproape, chiar sub traversul punţii. Cînd va
fi să părăsesc nava am să sar într-însa.
Domnul Konig ezită, apoi trecu peste balustradă şi
coborî în barcă.
— Ţine-o cu jumătate de cart mai în larg, căpitane.
Căpitanul Davenport tresări. Crezuse că numai el mai
rămăsese pe navă.
— Înţeles, jumătate de cart, răspunse el.
 La mijloc, nava Pyrenees era un furnal deschis, plin de
flăcări, prin care se revărsa un torent de fum ce se ridicase
mult deasupra catargelor şi acoperise de tot partea din faţă
a navei. McCoy, la adăpostul sarturilor arborelui artimon,
îşi continuă misiunea dificilă de pilotare a navei prin
canalul întortochiat. De la locul exploziei, focul se întinsese
spre pupa, de-a lungul punţii, în vreme ce turnul înalt al
velelor de pe catargul principal zbură în sus şi se topi într-
o pînză de flăcări. Deşi nu le puteau zări, ştiau că la prova
pînzele din faţă încă mai trăgeau.
— Măcar de n-ar arde toate pînzele înainte de a ajunge
înăuntru, mîrîi căpitanul.
— Are să ajungă, îl asigură McCoy cu o neţărmurită,
încredere. Mai e încă timp destul. Trebuie să ajungă. Şi
odată ajunşi înăuntru o să ţinem sub vînt. În felul acesta
ne vom feri de fum şi vom împiedica focul să înainteze spre
pupa.
O limbă de flăcări izbucni pe lîngă arborele artimon,
flăcările se întinseră flămînde să apuce şirul de pînze de
jos, nu reuşiră şi dispărură. De sus, o bucată de parîmă
aprinsă căzu exact pe ceafă căpitanului Davenport. El
reacţionă cu iuţeala celui înţepat de o albină, apucă jarul
supărător de pe piele şi-l azvîrli deoparte.
— Încotro se îndreaptă, căpitane?
— Nord-vest prin vest.
— Ţine vest-nord-vest.
Căpitanul răsuci timona şi o ţinu aşa.
— Vest prin nord, căpitane.
— Vest prin nord.
— Şi acum vest.
Încet, puţin cîte puţin, în vreme ce pătrundea în lagună,
Pyrenees descrise un arc de cerc care o întoarse cu vîntul
în pupa şi tot încet, puţin cîte puţin, cu liniştea certitudinii
că are la dispoziţie o mie de ani, McCoy îndrumă cu glasul
său cîntat schimbarea direcţiei.
— Încă un cart, căpitane.
 — Încă un cart.
Căpitanul Davenport răsuci timona cu cîteva mînere. O
întoarse deodată cu una înapoi ca să-i frîneze mişcarea.
— Ţine-o aşa!
— Ţin aşa, exact.
Deşi vîntul era acum din pupa, căldura era atît de mare
încît căpitanul Davenport era obligat să se uite în grabă,
pieziş la busolă, conducînd timona cînd cu o mînă cînd cu
cealaltă, ca să-şi frece sau să-şi ferească obrajii băşicaţi de
arsuri. Barba lui McCoy începu să se zgîrcească şi să se
pîrlească, iar mirosul ei izbi nările celuilalt şi-l făcu să se
uite spre McCoy deodată cu îngrijorare. Căpitanul
Davenport apuca mînerele timonei cu cîte o mînă, pe rînd,
ca să-şi frece de pantaloni dosul celeilalte mîini pline de
arsuri. Toate pînzele de pe arborele artimon se topiră într-o
limbă de flăcări, obligîndu-i pe cei doi oameni să se
ghemuiască, să-şi ferească feţele.
— Acum, spuse McCoy, aruncînd o privire înainte la
ţărmul nu prea înalt, încă patru carturi căpitane şi apoi
dă-i drumul.
Bucăţi de parîme şi de pînze aprinse zburau în jurul lor
şi peste ei. Fumul înecăcios de la o bucată de parîmă, care
mocneau la picioarele căpitanului, îi provocă un acces
violent de tuse, timp în care rămase aproape spînzurat de
mînerele timonei. Pyrenees atinse ţărmul, prova i se înălţă
şi eşuă oprindu-se uşor. O ploaie de bucăţi aprinse,
desprinse de lovitură, se abătu asupra lor. Nava se mişcă
din nou înainte şi se izbi şi a doua oară. Zdrobi coralul
fragil sub chilă, înaintă şi se izbi şi a treia oară.
— Cîrma banda! spuse McCoy. Cîrma banda? spuse el
blînd, pe un ton întrebător un minut mai tîrziu.
— Nu vrea să răspundă, veni replica.
— În regulă, se răsuceşte.
McCoy se uită peste bord.
— Nisip alb şi moale. Nici că se putea mai bine. Frumos
fund.
 În vreme ce Pyrenees se rotea în jurul pupei, sub vînt,
un şuvoi cumplit de fum şi flăcări năvăli în spate.
Căpitanul Davenport fugi de la timonă chinuit de arsuri.
Ajunse la parîma bărcii care era trasă în traversul navei,
apoi se uită după McCoy care se dăduse la o parte ca să-l
lase să coboare.
— Dumneata întîi, strigă căpitanul, apucîndu-l de umăr
şi zvîrlindu-l aproape peste balustradă.
Dar flăcările şi fumul erau îngrozitoare şi coborî iute
după McCoy, cei doi oameni legănîndu-se pe parîmă şi
alunecînd amîndoi în barcă. Marinarul de la pupa, fără să
mai aştepte ordine, reteză parîma cu cuţitul. Vîslele
pregătite muşcară apa şi barca ţîşni îndepărtîndu-se.
— Frumos fund, căpitane, murmură McCoy, uitîndu-se
înapoi.
— Da, frumos fund. Şi asta numai datorită dumitale,
veni răspunsul.
Cele trei bărci se îndepărtară de ţărmul de coral albit de
valuri, dincolo de care, pe liziera unui pîlc de palmieri, se
puteau vedea vreo şase colibe din frunze şi vreo douăzeci
de băştinaşi sau mai mulţi uitîndu-se holbaţi la explozia de
flăcări care venise la ţărm.
Bărcile acostară şi ei păşiră pe plaja albă.
— Ei, şi acum, spuse McCoy, trebuie să mă gîndesc cu
ce mă întorc înapoi la Pitcairn.
 Jack London

Povestea lui Daniel Foss18

O trosnitură cumplită m-a făcut să sar din cuşeta mea

de la teugă19. De fapt ca şi ceilalţi şase oameni din cartul
liber care dormeau m-am trezit şi am sărit din cuşetă în
acelaşi timp. Am ştiut ce se întîmplase. Ceilalţi n-au mai
stat nici o clipă pe gînduri, dînd buzna pe jumătate
îmbrăcaţi spre punte. Dar eu ştiam la ce mă puteam
aştepta şi am mai zăbovit. Ştiam că dacă aveam să ne
salvăm asta se putea întîmpla numai cu barca cea mare.
Nimeni nu putea înota în apa aceea atît de îngheţată şi
nimeni nu putea rezista prea mult într-o barcă dacă era
prea subţire îmbrăcat. De asemenea, ştiam de cît timp era
nevoie pentru lansarea bărcii.
Astfel, la lumina felinarului cu ulei care se bîţîia
sălbatic, în zarva care cuprinsese puntea şi strigătele de
„se scufundă”, m-am apucat să scotocesc prin cufărul meu
de marinar în căutarea unor haine potrivite. De asemenea,
am cotrobăit şi prin cuferele tovarăşilor mei fiindcă ei tot
nu mai aveau să le folosească vreodată. Lucrînd repede,
dar cu calm, n-am luat decît cele mai călduroase şi mai
rezistente veşminte. Mi-am pus cele patru bluze de lînă
care erau mîndria teugii, trei perechi de pantaloni şi trei

18 Povestirea de faţă e un fragment din romanul „Hoinar printre stele" de Jack London, a
cărui construcţie permite extragerea acestui capitol cu existenţă de sine stătătoare şi care
se integrează în tematica antologiei de faţă.
19 Teugă — suprastructură uşoară ridicată la prova unde sînt amenajate magazii sau cabine
pentru echipaj.
perechi groase de ciorapi de lînă. Picioarele astfel încălţate
erau atît de dolofane că nu-mi mai încăpeau în ciubotele
mele cele bune. Aşa că m-am zvîrlit în ciubotele noi ale lui
Nicholas Wilton care erau mai mari şi mai solide decît ale
mele. Mi-am pus şi bluza lui Jeremy Nalor şi a mea şi pe
lîngă aceastea două mi-am mai pus haina groasă de
bumbac a lui Seth Richard de care mi-am adus aminte că o
impregnase de curînd cu ulei.
Două perechi zdravene de mănuşi, fularul lui John
Roberts, pe care îl împletise maică-sa şi căciula de castor a
lui Joseph Dawes peste a mea — amîndouă cu urechi —
mi-au completat echipamentul. Strigătele care vesteau că
nava se scufundă se auzea de două ori mai puternic, dar
am mai zăbovit un minut ca să-mi bucşesc buzunarele cu
tot tutunul de mestecat pe care am putut pune mîna. Apoi
m-am căţărat pe punte exact la ţanc.
Răzbind printr-o spărtură de nori luna dezvăluia un
tablou deprimant şi sălbatic. Peste tot erau sfărîmături de
navă şi gheaţă. Pînzele, parîmele, arborele cel mare, care se
afla încă în picioare, erau acoperite cu ţurţuri şi am simţit
un fel de uşurare gîndindu-mă că n-am să mai trag la
palancurile înţepenite şi să sparg gheaţa pentru ca
parîmele îngheţate să se mişte prin suporţii la fel de
îngheţaţi. Vîntul, bătînd aproape a furtună, sufla tăios ceea
ce era un semn că gheţurile se aflau prin preajmă. Iar
valurile mari îţi dădeau fiori şi mai reci în bătaia lunii. La
bord se cobora barca cea mare şi am zărit oameni
luptîndu-se cu butoaie de provizie pe puntea acoperită de
gheaţă şi abandonînd hrana în graba lor de a se salva.
Degeaba îşi dădea silinţa căpitanul Nicholl să se descurce
cu ei. Un val care năvăli din direcţia vîntului, rezolvă
povestea şi-i făcu să se arunce grămadă peste balustradă.
M-am agăţat de umărul căpitanului şi, ţinîndu-mă aproape
de el, i-am strigat în ureche că în cazul în care se urca în
barcă şi-i împiedica pe oameni s-o şteargă mă ocupam eu
de provizii.
 Totuşi nu-mi rămăsese prea mult timp. Ajutat de al
doilea secund — Aaron Northrup, abia reuşirăm să co-
borîm vreo jumătate de duzină de butoaie şi butoiaşe cînd
toţi cei din barcă începură să strige că pleacă. Şi aveau
dreptate. Din direcţia vîntului venea asupra noastră un
munte înalt de gheaţă, în vreme ce în cealaltă parte,
aproape de barcă, se afla alt munte de gheaţă spre care ne
îndreptam noi.
Aaron Northrup sări mai iute decît mine. Eu am mai
zăbovit un moment, chiar şi atunci cînd barca se desprinse
de navă, ca să-mi aleg un loc în care să sar, în mijlocul
bărcii, unde oamenii erau mai înghesuiţi aşa încît trupurile
lor să-mi atenueze căderea. N-aveam de gînd să încep cu
un mădular frînt o călătorie atît de riscantă în barcă.
Pentru ca cei de la vîsle să aibă mai mult loc, mi-am croit
drum iute în spate, spre locul mai larg de la pupa. Desigur
mai aveam şi alte motive, destule pentru asta. Era mai
plăcut la larg, în pupa, decît la prova unde locul era strîmt.
Şi în plus, era bine să fii în partea din spate în cazul unor
necazuri care aveau să vină cu siguranţă în aceste condiţii,
în zilele următoare.
La pupa era secundul, Walter Drake, medicul, Arnold
Bentham, Aron Northrup şi căpitanul Nicholl care ţinea
cîrma. Medicul se aplecase asupra lui Northrup care zăcea
gemînd pe fundul bărcii. Nu prea avuse noroc cu săritura
lui pripită fiindcă îşi frînsese piciorul drept de la şold.
Nu aveam prea mult timp să ne ocupăm de el fiindcă ne
căzneam pe o mare agitată să ieşim dintre cele două
cîmpuri de gheaţă care se îndreptau unul spre celălalt.
Nicholas Wilton, aflat la prima vîslă, era înghesuit aşa că
am aşezat butoaiele mai ca lumea şi, îngenunchind în faţa
lui, am pus şi eu mîna pe vîslă. Puteam să-l zăresc pe John
Robert chinuindu-se în faţă, la vîsla de la prova. Trăgîndu-l
din spate de umeri, Arthur Haskins şi puştiul Benny
Hardwater îl ajutau să vîslească. Toţi erau atît de
nerăbdători să dea o mînă de ajutor încît mulţi ne încurcau
şi stricau ritmul vîslaşilor.
 Era o luptă strînsă, dar am ieşit în larg cam la vreo
sută de iarzi şi am putut întoarce capul să urmăresc
sfîrşitul prematur al navei Negociator. A fost prinsă strîns
în cleşte şi a fost turtită de gheaţă, cum turteşte un ţînc o
caramea între degete. În şuieratul vîntului şi mugetul
valurilor n-am auzit nimic, deşi trosnetul coastelor şi
traverselor de punte ale navei trebuie să fi fost destul de
puternic ca să scoale în picioare un sat întreg, într-o
noapte liniştită.
În tăcere, încetişor, bordurile bricului s-au turtit,
puntea s-a umflat în sus, iar resturile sfărîmate s-au
năruit şi au dispărut, în vreme ce în locul unde fusese
nava nu mai erau decît gheţarii care se ciocneau zdro-
bindu-se unul de altul. Îmi părea rău de distrugerea
acestui adăpost de către urgia naturii, dar, în acelaşi timp,
mă bucuram la gîndul că mă simţeam bine în cele patru
bluze şi trei haine ale mele.
Chiar şi pentru mine noaptea aceea s-a dovedit a fi
amarnică, deşi eram cel mai bine îmbrăcat din barcă. Dar
ce trebuie să fi îndurat ceilalţi nu vreau să mai insist prea
mult. De teamă să nu dăm peste şi mai multă gheaţă în
timpul nopţii, am scos continuu apa afară şi am ţinut
barca mare mereu cu prova pe val. Cînd cu o mănuşă, cînd
cu cealaltă, mi-am tot frecat nasul să nu îngheţe. Şi
păstrînd încă vii în minte chipurile celor de acasă, din
Elkton, m-am rugat lui Dumnezeu.
Dimineaţa ne-am verificat rîndurile. Pentru început toţi
aveau degerături în afară de vreo doi, trei. Aaron Northrup,
neputînd să se mişte din cauza piciorului rupt, era într-o
stare foarte proastă. Părerea medicului era că ambele
picioare ale lui Northrup erau iremediabil degerate.
Barca cea mare se cufunda greoi în apă fiind încărcată
cu întregul echipaj de douăzeci şi unu de oameni. Doi erau
nişte puşti, Benny Hardwater, care avea abia treisprezece
ani şi Lish Dickery, a cărui familie era aproape vecină cu a
mea la Elkton, abia împlinise şaisprezece. Toate proviziile
noastre constau în vreo trei sute de livre de carne de vacă
şi vreo două sute de carne de porc. Jumătate de duzină de
pîini sărate, pe care le adusese bucătarul, nu contau. Apoi
mai aveam trei butoaie cu apă şi unul cu bere.
Căpitanul Nicholl recunoscu cinstit că în această parte
a oceanului, de altfel necunoscută şi necartografiată, nu
ştia să fie vreo insulă pe aproape. Singurul lucru pe care
trebuia să-l facem era să ne îndreptăm în grabă spre un
climat mai blînd, ceea ce şi făcurăm, ridicînd vela noastră
cea mică şi ţinînd cîrma cu un cart faţă de vîntul puternic
care bătea dinspre nord-vest.
Hrana constituia o problemă simplă de aritmetică. Nu l-
am pus la socoteală pe Aaron Northrup, fiindcă ştiam că
nu mai avea mult. Dacă repartizam cîte o livră pe zi, cele
cinci sute de livre ne-ar fi ajuns pentru douăzeci şi cinci de
zile, iar cîte jumătate de livră pe zi ne ajungea pentru
cincizeci de zile. Aşa că am rămas la jumătate de livră. Am
împărţit şi am distribuit carnea sub privirile căpitanului şi
am reuşit să fac asta destul de corect. Dumnezeu ştie, deşi
încă de la început unii oameni s-au pornit să murmure. De
asemenea, din cînd în cînd împărţeam tutunul cu care-mi
ticsisem buzunarele, lucru pe care nu puteam să nu-l
regret mai ales cînd mi-am dat seama că-l stricam pe unul
şi altul care eram sigur nu mai aveau decît o zi sau cel
mult două, trei zile de trăit.
Fiindcă în barcă, curînd, printre noi, se ivi moartea.
Primii morţi nu se datorau lipsei de hrană, ci frigului
ucigător şi lipsei de adăpost. Era problema supravieţuirii
celor mai zdraveni şi a celor mai norocoşi. De felul meu
eram destul de legat şi norocos, dat fiind că eram îmbrăcat
gros şi nu-mi rupsesem piciorul ca Aaron Northrup. Dar
chiar şi aşa, el se ţinea încă destul de tare încît, deşi fusese
primul care degerase serios, rezistă încă multe zile. Cel
dintîi muri Wance Hathaway. L-am găsit în revărsatul
zorilor ghemuit la prova şi îngheţat bocnă. Cel de-al doilea
fu puştiul Lish Dickery. Cel de-al doilea puşti, Benny
Hardwater, rezistă zece sau douăsprezece zile.
 În barcă era atît de cumplit încît apa şi berea au
îngheţat tun şi era o treabă grea să împărţi egal bucăţile pe
care le zdrobeam cu briceagul lui Northrup. Puneam în
gură bucăţile acelea şi le sugeam pînă se topeau. De
asemenea, cînd bîntuia cîte-o furtună de zăpadă, aveam
zăpadă din belşug. Dar nu toată era bună fiindcă ne
provoca un fel de febră şi inflamaţie care ne atacau gura,
încît toată gura ne era uscată şi ne ardea. Iar pentru astfel
de sete nu exista alinare. Să sugem mai multă gheaţă sau
zăpadă însemna să agravăm inflamaţia. Cred că asta a
provocat în cea mai mare măsură moartea lui Lish Dickery.
O zi şi-o noapte înainte de a muri a bătut cîmpii şi a
delirat. A murit bîiguind să i se dea apă şi totuşi n-a murit
de sete. Am rezistat cît am putut ispitei de a suge gheaţă,
mulţumindu-mă să morfolesc o bucată de tutun în gură şi
m-am descurcat destul de bine.
Am despuiat morţii de toate hainele. Goi veniseră pe
lume şi goi au pornit peste bordul bărcii spre adîncul
întunecat al oceanului îngheţat. Hainele au fost trase la
sorţi din ordinul căpitanului Nicholl pentru a preîn-
tîmpina ciorovăielile.
Nu era vreme pentru mofturi sentimentale. Sorţii l-au
favorizat cel mai mult pe Israel Stickney aşa încît la urmă,
cînd şi-a dat sfîrşitul, era o adevărată comoară de haine.
Acestea le-au prelungit zilele celor care au rămas în viaţă.
Continuam să o ţinem spre nord-est, avînd un vînt
puternic din vest, dar goana noastră în căutarea unui
climat mai blînd se dovedi zadarnică. Stropii de apă
îngheţau mereu pe fundul bărcii şi eu, încă tot mai
ciopleam berea şi apa de băut cu briceagul lui Northrup.
Îmi cruţam însă briceagul meu. Era dintr-un oţel straşnic,
cu un tăiş ascuţit şi solid şi n-aveam chef să-l stric în felul
acesta. Pe atunci jumătate din echipaj se dusese peste
bord, barca se săltase binişor deasupra apei şi era mai
uşor de mînuit sub rafalele de vînt. Era de asemenea mai
mult loc ca să te întinzi ca lumea.
 Mîncarea era mereu un motiv de discuţie. După ce ne-
am sfătuit, căpitanul, secundul, medicul şi cu mine am
hotărît să nu mărim raţia zilnică de jumătate de livră de
carne. Cei şase marinari, al căror purtător de cuvînt era
Tobias Snow, pretindeau că, deoarece jumătate dintre noi
muriseră, asta echivala cu o dublare a cantităţii de provizii
şi aşadar raţia trebuia sporită la o livră. Ca răspuns, noi
cei de la pupa le-am arătat că numai şansele noastre de a
trăi se dublaseră cu condiţia de a ne mulţumi cu raţia de o
jumătate de livră.
E adevărat că opt uncii de carne sărată nu ne prea
ajutau să trăim şi să rezistăm frigului aceluia cumplit.
Eram destul de slăbiţi şi din cauza slăbiciunii degeram
uşor. Nasul şi obrajii erau negri de tot din cauza dege-
răturilor. Era imposibil să-ţi fie cald deşi acum aveam de
două ori mai multe haine decît la plecare.
După cinci săptămîni de la scufundarea navei
Negociator, certurile de la hrană ajunseseră la punctul
culminant. Era noapte şi adormisem cînd căpitanul Nicholl
îl prinse pe Jud Hetchkins furînd din butoiul cu carne de
porc. După cum s-au comportat după aceea s-a vădit că
ceilalţi cinci îl îndemnaseră. Îndată ce Jud Hetchkins fu
descoperit, toţi cei şase s-au aruncat asupra noastră cu
cuţitele. Era o luptă strînsă, anevoioasă, la lumina slabă a
stelelor şi a fost un noroc că barca nu s-a răsturnat. Aveam
motive să mulţumesc pentru numeroasele mele bluze şi
haine care mi-au servit drept armură. Prin atîtea veşminte
loviturile de cuţit n-au făcut decît să mă zgîrîie puţin deşi
eram atins în vreo douăsprezece locuri.
Ceilalţi au fost şi ei protejaţi la fel şi bătaia s-ar fi sfîrşit
numai cu o păruială dacă secundului, Walter Dakon, un
om grozav de puternic nu i-ar fi venit ideea să isprăvească
treaba aruncîndu-i pe răsculaţi peste bord. I s-au alăturat
căpitanul Nicholl, medicul şi eu şi după o clipă, cinci din
cei şase s-au trezit în apă ţinîndu-se de copastie. Căpitanul
Nicholl şi medicul se îndeletniceau în mijlocul bărcii cu cel
de-al şaselea, Jeremy Nalor, şi erau pe cale să-l azvîrle
peste bord, în vreme ce secundul lovea cu o scîndură
degetele prinse de copastie. Pe moment n-aveam nimic de
făcut şi am putut să fiu martor la sfîrşitul tragic al
secundului. Pe cînd ridicase scîndura să-i dea peste degete
lui Seth Richards, acesta din urmă, cufundîndu-se mai
întîi adînc în apă şi făcîndu-şi apoi vînt cu amîndouă
mîinile, se azvîrli pe jumătate în barcă, îl apucă pe secund
în braţe şi căzînd înapoi peste bord îl tîrî şi pe secund după
el. Fără îndoială că n-a mai dat drumul strînsorii şi s-au
înecat împreună.
Astfel că din tot echipajul navei n-am mai rămas în
viaţă decît trei: căpitanul Nicholl, Arnold Bentham —
medicul şi eu. Şapte dispăruseră într-o clipită, ca urmare a
încercării lui Jud Hetchkins de a fura din provizii. Iar mie
îmi părea rău că se irosiseră în mare nişte haine atît de
bune şi călduroase. Nici unul dintre noi n-ar fi fost
nemulţumit dacă ar fi fost nevoit să se descurce cu mai
multe haine.
Căpitanul Nicholl şi medicul erau oameni cumsecade şi
cinstiţi. Adesea, pe cînd ceilalţi doi dormeau, cel care era
treaz la cîrmă putea să ia din carne. Dar asta nu s-a
întîmplat niciodată. Aveam pe deplin încredere unul în
celălalt şi mai degrabă muream decît să ne înşelăm
încrederea asta.
Ne-am mulţumit şi mai departe cu o jumătate de livră
de carne pe zi şi am profitat de fiecare vînt prielnic ca să ne
croim drum spre nord. Abia la 14 ianuarie, la şapte
săptămîni de la naufragiu, am ajuns la o latitudine cu o
climă mai blîndă. Dar nici atunci n-a fost cald cu adevărat,
ci am scăpat abia de frigul acela amarnic.
Aici vîntul puternic de vest ne-a părăsit şi zile în şir ne-
am bălăbănit şi ne-am bălăcit în zona aceea de calm. Cea
mai mare parte a vremii nu bătea vîntul, sau băteau uşor
vînturi potrivnice, deşi uneori cîte o răbufnire din zona
moartă din faţă ţinea cîteva ceasuri. Deoarece eram slăbiţi,
iar barca era atît de mare, nici vorbă nu putea fi să vîslim.
Ne drămuiam hrana şi aşteptam ca Dumnezeu să-şi
întoarcă faţa spre noi.
Pe la sfîrşitul lui ianuarie, hrana se apropie de sfîrşit.
Carnea de porc se dusese şi foloseam butoiul ca să strîn-
gem apă de ploaie. Nu mai rămăseseră nici prea multe livre
de carne de vită şi de-a lungul celor nouă săptămîni
petrecute în barcă n-am zărit nici o velă şi nici un ţărm.
Căpitanul Nicholl recunoscu cinstit că după şaizeci şi trei
de zile de estimă nu mai ştia unde ne aflam.
Ziua de 20 februarie a fost martora ultimei bucăţi de
hrană. Prefer să trec peste amănuntele celor ce s-au în-
tîmplat în următoarele opt zile. Am să mă opresc numai la
evenimentele care-mi servesc pentru a arăta ce fel de
oameni erau tovarăşii mei. Am dus-o aşa lihniţi de foame
mult timp încît nu mai aveam puteri şi nici rezerve pe care
să ne bazăm atunci cînd hrana s-a isprăvit de tot şi în
consecinţă am început repede să ne simţim şi mai slăbiţi.
La 24 februarie ne-am sfătuit şi am cîntărit care era
situaţia. Eram trei oameni tari de cuget, plini de viaţă şi
tenacitate şi nu voiam să murim. Nici unul nu s-ar fi oferit
de bunăvoie să se jertfească pentru ceilalţi doi. De aceea
am căzut de acord cu privire la trei lucruri: trebuia să
avem hrană, trebuia să hotărîm asta prin tragere la sorţi şi
dacă nici a doua zi dimineaţă nu se pornea vîntul aveam să
tragem la sorţi.
A doua zi dimineaţă se stîrni un vînt nu prea tare, dar
destul ca să prindem o viteză domoală de vreo două noduri
spre nord. În zorii zilelor de 26 şi 27 am avut o briză
asemănătoare. Eram sleiţi de-a binelea, dar am rămas
credincioşi hotărîrii luate şi am navigat mai departe.
Dar în dimineaţa zilei de 28 am ştiut că sosise vremea.
Barca se legăna jalnic pe o mare pustie, fără vînt, iar cerul
încremenit şi acoperit nu făgăduia nici o pală de vînt. Am
tăiat din haina mea trei bucăţi de pînză, toate de aceeaşi
mărime. În urzeala uneia era un fir de aţă maro. Pierdea
cine trăgea bucata asta. Am pus cele trei bucăţi în căciula
mea pe care am acoperit-o cu căciula căpitanului Nicholl.
 Totul era gata dar am zăbovit o clipă în care toţi ne-am
rugat îndelung în tăcere. Nu treceam cu vederea cinstea şi
meritele mele dar îmi dădeam seama, de asemenea, de
cinstea şi meritele tovarăşilor mei aşa încît mă întrebam
mirat cum putea Dumnezeu să cîntărească într-o situaţie
atît de delicată şi de bine cumpănită.
Căpitanul trase cel dintîi, după dreptul şi datoria lui.
După ce vîrî mîna în pălărie întîrzie o vreme cu ochii
închişi, buzele mişcîndu-se în timp ce se ruga pentru
ultima oară şi trase una din cele fără semn. Era drept şi nu
puteam să nu recunosc că era o hotărîre chibzuită,
deoarece cunoşteam în cea mai mare parte viaţa
căpitanului Nicholl şi ştiam că era un om cinstit şi drept.
Am rămas numai medicul şi cu mine. Urma să fie unul
dintre noi şi, conform rangului de pe navă, el trebuia să
tragă al doilea. Îmi ţineam pe genunchi căciula peste care
era căciula căpitanului Nicholl. Medicul îşi vîrî mîna
înăuntru şi bîjbîi acolo o vreme, pe cînd eu mă întrebam
dacă se putea simţi firul acela maro în ţesătură.
În cele din urmă scoase mîna; firul maro era în bucata
lui de pînză. Nu puteam să nu-mi dau seama că medicul şi
căpitanul erau mult mai apropiaţi unul de celălalt prin
relaţiile şi poziţia lor decît de mine şi că erau în oarecare
măsură dezamăgiţi de rezultat. Dar îndată şi-a făcut loc
convingerea că erau nişte oameni adevăraţi şi că acest
rezultat nu va schimba cu nimic hotărîrea luată.
Aveam dreptate, medicul îşi dezgoli braţul şi cu
briceagul în mînă se pregătea să-şi deschidă o venă vitală.
Dar mai întîi ne adresă totuşi cîteva cuvinte.
— Sînt din Norfolk Virginia, spuse el, unde sper că mai
am o soţie şi trei copii în viaţă. Singura rugăminte pe care
o mai am la voi e aceea ca, în cazul în care Dumnezeu se
va îndura să-l salveze pe careva dintre voi din situaţia asta
şi dacă va avea norocul să ajungă vreodată în patrie să
relateze nefericitei mele familii soarta mea amarnică.
Apoi curtenitor ne-a cerut încă vreo cîteva minute ca să-
şi rînduiască treburile sale cu Dumnezeu. Nici căpitanul
Nicholl, nici eu n-am putut scoate o vorbă, ci, cu ochii în
lacrimi, am încuviinţat dînd din cap.
Fără îndoială că, dintre noi trei, Arnold Bentham era cel
mai stăpîn pe sine. Eu sufeream cumplit şi cred că şi
căpitanul Nicholl suferea la fel.
Cînd Arnold Bentham îşi isprăvi treaba şi era gata să-şi
facă seama n-am mai putut să mă stăpînesc şi am
exclamat:
— Stai! Noi care am îndurat atît de mult putem să mai
îndurăm o vreme. De-acum e dimineaţă de-a binelea. Să
mai aşteptăm pînă în amurg. Dacă nu se întîmplă nimic
care să ne schimbe soarta noastră îngrozitoare, atunci,
Arnold Bentham, fă aşa cum am hotărît.
El se uită la căpitanul Nicholl să vadă dacă e de acord şi
căpitanul Nicholl nu putu decît să dea din cap. Nu era în
stare să rostească o vorbă, dar în ochii săi umezi, de un
albastru îngheţat, se citea din toată inima încuviinţare,
încît nu puteam să mă înşel. Şi să fi trecut abia un sfert de
ceas cînd o pală de vînt dinspre vest, cu fiori de ger şi
umezeală, ne biciui obrajii. În cinci minute cu pînza
umflată puteam să folosim cîrma şi Arnold Bentham se
înfiinţă la cîrmă.
— Voi cruţaţi-vă puterile cîte le mai aveţi, spuse el.
Lăsaţi-mă pe mine să-mi irosesc şi bruma de putere ce mi-
a mai rămas ca să sporesc şansele voastre de a
supravieţui. Aşa încît el conduse barca sub briza aceea
puternică, în vreme ce căpitanul Nicholl şi eu zăceam laţi
pe fundul bărcii şi cum eram sleiţi visam şi ni se năluceau
vedenii fugare despre lucrurile care ne fuseseră dragi pe
lume şi care acum erau departe de noi.
Briza se întărea mereu şi curînd începu să bată în
rafale. Norii care spînzurau pe cer ne vesteau furtună. Pe la
amiază Arnold Bentham leşină la cîrmă şi, înainte ca barca
să se abată din vînt pe marea deja binişor montată,
căpitanul Nicholl şi eu eram la cîrmă stăpînind-o cu cele
patru braţe slăbite ale noastre. Ajunserăm la o înţelegere şi
căpitanul Nicholl trase primul la sorţi în virtutea rangului
său şi trecu la cîrmă primul schimb. După aceea ne-am
schimbat toţi trei pe rînd, la fiecare sfert de ceas. Eram
foarte sleiţi şi nu puteam rezista mai mult.
Pe la mijlocul amiezii marea deveni ameninţătoare. Dacă
situaţia noastră n-ar fi fost atît de desperata ar fi trebuit să
mergem cu vîntul strîns şi să lăsăm barca pe val cu o
ancoră de furtună improvizată din catarg şi pînză. Dacă
ne-am fi abătut din drum pe valurile acelea mari,
copleşitoare, barca s-ar fi dat peste cap.
Arnold Bentham, de dragul nostru, s-a rugat mereu,
toată după-amiaza de noi să lăsăm o ancoră de furtună.
Ştia că noi continuam să navigăm astfel în speranţa că nu
vom fi nevoiţi să împlinim hotărîrea sorţilor. Era un om
nobil, la fel era şi căpitanul Nicholl ai cărui ochi se
îngustară ca două lame de oţel. Şi într-o tovărăşie atît de
nobilă cum puteam eu să fiu mai puţin nobil? Ca şi ei, nici
eu nu voiam să mor, dar nu-mi era teamă de moarte.
Puţinele îndoieli pe care le avusesem la început, în treacăt,
asupra acestor doi oameni se risipiseră de mult. Era o
şcoală dură şi oamenii erau de aceea duri, dar erau oameni
nobili, cu frica lui Dumnezeu.
Eu am fost primul care am văzut. Arnold Bentham,
împăcat cu gîndul morţii, şi căpitanul Nicholl, aproape
împăcat şi el cu acest gînd, zăceau şi se rostogoleau ca
nişte cadavre la întîmplare pe fundul bărcii, iar eu eram la
cîrmă cînd am văzut. Barca, împroşcînd spumă şi avîn-
tîndu-se în valuri cu iuţeala vîntului care-i umfla pînza, se
ridică pe o creastă cînd, aproape, în faţa ochilor, am văzut
o stîncă bîntuită de valuri. Nu era nici la jumătate de milă
depărtare. Am strigat dînd de veste, aşa încît ceilalţi doi,
tîrîndu-se în genunchi, rostogolindu-se şi cău- tînd un
sprijin, se zgîiau ţintă la ceea ce văzusem eu.
— Drept spre ea, Daniel, bolborosi căpitanul comanda.
Are probabil vreun golfuleţ. E singura noastră scăpare.
Numai o singură dată l-am mai auzit vorbind pe cînd
eram în dreptul îngrozitorului ţărm de sub vînt şi nu
văzusem nici un golfuleţ:
 — Drept spre ea, Daniel. Dacă trecem chiar pe lîngă ea
sîntem prea sleiţi ca să ne luptăm cu valurile şi cu vîntul.
Avea dreptate. L-am ascultat. Îşi scoase capul şi se uită,
iar eu l-am întrebat ce oră era. Era ora cinci. Îi întinse
mîna lui Arnold Bentham, care i-o luă şi i-o strînse slab şi
amîndoi se uitară la mine, în ochii lor lucind aceeaşi
strîngere de mînă. Era un adio, ştiam. Fiindcă ce sorţi
aveau nişte fiinţe atît de slabe ca noi să se lupte şi să
ajungă cu viaţă pe un loc mai înalt, dincolo de stîncile
acelea bîntuite de valuri?
La vreo şapte metri de ţărm barca a fost luată în primire
de valuri şi am pierdut controlul asupra ei. Într-o clipă a
fost răsturnată şi m-am trezit sufocîndu-mă în apa sărată
a mării. Pe tovarăşii mei nu i-am mai văzut de atunci. Din
fericire am ieşit la suprafaţă tras de vîsla de cîrmă pe care
încă o mai strîngeam în mîini şi, printr-un şi mai mare
noroc, la momentul potrivit şi în locul potrivit, un val m-a
apucat şi m-a aruncat departe, pe panta uşoară a singurei
stînci care ieşea ca o poliţă pe tot ţărmul acela cumplit. Nu
m-am lovit. Nici măcar nu m-am zgîriat. Şi cu toată
slăbiciunea, mintea continua să-mi lucreze şi am reuşit să
mă tîrăsc pînă unde nu ajungea contracurentul lacom al
mării.
M-am ridicat în picioare ştiind că de acum eram salvat.
Barca fusese sfărîmată într-o mie de bucăţi şi deşi nu le
zăream, bănuiam cît de cumplit fuseseră zdrobite trupurile
căpitanului Nicholl şi al lui Arnold Bentham. La marginea
mării înspumate am zărit o vîslă şi cu oarecare risc m-am
dus şi am tras-o afară. Apoi am căzut în genunchi şi ştiam
că aveam să leşin. Şi totuşi înainte de a-mi pierde
cunoştinţa, un instinct de marinar m-a făcut să mă tîrîi
mai departe de stîncile care mă răneau cumplit şi am
leşinat pînă la urmă acolo unde marea nu mă mai putea
ajunge.
În noaptea aceea am zăcut aproape mort, inconştient
cea mai mare parte a timpului, simţind numai vag din cînd
în cînd frigul şi umezeala îngrozitoare care mă
pătrunseseră. Odată cu dimineaţa m-a cuprins uluirea şi
groaza. Pe ţancul acela nenorocit de stîncă, ieşit din fundul
oceanului, nu exista nici o plantă, nici un fir de iarbă. Nu
era decît o îngrămădire de stînci de un sfert de milă lăţime
şi o jumătate de milă lungime. N-am găsit nimic cu care
să-mi astîmpăr foamea şi setea trupului meu istovit. Eram
ars de sete, dar nu se zărea nici urmă de apă de băut.
Zadarnic am tot gustat, nenorocindu-mi gura, apă din
fiecare gaură şi scobitură a stîncilor. Stropii ridicaţi de
furtună împroşcaseră atît de bine fiecare bucăţică de
insulă încît toate scobiturile erau pline de apă la fel de
sărată ca şi cea din mare.
Din barcă nu mai rămăsese nimic, nici o surcică în
stare să dovedească în vreun fel că existase cîndva vreo
barcă. Toată averea mea erau hainele, un cuţit zdravăn şi
vîsla pe care o scosesem din apă. Furtuna se mai domolise
şi ziua întreagă am căutat în van apă, clătinîndu-mă şi că-
zînd, tîrîndu-mă pînă cînd mîinile şi genunchii ajunseseră
tot o rană.
În noaptea aceea m-am adăpostit de vînt în spatele unei
stînci şi am fost mai aproape de moarte ca niciodată. O
ploaie cumplită m-a urgisit. Mi-am scos multele mele
veşminte şi le-am întins să se îmbibe cu apă, dar cînd am
stors apa din ele direct în gură am fost dezamăgit din prî-
cină că hainele fuseseră bine pătrunse de sarea mării în
care mă bălăcisem. M-am întins pe spate cu gura deschisă
să prind cei cîţiva stropi care-mi cădeau drept în ea. Era
un chin, dar reuşeam să-mi umezesc cerul gurii şi să nu-
mi pierd minţile.
A doua zi eram bolnav de-a binelea. Eu care nu
mîncasem de atîta vreme am început să mă umflu
îngrozitor, picioarele, mîinile, tot trupul. La cea mai uşoară
apăsare, degetele se îngropau în carne şi trecea multă
vreme pînă cînd scobitura revenea la loc. Cu mîinile goale,
cu grijă, am spălat de apa aceea sărată fiecare scobitură cît
de cît mai acătării din stîncă în speranţa că ploile
următoare aveau să le umple cu apă bună de băut.
 Gîndul sorţii mele amarnice şi amintirea celor dragi de
la Elkton m-au umplut de atîta tristeţe încît uitam de mine
ceasuri întregi. Era o binecuvîntare fiindcă mă îndepărta
de suferinţa care altfel m-ar fi ucis.
Noaptea m-am trezit sub biciuirea ploii şi m-am tîrît de
la scobitură la scobitură, linchind apa de ploaie sau lingînd
stîncile. Era sălcie, dar se putea bea. Asta m-a salvat
fiindcă spre dimineaţă m-am trezit leoarcă de sudoare şi cu
mintea aproape limpede.
Apoi se ivi şi soarele, pentru prima oară de cînd eram pe
insulă, şi mi-am întins cea mai mare parte a veşmintelor la
uscat. Am băut apă cu măsură şi mi-am făcut socoteală că
apa aceea îmi ajungea vreo zece zile dacă o drămuiam cu
grijă. Era uimitor cît de bogat mă simţeam avînd comoara
asta imensă de apă sălcie. Şi nici cel mai mare negustor,
căruia i s-au întors toate corăbiile din călătorie pline de
succes, cu magaziile bucşite pînă în bagdadie şi casele de
bani doldora, nu s-ar fi putut simţi mai bogat decît mine
atunci cînd am dat cu ochii de trupul unei foci moarte de
mai multe zile, aruncat pe stînci.
Ştiam cît de slăbit îmi era stomacul şi am mîncat cu
multă cumpătare, dîndu-mi seama că lăcomia m-ar fi ucis
dacă aş fi cedat ispitei. Niciodată nu mi-au trecut prin gură
nişte îmbucături mai dulci şi nu mi-e ruşine să
mărturisesc că am plîns de bucurie uitîndu-mă la leşul
acela putrezit.
Speranţa mi s-a aprins din nou puternic în piept. Am
pus cu grijă de-o parte bucăţile care au rămas şi tot cu
grijă am acoperit rezervele de apă de pe stînci cu pietre
lătăreţe, ca razele soarelui să nu evapore cumva
nepreţuitul lichid. Şi ca măsură de precauţie împotriva
unei eventuale răbufniri de vînt în timpul nopţii, care să
ridice iar stropi de apă sărată. De asemenea, am strîns
bruma, de iarbă de mare pe care am găsit-o şi am uscat-a
la soare ca s-o pun între sărmanul meu trup şi stîncile
bolovănoase pe care mi-am făcut culcuş. Iar veşmintele mi
s-au uscat prima dată după zile întregi, aşa încît am
adormit somnul adînc al istovirii şi al întoarcerii la viaţă.
Cînd m-am trezit şi am văzut o nouă zi eram alt om.
Deşi nu era soare nu m-am întristat. Nu-mi credeam
ochilor şi-mi venea să mă frec la ochi deoarece cît
cuprindeam cu privirea stîncile care mărgineau oceanul
erau acoperite cu foci. Erau mii, în vreme ce alte mii se
jucau în apă şi din toate gîtlejurile acelea se isca o zarvă
cumplită şi asurzitoare. Îndată ce le-am zărit am ştiut că
acolo mă aştepta, numai s-o iau, carne destulă pentru vreo
douăzeci de echipaje.
Cum pe insulă nu se găsea altă bîtă sau bucată de
lemn, mi-am înşfăcat pe dată vîsla şi m-am apropiat cu
băgare de seamă de prinosul acela uriaş de hrană. Am
bănuit îndată că acele fiinţe ale mării nu ştiau ce e aceea
omul. La apropierea mea n-au dat semne de sfială şi am
văzut că era o joacă să le pocnesc cu vîsla peste cap.
Şi după ce am ucis-o pe a treia, şi pe a patra, am
înnebunit deodată în mod ciudat. Aproape ieşit din minţi,
am ucis, am ucis, am continuat să ucid. Vreme de două
ceasuri am mînuit fără odihnă vîsla, pînă cînd eram gata
să mă prăbuşesc. Nu ştiu cît de vinovat eram de lăcomia
asta ucigaşă, dar ca la un semnal, la capătul acestor două
ceasuri, toate focile care mai trăiau s-au aruncat în apă şi
au dispărut în grabă.
Am descoperit că omorîsem mai bine de două sute de
foci şi am rămas trăsnit şi înspăimîntat de nebunia
măcelului care mă cuprinsese. Păcătuisem prin această
desfrînată risipă şi după ce mi-am împrospătat puterile cu
mîncare zdravănă, m-am apucat să dreg lucrurile cum m-
am priceput mai bine. După care am trudit pînă la lăsarea
nopţii şi chiar după aceea, jupuind focile, tăind hălci de
carne, punîndu-le în vîrful stîncilor să se usuce la soare.
Am găsit, de asemenea, grămezi de sare prin ascunzişurile
şi cotloanele stîncilor din partea bătută de vînturi a insulei.
Cu ea am frecat carnea ca să ţină mai mult.
 Am lucrat astfel vreo patru zile şi, în cele din urmă, am
fost mîndru că nici o fărîmă din prinosul acela nu s-a
risipit. Munca neobosită a fost prielnică trupului meu care
şi-a revenit repede, mulţumită acestei hrane abundente la
care nu m-am zgîrcit. Şi niciodată în cei opt ani petrecuţi
pe insula aceea pustie n-a fost o vreme atît de frumoasă şi
atît de lungă ca cea care a urmat măcelului focilor.
Au trecut luni de zile fără să se mai arate vreo focă. Dar
între timp n-am zăbovit. Mi-am ridicat o colibă din pietre
şi, alături de ea, o magazie pentru carnea conservată.
Acoperişul era făcut din multe piei de focă încît nu lăsa să
treacă nici o picătură prin el. Şi cînd ploaia răpăia pe
acoperişul acela, nu încetam să mă minunez cum de un
marinar naufragiat era apărat de furia elementelor de ceea
ce constituia de-a dreptul o avere regească pe piaţa de piei
a Londrei.
Curînd mi-am dat seama că trebuia să însemn în vreun
fel trecerea vremii fără de care ştiam că aveam să pierd
şirul zilelor, săptămînilor şi n-aveam să le mai deosebesc
una de alta. Mi-am amintit amănunţit cum ţinuse
socoteala vremii căpitanul Nicholl, în barcă, şi încet, încet,
avînd grijă să-mi amintesc totul fără umbră de îndoială am
refăcut şirul zilelor şi nopţilor petrecute pe insulă. Apoi din
şapte pietre aşezate în faţa colibei mi-am făcut calendarul
săptămînii. Pe vîslă făceam într-un loc cîte o crestătură
mai mică pentru fiecare săptămînă, iar în alt loc crestam
lunile, avînd mare grijă să însemn la fiecare lună zilele în
plus care întreceau peste cele patru .săptămîni.
Era uimitor de cîtă muncă era nevoie în aceste
împrejurări pentru a-mi împlini nevoile simple de hrană şi
adăpost. În primul an, într-adevăr, n-am prea avut vreme
să lenevesc. Coliba, un simplu bîrlog de piatră mi-a luat
totuşi vreo şase săptămîni. Anevoioasa conservare şi
îndelungata muncă de curăţare a pieilor de focă, pentru ca
să le fac mai moi şi flexibile, pentru veşminte, mi-au dat de
lucru tot timpul, luni şi luni de zile.
 Apoi mai era şi problema rezervelor de apă de băut.
După cîte o furtună zdravănă apa de mare adusă de vînt
săra apa mea de ploaie, aşa încît uneori trebuia s-o duc
cumplit de greu pînă cînd cădea o altă ploaie fără vînturi
puternice. Ştiind că prin numeroase lovituri se poate
dovedi chiar şi piatra, am ales o piatră ca lumea, cu bobul
mărunt, fără crăpături şi cu ajutorul unor pietre mai mici
am început s-o scobesc. În vreo cinci săptămîni de trudă
îndărătnică am reuşit să fac în felul acesta un vas care să
tot fi avut vreo şase litri. În acelaşi fel, mai apoi, am făcut
un vas de vreo cincisprezece litri. Unul în care ar fi încăput
vreo treizeci de litri a plesnit după ce am lucrat la el vreo
şase săptămîni.
Dar abia în cel de-al patrulea an al şederii mele pe
insulă, cînd mă împăcasem cu gîndul că s-ar fi putut să
rămîn acolo pînă la sfîrşitul zilelor mele, am făcut cel mai
reuşit vas. Mi-a luat opt luni, dar era fără cusur şi în el
încăpeau pînă la o sută douăzeci de litri. Eram atît de
mîndru de aceste vase de piatră încît uneori uitam de
umilinţă şi ajungeam necuviincios de înfumurat. Şi, în
adevăr, pentru mine erau mai arătoase decît erau pentru o
regină cele mai scumpe mobile. Mi-am făcut de asemenea
şi un vas mic de piatră, nu mai mare de un litru, cu care
să car apa din locurile unde se aduna în vasele cele mari.
Şi cînd am să spun că vasul acesta de un litru cîntărea cu
totul vreo douăsprezece kilograme, cititorul îşi va da seama
că numai strînsul apei de ploaie nu era o treabă uşoară.
Aşa că mi-am îndulcit situaţia mea de singuratic cît mai
mult posibil. Mi-am făcut un adăpost sigur şi plăcut, iar în
ceea ce priveşte proviziile, aveam totdeauna la îndemînă
rezerve uscate sau ţinute la sare pentru şase luni. Îmi
dădeam seama că nu eram întotdeauna îndeajuns de
recunoscător pentru aceste lucruri atît de importante ca
să-mi duc zilele şi pe care nu te aşteptai să le găseşti pe o
insulă pustie.
Deşi nu mă puteam bucura de tovărăşia vreunei fiinţe
omeneşti, nici măcar de aceea a unui cîine sau a unei
pisici, eram mult mai împăcat cu soarta mea decît multe
alte mii de oameni. În locul acela pustiu unde mă aruncase
soarta, eram mult mai fericit decît mulţi alţii care, pentru
crime îngrozitoare, fuseseră pedepsiţi să-şi ducă restul
zilelor în singurătate şi să-i roadă remuşcarea ca un ulcer
usturător.
Indiferent cît de întunecat îmi era viitorul, nu mă
părăsise speranţa că providenţa care, în momentul cînd
foamea mă ameninţase cu pieirea şi cînd puteam să fiu
înghiţit cu uşurinţă în pîntecul oceanului, mă aruncase pe
ţărmul acestei stînci golaşe, în cele din urmă îmi va trimite
pe cineva în ajutor.
Deşi lipsit de tovărăşia semenilor mei, de înlesnirile
obişnuite ale vieţii, nu puteam să nu mă gîndesc că
situaţia mea oropsită avea şi unele părţi bune. Stăpîneam
în linişte întreaga insulă, aşa măruntă cum era ea. Nu era
de aşteptat să apară cineva care să-mi dispute drepturile,
în afară de animalele amfibii ale oceanului. Deoarece
insula era aproape inaccesibilă, noaptea odihna nu-mi era
tulburată de teama continuă a apropierii canibalilor sau a
fiarelor de pradă.
Dar omul e uneori o fiinţă ciudată şi nesocotită. Am
început să-mi doresc un foc şi să simt în gură savoarea
cărnii gătite. Şi mereu mă trezeam jinduind după bunătăţi
care să-mi incinte cerul gurii, ca cele de la masa zilnică,
obişnuită, de la Elkton. În ciuda strădaniilor mele
închipuirea nu ţinea seama de voinţa mea şi în
halucinaţiile mele mă înfruptam numai cu lucruri bune pe
care le mîncasem şi pe care le-aş fi mîncat dacă aş fi fost
vreodată salvat din pustietatea aceea.
Da, şi eram cît se poate de tulburat de pofta după nişte
tutun. Adesea somnul era un chin pentru mine fiindcă abia
atunci poftele începeau să mă bîntuie, aşa încît m-am visat
de o mie de ori stăpîn pe maldăre de tutun, da, şi pe
depozite de tutun şi pe vase încărcate şi plantaţii întregi de
tutun.
 Nefiind în stare să-mi schimb gîndurile, m-am hotărît să
schimb faţa insulei mele pustii. Am lucrat patru luni ca să
ridic un zid de piatră de vreo treizeci de picioare lungime,
cu părţile sale laterale cu tot, şi de vreo douăsprezece
picioare înălţime. Acesta ferea coliba de vijelii cumplite,
cînd toată insula era ca o măruntă pasăre a furtunii, în
mijlocul uraganului. Şi n-am socotit că mi-am pierdut
timpul în zadar. După aceea, pe cînd în aer, pînă la vreo
treizeci de metri deasupra mea, nu era decît un şuvoi de
apă purtată de vînt, eu stăteam frumuşel la adăpost.
În cel de-al treilea an, am început să ridic o movilă de
piatră. Era mai degrabă o piramidă cu baza pătrată, largă,
îngustîndu-se, dar nu brusc, spre vîrf. În felul acesta, a
trebuit să clădesc piatră peste piatră, fiindcă pe insula
aceea nu erau nici scule, nici cherestea ca să ridic schele.
Abia în cel de-al cincilea an am isprăvit piramida. Şi cînd
am să vă spun că ridicătura pe care o înălţasem era abia la
patruzeci de picioare deasupra mării şi că vîrful piramidei
mele era la patruzeci de picioare deasupra ridicăturii, veţi
pricepe că, fără scule, eu dublasem înălţimea insulei.
În cel de-al şaselea an am mărit baza piramidei, aşa
încît după optsprezece luni înălţimea monumentului era de
cincizeci de picioare deasupra insulei. Nu era un Babel. O
făcusem din două motive: îmi oferea un loc de veghe de
unde să scrutez oceanul în căutarea unei nave şi sporea
şansele ca insula să atragă atenţia oricărui marinar distrat.
Şi, pe deasupra, mă păstram şi într-o bună condiţie fizică
şi psihică. Cînd mîinile aveau de lucru, diavolul nu avea ce
căuta pe insulă. Numai în vis mă mai chinuia înfăţişîndu-
mi mai ales diverse bunătăţi şi făcîndu-mă să mă bucur de
iarba dracului, numită tutun.
În a optsprezecea zi a lunii iunie, în cel de-al şaselea an
al şederii mele pe insulă, am zărit pînzele unei nave. În
ciuda dezamăgirii mele cumplite, numai vederea acestor
pînze mi-a făcut cea mai mare bucurie. M-a convins de un
fapt de care mă îndoisem mai înainte şi anume că aceste
mări erau uneori străbătute de navigatori.
 Acolo unde focile ieşeau din mare am ridicat, printre
altele, un zid de piatră, nu prea înalt, cu două aripi, care
mergeau îngustîndu-se pînă la o fundătură unde focile care
intrau puteau fi ucise în voie, fără să trezească nelinişte
printre tovarăşele lor din afară, de unde nici o focă rănită
sau speriată nu putea scăpa ca să stîrnească panică.
Numai pentru această construcţie m-am străduit şapte
luni.
Pe măsură ce trecea vremea, eram tot mai împăcat cu
soarta mea şi diavolul mă vizita tot mai rar în somn, ca să-l
chinuie pe bătrînul Adam din mine cu vedenia nelegiuită a
tutunului şi a bunătăţilor. Şi am mîncat mai departe carne
de focă şi mi-am zis că e bună şi am băut apă dulce de
ploaie, din care aveam din belşug.
În cel de-al cincilea an, înainte de a mă convinge că
navele brăzdau din cînd în cînd aceste mări, am început să
sap pe vîsla mea scurte însemnări cu privire la cele mai
importante întîmplări de cînd am părăsit ţărmul paşnic al
Americii. Am încercat să le relatez cît mai limpede şi cît mai
ordonat, cu litere cît se poate de mărunte. Şase sau chiar
numai cinci litere erau pentru mine o treabă de o zi
întreagă, într-atît era de migăloasă.
Şi pentru cazul în care aveam nenorocul să nu mai
întîlnesc niciodată prilejul mult rîvnit de a mă întoarce la
prietenii şi la familia mea de la Elkton am gravat sau
sculptat pe partea mai lată a vîslei povestea soartei mele
nefericite.
Mi-am dat toată silinţa să cruţ această vîslă care s-a
dovedit atît de folositoare în situaţia mea nenorocită şi care
acum purta mărturia soartei mele şi a tovarăşilor mei de pe
navă. N-am mai îndrăznit s-o mai folosesc pentru a lovi
focile peste cap şi mi-am făcut în schimb un mai de piatră
de vreun metru lungime şi de o grosime potrivită, cu care
mi-am pierdut vreo lună ca să-l termin. De asemenea, ca
să feresc vîsla de intemperii (fiindcă o foloseam cînd nu
bătea prea tare vîntul ca să ridic un steag în vîrful
piramidei mele, un steag făcut dintr-una din nepreţuitele
mele cămăşi) i-am încropit o învelitoare din piei de focă
bine tăbăcite.
În luna martie al celui de-al şaselea an de izolare am
trăit cea mai cumplită furtună la care a fost vreodată
martor un om. A început pe la nouă dimineaţa, cînd s-au
pornit nori negri şi un vînt puternic din sud-est care, pe la
unsprezece, a devenit uragan, însoţit de necontenite tunete
şi de cele mai orbitoare fulgere pe care le-am pomenit
vreodată.
Nu eram lipsit de teamă pentru trăinicia insulei. Peste
tot se spărgeau valuri, numai în vîrful piramidei nu. Acolo
mă sufocau şi aproape m-au ucis rafalele de vînt în două
cu apă. Îmi dădeam cît se poate de bine seama că numai
strădania mea de a ridica piramida aceea, dublînd în felul
acesta înălţimea insulei, îmi salvase viaţa.
Spre dimineaţă, am avut motive temeinice să fiu
recunoscător. Toată apa era sărată, în afară de cea din
vasul cel mare care fusese la adăpost, în spatele piramidei.
Drămuind-o cu grijă, ştiam că aveam destulă apă de băut
pînă la ploaia următoare, oricît de tîrziu ar fi venit. Valurile
îmi măturaseră aproape toată cocioaba, iar din rezervele
mele de carne de focă n-a mai rămas decît o amărîtă de
ciosvîrtă. Şi am fost bucuros cînd am găsit pe stînci o
grămadă de peşte foarte asemănător cu chefalul. Am strîns
nu mai puţin de 1219 bucăţi pe care le-am despicat şi le-
am uscat la soare aşa cum se pune la uscat codul. Această
binevenită schimbare de regim n-a rămas fără urmări. Am
păcătuit prin lăcomie şi toată noaptea următoare am fost
în pragul morţii.
În cel de-al şaptelea an al şederii mele pe insulă, în
aceeaşi lună martie, s-a abătut o furtună de o violenţă
asemănătoare. După aceasta, spre uimirea mea am găsit o
uriaşă balenă moartă, ucisă destul de curînd, care fusese
aruncată de furtună pe ţărm, departe de valuri. Închipuiţi-
vă recunoştinţa mea cînd în pîntecele acelui animal uriaş
am găsit adînc înfipt un harpon obişnuit, de care erau
legate cîteva braţe de strună nouă.
 Astfel a înviat în mine speranţa că, în cele din urmă
avea să se ivească prilejul de a părăsi insula aceea pustie.
Fără îndoială, aceste mări erau bătute de vînătorii de
balene şi atîta timp cît nădăjduiam şi nu mă dădeam
bătut, mai curînd sau mai tîrziu, aveam să fiu salvat.
Vreme de şapte ani mîncasem numai carne de focă, aşa că
la vederea unei alte hrane gustoase şi din belşug am căzut
victimă slăbiciunii mele şi am mîncat atît de mult încît din
nou am fost aproape de moarte. Şi totuşi, la urma urmei, şi
acum ca şi atunci cînd cu peştii aceia mărunţi, nu a fost
decît o indigestie datorată unei hrane neobişnuite pentru
stomacul meu care se învăţase să hălăduiască numai cu
carne de focă şi cu nimic altceva.
Numai din balena aceea mi-am făcut rezerve pentru un
an întreg. Şi folosind căldura razelor soarelui, în scobiturile
stîncilor am extras şi o bună parte din ulei în care să înmoi
fîşii de carne de focă în timpul mesei. Din nepreţuitele mele
zdrenţe de cămăşi aş fi putut încropi o feştilă, aşa încît cu
ajutorul harponului şi al unei pietre drept amnar aş fi avut
lumină pe timp de noapte. Dar era o treabă inutilă şi am
renunţat la ideea asta. Nu aveam nevoie de lumină cînd se
lăsa întunericul fiindcă mă învăţasem să dorm de la apusul
la răsăritul soarelui, fie iarnă fie vară.
La sfîrşitul celui de-al optulea an petrecut pe insulă, în
luna septembrie, pe cînd îmi făcusem un plan foarte
îndrăzneţ de a înălţa piramida pînă la şaizeci de picioare
deasupra culmii insulei, m-am trezit într-o dimineaţă că
mă zgîiam la o navă care stătea nu prea departe, cu pînzele
atîrnînd. Ca să pot fi zărit mi-am ridicat vîsla în aer, am
sărit din piatră în piatră şi m-am scălîmbăiat de toată
frumuseţea, în toate chipurile, pînă am izbutit să-i zăresc
pe ofiţeri uitîndu-se la mine prin binoclu, de pe puntea
superioară de la pupa. Ei îmi răspunseră arătîndu-mi cu
mîna în partea cea mai vestică a insulei, spre care am
pornit în grabă şi am descoperit barca trimisă de ei în care
erau vreo şase oameni. Aşa cum aveam să aflu mai tîrziu,
se pare că nava fusese atrasă de piramida mea şi îşi
schimbase calea ca să examineze mai îndeaproape o
construcţie atît de ciudată care era cu mult mai înaltă decît
insula sălbatică pe care se ridica.
Dar valurile s-au dovedit a fi prea mari ca să permită
bărcii să acosteze la ţărmul acela neprimitor. După cîteva
încercări nereuşite ei îmi făcură semne că trebuie să se
întoarcă la navă. Închipuiţi-vă desperarea mea văzînd că
nu eram în stare să părăsesc insula aceea pustie. Am
apucat vîsla (pe care mă hotărîsem de multă vreme să o
dăruiesc muzeului din Philadelphia dacă aveam să fiu
vreodată salvat) şi cu ea în mînă m-am aruncat cu capul
înainte în valurile înspumate. Am avut norocul, puterea şi
priceperea de a ajunge la barcă. Nu mă pot stăpîni să nu
povestesc o întîmplare ciudată. Între timp nava derivase
atît de departe încît ne-a trebuit o oră bună ca să ajungem
la bord. În vremea aceasta am cedat ispitei care mă
torturase opt ani de zile şi am cerut celui de-al doilea
secund, care era la cîrmă, o bucată de tutun de mestecat.
După ce-mi dădu, al doilea secund îmi trecu şi pipa lui în
care avea tutun de Virginia, de prima calitate. Dar abia se
scurseră vreo zece minute cînd mi s-a făcut rău de tot.
Pricina era limpede. Organismul meu fusese curăţat de tot
de tutun şi acum sufeream o intoxicaţie tabagică, aşa cum
păţeşte orice ţine atunci cînd trage primul fum. Şi de
atunci pînă la capătul zilelor mele n-am mai pus gura şi
nici nu mi-a mai trebuit iarba dracului.
 Joseph Conrad

Tinereţe
Asta nu s-ar fi putut întîmpla nicăieri în altă parte, ci
numai în Anglia, unde oamenii şi marea se întrepătrund,
ca să spunem aşa, marea intrînd în viaţa celor mai mulţi
oameni, iar oamenii cunoscînd totdeauna cîte ceva sau
chiar totul despre mare, fie în ceea ce priveşte plăcerile ei,
fie călătoriile, fie modul de a-ţi cîştiga pîinea.
Stăteam în jurul unei mese de mahon pe care se
oglindeau sticla şi paharele sîngerii, precum şi feţele
noastre atunci cînd ne rezemam cu coatele de ea. Se aflau
de faţă un director al companiilor, un contabil, un jurist,
Marlow şi eu. Directorul fusese mus pe Conwayr contabilul
făcuse patru ani pe mare, juristul — un bun şi invederat
tory, bisericos, cel mai simpatic dintre bătrîni, cinstea
întruchipată — fusese ofiţer superior în serviciul poştal în
vremuri de glorie cînd vasele poştale aveau pe cel puţin
două dintre catarge vele pătrate şi obişnuiau să se ducă
pînă în Marea Chinei în faţa cîte unui muson pe cinste, cu
velele suplimentare ridicate şi sus şi jos. Toţi ne
începuserăm viaţa pe vasele comerciale. Pe toţi cinci ne
lega puternic marea, ca şi sentimentele trainice care se
stabilesc pe o navă şi pe care nu ţi le poate da entuziasmul,
indiferent cît de mare, pentru iahting, croaziere ş.a.m.d.,
fiindcă una e numai o plăcere a vieţii, pe cînd cealaltă este
viaţa însăşi.
Marlow (cel puţin bănuiesc că aşa îşi scria el numele)
relata istoria sau mai degrabă cronica unei călătorii.
...Da, am văzut cîte ceva din mările Orientului, dar cel
mai bine îmi aduc aminte de primul meu voiaj pe acele
meleaguri. Voi, prieteni, cunoaşteţi acele călătorii care par
sortite să întruchipeze viaţa însăşi, care ar putea fi
considerate un simbol al existenţei. Te lupţi, munceşti,
asuzi, mai, mai să te omori, uneori te omori chiar de-a
binelea încercînd să împlineşti ceva şi nu poţi. Şi nu din
vina ta. Pur şi simplu, nu poţi face nimic, nici măreţ, nici
mărunt, nimic pe lume, nici măcar să te însori cu o fată
bătrînă, nici să duci la destinaţie o încărcătură nenorocită
de 600 de tone de cărbune.
A fost o treabă de neuitat. Era prima mea călătorie în
Orient şi prima călătorie în calitate de al doilea secund.
Căpitanul meu, de asemenea, era la prima sa funcţie de
comandant. Veţi fi de acord că era şi cazul: avea şaizeci de
ani ca popa. Mărunt, lat în spate, deşi nu prea drept, cu
umerii aduşi şi cu un picior ceva mai strîmb decît celălalt,
el avea înfăţişarea aceea ciudată, contorsionată, pe care o
vezi adesea la cei ce muncesc pe cîmp. Avea o faţă ca de
cleşte de spart nuci — bărbia şi nasul încercînd să se
întîlnească deasupra gurii intrate înăuntru — şi era
încadrată de un păr miţos, cenuşiu, de culoarea oţelului,
care părea să-i vină pînă sub bărbie ca o legătoare de vată
pătată cu praf de cărbune. Şi în mijlocul feţei aceleia de
moşneag avea nişte ochi albaştri, care erau uimitor de
copilăreşti, cu expresia aceea de sinceritate pe care unii
oameni obişnuiţi o păstrează pînă la sfîrşitul zilelor lor
graţie unui har lăuntric, rar — simplitatea sufletului şi
cinstea caracterului. Ce l-a îndemnat să mă accepte a fost
o minune. Veneam de pe un cliper 20 australian splendid,
unde fusesem al treilea ofiţer, iar el părea să aibă o idee
preconcepută împotriva navelor acelora splendide, socotin-
du-le aristocratice şi pompoase. Îmi spuse:
— Ştii, pe nava asta va cam trebui să munceşti.
I-am răspuns că a trebuit să muncesc pe fiecare navă pe
care am fost.

20 Cliper — navă rapidă cu vele, cu calităţi nautice deosebite, folosită în secolul trecut.
 — Ah, dar aici e altfel şi dumneavoastră, domnii de pe
navele acelea mari... pe cînd aici! Cred că ai să te descurci.
Vino mîine.
Am venit a doua zi. Era acum douăzeci şi doi de ani, iar
eu aveam numai douăzeci. Cum mai trece vremea! A fost
una din cele mai fericite zile din viaţa mea. Închipuiţi-vă:
pentru prima oară al doilea secund, ofiţer cu răspundere,
într-adevăr! N-aş fi renunţat la noul meu ordin de
îmbarcare nici pentru o avere. Secundul s-a uitat la mine
cu atenţie. Şi el era un tip în vîrstă, dar de alt soi. Avea un
nas roman, o barbă lungă, albă ca zăpada, se numea
Mahon, dar stăruia asupra faptului că trebuia pronunţat
Mann. Avea rude cu influenţă, dar îl cam părăsise norocul
şi nu i-a prea mers bine niciodată.
Cît despre căpitan, el fusese ani întregi pe vase de
coastă, apoi în Mediterana şi apoi pe cele care făceau
comerţ cu Indiile de Vest. Nu fusese niciodată dincolo de
Cap. Abia ştia să scrie şi nu-şi bătea deloc capul cu scrisul.
Amîndoi erau marinari desăvîrşiţi, desigur, şi între aceşti
doi tipi vîrstnici mă simţeam ca un băieţel între doi bunici.
Şi nava era, de asemenea, bătrînă. Se numea Judea.
Ciudat nume, nu-i aşa? Aparţinea unui anume Wilmer,
Wilcox, sau aşa ceva; dar în aceşti douăzeci şi ceva de ani
din urmă a dat faliment şi a murit. Iar numele lui nu
contează. Nava zăcuse în bazinul Shadwell o veşnicie. Vă
puteţi imagina în ce hal ajunsese. Era toată numai rugină,
praf, praf de cărbune, pe catarge numai funingine, pe
punte numai murdărie. Pentru mine era ca şi cum aş fi
ieşit dintr-un palat ca să intru într-o colibă dărîmată. Avea
cam 400 de tone, cu un vinci de ancoră primitiv, zăvoare
de lemn la uşi, fără alămuri şi cu o pupă mare, pătrată. Pe
ea, sub numele scris cu litere mari, erau o groază de
ornamentaţii poleite şi un fel la blazon sub care se afla
deviza: ,,Izbîndă sau moarte". Îmi amintesc că mi-a mers
drept la inimă. Avea o tentă romantică, ceva care mă făcea
s-o iubesc pe bătrîna asta, care era pe gustul tinereţii mele!
 Am părăsit Londra încărcaţi numai cu balasat — balast
de nisip — pentru a lua o încărcătură de cărbune într-un
port din nord, pentru Bangkok. Bangkok! M-am înfiorat.
Fusesem pe mare timp de şase ani, dar nu văzusem decît
Melbourne şi Sidney, locuri foarte bune, în felul lor locuri
încîntătoare. Dar Bangkok...!
Ne-am trudit să ieşim de pe Tamisa cu pînzele ridicate
avînd la bord un pilot pentru Marea Nordului. Se numea
Jermyn, şi toată ziua dădea tîrcoale bucătăriei uscîndu-şi
batista în faţa sobei. Părea să nu doarmă niciodată. Era un
om posomorît şi în vîrful nasului îi lucea mereu o lacrimă,
un om care ori avusese necazuri, ori avea necazuri, ori
aştepta să aibă necazuri, care nu putea fi fericit dacă ceva
nu mergea prost. Nu avea încredere în tinereţea mea, în
bunul meu simţ şi în priceperea mea în ale navigaţiei şi-şi
făcuse obiceiul să arate aceasta într-o sută de feluri
mărunte. Cred că avea dreptate. Mi se pare că ştiam foarte
puţine pe vremea aceea şi nici acum nu ştiu cu mult mai
multe. Dar pînă şi astăzi încă mai nutresc ură pentru acest
Jermyn.
Ne-am trudit vreo săptămînă să ajungem pînă la Yar-
mouth Roads, şi apoi am dat peste o furtună, faimoasa
furtună de octombrie de acum douăzeci şi doi de ani: vînt,
fulgere, lapoviţă, ninsoare şi o mare îngrozitoare. Nu eram
prea încărcaţi şi zburam. Şi vă puteţi imagina cît de rău
ajunsesem dacă am să vă spun că aveam panouri plesnite,
iar puntea era inundată. În cea de-a doua noapte, balastul
i se mută în bordul de sub vînt şi cam tot pe atunci furăm
mînaţi undeva în larg, pe la Dogger Bank. N-aveam altceva
de făcut decît să ne coborîm jos cu lopeţile şi să încercăm
să o echilibrăm. Şi iată-ne în cala aceea mare, mohorîtă ca
un cavou, cu opaiţele de seu care licăreau înfipte în grinzi,
cu vijelia urlînd deasupra noastră şi nava scuturîndu-se ca
apucată. Eram toţi acolo: Jermyn, căpitanul, absolut toţi,
abia ţinîndu-ne pe picioare, ocupaţi cu munca aceea de
gropari şi încercînd să aruncăm lopeţi pline de nisip ud
contra vîntului. La fiecare salt al navei puteai să vezi vag,
în lumina chioară, oameni răsturnîndu-se într-o mare
vînzoleală de lopeţi. Unul dintre băieţii de pe navă (aveam
doi), impresionat de fantasticul acelei scene, plîngea de ţi
se rupea inima, îl auzeam hohotind undeva în întuneric.
În cea de-a treia zi, furtuna se mai potoli şi un vînt de
nord ne împinse iavaş, iavaş. Ca să ajungem de la Londra
la Tyne ne-au trebuit în total 16 zile. Cînd am ajuns la doc
ne pierdusem rîndul la încărcare şi ne-au remorcat la un
şir de nave unde am stat o lună. Doamna Beard (numele
căpitanului era Beard) veni de la Colchester să-l vadă pe
bătrîn. Ea rămase pe punte. Echipajul acela de fugari ne
părăsise şi nu rămăseseră decît ofiţerii, un băiat şi
bucătarul — un mulatru care răspundea la numele de
Abraham. Doamna Beard era în vîrstă, cu o faţă toată
numai cute, rumenă ca un măr iarna şi o figură de fetiţă.
Odată a dat cu ochii de mine pe cînd îmi coseam un
nasture şi a insistat să-mi coase toate cămăşile. Era cu
totul altfel decît nevestele căpitanilor pe care le
cunoscusem la bordul acelor clipere splendide. Cînd i-am
adus cămăşile mi-a spus:
— Şi ciorapii? Sînt sigură că şi ei trebuie ţîrîiţi. Iar
lucrurile lui John — ale căpitanului Beard — sînt în ordine
acum. Aş fi fericită să am ceva de făcut.
Fie binecuvîntată bătrîna. Ea mi-a dres tot
echipamentul şi între timp am citit pentru prima dată
Sartor Resartus şi cartea lui Burnaby Călătorie spre Khiva.
Pe atunci n-am înţeles mare lucru din prima; dar îmi aduc
aminte că-l preferam pe soldat în locul filozofului, pe
vremea aceea, preferinţă pe care viaţa n-a făcut decît să
mi-o întărească. Unul era un bărbat, iar celălalt era ori
prea mult, ori prea puţin bărbat. Oricum amîndoi au murit
şi doamna Beard a murit, şi tinereţea, puterea, geniul,
împlinirile, inimile simple, toate mor. N-are importanţă.
În cele din urmă am terminat de încărcat. Am îmbarcat
un alt echipaj: opt marinari cu experienţă şi doi băieţi.
Într-una din dimineţi, am fost remorcaţi pînă la
geamandurile de la porţile docului, gata să ieşim în larg şi
cu perspectiva plăcută de a începe călătoria a doua zi.
Doamna Beard urma să pornească spre casă cu un tren
mai tîrziu. După ce nava a fost amarată, ne-am dus la ceai.
În timpul mesei, am fost mai degrabă tăcuţi — Mahon,
perechea de bătrîni şi eu. Am terminat şi am şters-o afară
să trag o ţigară, cabina mea fiind pe punte, rezemată chiar
de dunetă. Era o maree înaltă, lovind cu puteri sporite
odată cu burniţa. Porţile duble ale docului erau deschise şi
vapoarele de cărbuni intrau şi ieşeau în întuneric, cu
luminile strălucind puternic, împroşcînd tare cu elicile, în
scîrţîitul troliilor şi strigătele celor de la cheu. Urmăream
convoiul de lumini de la prova lunecînd la înălţime şi
luminile verzi lunecînd mai jos, în noapte, cînd, deodată, o
rază roşie mă învălui, dispăru, apăru din nou şi stărui.
Partea din faţă a unui vas cu aburi se ivi aproape. Am
strigat către căpitan:
— Ieşiţi afară repede!
Şi apoi am auzit o voce uimită strigînd departe în
întuneric:
— Opreşte-o, domnule:
Începu să sune un clopot. O altă voce strigă averti-
zînd:
— Intrăm drept în nava aceea, domnule.
Răspunsul fu aspru:
— În regulă.
Iar următorul lucru care se auzi fu un trosnet puternic
în vreme ce vaporul izbi, în trecere, cu vîrful provei, în
arborada din faţă a vasului nostru. Pe moment, toţi erau
zăpăciţi, strigau şi alergau încoace şi-ncolo. Aburul şuiera.
Apoi se auzi careva strigînd:
— Ne-am degajat, domnule.
— Aţi păţit ceva? întrebă vocea aceea aspră.
Eu sărisem în faţă să văd avariile şi am strigat înapoi:
— Aşa cred.
— Uşor prova, spuse vocea aceea aspră.
Se auzi un clopot.
— Ce vas e acesta? strigă Mahon.
 Dar, în momentul acela, pentru noi nu mai era decît o
umbră uriaşă, executînd manevre ceva mai în larg. Ei ne-
au strigat un nume, un nume de femeie. Miranda, sau
Melissa, sau ceva de genul acesta.
— Asta înseamnă încă o lună în gaura asta blestemată,
îmi spuse Mahon, în vreme ce la lumina lămpilor ne uitam
la panourile plesnite şi la vergile rupte.
— Dar unde-i căpitanul?
În tot acest timp nu-l văzusem şi nu-l auzisem deloc.
Ne-am dus la pupa să ne uităm. O voce jalnică se auzi
strigînd de undeva, din mijlocul docului:
— Judea, hei!
Cum dracu’ ajunsese acolo?
— Alo, strigă el. Sînt în derivă în barca noastră şi fără
vîsle, exclamă el.
Un marinar întîrziat îşi oferi serviciile şi Mahon cu
jumătate de coroană încheie cu el tîrgul să-l remorcheze pe
căpitanul nostru. Dar pe scară se sui prima doamna
Beard. Plutiseră razna prin doc, în burniţa aceea rece,
aproape un ceas. Aşa de uimit n-am mai fost în viaţa mea.
Se pare că atunci cînd auzise strigătul meu „ieşiţi afară“
el înţelesese într-o clipă ce se întîmpla, îşi luă nevasta în
braţe, alergă pe punte şi apoi de-a lungul ei şi, în cele din
urmă, se aruncă în barca noastră care era legată de scară.
Nu era rău pentru un om de şaizeci de ani. Închipuiţi-vă
numai moşul acela salvînd în braţe, în mod eroic, femeia
aceea bătrînă, femeia vieţii lui. O aşezase în barcă, şi era
gata să se urce din nou la bord cînd parîma se desfăcu, nu
se ştie cum, iar ei porniră împreună, la întîmplare.
Desigur, în zarva care se stîrnise, nu-l auzisem strigînd.
Arăta ruşinat. Dar ea îi spuse înveselită:
— Cred că acum nu mai contează dacă pierd trenul.
— Nu, Jenny, du-te jos şi te încălzeşte, mîrîi el.
Apoi către noi:
— Un marinar nu-şi ia nevastă pe cap. Şi n-am fost la
bordul navei! Ei bine, de data asta nu s-a întîmplat nimic
grav. Să mergem şi să ne uităm să vedem ce ne-a făcut
apucatul acela de vapor.
Nu era prea mult, dar ne-a făcut să întîrziem trei
săptămîni. La sfîrşitul acestora, deoarece căpitanul era
ocupat cu agenţii săi, i-am dus bagajele doamnei Beard la
gară şi am instalat-o comod într-un compartiment de clasa
a treia. Ea a lăsat geamul în jos - ca să-mi spună:
— Eşti un tînăr de treabă. Dacă-l vezi pe John,
căpitanul Beard, fără fular noaptea, adu-i te rog aminte de
mine ca să-şi înfofolească gîtul.
— Desigur, doamnă Beard, i-am răspuns eu.
— Eşti un tînăr cumsecade. Am observat cît de atent
eşti faţă de John, căpitanul...
Trenul porni deodată. Mi-am scos şapca din cap ca s-o
salut pe bătrînă. N-am mai văzut-o de atunci niciodată...
Împinge sticla aia.
A doua zi am ieşit pe mare. Cînd am pornit-o spre
Bangkok împlinisem trei luni de cînd eram plecaţi din
Londra. Ne aşteptasem numai la vreo două săptămîni, sau
aşa ceva, în cel mai rău caz.
Era în luna ianuarie, o vreme frumoasă — vremea aceea
frumoasă, însorită, de iarnă, care are mai mult farmec
chiar decît vara fiindcă e neaşteptată şi fragilă şi fiindcă ştii
că nu va putea dura prea mult. E ca o pală de vînt, ca un
semn ceresc, ca un noroc neaşteptat.
Şi vremea asta a durat tot timpul cît am traversat Marea
Nordului şi Canalul Mînecii. Şi a durat pînă cînd am ajuns
la vreo 300 de mile, sau cam aşa ceva, la vest de insulele
Lizard. Apoi vîntul se răsuci spre sud-vest şi începu să ne
sufle. În două zile se transformă în furtună. Judea, pusă la
capă, se bălăcea în Atlantic ca o cutie veche de lumînări.
Vîntul bătea continuu, în fiecare zi, bătea în duşmănie,
fără pauze, fără milă, fără odihnă. Lumea întreagă nu era
decît o imensitate de valuri uriaşe, înspumate, repezindu-
se la noi sub un cer atît de jos de să-l atingi cu mîna, şi
murdar ca un tavan afumat. În spaţiul cuprins de furtună
din preajma noastră aerul era în două cu stropi de apă. Zi
de zi şi noapte de noapte, în preajma navei nu se mai
auzea decît urletul vîntului, tumultul mării, zgomotul apei
năvălind pe punte. N-avea linişte nici ea, n-aveam linişte
nici noi. Nava se legăna, se clătina, se aşeza cînd în cap,
cînd în coadă, sălta pe valuri, trosnea, iar noi pe punte
trebuia să ne apucăm de ce puteam, iar cînd eram
dedesubt ne agăţam de cuşete, într-un permanent efort al
trupului şi o îngrijorare permanentă a minţii.
Într-una din nopţi, Mahon îmi vorbi prin geamul mic al
cuşetei mele. Dădea exact în dreptul patului meu, eu
zăceam acolo, fără somn, încălţat cu bocancii, simţindu-mă
ca şi cum n-aş mai fi dormit de ani de zile şi nici n-aş fi
putut chiar dacă aş fi încercat. Îmi spuse emoţionat:
— Nu ai sonda aici la tine, Marlow? Nu pot face pompele
să dea apa afară. Zău! Nu-i de joacă.
I-am dat sonda şi m-am întins din nou, încercînd să mă
gîndesc la diferite lucruri, dar nu reuşeam să mă gîndesc
decît la pompe. Cînd am ieşit pe punte toţi se ocupau cu
asta, iar cartul meu şi-a luat locul la pompe. La lumina
lanternelor aduse pe punte pentru a examina sonda, am
aruncat o privire la feţele lor ciudate, serioase. Am pompat
toate cele patru ceasuri. Am pompat toată noaptea, toată
ziua, toată săptămîna, cart după cart.
Nava reuşise să se desfacă singură şi lua apă rău de tot,
nu îndeajuns ca să ne scufunde dintr-o dată, dar destul ca
să ne ucidă chinuindu-ne la pompe. Şi în vreme ce
pompam, nava se desfăcea bucată cu bucată: s-a dus
parapetul, balustradele s-au rupt, ventilatoarele au plesnit,
uşile cabinelor s-au desfăcut. Pe navă nu mai era nici un
loc uscat. Încetul cu încetul, i-au ieşit toate maţele. Barca
cea mare s-a transformat ca prin minune în surcele, chiar
acolo unde era fixată. O amarasem chiar eu, şi eram
mîndru de isprava mea care rezistase atît de mult
neîndurării mării. Şi pompam. Iar vremea nu se schimba
cîtuşi de puţin. Marea era toată albă, o pînză de spumă, ca
un cazan în care fierbe laptele. Nu se vedea nici o spărtură
în nori. Nu, nici chiar cît palma, nu, nici măcar pentru zece
secunde. Pentru noi nu mai exista cer, pentru noi nu mai
existau stele, nici soare, nici univers, nimic decît nori
ameninţători şi o mare înfuriată. Am pompat cart după
cart, să ne salvăm viaţa. Şi părea să dureze de luni, de ani
de zile, de-o veşnicie ca şi cum am fi murit şi am fi ajuns
într-un iad al marinarilor. Am uitat socoteala zilelor
săptămînii, numele lunilor, în ce an eram şi dacă mai
pusesem vreodată piciorul pe ţărm. Velele pocneau, puntea
era acoperită cu prelată, oceanul năvălea peste ea, iar nouă
nu ne mai păsa. Noi manevram mînerele acelea şi aveam
nişte ochi de nebuni. Îndată ce ne tîram pe punte
obişnuiam să dau ocol oamenilor, pompelor, catargului
principal cu o frînghie şi pompam, pompam necontenit, cu
apa pînă la brîu, pînă la gît, deasupra capetelor noastre.
Era totuna. Uitasem cum te simţi cînd eşti uscat.
Şi undeva în mine sălăşluia gîndul: „Pe Dumnezeu, asta
e al naibii aventură, ca cele despre care citeşti uneori. Şi e
prima mea călătorie ca al doilea secund şi am numai
douăzeci de ani şi iată-mă rezistînd la fel de bine ca oricare
dintre aceşti oameni şi ţinîndu-mă în rînd cu tovarăşii
mei“. Eram încîntat. N-aş fi renuţat la experienţa asta nici
pentru o lume întreagă. Trăiam momente de exaltare. Ori
de cîte ori nava aceea năruită se înălţa greoi cu pupa mult
în aer mi se părea că zvîrle, ca un apel, ca o provocare, ca
un strigăt către norii fără milă, cuvintele scrise pe pupa ei:
„Judea, Londra. Izbîndă sau moarte”.
O tinereţea! Puterea ei, credinţa ei, imaginaţia ei! Pentru
mine nava nu era doar o bătrînă capcană de şobolani
cărînd în jurul lumii destul de mult cărbune pentru preţul
care se plătea. Pentru mine însemna strădanie, o probă, o
încercare a vieţii. Mă gîndesc la ea cu plăcere, cu afecţiune,
cu părere de rău, aşa cum v-aţi gîndi la cineva mort pe
care l-aţi iubit. N-am s-o uit niciodată...
Împinge sticla aia.
Într-una din nopţi, în timp ce legaţi de catarg, după
cum v-am explicat, pompam înainte, asurziţi de vînt şi fără
să ne fi rămas suflet în noi destul ca să dorim să murim,
un val greu se sparse pe punte şi dădu buzna peste noi.
Îndată ce mi-am recăpătat răsuflarea am strigat cum cerea
datoria: „Ţineţi-vă, băieţi!“ cînd, deodată, am simţit ceva
tare care plutea pe punte, lovindu-mă peste fluierul
piciorului. Am dat să apuc, dar n-am reuşit. Era atît de
întuneric încît nu ne puteam vedea feţele unul altuia, la un
pas, mă înţelegeţi.
După lovitura aceea nava rămase liniştită pentru o
vreme şi sărăcia aceea, ce-o fi fost, mă lovi din nou peste
picior. De data aceasta am prins-o. Era o cratiţă. La
început, tîmpit de oboseală şi neputînd să mă gîndesc la
nimic altceva decît la pompe, n-am înţeles ce ţineam în
mînă. Deodată mi-am dat seama şi am strigat:
— Băieţi, teuga de pe punte s-a dus. Lăsaţi asta şi hai
să vedem unde-i bucătarul.
Pe punte, la prova, aveam o teugă unde era bucătăria,
cuşeta bucătarului şi cuşetele echipajului. Cum de mai
multe zile ne aşteptam s-o vedem măturată de valuri,
echipajul primise ordin să doarmă în cabină, singurul loc
sigur de pe navă. Bucătarul Abraham continuă totuşi să se
agaţe de cuşeta lui, prosteşte, de teamă, bănuiesc, ca un
catîr, ca un animal care n-ar părăsi grajdul care se
prăbuşeşte în timpul unui cutremur. Aşa că ne-am dus să
vedem ce-i cu el. Era ca şi cum am fi căutat moartea,
fiindcă odată ajunşi dincolo de parîmele noastre eram
expuşi ca pe o plută. Dar ne-am dus. Teuga era distrusă de
parcă o bombă ar fi explodat întrînsa. În mare parte fusese
luată peste bord: soba, cuşetele oamenilor şi lucrurile lor,
se dusese totul. Doar doi stîlpi care mai ţineau o parte din
panoul de care era prinsă cuşeta lui Abraham rămăseseră
în picioare, ca prin minune. Am scormonit prin
dărîmăturile acelea şi am dat de cuşetă şi iată-l şi pe el,
stînd întrînsa înconjurat de spumă şi resturi, pălăvrăgind
încîntat de unul singur. Îşi pierduse minţile, era complet
nebun, pentru totdeauna, din cauza acestui şoc venit într-
un moment cînd era la capătul puterilor. L-am tras afară,
l-am cărat la pupa şi i-am dat drumul cu capul în jos în
cabina tambuchiului. Înţelegeţi, nu aveam vreme să-l
cărăm jos cu menajamente infinite şi să aşteptăm să vedem
cum se simte! Cei de acolo aveau să-l prindă la capătul
scărilor. Noi ne grăbeam să ne întoarcem la pompe. Treaba
asta nu suferea amînare. O infiltraţie afurisită e ceva
neomenesc.
Îţi venea să crezi că singurul scop al furtunii aceleia
haine fusese să-l înnebunească pe amărîtul de mulatru.
Chiar înainte de ivirea zorilor furtuna se mai potoli, iar a
doua zi cerul se limpezi şi cum marea se domolise,
pătrunderea apei scăzu şi ea. Cînd veni vremea să fie
ridicată o nouă serie de pînze, echipajul ceru să ne
întoarcem şi, într-adevăr, nu mai era nimic altceva de făcut
fără bărci, cu puntea curăţată, cabina cu maţele scoase,
echipajul fără un capăt de aţă şi numai cu ceea ce avea
fiecare pe el, rezervele distruse, nava greu încercată. Am
îndreptat-o cu botul spre casă şi — o să mă credeţi? —
vîntul începu să bată dinspre est, chiar din faţă. Bătea cu
putere, bătea mereu. Trebuia să ne luptăm pentru fiecare
palmă de drum, dar nu mai lua apă chiar atît de rău, apa
rămînînd cam la acelaşi nivel. Să pompezi cîte două ore la
fiecare patru ore nu era o glumă, dar o ţinu în stare de
plutire pînă la Falmouth.
Oamenii aceia cumsecade de acolo trăiau de pe urma
accidentelor de pe mare şi, fără îndoială, fură încîntaţi să
ne vadă. O mulţime flămîndă de dulgheri îşi ascuţeau
dălţile zărind cadavrul acela de vas. Şi, zău, ne-au tapat
frumuşel încă înainte de a isprăvi. Cred că proprietarul era
deja la strîmtoare. Treaba se tărăgăna. Apoi s-a hotărît să
se scoată o parte din încărcătură şi să i se călăfătuiască
bordajul. Se făcu şi asta, se terminară operaţiile şi se
încărcă marfa. Pe punte sosi un nou echipaj şi o
pornirăm... spre Bangkok. După o săptămînă eram înapoi.
Echipajul spuse că n-are de gînd să se ducă la Bangkok, o
traversare de o sută cincizeci de zile în sărăcia aceea care-ţi
cerea să tragi la pompe cîte opt ceasuri din douăzeci şi
patru. Şi din nou hîrtiile de navigaţie consemnară
măruntul paragraf: „Judea. Navă cu trei catarge, de la Tyne
la Bangkok, cărbune, din nou la Falmouth, ia apă,
echipajul refuză să lucreze”
Iarăşi tărăgăneli, alte cîrpeli. Sosi şi propietarul pentru
o zi şi spuse că nava era cum nu se poate mai bună.
Sărmanul căpitan Beard arăta ca stafia căpitanului
Geordie, de atîtea necazuri şi umilinţi. Nu uitaţi că avea
şaizeci de ani şi era la prima sa comandă. Mahon spunea
că era o nebunie şi că se va termina prost. Eu ţineam la
navă mai mult ca oricînd şi doream îngrozitor de mult să
ajung la Bangkok. La Bangkok! Nume fermecat,
binecuvîntat nume! Mesopotamia nu era decît un fleac pe
lîngă el. Nu uitaţi, aveam douăzeci de ani şi eram la prima
mea numire în funcţia de al doilea secund, iar Orientul mă
aştepta.
Am ieşit şi am ancorat în rada exterioară, avînd la bord
un alt echipaj — al treilea. Lua apă mai rău decît oricînd.
Era ca şi cum dulgherii aceia zăpăciţi ar fi făcut de fapt o
gaură într-însa. De data asta nici măcar n-am ajuns în
larg. Echipajul, pînă la ultimul om, refuză să pună mîna pe
vinciul ancorei.
Am fost remorcaţi înapoi, în portul interior, şi am
devenit punct fix, semn de reper, o instituţie a locului.
Oamenii ne înfăţişau vizitatorilor:
— Nava aia de colo merge la Bangkok, e de şase luni
aici, şi a trebuit să se întoarcă de trei ori.
În zilele de sărbătoare puştani vîslind la bărci deseori
chiuiau:
— Hei, Judea!
Şi dacă deasupra balustradei se arăta vreun cap,
începeau să strige:
— Încotro vă îndreptaţi? La Bangkok?
Şi rîdeau de noi.
La bord nu mai eram decît trei oameni. Sărmanul,
bătrînul căpitan umbla ca un lunatic prin cabină. Mahon
se ocupa cu bucătăria şi îşi dezvălui pe neaşteptate
întregul talent franţuzesc în a pregăti tot felul de
amestecuri. Eu mă uitam melancolic după vele.
Deveniserăm cetăţeni ai localităţii Falmouth. Ne cunoştea
orice negustor. La frizerie sau la tutungerie ne întrebau cu
familiaritate:
— Credeţi că veţi ajunge vreodată la Bangkok?
În acest timp propietarul, cei de la asigurări şi cei care
închiriaseră nava se ciorovăiau între ei, la Londra, şi leafa
ne mergea. . .
Împinge sticla aia.
Era îngrozitor. Din punct de vedere moral era mai rău
decît să tragi la pompe ca să-ţi salvezi pielea. Părea ca şi
cum am fi fost uitaţi de lume, n-am fi aparţinut nimănui şi
nu urma să ajungem nicăieri; ca într-o vrajă, părea că
aveam să rămînem pentru totdeauna în portul acela
interior, de ocară şi batjocură pentru generaţii întregi de
vagabonzi de pe ţărm şi de pungaşi de barcagii. Am obţinut
salariul pe trei luni şi o permisie de 5 zile şi am dat o fugă
pînă la Londra. Mi-a trebuit o zi ca să ajung şi numai una
singură ca să mă întorc, dar se duseseră şi banii pe trei
luni. Nu ştiu ce am făcut cu ei. Am fost la un spectacol de
music-hall, mi se pare, am luat masa de prînz, cina şi m-
am dus seara la un local grozav din Regent Street şi m-am
întors exact la timp, fără nimic altceva decît cu o ediţie
completă a operelor lui Byron şi un pled nou de călătorie,
ca să am ce arăta după trei luni de muncă. Barcagiul care
m-a dus pînă la navă îmi spuse:
— Hei, am crezut că ai părăsit vechitura asta. N-are să
ajungă niciodată pînă la Bangkok.
— Atîta ştii şi dumneata, i-am răspuns eu dispreţuitor,
dar nu mi-a plăcut deloc profeţia asta.
Deodată apăru un individ, un fel de agent al nu ştiu
cui, cu puteri depline. Avea bujori de beţiv în obraji, o
energie încăpăţînată şi un suflet voios. Ne-am trezit din
nou la viaţă. Lîngă noi apăru un depozit plutitor care
preluă încărcătura noastră, iar noi am ajuns în docul uscat
ca să ni se scoată învelişul de tablă de aramă. Nu era de
mirare că lua apă. Sărmana, încercată de furtună, peste
puterile ei, dezgustată, îşi scuipase toţi cîlţii gudronaţi de
la încheieturile de dedesubt. A fost călăfătuită din nou, din
nou acoperită cu aramă şi etanşată ermetic, ca o sticlă. Ne-
am întors la depozitul plutitor şi am preluat din nou
încărcătura.
Apoi, într-o frumoasă noapte cu lună, toţi şobolanii au
părăsit nava.
Ne năpădiseră. Ne distruseseră pînzele, consumaseră
mai multe provizii decît echipajul, împărţiseră binevoitori
cu noi păturile şi primejdiile, iar acum, cînd nava era
reparată şi bună de mare, ajunseseră la concluzia că era
mai bine să o şteargă. L-am chemat pe Mahon să se bucure
de spectacol. Şobolan după şobolan apărea pe balustradă,
se mai uita o dată peste umăr şi sărea, căzînd cu o
bufnitură înfundată în depozitul plutitor, acum golit. Am
încercat să-i numărăm, dar am pierdut repede şirul.
Mahon spuse:
— Ca să vezi, să mai vorbeşti despre inteligenţa
şobolanilor! Ar fi trebuit să o şteargă înainte, cînd am fost
la un cui să ne scufundăm. Uite, dovadă cît de prosteşti
sînt prejudecăţile în legătură cu ei. Părăsesc o navă ca
lumea pentru o vechitură putredă de depozit, unde nici
măcar nu e nimic de mîncare, proştii!. . . Nu cred că au
habar mai mult ca mine sau dumneata, ce e sigur şi le
prieşte.
Şi după ce am mai stat de vorbă o vreme, am căzut de
acord că inteligenţa şobolanilor fusese în mod grosolan
exagerată, nefiind de fapt mai mare decît cea a oamenilor.
Pe atunci povestea navei era cunoscută de-a lungul
întregului canal, de la un capăt la celălalt, şi n-am reuşit
să găsim oameni pentru echipaj pe coasta de sud. Ne-au
trimis unul complet de la Liverpool şi am pornit-o din
nou... către Bangkok.
Am avut o briză prielnică, o mare calmă pînă la tropice
şi bătrîna Judea se legăna greoi în soare. Cînd ajunse la
opt noduri, toată arborada începu să trosnească, iar noi
ne-am îndesat şepcile pe cap. Dar cea mai mare parte a
timpului n-a făcut decît trei mile pe oră. La ce altceva te
puteai aştepta? Era obosită vechitura aceea de navă.
Tinereţea ei se dusese unde s-a dus şi a mea, unde s-au
dus şi ale dumneavoastră, cei ce-mi ascultaţi povestea
asta. Şi care prieten v-ar zvîrli în obraz că sînteţi bătrîni şi
obosiţi? Nici noi nu mîrîiam împotriva ei. Nouă, celor de la
pupa, cel puţin, ni se părea că ne-am născut pe navă, am
crescut acolo, că trăiam pe ea de-o veşnicie şi că nu
cunoscusem vreodată vreo altă navă. Să protestez ar fi fost
ca şi cum aş fi blestemat vechea biserică de ţară de acasă
că nu era catedrală.
Iar eu mai aveam şi tinereţea, care mă făcea optimist.
Tot Orientul îmi stătea în faţă şi toată viaţa şi mă incinta şi
gîndul că fusesem pus la grea încercare pe nava asta şi că
o scosesem la capăt frumuşel. Şi mă mai gîndeam şi la cei
din vechime care, cu secole în urmă, făceau drumul acesta
pe vase ce nu navigau nici ele mai bine, tocmai pînă în ţara
palmierilor şi mirodeniilor şi a nisipului galben şi a
popoarelor de negri, cîrmuiţi de regi mai cruzi decît Nero
din Roma şi mai strălucitori decît Solomon al evreilor.
Bătrîna navă cu trei catarge se legăna trudnic sub
greutatea anilor şi a încărcăturii, în vreme ce eu îmi trăiam
tinereţea plină de neştiinţă şi speranţe. Se legăna trudnic
mai departe, printr-un nesfîrşit şir de zile. Şi poleiala
proaspătă, aruncînd raze în amurguri, părea să strige
deasupra mării care se cufunda în întuneric cuvintele
înscrise pe pupa ei: „Judea. Londra. Izbîndă sau moarte!“.
Apoi am intrat în Oceanul Indian şi am pus capul spre
nord, spre Jawa. Vîntul bătea uşor. Săptămînile treceau,
nava se tîra mai departe — izbîndă sau moarte — iar cei de
acasă începură să ne socotească în întîrziere. Într-o
sîmbătă seara, fiind liberi, oamenii mi-au cerut să le dau o
căldare de apă în plus ca să-şi spele rufele. Fiindcă nu
voiam să mai umblu atît de tîrziu la pompele de apă
proaspătă, m-am dus în faţă fluierînd, cu o cheie în mînă,
să deschid gura buncărului de la picul prova 21 cu gînd să
le dau apă dintr-un tanc de rezervă pe care-l ţinem acolo.
Acolo, dedesubt, duhoarea era tot atît de neaşteptată pe
cît era de înfiorătoare. Ţi-ai fi putut închipui că în borta
aceea zile întregi arseseră şi fumegaseră sute de opaiţe cu
parafină. Am răsuflat uşurat cînd am ieşit afară. Omul care
era cu mine tuşi şi spuse:
— Ciudat miros, domnule.
Eu am răspuns într-o doară:
— Se zice că e bun pentru sănătate.
Şi m-am dus spre pupa.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi bag capul
prin deschizătura de ventilaţie de la mijlocul navei. Cum
am ridicat capacul, prin deschizătură se înălţă un suflu ca
un fum subţire, o trîmbă uşoară de abur. Aerul care venea
în sus era fierbinte şi avea un iz greu de funingine şi
parafină. Am mirosit o singură dată şi am aşezat uşurel
capacul la loc. N-avea rost să mă înăbuş acolo. Încărcătura
luase foc.
A doua zi începu să ardă de-a binelea. Vedeţi, era de
aşteptat, fiindcă, deşi cărbunele era dintr-un sortiment
care nu prezenta pericol, încărcătura asta fusese
manipulată de atîtea ori şi fărîmată de atîtea manipulări că
arăta mai degrabă a cărbune de potcovărie. Apoi mai
fusese şi udat şi nu numai o dată. Plouase toată vremea pe
cînd îl încărcăm de pe depozitul acela plutitor şi în timpul
acestei lungi traversări se înfierbîntase şi iată-ne cu un alt
caz de aprindere spontană.
Căpitanul ne-a chemat în cabină. Pe masă avea o hartă
desfăcută. Arăta nefericit. Ne spuse:
— Coasta Australiei de Vest este aproape, dar
intenţionez să ne continuăm drumul spre destinaţie. E şi
luna uraganelor, dar o să ţinem capul spre Bangkok şi o să
ne luptăm cu focul. Nu dăm înapoi de-ar fi să ne prăjim cu

21 Picul prova — primul compartiment etanş al unei nave.

toţii. Vom încerca mai întîi să înăbuşim afurisitul ăsta de
incendiu prin lipsă de aer.
Am încercat. Am închis toate gurile şi totuşi scotea fum.
Fumul continua să iasă prin crăpături imperceptibile, îşi
făcea loc prin panouri şi învelitori, se prelingea ici şi colo,
pretutindeni, în şuviţe subţiri, în straturi invizibile şi într-
un fel de neînţeles. Îşi făcuse drum prin cabine, prin teugă,
otrăvea locurile adăpostite de pe punte, şi-l simţeai tocmai
de pe verga arborelui mare. Era limpede că dacă fumul
ieşea afară atunci şi aerul intra înăuntru. Era descurajant.
Incendiul acela refuza să se lase înăbuşit.
Ne-am hotărît să încercăm cu apă şi am ridicat bo-
caporţii de la gurile magaziilor. Nori mari de fum albicios,
gălbui, gros, uleios, ceţos, înăbuşitor se ridicară pînă în
vîrful catargului mare. Tot echipajul a şters-o la pupa. Apoi
norii aceia otrăviţi s-au îndepărtat şi ne-am întors ca să ne
apucăm de lucru într-un fum care acum nu era mai gros
decît cel dintr-un coş obişnuit de fabrică.
Am montat pompa de forţă, am întins furtunul şi încet,
încet, a început... să plesnească. Ei bine, era un furtun
preistoric, la fel de vechi ca şi nava şi sfida orice reparaţie.
Apoi ne-am apucat de pompat cu pompa cea mică. Am scos
apă în căldări şi în felul acesta am reuşit să vărsăm o
groază de Ocean Indian în magazia principală. Şuvoaiele
luceau în soare, cădeau într-un strat de fum albicios care
se tîra şi dispărea pe suprafaţa neagră a cărbunilor. Aburul
se ridica amestecat cu fum. Asta era soarta noastră pe
nava asta: să tot pompăm, să pompăm apa afară, să o
pompăm înăuntru. Şi după ce am reuşit să scoatem apa ca
să ne salvăm de la moarte prin înec, acum turnam ca
nebunii apă într-însa să nu ne prăjim.
Iar nava se tîra mai departe — izbîndă sau moarte — pe
o vreme frumoasă. Cerul era o minune de puritate,
minune de azur. Marea era strălucitoare, era albastră, era
străvezie, lucea ca o piatră preţioasă întinzîndu-se peste
tot, de jur împrejur, pînă la orizont ca şi cum întregul glob
terestru ar fi fost o singură bijuterie, un imens safir, o
singură piatră preţioasă, transformată în planetă. Şi în
imperiul acelor ape liniştite, Judea luneca pe nesimţite,
învăluită în aburi molateci şi murdari, într-un nor leneş
care se tîra în bătaia vîntului uşor şi domol, ca un nor
otrăvit, pîngărind frumuseţea mării şi a cerului.
Desigur, în acest timp n-am zărit nici urmă de flacără.
Încărcătura ardea mocnit pe undeva, pe dedesubt. La un
moment dat, pe cînd lucram umăr la umăr, Mahon îmi
spuse cu un zîmbet ciudat:
— Ei, acum să înceapă să ia apă, frumuşel, ca atunci
cînd am părăsit Canalul Mînecii, prima dată, s-ar opri
focul, nu-i aşa?
Eu am făcut fără nici o legătură remarca:
— Îţi aminteşti de şobolani?
Ne luptam cu focul şi conduceam nava cu atîta atenţie
ca şi cum nimic nu ne-ar fi îngrijorat. Bucătarul pregătea
masa şi ne servea, iar dintre cei doisprezece oameni opt
munceau iar patru se odihneau. Fiecare lucra pe rînd,
inclusiv căpitanul. Era egalitate deplină şi chiar dacă nu se
putea vorbi de fraternitate totuşi exista multă prietenie.
Uneori, în vreme ce zvîrlea cu căldarea prin gura magaziei
cîte un om striga:
— Ura! Pentru Bangkok!
Iar restul rîdeau. De obicei însă eram tăcuţi şi serioşi
şi... însetaţi. O, cît de însetaţi. Şi trebuia să fim chibzuiţi
cu apa: raţii stricte. Nava fumega, soarele ardea...
Dă-mi sticla încoace.
Am încercat toate mijloacele. Am făcut chiar şi o
încercare să ne croim drum pînă la focul acela. În zadar,
desigur. Nimeni nu putea sta mai mult de un minut acolo,
dedesubt. Mahon, care se dusese primul, leşină, iar cel
care se duse să-l scoată afară făcu la fel. I-am tras pe
punte. Am sărit eu înăuntru ca să arăt cît de uşor se putea
face treaba asta. Ceilalţi între timp se învăţaseră minte şi
s-au mulţumit să mă pescuiască uşor cu un cîrlig agăţat la
capătul unei cozi de mătură, aşa mi se pare. Nu m-am mai
oferit să cobor ca să-mi aduc şi lopata care rămăsese acolo,
dedesubt.
Lucrurile începură să arate urît. Am dat barca cea
mare la apă. A doua barcă era gata de lansare. Mai aveam
încă una de vreo cinci metri la gruiele de la pupa unde
era în siguranţă.
Cînd, deodată, ce să vezi? Focul se mai domoli. Ne-am
îndoit puterile ca să inundăm fundul navei. În două zile
nu mai era urmă de fum. Toţi zîmbeau cu gura pînă la
urechi. Era vineri. Sîmbătă n-am lucrat deloc şi am făcut
doar ceea ce era necesar pentru ca nava să continue să
meargă. Oamenii şi-au spălat hainele, s-au spălat pe faţă
pentru prima oară după două săptămîni şi au servit o
cină sărbătorească. Vorbeau cu dispreţ despre incendiile
spontane şi voiau să spună că ei erau oameni în stare să
înăbuşe un incendiu. Într-un fel toţi ne simţeam ca şi
cum am fi moştenit fiecare cîte o avere grozavă. Dar în
preajma navei se aţinea un miros de ars afurisit.
Căpitanul Beard avea ochii duşi în fundul capului şi
obrajii scofîlciţi. Înainte nu observasem cît de cocîrjat şi
adus de spate era. El şi Mahon colindau serioşi peste tot
mirosind pe la gurile magaziei şi puţurile de ventilaţie.
Deodată îmi trecu prin cap că sărmanul Mahon era un tip
tare, tare bătrîn. Cît despre mine, eram încîntat şi mîndru
de parcă aş fi contribuit la cîştigarea unei mari lupte
navale. O, tinereţe!
Noaptea era frumoasă. În zori a trecut la mare distanţă
de noi o navă îndreptîndu-se spre casă, prima pe care o
văzusem de luni de zile. Dar, în cele din urmă, ne apropiam
de pămînt, capul Java fiind cam la o sută nouăzeci de mile
depărtare, spre nord.
A doua zi, de la opt la douăsprezece era cartul meu pe
punte. La micul dejun căpitanul făcu remarca:
— E ciudat cum se menţine mirosul acesta în cabină.
Pe la ora zece, secundul fiind pe dunetă, eu am coborît
pe puntea principală pentru o clipă. Spre catargul din
mijloc era bancul dulgherului. M-am rezemat de el, trăgînd
din pipă, iar dulgherul, un tip tînăr, veni să stea de vorbă
cu mine. El remarcă:
— Cred că ne-am descurcat foarte bine, nu-i aşa?
Şi apoi am văzut alarmat cum nebunul încerca să
răstoarne bancul. I-am spus scurt:
— Nu fă asta, Chips.
Şi îndată am fost cuprins de o senzaţie ciudată, de un
sentiment absurd de dezamăgire, mi se părea nu ştiu cum
că eram în aer. Am auzit în jur un sunet de parcă s-ar fi
desumflat ceva, de parcă o mie de uriaşi ar fi făcut toţi
odată „phuu“ şi am simţit o zgîlţîială care mă făcu să mă
doară toate coastele deodată. Fără îndoială eram în aer şi
corpul meu descrise o scurtă parabolă. Dar oricît de scurtă
fusese, am avut timp să-mi treacă mai multe gînduri prin
cap, după cîte-mi amintesc, în ordinea următoare: „Nu
poate fi dulgherul. Atuncea ce-i? Un vulcan submarin?
Cărbunii, gazele! Pe Zeus! Am explodat. Toţi au murit, cad
prin gura magaziei de la prova, văd flăcări acolo“.
Praful de cărbune în suspensie din aerul calei începu să
strălucească roşietic în momentul exploziei. Într-o clipă, în
fracţiunea infinitizimală care trecuse de la prima izbitură a
bancului, zăceam întins cît eram de lung deasupra
încărcăturii de cărbune. M-am adunat şi am şters-o afară.
S-a întîmplat la fel de repede de parcă aş fi ricoşat. Puntea
era o harababură de lemnărie sfîrtecată, zăcînd de-a
curmeziş, asemeni copacilor într-o pădure după uragan. O
imensă perdea de zdrenţe flutura uşor în faţa mea — era
vela cea mare, sfîşiată în bucăţi. Mă gîndeam: „Catargul
are să se prăbuşească exact aici“. Şi ca să mă feresc din
calea lui am întins-o în patru labe spre scara dunetei.
Primul om pe care l-am văzut a fost Mahon; cu ochii cît
cepele, cu gura căscată şi cu părul lui alb şi lung ridicat
măciucă în vîrful capului, ca un nimb argintiu. Era chiar
pe cale să coboare cînd rămăsese împietrit pe prima
treaptă uitîndu-se la puntea principală cum se mişcă, se
ridică în aer şi se transformă în surcele în faţa ochilor lui.
Mă holbam la el şi nu-mi venea să cred, iar el se holba la
mine cu un fel de curiozitate ciudată şi contrariată. Nu
ştiam că nu mai aveam pic de păr, nici gene, nici
sprîncene, că proaspăta mea mustaţă se pîrlise, că aveam
faţa neagră, un obraz zdrelit, nasul rupt şi bărbia
sîngerînd. Îmi pierdusem şapca, un papuc, iar cămaşa îmi
era numai zdrenţe. Habar n-aveam de toate astea. Eram
uimit să văd că nava încă mai plutea, că puntea la pupa
era întreagă şi mai ales pe toţi în viaţă. Iar liniştea cerului
şi seninătatea mării erau cu totul surprinzătoare. Cred că
mă aşteptam să le văd răsucindu-se de groază...
Dă sticla încoace.
De undeva, din aer, din cer, n-aş putea spune de unde,
se auzi o voce strigînd către cei de pe navă. Deodată l-am
zărit pe căpitan. Era nebun. Mă întreba nerăbdător:
— Unde e masa din cabină?
Şi auzind întrebarea asta am rămas îngrozitor de
zguduit. Abia fusesem aruncat în aer, mă înţelegeţi,
experienţa asta încă mă înfiora şi nu eram prea sigur dacă
mai eram în viaţă. Mahon începu să bată din picioare, să
strige:
— Dumnezeule! Nu vedeţi că puntea a sărit în aer?
Mi-am recăpătat glasul şi am început să mă bîlbîi ca şi
cum mi-aş fi dat seama de comiterea unei neglijenţe
zdrobitoare în timpul serviciului:
— Nu ştiu unde e masa din cabină.
Era ca un vis absurd.
Şi ştiţi ce-a mai vrut după aceea? Ei bine, voia să
orientăm vergile. Foarte indiferent, dus pe gînduri, el
insistă să întindem vela trinca 22).
— Nici nu ştiu dacă mai trăieşte careva, spuse Mahon
aproape plîngînd.
— Sigur, răspunse el blînd, trebuie să mai fi
rămas destui ca să întindeţi trinca.
Se pare că moşul era în cuşetă şi-şi întorcea crono-
metrele cînd şocul îl aruncă învîrtindu-l. Îndată îi trecu

22 Vela trinca — prima velă a arborelui trinchet.

prin minte — aşa după cum spunea mai tîrziu — că nava
se lovise de ceva şi fugi în cabină. Acolo văzu că masa se
topise. Cînd puntea sărise în aer aceasta căzuse în
magazie, desigur. Acolo unde luasem masa de dimineaţă, el
nu mai văzu decît o gaură imensă în duşumea. Lucrul
acesta i se păru atît de îngrozitor de misterios şi-l
impresionă aşa de mult încît ceea ce văzu şi auzi cînd
ajunse pe punte nu era decît un fleac. Şi vă rog să notaţi.
El observase îndată că timona era părăsită şi că nava se
abătuse de la drum, iar singurul lui gînd era să pună
găoacea asta mizerabilă de navă sfîşiată, fără punte, în
flăcări, din nou cu capul spre portul de destinaţie.
Bangkok! Asta voia el. Şi între noi fie vorba, omul acela
mărunt, cocîrjat, crăcănat, aproape diform, era măreţ prin
fixitatea ideii sale şi prin ignorarea indiferentă a frămîntării
noastre. Ne făcu să ne mişcăm spre prova cu un gest
poruncitor şi se duse chiar el să apuce timona.
Da, acesta a fost primul lucru pe care l-am făcut — am
orientat vergile epavei aceleia. Nimeni nu fusese ucis, nici
măcar schilodit, dar toţi eram răniţi mai mult sau mai
puţin. Merita să-i fi văzut! Unii erau numai flenduri, cu
feţele negre ca nişte cărbunari, ca nişte mături de punte şi
aveau nişte tărtăcuţe de capete care păreau aproape gata
coapte, dar de fapt erau pîrlite pînă la piele. Alţii, din cartul
care se odihnea, se treziră că sînt aruncaţi din cuşetele lor
pe cînd se prăbuşeau şi apoi tremurînd continuu şi mîrîind
mereu s-au apucat de lucru. Dar au lucrat cu toţii.
Oamenii echipajului de la Liverpool — toţi cazuri dificile,
aveau stofă nu glumă. Şi din experienţă ştiu că au
întotdeauna. Asta le-o dă marea, imensitatea, singurătatea
care le înconjoară sufletul lor întunecat şi nepăsător. Ei
bine, ne-am împiedicat, ne-am tîrît, am căzut, ne-am
zdrelit picioarele printre sfărîmături, am tras de parîme.
Catargele, au rezistat, dar noi n-aveam de unde să ştim cît
erau ele de arse acolo, dedesubt. Era aproape calm, dar o
pală de vînt din vest făcu nava să se legene aşa că ele se
puteau prăbuşi în orice clipă. Le priveam cu teamă. Nimeni
nu putea să prevadă încotro se vor prăbuşi.
Apoi m-am retras la pupa şi m-am uitat în jur. Puntea
era o harababură de scînduri de bordaj — care pe muche,
care în picioare — de ţăndări, de bucăţi de scîndură. Din
haosul acesta, catargele se ridicau asemeni unor arbori
înalţi deasupra unor tufişuri încîlcite. Locurile libere dintre
grămezile de sfărîmături erau pline de ceva albicios, în
mişcare, leneş, ceva care semăna cu o ceaţă uleioasă.
Fumul focului aceluia invizibil se ivi din nou, se tîrî ca o
pîclă deasă, otrăvitoare, într-o vale acoperită cu uscături.
Printre grămezile de ţăndări începură deja să se înalţe
şuviţe leneşe. Ici şi colo, cîte o bucată de scîndură stătea în
picioare ca un stîlp. Jumătate dintr-o balustradă fusese
zvîrlită prin vela de la prova şi cerul făcea o pată de un
albastru splendid pe pînză ruşinos de murdară. Mai multe
scînduri, prinse una de alta, căzuseră peste balustradă cu
unul din capete ieşind în afara bordului părînd o platformă
de debarcare ce nu ducea nicăieri, o platformă de
debarcare ducînd deasupra mării, ducînd spre moarte —
ca şi cum ne-ar fi îmbiat să păşim pe scînduri şi să
isprăvim cu necazurile noastre ridicole. Şi totuşi, aerul,
cerul, o nălucă, ceva invizibil striga spre navă.
Unul avu ideea să se uite peste bord şi iată-l pe
timonier, care sărise instinctiv în apă şi era acum
nerăbdător să se întoarcă înapoi. Striga şi înota din
răsputeri ca o sirenă masculină reuşind să se ţină
aproape de navă. I-am aruncat o parîmă şi apăru îndată
printre noi şiroind de apă şi foarte ruşinat. Căpitanul
lăsase timona şi, stînd mai deoparte, cu coatele pe
balustradă şi bărbia în mîini, se uita gînditor la mare. Noi
ne întrebam:
— Şi acum ce urmează?
Iar eu mă gîndeam: „Ei, aşa mai zic şi eu! E grozav! Mă
întreb ce se va mai întîmpla“.
O, tinereţe!
 Deodată Mahon zări un vapor departe, spre pupa.
Căpitanul Beard spuse:
— Încă mai putem face şi cu nava asta ceva.
Am ridicat două pavilioane care, în limbajul
internaţional al mării, spuneau:
— Incendiu, avem nevoie de ajutor imediat.
Vaporul începu să crească rapid şi ne răspunse cu două
pavilioane pe arborele de la prova:
— Vin în ajutorul vostru.
În jumătate de ceas nava se afla în traversul nostru, în
partea dinspre vînt, la o distanţă la care să ne auzim şi
începu să se legene uşor cu maşinile oprite. Noi ne
pierdusem cu firea şi strigam toţi deodată emoţionaţi:
— Am sărit în aer!
Un individ cu o caschetă albă ne strigă de pe dunetă:
— Da, bine, bine! şi dădu din cap şi zîmbi făcînd
gesturi cu mîna ca să ne mai astîmpere, ca pe-o grămadă
de copii speriaţi.
Una din bărci coborî în apă şi se îndreptă spre noi,
vîslind cu nişte rame lungi. Patru băştinaşi vîsleau
legănîndu-se. Era pentru prima oară cînd vedeam
marinari din Malaya. De atunci încoace i-am cunoscut
mai bine, dar ceea ce m-a frapat atunci a fost indiferenţa
lor: veniră de-a lungul bordului şi nici măcar primul
trăgător care se ridicase în picioare şi se ţinea cu cangea
de lanţul nostru n-a catadicsit să-şi ridice capul şi să
arunce barem o privire. Credeam că cei care fuseseră
azvîrliţi în aer meritau mai multă atenţie. La bord se urcă
un tip mărunt, uscat ca o scîndură şi sprinten ca o
maimuţă. Era secundul vaporului. Îşi aruncă ochii încă o
dată şi exclamă:
– O, băieţi, mai bine aţi şterge-o!
El vorbi mai deoparte cu căpitanul o vreme şi păru să
discute în contradictoriu cu el. Apoi se duseră amîndoi pe
vapor.
Cînd căpitanul nostru se întoarse înapoi aflarăm că
vaporul se numea Somerville, căpitanul Nash, că se ducea
cu poştă din Australia de Vest la Singapore, via Batavia, şi
că ajunseseră la înţelegere să ne remorcheze la Anjer sau
Batavia, dacă era posibil, unde puteam stinge incendiul
sabordînd nava şi apoi să ne continuăm călătoria — la
Bangkok! Moşul era emoţionat.
— Vom reuşi totuşi, îi spuse el fioros lui Mahon.
Ridică pumnul spre cer. Nimeni nu scoase o vorbă. Pe
la amiază, vaporul începu remorcajul. Mergea înainte zvelt
şi înalt, iar ceea ce mai rămăsese din Judea venea după el
la capătul unei parîme de remorcare de vreo şaptezeci de
braţe23, venea repede ca un nor de fum prin care ieşeau
deasupra vîrfurilor catargelor. Ne-am urcat sus, pe catarge,
să strîngem velele. Tuşeam suiţi pe vergi şi eram foarte
grijulii ca velele să nu facă burtă. Ne vedeţi acolo pe toţi
strîngînd cu mare grijă velele navei aceleia sortite să n-
ajungă nicăieri? Nu era nici unul printre noi căruia să nu-i
treacă prin minte că în orice clipă catargele se puteau
prăbuşi. De sus, din cauza fumului, nu mai vedeam nava,
dar oamenii lucrau atenţi, înfăşurînd strîns saula pe vergă.
— Hei, voi de sus, strîngeţi ca la carte, strigă Mahon de
dedesubt.
Înţelegeţi? Nici unul din băieţii aceia nu credea să mai
ajungă jos pe drumul obişnuit. Cînd au ajuns totuşi am
auzit spunîndu-şi unul altuia:
— Hei, am crezut că o să venim grămadă peste bord cu
surcelele alea cu tot, al dracului să fiu dacă n-am crezut
aşa.
— Cam aşa mă gîndeam şi eu, răspundea trudită cîte o
sperietoare de aceea burduşită şi bandajată.
Şi nu uitaţi, aceştia erau oameni cărora nu li se
inoculase spiritul de supunere. Pentru un spectator n-ar fi
fost decît o gloată de haimanale şi păcătoşi, fără speranţă
de mîntuire. Ce i-a determinat să facă asta, ce i-a
determinat să m-asculte, cînd eu, gîndindu-mă plin de

23Braţ — unitate de măsură pentru lungimi folosită în marină la măsurarea adîncimilor,

parîmelor, saulelor, egală cu 1,852 m.
conştiinciozitate cît de frumos era, i-am pus să desfacă de
două ori trinca pentru ca s-o strîngă mai bine? Ce? Nu
cîştigau nici faimă profesională, nici laude. Nu era vorba de
simţul datoriei. Ştiau cu toţii cum să se descotorosească,
cum să lungească, să tărăgăneze treaba cînd îşi puneau în
gînd să facă asta, iar cel mai adesea îşi puneau asta în
gînd. S-au urcat acolo pentru cele două lire şi zece şilingi
pe lună? Nu considerau plata asta nici măcar jumătate din
ceea ce meritau. Nu. Era ceva în ei, ceva înnăscut, subtil şi
veşnic. N-aş putea spune cu siguranţă că echipajul unei
nave franceze sau germane n-ar fi făcut la fel, dar hnă
îndoiesc că ar fi făcut-o în acelaşi fel. Era ceva desăvîrşit,
ceva solid ca un principiu şi perfect ca un instinct, o
dezvăluire a unui lucru tainic, a acelui ceva ascuns — acel
har al binelui sau răului care constituie diferenţele dintre
popoare, care modelează soarta naţiunilor.
Abia în noaptea aceea, pe la ora zece, am văzut flăcări
pentru prima dată de cînd ne luptam cu focul. Viteza
remorcajului aţîţase focul care mocnea. La prova apăru o
licărire albăstruie, lucind sub resturile de punte. Pîlpîia ici
şi colo şi părea să se mişte şi să se tîrîie ca luminile
licuricilor. Eu am văzut mai întîi flăcările şi i-am spus lui
Mahon.
— Jocul s-a isprăvit, replică el. Mai bine să oprim
remorcajul ăsta, altfel are să izbucnească şi în faţă şi în
spate înainte de a apuca noi s-o ştergem.
Am început să strigăm, să batem din clopote ca să le
atragem atenţia. Ei continuau să ne remorcheze. În cele
din urmă, Mahon şi cu mine am fost nevoiţi să ne tîrîm la
prova şi să tăiem parîma cu toporul. N-am mai avut vreme
să aruncăm parîmele peste bord. În vreme ce ne făceam
drum spre duneta din spate se vedeau limbi roşii
cuprinzînd harababura aceea de sfărîmături de sub
picioarele noastre.
Cei de pe vas au observat foarte curînd că parîma se
dusese. Dădură un semnal puternic cu sirena apoi luminile
vasului se răsuciră într-un cerc larg, se apropiară de-a
lungul bordului şi se opriră. Toţi eram strînşi grămadă pe
dunetă, uitîndu-ne la el. Fiecare adunase cîte o boccea sau
cîte un sac. Deodată o flacără conică izbucni la pupa şi
aruncă un cerc de lumină pe marea întunecată, cu cele
două nave una lîngă alta şi cu văpaia aceea înălţîndu-se
uşoară în mijloc. Căpitanul Beard stătuse ceasuri întregi
lîngă grilaj, nemişcat şi mut, dar acum se ridică încet şi
înaintă în faţa noastră, spre şarturile catargului de la
pupa. Căpitanul Nash strigă:
— Haideţi mai iute, am saci cu corespondenţă la bord.
Am să vă iau cu tot cu bărci pînă la Singapore.
— Mulţumesc, nu, spuse căpitanul nostru, trebuie să
stăm şi să vedem pînă la urmă ce se întîmplă cu nava.
— Nu mai pot întîrzia, strigă celălalt. Poşta, ştiţi...
— Da, da, nu ne purtaţi de grijă!
— În regulă, am să vă anunţ la Singapore, la revedere.
Făcu semn cu mîna. Oamenii noştri lăsară încet să le
cadă boccelele. Vaporul porni mai departe şi, ieşind din
cercul de lumină, dispăru îndată din ochii noştri orbiţi de
focul care ardea înfiorător. Şi atunci am ştiut că voi vedea
Orientul pentru prima dată în calitate de comandant al
unui pui. Mă gîndeam că era frumos. Iar credinţa faţă de
bătrînanavă era şi ea frumoasă. Trebuia s-o vedem pînă la
urmă. O, farmecul tinereţii! Focul tinereţii mai orbitor decît
flăcările de pe nava care ardea, aruncînd o lumină magică
pe tot pămîntul, cît era de mare, avîntîndu-se îndrăzneţ
spre cer, ca apoi să-l soarbă deodată timpul mai crud, mai
nemilos şi mai amar decît marea, şi ca şi flăcările de pe
nava care ardea acum — înconjurat de o noapte de
nepătruns.
Moşul ne prevenise în felul său blînd, dar ferm, că era
de datoria noastră să salvăm cît mai multe din accesoriile
navei pentru cei de la asigurări. Drept care ne-am dus la
pupa să ne apucăm de treabă, în vreme ce nava ardea la
prova ca să ne facă destulă lumină. Am scos la iveală o
groază de vechituri. Ce n-am recuperat? Un barometru
prins cu o cantitate absurdă de şuruburi era să mă coste
viaţa: un val de fum năvăli spre mine brusc şi abia am avut
vreme s-o şterg. Erau tot felul de lucruri de rezervă:
baloturi de pînze de. vele, colaci de parîme. Duneta arăta
ca un bazar marin, iar bărcile erau încărcate de-a valma
pînă la copastie. Îţi venea să crezi că moşul voia să ia cu el
cît putea mai mult din prima sa comandă. Era foarte,
foarte liniştit, dar se putea vedea că o luase razna. Mă
credeţi? Voia să ia cu el în barca cea mare o bucată de
cablu de ancoră şi o ancoră de tracţiune. Noi am spus: „Da,
da, domnule!“ cu tot respectul şi pe tăcute am lăsat
chestiile acelea să alunece peste bord. Acelaşi drum l-au
luat şi cufărul cel greu cu medicamente, doi saci cu boabe
verzi de cafea, cutii de vopsea (închipuiţi-vă, vopsea!), o
groază de lucruri. Apoi mie şi altor doi marinari ni s-a dat
ordin să ne ducem în bărci să aranjăm lucrurile şi să le
pregătim pentru vremea cînd se va cuveni să părăsim nava.
Am pus totul în ordine, am fixat catargul în barca cea
mare pentru căpitan, care urma să ia comanda ei. Şi nu
mi-a părut rău că aveam prilejul să mă aşez o clipă. Îmi
simţeam faţa jupuită, fiecare mădular mă durea de parcă
ar fi fost zdrobit, îmi simţeam fiecare coastă şi aş fi jurat că
mi-am sucit şira spinării. Bărcile legate la pupa se aflau
într-un con de umbră, iar jur împrejur era marea luminată
de foc. La prova, o flacără uriaşă se ridica drept în sus.
Ardea îngrozitor, cu un vuiet ca un fîlfîit de aripi şi cu un
bubuit ca de tunet. Se auzea trosnete, explozii, iar din
mijlocul conului de flăcări scînteile zburau drept în sus
neabătut, la fel de neabătut ca omul care e născut pentru
necazuri, pentru nave care iau apă, pentru nave care iau
foc.
Cum nava stătea de-a curmezişul hulei şi bătea vîntul
— abia o briză — mi-era teamă că bărcile nu vor rămîne la
pupa unde erau în siguranţă, ci vor continua să o ia aşa
cum o iau bărcile înainte, ca porcii, pe sub bolta pupei şi
apoi de-a lungul navei. Se loveau una de alta în mod
periculos şi se apropiau de foc, în vreme ce nava se apleca
asupra lor existînd cu adevărat primejdia să se
prăbuşească, în orice clipă, catargele peste bord. Eu şi
ceilalţi doi din bărci ne feream cît puteam cu vîslele şi
căngile. Dar era exasperant să te ţii numai de asta mai ales
că nu vedeam nici un motiv să nu plecăm îndată. Nu-i
puteam vedea pe cei de la bord şi nici nu ne puteam
închipui ce-i făcea să zăbovească. Cei din bărci înjurau pe
înfundate, iar eu nu numai că aveam partea mea de lucru,
dar trebuia să-i determin să şi-o facă pe a lor şi pe ceilalţi
doi care vădeau o permanentă înclinaţie să se trîntească
jos şi să lase lucrurile în voia soartei.
În cele din urmă am început să strig:
— Hei, voi de la bord!
Şi cineva se uită peste balustradă.
— Noi aici sîntem gata, i-am zis.
Capul dispăru şi curînd se ivi din nou:
— Căpitanul spune că e în regulă şi să ţineţi bărcile la
distanţă de navă.
Trecu jumătate de oră. Deodată izbucni un tărăboi
groaznic cu trosnete, zăngănit de lanţuri, sîsîit de apă şi
scînteile se înălţară în coloana tremurătoare de fum care
stătea uşor aplecată deasupra navei. Suporţii arseseră şi
cele două ancore înroşite de foc se duseseră drept la fund
tîrînd după ele două sute de braţe de lanţuri încinse. Nava
se cutremură, limbile de foc se clătinară ca şi cum ar fi fost
gata să se stingă şi partea superioară a arborelui gabier
căzu. Se prăbuşi ca o săgeată de foc, ţintă spre punte şi în
aceeaşi clipă zbură la o lungime de vîslă numai de bărci,
plutind apoi liniştit, întunecat, pe marea iluminată. Am
strigat din nou la cei de pe punte. După o vreme un om, pe
un ton neaşteptat de vesel, dar înfundat ca şi cum ar fi
încercat să vorbească ţinînd gura închisă mă informă:
— Venim imediat, domnule!
Şi dispăru. O vreme, destul de mult, n-am auzit decît
trosnetul şi vuietul focului. Se auzeau şi nişte şuiere.
Bărcile săltau, se opinteau în parîme şi se aruncau una
asupra celeilalte în joacă, se izbeau între ele ca şi cum şi-ar
fi spus: „Fie ce-o fi!“ şi se aruncau toate în bordul navei. N-
am mai putut suporta şi căţărîndu-mă pe o parîmă m-am
urcat pe punte, la pupa.
Era luminată ca ziua. Urcîndu-mă aşa, deodată,
perdeaua de flăcări care mă întîmpină îmi oferi un
spectacol îngrozitor. La început fierbinţeala păru de
nesuportat. Pe o pernă de banchetă scoasă dintr-o cabină,
căpitanul Beard cu picioarele strînse şi cu o mînă sub cap,
dormea în vreme ce focul arunca reflexe asupra lui. Şi ştiţi
cu ce se ocupau ceilalţi? Stăteau pe punte la pupa în jurul
unei lăzi desfăcute mîncînd pîine şi brînză şi dînd pe gît
sticle de bere neagră. Pe fundalul flăcărilor care se
zvîrcoleau cu limbi fioroase deasupra capetelor lor, ei
păreau să se simtă în largul lor ca nişte salamandre şi
arătau ca o bandă de piraţi desperaţi. Flăcările le
străluceau în albul ochilor, le luceau pe pielea care se
vedea printre zdrenţele cămăşilor. Toţi purtau semnele
unei bătălii: capete bandajate, mîini prinse în eşarfă, cîte o
fîşie de cîrpă murdară în jurul genunchilor, şi fiecare avea
cîte o sticlă la picioare şi o bucată mare de brînză în mînă.
Mahon se ridică. Cu chipul său plăcut, dar ne- inspirînd
încredere, cu profilul său coroiat, barba albă şi cu o sticlă
nedesfăcută în mînă, părea unul dintre acei bandiţi
nepăsători ai -mării, de pe timpuri, înveselindu-se în
mijlocul cruzimii şi dezastrului.
— Cea din urmă masă la bord, explică el solemn. N-am
mîncat nimic toată ziua şi nu avea rost să lăsăm toate
astea.
El flutură sticla şi arătă spre căpitan:
— A spus că nu poate înghiţi nimic, aşa că l-am făcut
să se întindă puţin, continuă el.
Şi fiindcă eu mă uitam ţintă adăugă:
— Nu ştiu dacă-ţi dai seama, tinere, dar omul n-a
dormit ca lumea de zile întregi. Şi în barcă va fi afurisit de
puţină vreme pentru dormit.
— Îndată nu vor mai fi nici măcar bărci, dacă vă mai
pierdeţi mult vremea pe aici, i-am spus eu indignat.
 M-am îndreptat spre căpitan şi l-am scuturat de umăr.
În cele din urmă a deschis ochii, dar nu s-a mişcat.
— E vremea s-o pornim, domnule, i-am spus eu încet.
Se ridică greoi, privi flăcările, marea scînteind în jurul
navei, şi neagră, neagră ca cerneala, ceva mai încolo; se
uită la stelele care străluceau vag prin vălul gros de fum pe
cerul negru, negru ca Erebus.
— Cei mai tineri întîi, spuse el.
Şi un marinar de rînd, ştergîndu-se la gură cu dosul
mîinii, se ridică, trecu peste balustrada de la pupa şi
dispăru. Ceilalţi îl urmară. Unul, pe punctul de a trece şi el
peste bord, se opri scurt, dădu sticla pe gît pînă la fund şi,
cu un gest larg, o aruncă în flăcări:
— Ia şi asta, strigă el.
Căpitanul zăbovea nemîngîiat şi l-am lăsat o vreme
singur cu prima navă pe care o comandase. În cele din
urmă, am urcat din nou şi l-am luat de acolo. Era şi
vremea: scheletul metalic de pe dunetă era fierbinte cînd îl
atingeai. Apoi fu tăiată parîma bărcii mari şi cele trei bărci,
legate una de alta, se îndepărtară de navă. Erau exact
şaisprezece ore de la explozie cînd am abandonat-o. Lui
Mahon i se încredinţase cea de-a doua barcă, iar mie cea
mai mică, un fleac de vreo cinci metri. În barca cea mare
puteam intra toţi, dar căpitanul spusese că trebuia să
salvăm pentru cei de la asigurări cît puteam mai mult şi în
felul acesta am primit eu prima mea comandă. Aveam cu
mine doi oameni, un sac cu biscuiţi,, cîteva conserve de
carne şi un butoiaş cu apă. Mi s-a dat ordin să ţin cît mai
aproape de barca cea mare ca, în caz de vreme rea, să
putem fi luaţi într-însa.
Şi ştiţi la ce mă gîndeam eu? Mă gîndeam să mă despart
de ceilalţi îndată ce voi avea ocazia. Voiam ca prima mea
comandă să-mi aparţină numai mie. Nu aveam de gînd să
navighez în formaţie dacă aveam priejul să călătoresc
singur. Voi ajunge la ţărm prin propriile mele puteri! Îi voi
întrece pe ceilalţi! Tinereţe! Numai tinereţe! Prostuţă,
fermecătoare, frumoasă tinereţe!
 Dar n-am pornit îndată. Trebuia să vedem nava pînă la
urmă. Şi în felul acesta, în noaptea aceea bărcile au stat în
derivă, cu un tangaj puternic din cauza hulei. Oamenii
moţăiau, tresăreau în somn, oftau şi bombăneau. Eu mă
uitam la nava care ardea.
Între întunericul pămîntului şi al cerului ardea
înfiorător, pe un disc purpuriu de mare, fulgerat de lucirea
sîngerie a jocului luminii, pe un disc strălucitor şi sinistru.
O flacără înaltă, limpede, o imensă flacără singuratică se
ridica din ocean şi din vîrful ei fumul negru se înălţa
neabătut spre cer. Ardea cu furie, jalnic şi impunător ca un
rug funerar aprins în noapte, înconjurat de mare şi vegheat
de stele. La capătul zilelor sale trudnice, bătrînei nave i se
dăruise o moarte măreaţă, ca. o milostenie, ca un dar, ca o
răsplată. Felul în care-şi dădea sufletul în păstrarea
stelelor şi a mării era emoţionant, ca un triumf plin de
glorie. Catargele se prăbuşiră chiar înainte de ivirea zorilor
şi timp de o clipă fu o izbucnire şi o învălmăşeală de scîntei
care păreau să umple cu focuri rătăcitoare noaptea
liniştită, atentă, noaptea vastă care se întindea tăcută
deasupra mării. În zori nu mai era decît o găoace
carbonizată, plutind încă într-un nor de fum şi purtînd
într-însa o masă incandescentă de cărbune.
Apoi fură scoase vîslele şi bărcile, în şir, una după alta,
în frunte cu barca cea mare, se mişcară în jurul
rămăşiţelor ei ca într-o procesiune. În vreme ce vîsleam în
dreptul pupei, o suliţă de foc se aruncă răutăcioasă spre
noi şi deodată nava se scufundă, mai întîi cu botul, într-un
şuierat puternic de aburi. Pupa încă nemistuită se
scufundă la urmă, dar vopseaua se dusese, plesnise, se
scorojise şi nu mai rămăsese nici o literă, nici un cuvînt,
nici o deviză îndărătnică asemeni sufletului ei să arunce la
răsăritul soarelui numele şi crezul ei.
Ne-am îndreptat spre nord. Se ridică briza şi pe la
amiază bărcile navigară împreună pentru ultima oară. În
barca mea nu aveam nici catarg, nici pînză, dar am făcut
catarg dintr-o vîslă de rezervă şi am ridicat husa bărcii în
loc de pînză, iar cangea în loc de vergă. Cu siguranţă că
pentru barca aceea catargul era prea mare. Dar am avut
satisfacţia să aflu că la un vînt din pupa le puteam întrece
pe celelalte două. Trebuia să stau şi să le aştept. Apoi ne-
am uitat cu toţii la harta căpitanului şi după o masă
prietenească împreună, compusă din pîine uscată şi apă,
am primit ultimele instrucţiuni. Erau simple: să ţinem
nordul şi să rămînem împreună cît mai mult posibil.
— Fii atent cu vela aceea improvizată, Marlow, îmi
spuse căpitanul.
Iar Mahon, pe cînd treceam mîndru cu vela întinsă pe
lîngă barca lui, strîmbă din nasul acela coroiat al lui şi
strigă:
— Cu barca aia a dumitale, ai să navighezi la fund dacă
nu eşti atent, tinere.
Era un moşneag invidios. Fie ca adîncul mării, acolo
unde doarme el acum, să-l legene uşurel, să-l legene blînd,
pînă la sfîrşitul veacurilor.
Înainte de apusul soarelui, o ploaie deasă cu vijelie se
abătu asupra celor două bărci care erau departe la pupa şi
pentru o vreme asta a fost ultima oară cînd le- am văzut. A
doua zi mi-am condus găoacea aceea de barcă, prima mea
comandă, fără să văd în jur decît apa şi cerul. Pe la amiază
am zărit, într-adevăr, în depărtare velele de sus ale unei
nave, dar n-am zis nimic iar oamenii mei n-au observat-o.
Vedeţi, mă temeam că s-ar fi putut îndrepta spre ţară şi n-
aveam de gînd să mă întorc înapoi de la porţile Orientului.
Ţineam cîrma spre Java. Alt nume binecuvîntat ca şi
Bangkokul, ştiţi... Am ţinut-o aşa multe zile.
Nu trebuie să vă mai spun ce înseamnă să te salţi
brambura într-o barcă măruntă ca aceea. Îmi amintesc de
nopţi şi zile de calm, cînd vîsleam, vîsleam mereu, iar barca
părea să stea nemişcată, ca vrăjită, în centrul cercului
format de orizontul mării. Îmi amintesc de căldură, de
potopuri de ploaie, care ne-au făcut să scoatem continuu
apa cu căuşele ca să ne salvăm viaţa (dar care ne-a umplut
şi butoiaşul de apă); îmi amintesc de cele şaisprezece
ceasuri încheiate cînd, cu gura uscată ca iasca, am ţinut
cîrma bărcii aceleia cu o vîslă la pupa ca să menţin prima
mea comandă cu botul pe valurile care se spărgeau într-
una. Pînă atunci nu ştiusem ce om grozav eram. Îmi
amintesc de feţele trase, de figurile abătute ale celor doi
oameni ai mei şi-mi amintesc de tinereţea mea şi de
sentimentul care nu se va mai întoarce niciodată, de
sentimentul că puteam trăi o veşnicie, mai mult decît
marea, mai mult decît pămîntul şi decît toţi oamenii,
sentimentul acela înşelător care ne momeşte spre bucurie,
spre primejdie, spre dragoste, spre eforturi zadarnice...
spre moarte; siguranţa aceea triumfătoare a puterii,
căldura vieţii într-un pumn de ţărînă, jarul acela al inimii
care, cu fiecare an, se întunecă, se răceşte, se chirceşte şi
se stinge, se stinge prea repede, încă înaintea vieţii.
Aşa am văzut eu Orientul. De atunci i-am văzut locurile
tainice şi m-am uitat în adîncul sufletului său. Dar acum
dintr-o barcă măruntă îl văd pentru totdeauna ca o zare de
munţi albastră, departe — în zori, ca o ceaţă uşoară — la
amiază, un zid de purpură cu creasta zimţuită — în amurg.
Mai simt încă în palme vîsla, iar în ochi mai am încă
imaginea mării bîntuite de soare. Şi văd un golf, un golf
larg, neted ca sticla şi lucios ca gheaţa, licărind în
întuneric. Departe, în bezna de pe ţărm, arde o lumină
roşie, iar noaptea e catifelată şi caldă. Tragem la vîsle cu
braţele chinuite şi deodată o pală de vînt, o pală uşoară,
călduţă, încărcată de miresme ciudate de flori, de arbori
aromaţi, vine din noaptea liniştită, prima suflare a
Orientului în obrazul meu. N-am să uit asta niciodată. Era
de neatins, dar înrobitoare ca un farmec, ca o şoaptă plină
de făgăduinţa unei bucurii tainice.
Am vîslit timp de unsprezece ceasuri pe această ultimă
bucată de drum. Doi vîsleau iar cel căruia îi venise rîndul
să se odihnească stătea la eche. Observasem lumina aceea
roşie în golf şi ne îndreptam spre ea, bănuind că trebuia să
fie vreun port mic, pe coastă. Am trecut pe lîngă două nave
ciudate, cu pupa înaltă, care dormeau la ancoră şi
apropiindu-ne de lumina aceea, acum foarte slabă, am
intrat cu botul bărcii în capătul unui debarcader ieşit în
afară. Eram chiori de oboseală. Oamenii mei lăsară vîslele
să cadă şi se lăsară şi ei să cadă de pe banchetă ca şi cum
s-ar fi sfîrşit. Am legat barca de un pilon. Un curent
încreţea uşor apa. Obscuritatea înmiresmată a ţărmului se
contura în forme uriaşe, probabil o înghesuială enormă de
vegetaţie, contururi mute şi fantastice. Şi la picioarele lor,
semicercul plajei lucea uşor ca o părere. Nu era nici o
lumină, nici o mişcare, nici un sunet. În faţa mea se
deschidea Orientul înmiresmat ca o floare, tăcut ca
moartea, întunecat ca un mormînt. Şi stăteam nespus de
trudit, triumfător ca un cuceritor, fără somn, furat de
vrajă, ca în faţa unei taine adînci, fatale.
Un plescăit de vîsle, o lovitură egală, răsunînd mai tare
pe suprafaţa apei, amplificată de liniştea ţărmului ca o
plesnitură puternică, mă făcu să sar în picioare. O barcă, o
barcă europeană se apropia de ţărm. Am invocat numele
navei moarte şi am strigat:
— Hei, Judea!
Îmi răspunse un strigăt slab.
Era căpitanul. Întrecusem nava amiral cu trei ceasuri, şi
eram din nou bucuros că aud vocea moşului, tremurătoare
şi obosită:
— Dumneata eşti, Marlow?
— Aveţi grijă la ieşitura asta, domnule, i-am strigat eu.
Se apropie cu băgare de seamă, măsurînd adîncimea cu
sonda de mare adîncime pe care o salvase... pentru cei de
la asigurări. Am slăbit parîma şi am venit cu barca de-a
lungul celeilalte. El stătea la pupa, frînt, ud de rouă, cu
mîinile încleştate pe genunchi. Oamenii lui dormeau deja.
— A fost îngrozitor, murmură el. Mahon e în urmă, nu
prea departe.
Vorbeam în şoaptă, abia auzit, ca şi cum ne-ar fi fost
teamă să nu trezim pămîntul. Nici tunurile, nici tunetele,
nici cutremurele n-ar fi fost în stare să trezească atunci
oamenii.
 Uitîndu-mă în preajmă, în vreme ce vorbeam, am zărit o
lumină srălucitoare călătorind prin noapte.
— E un vapor traversînd golful, am spus eu.
Nu traversa ci intra în golf şi, mai mult, veni în
apropiere şi ancoră.
— Aş vrea, spuse moşul, să afli dacă e englezesc.
Probabil că ne poate duce undeva.
Părea nerăbdător şi nervos. Numai cu pumnul şi cu
piciorul am reuşit să-l trezesc pe unul dintre oameni la o
stare de somnambulism şi dîndu-i lui o vîslă şi luînd-o eu
pe cealaltă, am vîslit spre luminile vaporului.
Pe vas se auzea un murmur de voci, un zăngănit dogit
în sala maşinilor şi paşi pe punte.
Hublourile îi străluceau ca nişte ochi holbaţi. Nişte
forme se mişcau de colo-colo şi pe dunetă se ivi umbra
unui om. Auzise vîslele mele.
Şi atunci, înainte de a apuca să deschid eu gura,
Orientul îmi vorbi, dar cu un glas occidental. Liniştea
enigmatică, fatală, fu inundată de un torent de cuvinte:
cuvinte ciudate, mînioase, amestecate cu vorbe şi chiar
fraze întregi într-o englezească perfectă, mai puţin ciudate,
dar tocmai de aceea mai surprinzătoare. Vocea înjura şi
blestema cu furie şi ciurui liniştea solemnă a golfului cu o
salvă de insulte. Începu prin a mă face porc şi de aci
continuă crescendo pînă la adjective de nerostit în
englezeşte. Omul de acolo, de sus, urla furios în două limbi
şi cu o sinceritate, în furia lui, că aproape mă convinse că
în vreun fel păcătuisem împotriva universului. Abia
puteam să-l zăresc, dar începusem să cred că va face o
criză. Deodată se opri şi îl auzeam strănutînd şi suflînd ca
un delfin.
— Ce vapor e acesta, vă rog?
— Ei, ce-i asta? Cine sînteţi?
— Echipajul eşuat al unei nave engleze care a ars pe
mare. Am sosit în seara asta. Sînt al doilea secund.
Căpitanul se află în barca mare şi doreşte să afle dacă ne
puteţi lua şi pe noi şi ne puteţi trece undeva.
 — O, Doamne, ca să vezi! Acesta e vaporul Celestial, din
Singapore şi e pe drumul de întoarcere. Am să rezolv cu
căpitanul dumitale mîine dimineaţă şi... ei bine... m-ai
auzit ce spuneam chiar acum?
— Cred că trebuie să vă fi auzit tot golful.
— Credeam că eşti o barcă de la mal. Ei, ascultă,
ticălosul acela puturos şi infernal de supraveghetor s-a dus
iar să se culce, afurisit să fie. Lumina s-a stins şi mai, mai
să intru în capătul acesta de debarcader ieşit în afară. Ei,
şi te întreb acuma pe dumneata, cine poate suporta o
chestie ca asta? E destul atît ca să scoţi un om din minţi.
Am să-l reclam... am să mă duc la adjunctul consulului că
să-l dea afară pe... Vezi, nu-i nici o lumină. E stinsă, nu-i
aşa? Te iau martor că lumina e stinsă. Trebuia să fie
lumină acolo, ştii, o lumină roşie pe...
— A fost lumină, i-am spus eu blînd.
— Dar a stins-o, omule. Ce rost are să mai vorbim? Poţi
vedea singur că e stinsă, nu-i aşa? Dacă ar trebui să
conduci un vapor care costă o groază de bani, de-a lungul
coastei acesteia uitate de Dumnezeu ai vrea şi dumneata
să ai o lumină. Am să-l ţin numai în şuturi de la un capăt
la altul al cheiului ăsta împuţit. Ai să vezi dacă nu fac aşa.
Am să...
— Pot, aşadar, să-i spun căpitanului că ne veţi lua? am
izbucnit eu.
— Da, vă iau, noapte bună, spuse el brusc.
Am vîslit înapoi, m-am legat de pilon şi, în sfîrşit, m-am
culcat. Privisem în faţă tăcerea Orientului şi auzisem cîte
ceva din felul în care vorbea. Dar cînd am deschis ochii din
nou, tăcerea era atît de adîncă de parcă n-ar fi fost
întreruptă niciodată. Zăceam întins, inundat de lumină şi
cerul. nu-mi păruse niciodată mai înainte atît de departe,
atît de înalt. Am deschis ochii şi am rămas întins fără să
mă mişc.
Şi atunci i-am zărit pe oamenii Orientului: se uitau la
mine. Debarcaderul, pe toată lungimea lui, era plin de
oameni. Am zărit feţe tuciurii, arămii, galbene, ochi negri,
sclipirea, culoarea unei mulţimi de orientali. Şi toate
fiinţele acelea se uitau ţintă la bărci, la oamenii adormiţi
care veniseră de pe mare, noaptea. Nu se mişca nimic.
Frunzele palmierilor stăteau neclintite pe cer. De-a lungul
ţărmului nu mişca nici o ramură şi acoperişurile
întunecate ale caselor dosite se iveau prin frunzişul verde,
prin frunzele mari care atîrnau lucioase şi nemişcate ca
turnate dintr-un metal greu. Acesta era Orientul
navigatorilor din vechime, atît de bătrîn, atît de misterios,
strălucitor şi sumbru, plin de viaţă şi neschimbat, plin de
primejdii şi făgăduinţi. Şi aceştia erau oamenii lui. Deodată
m-am ridicat. Un val trecu prin mulţime, de la o margine la
alta, făcînd capetele să se legene, undui trupurile, alergă
pe debarcader ca o înfiorare a apei, ca o pală de vînt pe
cîmp şi totul se domoli din nou. Văd şi acum linia largă a
golfului, nisipul strălucind, bogăţia de verdeaţă infinită şi
variată, marea albastră ca marea din visuri, mulţimea de
feţe ostenite, revărsarea de culori vii şi apa reflectînd toate
acestea — linia ţărmului, debarcaderul, nava aceea ciudată
cu pupa înaltă care plutea nemişcată şi cele trei bărci cu
oameni din Occident, dormind osteniţi, fără să-şi dea
seama de ţărmul acela, de oameni, de puterea soarelui.
Dormeau trântiţi peste banchete, încovrigaţi pe scândurile
din fundul bărcilor, în poziţia lipsită de grijă a morţii.
Bătrânul căpitan, rezemat cu spatele la pupa bărcii mari,
stătea cu capul în piept şi părea că nu se va mai trezi
niciodată. Mai încolo, faţa bătrînului Mahon era sucită spre
cer, cu barba larg răsfirată pe piept, ca şi cum ar fi fost
împuşcat chiar acolo unde stătea, la cîrmă. Un om
grămadă la prova bărcii dormea ţinînd în braţe vîrful
etravei şi cu capul culcat pe copastie. Orientul îi privea fără
un sunet.
De atunci i-am cunoscut bine fascinaţia, am văzut
ţărmurile sale ascunse, apele nemişcate, ţările unor
popoare tuciurii unde o zeiţă tainică a răzbunării stă la
pîndă, îi urmăreşte şi-i ajunge pe atîţia care aparţin rasei
de cuceritori, care se fălesc cu înţelepciunea, cunoştinţele
şi puterea lor. Dar pentru mine, tot Orientul e cuprins în
această viziune a tinereţii mele. Totul e adunat în
momentul acela în care mi-am deschis ochii plini de
tinereţe asupra sa. Dădeam de Orient după ce înfruntasem
marea, şi eram tînăr şi l-am văzut deodată privindu-mă. Şi
asta e tot ce mi-a mai rămas. Numai o clipă, o clipă de
putere, de romantism, de strălucire. Tinereţe! O mîngîiere
de soare pe un ţărm ciudat, timp numai cît să-ţi aduci
aminte, timp numai pentru un suspin şi... adio! Noapte!
Adio!
Vremuri de altădată, vremuri de altădată. Tinereţea şi
marea. Strălucirea şi marea. Marea cea bună, puternică,
marea sărată, amară, care-ţi vorbea în şoaptă şi care urla
la tine şi-ţi tăia răsuflarea.
Bău din nou.
Între toate cîte sînt, marea e minunată, cred eu, marea
însăşi. Sau să fie numai tinereţea? Cine ştie! Dar voi, cei de
aici, toţi v-aţi ales cu cîte ceva de la viaţă: bani, dragoste,
tot ceea ce găseşte omul pe ţărm. Dar, spuneţi-mi, cele mai
frumoase timpuri n-au fost atunci cînd eraţi tineri şi eraţi
pe mare, eraţi tineri şi nu aveaţi nimic, pe marea care nu
dă nimic decît lovituri zdravene şi uneori prilejul să vezi că
eşti tare, numai atît, şi pe care toţi o regretaţi?
Şi toţi am dat din cap, în semn de încuviinţare: omul
finanţelor, omul socotelilor, omul dreptăţii, toţi am
încuviinţat pe deasupra mesei lustruite care, ca o pînză
liniştită de apă întunecată, ne reflecta feţele ridate,
încreţite, feţele noastre însemnate de trudă, de dezamăgiri,
de succese, de dragoste; ochii obosiţi privind liniştiţi,
privind mereu, căutînd ceva în viaţă, ceva care încă pe cînd
mai e aşteptat a şi dispărut, a trecut nevăzut, într-un
suspin, într-o clipă, odată cu tinereţea, puterea şi farmecul
amăgirilor.