Italia

stat în Europa de Sud

Sari la navigareSari la căutare
Italia
Republica Italiană
Repubblica Italiana

Drapelul Italiei Stema Italiei

Imn: Il Canto degli Italiani

(Cântecul italienilor)

1:39

Geografie

Suprafață  

 - Total 301.338 km² 

Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.808,72 m) 

Cel mai jos punct Contane[*] (−3,44 m) 

Cel mai mare oraș Roma

Vecini San Marino

Vatican
 Franța
Elveția
Austria
Slovenia
Malta 

Fus orar UTC+1/+2

Populație

Populație  

 - Recensământ 2011 .

Densitate 197,232 loc/km²

Limbi oficiale Italiana[ib 1]

Etnonim Italian, Italiancă, Italieni

Guvernare

Sistem politic Republică

Președinte Sergio Mattarella[10] 

Prim-ministru Mario Draghi 

Legislativ Parlamentul Republicii

Italiene 

Capitala Roma

Istorie 

Unificarea Italiei 

Economie

PIB (PPC) 2021

 - Total ▼ $2.610 trilioane[4] (locul 13)

 - Pe cap de locuitor ▼ $43.376[5] (locul 29)
PIB (nominal) 2021

 - Total ▲ $2.106 trilioane[6] (locul 8)

 - Pe cap de locuitor (locul 25)▲ $34.997[7]

Gini (2018) 33.4 (▼)

IDU (2019) 0.892 (▲ foarte ridicat)

(locul 29)
 Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]

Coduri și identificatori

Cod CIO ITA 

Cod mobil 222 

Prefix telefonic +39[ib 3]

ISO 3166-2 IT 

Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]

1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în

diverse regiuni: germana și ladina în Tirolul de
Sud, slovena în provinciile
Gorizia și Trieste; franceza în Valea Aostei

2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia,

Euro este acceptat la plată, deși acolo moneda
oficială este francul elvețian.

3. ^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul

pentru Elveția (+41)

4. ^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care

Italia face parte

Prezență online
site web oficial
hasthtag
Modifică date / text 

Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica

italiană (in italiană Repubblica italiana),[11][12][13][14] este un stat unitar, republică
parlamentară, aflat în Europa de Sud. Ea acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă
temperată; datorită formei părții sale continentale, este denumită pe plan intern lo
Stivale („Cizma”).[15][16] Cu 61 de milioane de locuitori, este a cincea cea mai populată
țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată [17] și are a treia cea mai mare economie din
zona Euro și a opta din lume după PIB nominal. [18]
Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul
actual al Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de
secole a rămas centrul politic și religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului
Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a
confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar începând cu secolul al XI-
lea, numeroase orașe-stat italiene(en) au început să înflorească practicând navigație,
comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în Italia
medievală).[19] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând
cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.
[20]
 Exploratorii italieni ca Marco Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute
către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă, contribuind la epoca marilor
descoperiri pentru europeni.[21] Totuși, Italia a rămas fragmentată în numeroase state
aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a
făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.
[22]
 Italia va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al
XIX-lea.[22]
După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea(en) pentru independența
Italiei s-au soldat cu unificarea a mare parte din Italia actuală între 1859–1866.
[23]
 Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea,
noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind
Mare Putere.[24][25] Italia sudică și rurală au rămas în mare parte însă excluse de la
industrializare, alimentând o diaspora(en) mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul
Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație socială, care
a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea
Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică
și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și
s-a bucurat de o explozie economică(en), devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate
țări[26][27][28][29] și a cincea economie a lumii până în 1990.[30]
Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale [31] și
este astfel considerată a fi o putere regională majoră. [32][33][34] Italia este unul dintre
membrii fondatori și unul dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[35] fiind membră
și a mai multor instituții internaționale, între care ONU,[36] NATO,[37] OCDE, OSCE, OMC,
[38]
 DAC(en), G4(en), G6(en), G7, G8, G10(en), G20,[39] a Uniunii Mediteranei,[40] a Consiliului
Europei,[38] a Inițiativei Central-Europene,[41] ASEM[42] și a Uniting for Consensus(en).[43]

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Preistoria și antichitatea
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Începutul Epocii Moderne
o 2.4Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial
o 2.5Regimul fascist
o 2.6Italia republicană
 3Geografie
o 3.1Mediul
o 3.2Clima
 4Politică
o 4.1Guvernul
o 4.2Justiția
 4.2.1Forțele polițienești
o 4.3Relații externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
 5Economie
o 5.1Infrastructura
 o 5.2Știința și tehnologia
 6Demografie
o 6.1Grupuri etnice
o 6.2Limbile
o 6.3Educație
o 6.4Religie
o 6.5Sănătate
 7Cultură
o 7.1Arhitectură
o 7.2Artele vizuale
o 7.3Literatură și teatru
o 7.4Muzica
o 7.5Cinematografia
o 7.6Sport
o 7.7Modă și design
o 7.8Bucătăria
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Legături externe
 11Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate.
[44]
 Conform uneia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[45] a fost
împrumutat prin greaca antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor”
(cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).[46] Taurul era un simbol al triburilor din sudul
peninsulei[47] și apărea adesea în luptă cu lupoaica romană ca simbol al sfidării Italiei
libere în timpul Războiului Social.[48] Istoricul grec Dionis din Halicarnas afirmă aceasta
odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus(en),[49] legendă amintită și
de Aristotel[50] și Tucidide.[51]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud –
conform lui Antioh din Siracuza(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de
astăzi: provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la
vremea sa Oenotria(en) și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a
mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru
o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I
e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi. [52]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Italiei.
Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma
Antică, Regatul Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.
Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere
de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de

Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[53] urmată de sosirea
omului modern acum circa 40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum
ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației
romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții –
erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-
europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[54]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[55]
[56][57][58]
 iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a
lungul coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea
de Magna Graecia.[59] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[60]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753
î.Hr.,[61][62] a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până
la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și
cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului
Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea
modernă.[63] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două
părți în anul 395.[64] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a
dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[65] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă
aproape o mie de ani.[66]
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[67] urmați în secolul al

VI-lea de o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[68] Invazia unui alt trib
germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva
fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului
unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior
absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea.[69] Francii
au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea,
politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și
papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea
primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe
moment.[70]

Castel del Monte(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna

medievală(en). Dat fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de
lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme
autonomia pentru a restaura legea și ordinea. [71] În 1176, Liga Lombardă, o asociație de
orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de la
Legnano,[72] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia
nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit
în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au
implicat mult în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele
comerciale către Orient.[73]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost
cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din
principatele lombarde și bizantine din Italia sudică. [74] Printr-un șir complex de
evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub
dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou(en) și, începând cu
secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[75] În Sardinia, fostele provincii bizantine au
devenit state independente denumite Giudicati(en),[76] deși unele părți din insulă s-au aflat
sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-
lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând
poate o treime din populație.[77][78] Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o
resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis
înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa. [79]
Începutul Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]
Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe
orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul
Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat
absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea
conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale. [80] Războaiele
între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de
mercenari denumiți condottieri, bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales
germani și elvețieni, cu comandanți italieni. [81] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă
la apariția Florenței(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454
ai păcii de la Lodi(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară
după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de ani. [82]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în
Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri,
patronajul familiilor dominante, ca familia Medici din Florența,[83][84] și migrația cărturarilor
greci(en) care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor otomani.[85][86][87] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea
secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene.
Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord(en), Franța(en), Anglia(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii
de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu
ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și
de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin
economic accentuat al peninsulei.[88]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania,
orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai
întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631,
o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei. [89] Pe lângă aceasta,
Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile
acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a
fost deconectată de evenimentele importante din Europa. [90] În secolul al XVIII-lea, ca
urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină
dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea
în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin
reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele
dominante.[22] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost
invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar(en) al Imperiului
Francez,[91] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația
lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al
Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului
al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la
suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al
XIX-lea.[92]
Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război
Mondial[modificare | modificare sursă]

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26

octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și

monarhiștilor loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă
întreaga Peninsulă Italică. În contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit
în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat război.[93] Acest Prim Război pentru
Independența Italiei(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a fost clar că acesta nu
poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În
1859 Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al
Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să
elibereze Lombardia, cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud. [94][95]
În 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare
în Neapole și Sicilia,[96] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să
proclame regatul Italiei la 17 martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat
cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Armata imperială austriacă, alcătuită și din
efectivele Regimentului 50 de Infanterie din Alba Iulia, a învins armata italiană în Bătălia
de la Custozza. Deși învinsă pe câmpul de luptă, Italia a reușit de această dată să
anexeze Veneto pe cale diplomatică.[97][98] În cele din urmă, după ce Franța și-a
abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din
1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal.[99]
Statutul Albertin(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în
1861, dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot
clasele needucate și fără proprietăți.[100] Guvernarea noului regat se înfăptuia în
contextul unei monarhii constituționale, dominate de forțe liberale. [100] În 1913, a fost
adoptat votul universal pentru bărbați. [101] Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul
și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat
milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul Socialist Italian(en) își
mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator.
Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o
putere colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând
controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[102]

Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe
câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat

să intre în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că
alianța este una defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i
s-au promis teritorii importante, inclusiv Carniola Interioară(en), fostul Litoral
Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman.[103] Participarea Italiei nu a adus
la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un îndelungat război
de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în
contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o
ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a
marcat sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-
Ungar și la sfârșitul războiului după două săptămâni.[104][105][106]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit [107] iar
regatul a ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-
Germain, Rapallo(en) și Roma(en), Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și
Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind
una „mutilată”.[108] Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume,[108] care nu făcea parte
din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de
către Gabriele D'Annunzio.[109]
Regimul fascist[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Italia Fascistă.
Agitațiile socialiste(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția
Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia. [110] Clasa politică liberală se temea
de o revoluție de tip sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național
Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au
încercat o lovitură de stat („Marșul asupra Romei”).[111] Lovitura de stat propriu-zisă a
eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame
starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru. [112][113] În următorii ani, Mussolini
a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura.
[114][115]
 Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat
dictaturi similare în Germania Nazistă[116] și în Spania Franchistă.[117]
În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o
din Societatea Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul
Japonez și l-a susținut pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a
anexat Albania(en), care era de facto protectorat italian încă de la independența sa.
[118]
 Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la 10 iunie 1940. [119] După ce la început a
înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit înfrângeri grele pierzându-
și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.[120]
Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[121] ceea ce a dus la prăbușirea
regimului fascist și la căderea lui Mussolini la 25 iulie. [122] La 8 septembrie 1943, Italia a
capitulat.[123] Germanii au reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și
centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul războiului.[122]
În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă
nazist, condus de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării
antifasciste de rezistență, denumită Resistenza.[124][125] Ostilitățile au luat sfârșit la 29
aprilie 1945, când forțele germane din Italia au capitulat. [126] Aproape jumătate de milion
de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict, [127] iar economia italiană fusese aproape
distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al XX-lea. [128]
Italia republicană[modificare | modificare sursă]

Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori(en) ai Uniunii
Europene.

Italia a devenit republică după un referendum[129] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de

atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept
de vot.[130] Fiul lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și
să plece în exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma
tratatului de pace din 1947, mare parte din Veneția Iuliană(en) a fost cedată Iugoslaviei și
s-a înființat o structură statală neutră, denumită Teritoriul Liber Trieste(en), care a fost în
1954 împărțit între cele două țări. [131] Italia și-a pierdut și posesiunile coloniale. [132]
Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști [133] s-au
dovedit cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de
creștin-democrații lui Alcide De Gasperi.[134] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră
fondatoare a NATO.[37] Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care,
până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat de o perioadă de creștere economică susținută
denumită „Miracolul Economic”.[135] În 1957, Italia a devenit membră fondatoare
a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să devină Uniunea
Europeană (UE).[35]
Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-
numiții Ani de Plumb(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza
petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de
grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și
sovietic.[136][137][138] Anii de Plumb au culminat cu asasinarea liderului creștin-
democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara Bologna(en) din 1980, în care au
murit 85 de oameni.[139]
În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri
care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino
Craxi); creștin-democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul
guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare
economie industrializată din lume,[140] fiind primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor
publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB. [141][142]
La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii –
nemulțumiți de paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică
(sistem denumit Tangentopoli(en)) descoperită de anchetele Mani pulite(en) – au cerut
reforme radicale.[143] Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele
din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au
trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva
facțiuni.[144] Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată. [145]
În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de
magnatul media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul
universitar Romano Prodi),[146] țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare
economică.[147] În 2008, Italia a fost lovită de recesiune, înregistrând din 2008 până în
2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost una dintre principalele
probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011. [148] Guvernul
premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti.[149] În
aprilie 2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a
format un nou guvern în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor
cu noul secretar al PD Matteo Renzi,[150] Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost
înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat că va promova reforme constituționale
importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o nouă lege electorală. [151]

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Italiei.

Hartă fizică a Italiei

Italia se află în Europa de Sud, între paralelele de 35° și 47° latitudine nordică, și între
meridianele de 6° și 19° longitudine estică. La nord, Italia se învecinează
cu Franța, Elveția, Austria și Slovenia, fiind delimitată în principal de lanțul Munților Alpi,
cuprinzând Valea Padului și Câmpia Venețiană(en). La sud, ea cuprinde în
întregime Peninsula Italică și două mari insule mediteraneene — Sicilia și Sardinia —
alături de numeroase alte insulițe. Statele suverane San
Marino și Vatican sunt enclave în Italia, în timp ce Campione d'Italia este
o exclavă italiană în Elveția.[152]
Aria totală a țării este de 301.340 km², dintre care 294.140 km² este uscat și 7.200 km²
este apă.[12] Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și frontieră,[12] cu 740 km
de coastă la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană. Are frontiere terestre cu Franța
(476 km), Austria (404 km), Slovenia (218 km) și Elveția (698 km). San Marino (37 km)
și Vatican (3,4 km), ambele enclave, reprezintă restul de lungime de frontieră. [12] Italia
are în total 1.836,4 km² de graniță terestră.[12]
Munții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera
nordică, unde se află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m).[153] Padul, cel
mai lung curs de apă din Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța
și traversează Câmpia Padului în drumul său spre Marea Adriatică. Cele mai mari cinci
lacuri sunt: Garda (367,94 km²), Maggiore (212,51 km², pe granița cu
Elveția), Como (145,9 km²), Trasimeno (124,29 km²) și Bolsena (113,55 km²).[154]
Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai înalt vârf din Uniunea Europeană.

Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce
conduce la o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre
care patru sunt activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul
vulcan activ din Europa continentală și este celebru pentru erupția sa care a distrus
orașele Pompeii și Herculanum.[155] Activitatea vulcanică a condus la apariția mai multor
insule și dealuri, și există încă o caldeiră vulcanică activă mare, Campi Flegrei, la nord-
vest de Napoli.[156]
Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din
teritoriul Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara
platoului continental eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele: Livigno, Sesto, San
Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon Venosta (parțial), aflate în
bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei constituie parte a bazinului Rinului,
iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african.[157]
Mediul[modificare | modificare sursă]

Hartă a parcurilor naționale din Italia.

După rapida industrializare, Italiei i-a luat mult timp până a început să abordeze
problematica mediului. După mai multe ameliorări, a ajuns să se claseze în 2010 pe
locul 84 în lume la sustenabilitate ecologică.[158] Parcurile naționale acoperă circa 5% din
suprafața țării.[159] În ultimul deceniu, Italia a devenit unul dintre cei mai mari producători
mondiali de energie regenerabilă, clasându-se pe locul al patrulea în lume după
capacitatea instalată de producție de energie solară[160][161] și pe locul al șaselea la
capacitatea de producție de energie eoliană.[162] Energiile regenerabile reprezintă astăzi
12% din consumul primar total și final de energie, autoritățile fixându-și un obiectiv de
17% pentru anul 2020.[163]
Peisaj deluros în Toscana.

Poluarea aerului rămâne însă o problemă gravă, mai ales în nordul industrializat, țara
ajungând în anii 1990 să aibă al zecelea nivel din lume de emisii industriale de dioxid de
carbon.[164] Astăzi, Italia este al doisprezecelea cel mai mare producător de dioxid de
carbon.[165][a] Traficul rutier și congestia sa în zonele metropolitane continuă să producă
grave probleme de sănătate și de mediu, chiar dacă concentrațiile de smog s-au redus
dramatic din anii 1970 și 1980, iar prezența smogului devine un fenomen din ce în ce
mai rar și nivelele de dioxid de sulf sunt în scădere.[166]
Numeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea
industrială și agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în
mod repetat în ultimii ani. Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate
întotdeauna prin mijloace legale și au produs efecte permanente asupra sănătății
locuitorilor zonelor afectate, așa cum este cazul cu dezastrul de la Seveso. Țara a avut
și câțiva reactori nucleari între 1963 și 1990 dar, în urma accidentului de la Cernobîl și
a unui referendum pe această temă(en),[167] programul nuclear a fost oprit, decizie asupra
căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de a construi până la patru reactori nucleari
cu tehnologie franceză. Aceștia au fost și ei anulați după un referendum convocat în
urma accidentului nuclear de la Fukushima.[168]
Despăduririle, proiectele imobiliare ilegale și politicile de gestiune a resurselor funciare
au condus la o importantă eroziune în zonele montane ale Italiei, care s-a manifestat
prin dezastre ecologice majore, ca scurgerea din Barajul Vajont(en) din 1963,[169] și
scurgerile de noroi de la Sarno din 1998 și de la Messina din 2009.[170]
Clima[modificare | modificare sursă]

Italia de sud are climă mediteraneană.

Datorită întinderii mari pe longitudine și datorită configurației interne predominant

montane, clima Italiei este deosebit de diversă. În mare parte din regiunile nordice și
centrale continentale, clima are caracteristici de la subtropicale umede până
la continentale umede și oceanice. În particular, clima văii Padului este predominant
continentală, cu ierni geroase și veri călduroase. [171][172]
Zonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai bine
stereotipului de climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen). Condițiile
climatice din zonele peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de cele ale zonelor mai
înalte și ale văilor din interior, în special în lunile de iarnă, când la altitudinile mai înalte
tinde să fie mai rece, mai umed și adesea să cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de
coastă au ierni blânde și veri în general uscate, deși în văi și în câmpii, vara tinde să fie
călduroasă. Temperaturile medii pe timp de iarnă variază de la 0 °C în Alpi până la
12 °C în Sicilia, iar mediile pe timp de vară se încadrează între 20–30 °C.[173]

Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica Italiei.

Președintele Sergio Mattarella; și prim-ministrul Mario Draghi

Din 2 iunie 1946, Italia este republică parlamentară unitară; la acea dată, monarhia a
fost abolită în urma unui referendum constituțional. Președintele Italiei (Presidente della
Repubblica), actualmente Sergio Mattarella din 2015, este șeful de stat al Italiei. [174] El
este ales în funcție pentru un mandat unic, de șapte ani, de către camerele
Parlamentului reunite în ședință comună.[175] Italia are o constituție democratică,
elaborată de Adunarea Constituantă formată de forțele antifasciste care au contribuit la
înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil Italian.[176]
Guvernul[modificare | modificare sursă]

Palazzo Montecitorio(en), sediul Camerei Deputaților.

Italia are un sistem de guvernare parlamentar, bazat pe un sistem de vot cu

reprezentare proporțională. Parlamentul este bicameral, dar cele două camere, Camera
Deputaților (cu sediul în Palazzo Montecitorio(en)) și Senatul(en) (cu sediul în Palazzo
Madama(en)), au aceleași puteri. Primul ministru, denumit Presidente del Consiglio dei
Ministri, este șeful guvernului. Primul ministru și cabinetul său sunt numiți de către
președinte, dar trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului. [175]
Deși organizarea guvernării este similară cu cea a majorității sistemelor parlamentare,
primul ministru italian are mai puțină autoritate ca omologii săi din alte republici
parlamentare. Primul ministru nu poate cere dizolvarea Parlamentului și nu poate
demite miniștri (acestea fiind prerogative exclusive ale președintelui) și are nevoie de un
vot de aprobare din partea Consiliului de Miniștri—deținătorul puterii executive efective
—pentru majoritatea activităților politice.[175]
O particularitate a Parlamentului Italiei este reprezentarea acordată cetățenilor italieni
cu domiciliul în străinătate: 12 deputați și șase senatori aleși în patru circumscripții
distincte ale diasporei. Senatul Italian este și el caracterizat de existența unui număr mic
de senatori pe viață(en), numiți de președinte „pentru merite patriotice deosebite în
domeniile social, științific, artistic sau literar”.[177] Foștii președinți sunt senatori pe viață
din oficiu.[177]
Cele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia și Mișcarea
Cinci Stele. La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au câștigat 579 de locuri
din cele 630 disponibile în Camera Deputaților și 294 din 315 în Senat. [178] Mare parte
din restul locurilor au fost obținute de o platformă efemeră care îl susținea pe fostul prim
ministru Mario Monti, de partidul de extremă stânga Stânga, Ecologie, Libertate sau de
partidele ce participă la alegeri doar în anumite regiuni ale Italiei: Liga Nordului, Partidul
Popular din Tirolul de Sud(en), Vallée d'Aoste(en) și Marele Sud(en).[178] La 15 noiembrie
2013, 58 de parlamentari demisionari din Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.
[179]

Justiția[modificare | modificare sursă]
Curtea Supremă de Casație(en).

Sistemul juridic italian se bazează pe dreptul roman, modificat de codul napoleonian și

de statutele ulterioare. Curtea Supremă de Casație(en) este cea mai înaltă instanță din
Italia pentru apeluri în cazuri civile și penale.[180] Curtea Constituțională a Italiei(en) (Corte
Costituzionale) decide cu privire la constituționalitatea legilor [175] și este o inovație
postbelică.
De la apariția lor la jumătatea secolului al XIX-lea, criminalitatea organizată(en) a infiltrat
viața economică și socială a multor regiuni din sudul țării, cea mai notorie fiind Mafia
Siciliană, care avea apoi să se extindă și peste hotare, inclusiv în Statele Unite.
[181]
 Veniturile Mafiei ar putea ajunge la 9%[182][183] din PIB-ul Italiei.[184] Un raport din 2009
a identificat 610 de comune cu prezență mafiotă puternică, în care locuiesc 13 milioane
de italieni și în care se produce 14,6% din PIB. [185][186] Gruparea calabreză 'Ndrangheta,
astăzi poate cea mai puternică organizație mafiotă italiană, controlează circa 3% din
PIB-ul țării.[187] Cu toate acestea, la 0,013 omucideri la mia de locuitori, Italia are doar a
47-a rată a crimelor dintr-un grup de 62 de țări, [188] clasându-se și pe locul 47 din 65 de
țări la rata violurilor, cifre relativ scăzute comparativ cu alte țări dezvoltate. [189]
Forțele polițienești[modificare | modificare sursă]

Carabinieri călare in Milano.

Există în Italia mai multe forțe polițienești, dintre care cinci sunt agenții la nivel
național. Polizia di Stato (Poliția Statului) este forța civilă de poliție a Italiei. [190] Pe lângă
munca de patrulare și atribuții de anchetă și aplicare a legii, ea patrulează și
autostrăzile și supraveghează securitatea transportului feroviar, a podurilor și căilor
fluviale.[191] Carabinieri este o organizație de tipul jandarmeriei, cu atribuții polițienești.
Ea funcționează ca poliție militară pentru forțele armate. [192] Guardia di Finanza, (în
traducere, Garda financiară) se află sub autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor,
cu rol de forță polițienească. Ea se ocupă cu securitatea publică, financiară, economică
și judiciară.[193] Corpo Forestale dello Stato(en) (Departamentul Forestier al Statului) este
responsabil cu aplicarea legilor în parcurile naționale și în pădurile Italiei. Atribuțiile sale
sunt cele de a aplica legile braconajului, de a veghea la siguranța speciilor de animale
protejate, și de a preveni incendiile forestiere. [194]
Relații externe[modificare | modificare sursă]

Matteo Renzi cu președintele american Barack Obama.

Italia este membru fondator al Comunității Europene, astăzi devenită Uniunea

Europeană (UE),[35] și al NATO.[37] Italia a fost primită în ONU în 1955,[36] și este stat
membru și puternic susținător al mai multor organizații internaționale, cum ar
fi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Organizația
Mondială a Comerțului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa (OSCE), Consiliul Europei, și Inițiativa Central Europeană.[38] A asigurat
președinția prin rotație a unor astfel de organizații: în 1994 la CSCE (un predecesor al
OSCE); G8; și la Uniunea Europeană între iulie și decembrie 2003. [195]
Italia susține ferm politicile internaționale multilaterale, oferind suport pentru ONU și
pentru activitățile sale de securitate internațională. În 2013, Italia avea 5.296 de militari
desfășurați în operațiuni peste hotare, în cadrul a 33 de misiuni sub egida ONU și
NATO în 25 de țări.[196] Italia a desfășurat trupe pentru a susține misiunile ONU de
menținere a păcii din Somalia, Mozambic(en), și în Timorul de Est(en) și susține operațiuni
NATO și ONU în Bosnia(en), Kosovo și Albania(en).[196] Italia a desfășurat peste 2.000 de
soldați în Afganistan în cadrul Operațiunii Enduring Freedom (OEF) din februarie 2003.
Italia susține încă eforturile internaționale de reconstrucție și stabilizare a Irakului, dar își
retrăsese contingentul militar de circa 3.200 de soldați în noiembrie 2006, păstrând doar
personal civil și misiuni umanitare. În august 2006, Italia a desfășurat circa 2.450 de
soldați în Liban în contextul misiunii ONU de menținere a păcii(en) UNIFIL(en).[197] Italia este
unul dintre cei mai mari finanțatori ai Autorității Naționale Palestiniene, contribuind cu 60
de milioane de euro doar în 2013.[198]
Armata[modificare | modificare sursă]
Portavionul MM Cavour(en)

Armata(en), Marina(en), Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri formează împreună Forțele

Armate Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat de
președintele Italiei. Din 2005, serviciul militar este în întregime voluntar. [199] În 2010,
armata italiană avea 293.202 de cadre militare active, [200] dintre care 114.778 la
Carabinieri.[201] Cheltuielile totale cu armata efectuate de guvernul italian în 2010 se
clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte a
strategiei de codiviziune nucleară în cadrul NATO (en), Italia găzduiește 90 de bombe
nucleare americane, aflate în bazele aeriene Ghedi și Aviano(en).[202]
Armata Italiană este forța terestră națională de apărare, cu 109.703 de militari în 2008.
Cele mai cunoscute vehicule de luptă ale sale sunt vehiculul de luptă de
infanterie Dardo(en), distrugătorul de tancuri Centauro(en) și tancul Ariete, iar între
vehiculele aeriene folosite se numără elicopterul Mangusta, recent desfășurat în misiuni
ONU. Ea are la dispoziție și un număr mare de tancuri Leopard 1 și blindate M113(en).[203]

Un Eurofighter Typhoon operat de Forțele Aeriene Italiene(en).

Marina Italiană avea în 2008 35.200 de militari activi, cu 85 de vase și 123 de vehicule
aeriene.[204] Ea este echipată din 10 iunie 2009 cu un portavion mai mare (Cavour(en)),
[205]
 distrugătoare,[206] submarine[207] și fregate.[208] După intrarea în NATO în 1949, Marina
Italiană a luat parte la numeroase coaliții de menținere a păcii în lume. [209]
Corp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția
militară ale Italiei. Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de
diferite ministere pentru funcțiuni individuale, activitatea de ansamblu de menținere a
siguranței și ordinii publice este supervizată de Ministerul Afacerilor Interne. [210]
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Regiunile Italiei și Provinciile Italiei.
Italia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care cinci au
statute speciale de autonomie, care le permit să adopte la nivel regional legi în anumite
domenii. Regiunile sunt împărțite mai departe în 110 provincii (province) sau orașe
metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de comune (comuni).[211]

Apulia
Basilicata
Calabria
Sicilia
Molise
Campania
Abruzzo
Lazio
Umbria
Marche
Toscana
Sardinia
Emilia-Romagna
Liguria
Piemont
 Friuli
Venezia Giulia
Valea
Aostei
Tirolul de Sud
Trentino
Veneto
Lombardia
Marea Adriatică
Marea Ionică
Marea Mediterană
Marea Tireniană
Marea Ligurică

Regiune[b] Capitală Suprafață (km²) Populație

Abruzzo L'Aquila 10.763 1.342.177

Valea Aostei Aosta 3.263 128.129

Apulia Bari 19.358 4.090.577

Basilicata Potenza 9.995 587.680

Calabria Catanzaro 15.080 2.011.537

Campania Napoli 13.590 5.833.131

Emilia-Romagna Bologna 22.446 4.429.766

Friuli-Venezia Giulia Trieste 7.858 1.235.761

Lazio Roma 17.236 5.724.365

Liguria Genova 5.422 1.616.993

Lombardia Milano 23.844 9.909.348

 Regiune[b] Capitală Suprafață (km²) Populație

Marche Ancona 9.366 1.564.886

Molise Campobasso 4.438 319.834

Piemont Torino 25.402 4.456.532

Sardinia Cagliari 24.090 1.675.286

Sicilia Palermo 25.711 5.050.486

Toscana Florența 22.993 3.749.074

Trentino-Tirolul de Sud Trento 13.607 1.036.639

Umbria Perugia 8.456 906.675

Veneto Veneția 18.399 4.936.197

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Italiei.
Noul Ferrari 488 GBT(en). Italia este unul dintre cei mai mari fabricanți și exportatori de autovehicule.

Nutella, fabricată de Ferrero SpA. Italia este cel mai mare producător de ciocolată din lume.[212]

Podgorii în regiunea Chianti. Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri.

Italia face parte din zona Euro (albastru închis), și din piața unica europeană.

Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din
lume.[18] Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.[38]
Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în
domeniul comerțului mondial și exporturilor.[213][214][215] Este o țară foarte dezvoltată, pe
locul 8 în lume după calitatea vieții[27] și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane.
PIB-ul nominal al Italiei este al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro.
[216]
 Rata șomajului, 11,9% în noiembrie 2016, este a patra din zona Euro. [217] Țara este
cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator, [218] și pentru un sector agricol
mare și competitiv.[219] În 2010 Italia a fost cel mai mare producător mondial de vinuri.
[220]
 Este cunoscută și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile,
construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar. [221][222][223]
Italia este a șasea țară din lume la producția industrială, [224] fiind caracterizată de
prezența unui număr mai redus de corporații multinaționale globale decât în alte
economii comparabile ca dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și
mijlocii, aglomerate în câteva districte industriale ce reprezintă coloana vertebrală a
industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un sector al industriei producătoare
adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o
parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe de altă parte
mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite din
partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de
muncă.[225]
Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume. [226] Cele mai strânse
legături comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care
efectuează circa 59% din comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt
Germania (12,9%), Franța (11,4%) și Spania (7,4%). [12] Turismul este și el unul dintre
cele mai profitabile și mai rapid crescătoare sectoare ale economiei naționale: cu 47,7
milioane de turiști sosiți din întreaga lume, și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de
dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară din lume și a șasea ca venituri
din turism.[227]
Italia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului
al XXI-lea și de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele
structurale.[228] După o creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii
1970,[229] și o încetinire progresivă în anii 1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000. [230]
[231]
 Eforturile politice de revitalizare a creșterii cu investiții masive de stat au produs o
gravă creștere a datoriei publice, care în 2014 se ridica la peste 135% din PIB, a doua
din UE după cea a Greciei (174%).[232] Cu toate acestea, cea mai mare parte din datoria
publică a Italiei aparține unor entități private, o diferență majoră față de situația Greciei,
[233]
 iar nivelul datoriilor personale este mult mai scăzut față de media OCDE. [234]
Principalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud.
[235]
 Ea se poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la
nivelul comunelor din nord și cele din comunele din sud. [236]
În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie. [237][238][239] Mai
mult, după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în
lume[240] din cauza birocrației ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de
proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a taxelor ridicate și cheltuielilor publice care
reprezintă jumătate din PIB-ul țării.[241] Conform Indicelui de Percepție a Corupției, Italia
prezintă un nivel ridicat de corupție, aflându-se pe locul 60 în lume. [242] Crima
organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde de euro și 7% din PIB-ul Italiei.
[243]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]
Tren de mare viteză Frecciarossa 1000(en) al FS, care atinge viteza maximă de 400 km/h,[244] cel mai rapid tren
din Italia și din Europa.

În 2004, sectorul italian al transporturilor a generat venituri de 119,4 miliarde de euro, și

a angajat 935.700 de persoane în 153.700 de agenți economici. În ce privește rețeaua
de drumuri, în 2002 existau 668.721 km de drumuri la nivel național, între care
6.487 km de autostrăzi, în proprietatea statului dar administrate privat de
către Atlantia(en). În 2005, prin rețeaua națională de drumuri au circulat 34.667.000 de
automobile (590 de vehicule la mia de locuitori) și 4.015.000 vehicule de marfă. [245]
Rețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato, totaliza
în 2013 16.752 km de cale ferată,[246] dintre care 11.969 electrificați.[246]
Rețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 1.477 km de canale și râuri navigabile.
În 2004, funcționau circa 30 de aeroporturi principale (inclusiv cele două
huburi Malpensa din Milano și Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi
(inclusiv portul maritim Genova, cel mai mare din țară și al doilea cel mai mare port
la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă aeriană civilă de circa 389.000 unități
și o flotă comercială de 581 de nave.[245]
Știința și tehnologia[modificare | modificare sursă]

Galileo este recunoscut ca părinte al științei moderne, fizicii și astronomiei de observație. [247]

De-a lungul secolelor, Italia a fost leagănul comunității științifice care a produs
numeroase descoperiri în domeniul fizicii și altor științe. În timpul Renașterii, polimați
italieni ca Leonardo da Vinci (1452–1519), Michelangelo (1475–1564) și Leon Battista
Alberti (1404–1472) au adus importante contribuții într-o gamă variată de domenii, între
care biologia, arhitectura și ingineria. Galileo Galilei (1564–1642), fizician, matematician
și astronom, a jucat un rol major în Revoluția Științifică. Între realizările sale se numără
progrese esențiale în dezvoltarea telescopului și a observațiilor astronomice realizate
de el, și în cele din urmă triumful copernicanismului față de modelul ptolemaic.[248]
Alți astronomi, ca Giovanni Domenico Cassini (1625–1712) și Giovanni
Schiaparelli (1835–1910) ai venit cu importante descoperiri despre Sistemul Solar. În
matematică, Joseph Louis Lagrange (născut Giuseppe Lodovico Lagrangia, 1736–
1813) a activat și înainte de a părăsi Italia. Fibonacci (c. 1170 – c. 1250), și Gerolamo
Cardano (1501–1576) au făcut progrese fundamentale în matematică. Luca Pacioli a
fost fondatorul contabilității în lume.[249] Fizicianul Enrico Fermi (1901–1954), laureat al
Premiului Nobel, a condus echipa din Chicago care a dezvoltat primul reactor
nuclear(en) și a rămas în istorie și pentru numeroasele sale contribuții în domeniul fizicii,
inclusiv contribuția la dezvoltarea teoriei cuantice și a fost una dintre figurile de referință
în crearea armei nucleare. El, Emilio G. Segrè (1905–1989) (care a descoperit
elementele technețiu și astatin, precum și antiprotonul),[250], Bruno Rossi (1905–93),
pionier în domeniul razelor cosmice și astronomiei cu raze X. [251] și mulți alți fizicieni
italieni au fost obligați să plece din Italia în anii 1930 de către legile fasciste împotriva
evreilor(en).
Alți fizicieni de marcă au fost: Amedeo Avogadro (rămas în istorie pentru contribuțiile
sale la teoria moleculară, mai ales cu legea lui Avogadro și numărul lui
Avogadro), Evangelista Torricelli (inventatorul barometrului), Alessandro
Volta (inventatorul bateriei electrice), Guglielmo Marconi (inventatorul radioului), Ettore
Majorana (care a descoperit fermionii Majorana(en)), Carlo Rubbia (Premiul Nobel pentru
Fizică 1984 pentru munca ce a condus la descoperirea particulelor W și Z(en) la CERN).
În biologie, Francesco Redi a fost primul care a contestat teoria generării spontane,
demonstrând că viermușii ies din ouă de muște și a descris în detaliu 180 de
paraziți; Marcello Malpighi a fondat anatomia microscopică, Lazzaro Spallanzani a
efectuat importante cercetări asupra funcțiilor organismului, reproducerii animalelor și
teoriei celulare; Camillo Golgi, ale cărui mari realizări includ descoperirea aparatului
Golgi, a deschis calea acceptării teoriei neuronului(en); Rita Levi-Montalcini a
descoperit factorul de creștere a nervilor(en) (primind în 1986 Premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină). În chimie, Giulio Natta a primit Premiul Nobel pentru Chimie în
1963 pentru munca sa în domeniul polimerilor. Giuseppe Occhialini a primit Premiul
Wolf pentru Fizică pentru descoperirea dezintegrării pionilor sau mezonilor pi în
1947. Ennio de Giorgi a rezolvat problema lui Bernstein(en) pe tema suprafețele
minime(en) și a nouăsprezecea problemă a lui Hilbert (en) despre regularitatea
soluțiilor ecuațiilor eliptice cu derivate parțiale(en), pentru care a primit Premiului Wolf
pentru Matematică în 1990.[252]

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Italiei.
Harta densității populației în Italia.

La începutul lui 2013, Italia avea 60.656.000 de locuitori. [253] Densitatea populației, de

202,7 locuitori/km²,[254] este mai mare decât în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Distribuția populației este însă foarte neomogenă. Cele mai dens populate zone sunt
Valea Padului (unde trăiește aproape jumătate din populația țării) și zonele
metropolitane Roma și Napoli, în timp ce unele regiuni vaste, cum ar fi Alpii și Apeninii,
podișurile din Basilicata și insula Sardinia, sunt foarte rarefiat populate. [255]
Populația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul de
creștere a fost extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă dinspre
sudul rural către orașele din nord, fenomen ce a avut loc ca urmare a miracolului
economic italian(en) din anii 1950–1960. Fertilitatea ridicată și o rată mare a natalității au
persistat până în anii 1970, după care au început să scadă dramatic, ceea ce a dus la o
îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea,
unul din cinci italieni avea peste 65 de ani. [256] Ulterior, însă, în Italia rata natalității a
crescut semnificativ.[257] Rata totală a fertilității a crescut și ea de la un minim istoric de
1,18 copii pe femeie în 1995 la 1,41 în 2008. [258] Se așteaptă ca rata fertilității totale să
ajungă la 1,6–1,8 în 2030.[259]
De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 1960, Italia a fost o mare sursă
de emigrație. Între 1898 și 1914, anii de vârf ai diasporei italiene(en), circa 750.000 italieni
au emigrat în fiecare an.[260] Diaspora cuprindea peste 25 de milioane de italieni și este
considerată a fi cea mai mare migrație în masă din vremurile contemporane. [261] Ca
urmare, astăzi peste 4,1 milioane de cetățeni italieni trăiesc în străinătate, [262] iar cel
puțin 60 de milioane de oameni cu toți sau o parte din strămoși italieni trăiesc în afara
țării, predominant în Argentina,[263] Brazilia,[264] Uruguay,[265] Venezuela,[266] Statele Unite,
[267]
 Canada,[268] Australia,[269] și Franța.[270]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din It

Estimări Istituto Nazionale di Statistica la 31 dece
 Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc
1 Roma Lazio 2.869.461 11 Veneția
2 Milano Lombardia 1.324.169 12 Verona
3 Napoli Campania 989.111 13 Messin
4 Torino Piemont 902.137 14 Padova
5 Palermo Sicilia 678.492 15 Trieste
6 Genova Liguria 596.958 16 Tarant
7 Bologna Emilia-Romagna 384.202 17 Brescia
Roma 8 Florența Toscana 377.207 18 Prato
9 Bari Apulia 322.751 19 Parma

10 Catania Sicilia 315.576 20 Reggio

Milano

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Populația de străini rezidenți în Italia.[271]

      Uniunea Europeană (29,2%)

      Europa non-UE (24,2%)
      Africa de Nord (14,9%)
      Asia de Sud (8,8%)
      Asia de Est (8%)
      America Latină (7,7%)
      Africa Subsahariană (6,7%)
      Altele (0,5%)
 Imigranți după țară

Țară 2013[272]

 România 1.206.938

 Albania 495.709

 Maroc 454.773

 China 256.846

 Ucraina 219.050

 Filipine 162.655

 Republica Moldova 149.434

De la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere
lingvistic și cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini.
[273]
 Cifra actuală de circa 4,9 milioane de străini rezidenți, [274] alcătuind circa 8,1% din
totalul populației, include peste jumătate de milion de copii născuți în Italia din părinți
străini—imigranți de a doua generație, dar exclude străinii care au dobândit
naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de 53.696. [275]
Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat;
în 2008, acesta era estimat la cel puțin 670.000. [276] De la căderea zidului Berlinului și,
mai recent, după extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de
migrație au provenit din țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în
special România, Albania, Ucraina și Polonia). A doua cea mai importantă sursă de
imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în vecinătate (mai
ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii Arabe.
În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în
special China[277] și Filipine) și din America Latină (în special din America de Sud).[278]
Circa un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi[279]) sunt înregistrați
oficial ca locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de
imigranți după țara de origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa 500.000
de oameni. Numărul românilor neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan
Investigative Reporting Network sugera în 2007 că la acea vreme ar fi fost circa o
jumătate de milion.[280] Albanezii au început să sosească mai ales după căderea
regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a emigranților albanezi; ei
traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să
patruleze Adriatica pentru a frâna fenomenul. [281]
În total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia
provenea din: Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania
(0,06%).[282] Distribuția imigranților este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în
zonele nordice și centrale ale țării (cele mai dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc
în jumătatea sudică a peninsulei și în Sicilia.[282]
Limbile[modificare | modificare sursă]

Distribuția geografică a limbii italiene în lume:

      limbă maternă
      limbă secundară sau neoficială
      Minorități italofone

Limba oficială a Italiei este italiana.[283] Se estimează că există circa 64 de milioane de

vorbitori materni ai limbii italiene[284][285][286] în timp ce numărul total de vorbitori,
cuprinzându-i și pe cei care o folosesc ca a doua limbă, ar fi de aproximativ 85 de
milioane.[287] În Italia sunt numeroase dialecte regionale, forma literară a limbii italiene
fiind bazată pe dialectul florentin.[288] Standardizarea s-a extins și mai mult în anii 1950 și
1960 datorită creșterii economice și a dezvoltării mass media și televiziunii [289] (postul
național RAI a contribuit la promovarea limbii italiene standard). [290]
Sunt recunoscute câteva limbi
minoritare: albaneza, catalana, germana, greaca, slovena, croata, franceza, provensala, 
friulana, ladina, occitana și sarda (conform legii numărul 482 din 15 decembrie 1999).
[291]
 Franceza este cooficială în Valea Aostei—deși în realitate acolo se vorbește mai
mult provensala.[292] Germana are același statut în Tirolul de Sud, la fel ca ladina în
anumite părți ale acelei provincii precum și în Trentinoul vecin. Slovena este oficial
recunoscută în provinciile Trieste, Gorizia și Udine.[293]
Din cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari a căror
limbă maternă nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de
Statistică, româna este cea mai frecventă limbă maternă între locuitorii rezidenți în
Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca limbă maternă (21,9% din numărul
rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi materne în comunitățile de
imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din locuitorii
străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni); cu numere mai
mici de vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.[294]
Educație[modificare | modificare sursă]

Universitatea din Bologna este cea mai veche instituție academică din lume, fiind înființată în 1088.

Educația în Italia este gratuită și obligatorie de la șase la șaisprezece ani, [295] și constă
din cinci etape: grădinița (scuola dell'infanzia), școala primară (scuola primaria), școala
gimnazială (scuola secondaria di primo grado), liceul (scuola secondaria di secondo
grado) și studiile universitare (università).[296] Școlile superioare postuniversitare sunt
instituții independente similare cu Grandes écoles din Franța și care oferă pregătire
avansată și programe de cercetare prin cursuri de tip universitar, fiind dedicate studiilor
postuniversitare și postdoctorale.

Universitatea Sapienza din Roma este cea mai mare universitate din Europa după numărul de studenți. [297]

Italia găzduiește o gamă largă de universități, colegii și academii. Înființată în

1088, Universitatea din Bologna este cea mai veche din lume.[298] În 2009, Universitatea
din Bologna era, conform The Times, singura din Italia în primele 200 din
lume. Universitatea Bocconi din Milano a fost clasată între cele mai bune 20 de
academii economice din lume de către The Wall Street Journal, în special datorită
programului de MBA, care în 2007 o făcea să fie pe locul 17 în lume la preferințele de
recrutare a absolvenților de către marile companii multinaționale. [299] Bocconi a fost
clasată de Forbes pe primul loc în lume la categoria specială a raportului preț-calitate.
[300]
 În mai 2008, Bocconi a depășit mai multe universități economice aflate tradițional în
topurile mondiale în clasamentul studiilor de management alcătuit de Financial Times,
ajungând pe locul 5 în Europa și 15 în lume.[301]
Alte universități teoretice și tehnice de top sunt Universitatea Politehnică din
Torino, Politecnico di Milano (care în 2011 era pe locul 48 în clasamentul mondial al
universităților tehnice alcătuit de QS World University Rankings[302]), Universitatea
Sapienza din Rome (aflată pe locul 33 în Europa în 2005, [303] și aflată în primele 50 de
colegii din Europa și primele 150 din lume [304] iar în 2013, Center for World University
Rankings a plasat-o pe locul 62 în lume și pe primul loc în Italia în World University
Rankings.[305]) și Universitatea din Milano. Aceasta din urmă este singura membră din
Italia a Ligii Europene a Universităților de Cercetare, un grup prestigios de douăzeci de
universități europene centrate pe cercetare.[306]
Conform National Science Indicators (1981–2002), bază de date produsă de Research
Services Group cu liste de statistici ale citărilor și rezultatelor pentru peste 90 de țări,
Italia are o producție peste medie de lucrări științifice (ca număr de articole scrise cu cel
puțin un autor din Italia) în științele spațiale (9,75% din lucrările din lume provin din
Italia), matematică (5,51% din lucrări), informatică, neuroștiințe și fizică; cea mai mică
producție de lucrări, dar tot aflată peste media mondială, se înregistra în domeniile
științelor sociale, psihologiei și psihiatriei, economiei și afacerilor. [307]
Religie[modificare | modificare sursă]

Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, catedrala diecezei Romei, scaunul eclesiastic al Papei.

Bazilica Sfântul Petru

Romano-catolicismul este, de departe, cea mai mare religie din țară, deși catolicismul
nu mai este oficial religie de stat.[308] În 2010, ponderea italienilor ce se identificau ca
romano-catolici era de 81,2%.[309]
Sfântul Scaun, jurisdicția episcopală a Romei, conține guvernul central al
întregii Biserici Romano-Catolice, cuprinzând diverse agenții esențiale pentru
administrație. Diplomatic, ea este recunoscută de alte subiecte ale legii internaționale
ca entitate suverană, condusă de Papă, care este și episcop al Romei, și cu care se pot
întreține relații diplomatice.[310][311] Adesea denumit incorect „Vatican”, Sfântul Scaun nu
este aceeași entitate, Cetatea Vaticanului fiind doar teritoriul actual administrat de
Sfântul Scaun, existent ca stat începând cu anul 1929; Sfântul Scaun datează din
vremurile de început ale creștinismului, și înainte de a fi redus la teritoriul Vaticanului, a
cuprins Statele Papale.[310] Ambasadorii se acreditează oficial pe lângă „Sfântul Scaun”
și nu pe lângă Vatican, iar reprezentanții papali în străinătate sunt recunoscuți ca
reprezentanți ai Sfântului Scaun, nu ai Vaticanului. [310]
Între cultele creștine minoritare din Italia se numără ortodocși, valdezi și protestanți. În
2011, existau în Italia circa 1,5 milioane de creștini ortodocși, reprezentând 2,5% din
populație;[312] O jumătate de milion de penticostali și evanghelici (dintre care 400.000
sunt membri ai Adunărilor Domnului(en)), 235.685 de martori ai lui Iehova,[313] 30.000 de
valdezi,[314] 25.000 de adventiști de ziua a șaptea, 22.000 de mormoni, 15.000 de
baptiști (plus circa 5.000 de baptiști liberi), 7000 de luterani, 4000 de metodiști (afiliati
Bisericii Valdeze).[315]
Una dintre cele mai vechi comunități religioase din Italia este cea iudaică, evreii fiind
prezenți în Roma Antică încă dinaintea erei noastre. Italia a primit de secole evrei
expulzați din alte țări, mai cu seamă din Spania. Ca urmare a Holocaustului, însă, circa
20% din evreii italieni și-au pierdut viața. [316] Coroborat cu emigrația ce a precedat și a
succedat al Doilea Război Mondial, aceasta a făcut ca în Italia să mai rămână o
comunitate de circa 28.400 de evrei.[317]
Imigrația în creștere la începutul secolului al XXI-lea a fost însoțită de o creștere a
religiilor necreștine. În 2010, în Italia erau 1,6 milioane de musulmani, adică 2,6% din
populație.[318] În plus, sunt peste 200.000 de credincioși ai religiilor din subcontinentul
indian, existând 70.000 de Sikh având 22 de gurdwara(en) în toată țara,[319] 70.000
de hinduiști și 50.000 de budiști.[320] Se estimează a exista 4900 de Bahá'í în Italia la
nivelul anului 2005.[321]
Ca măsură de protecție a libertății religioase, statul italian transferă o parte din impozitul
pe venit comunităților religioase recunoscute, conform unui regim denumit „opt la mie”
(Otto per mille). Sunt permise donații comunităților creștine, evreiești, budiste și
hinduiste; islamul rămâne însă exclus, deoarece nicio comunitate musulmană nu a
semnat încă un concordat cu statul italian. [322] Contribuabilii care nu doresc să finanțeze
nicio religie contribuie cu partea lor la sistemul de asigurări sociale. [323]
Sănătate[modificare | modificare sursă]
Statul italian derulează un sistem universal public de asigurări sanitare începând cu
anul 1978.[324] Sistemul de ansamblu este unul mixt public-privat. Partea publică este
reprezentată de Servizio Sanitario Nazionale, organizat sub egida Ministerului Sănătății
și administrat prin instituții deconcentrate la nivel regional. Cheltuielile sanitare din Italia
reprezentau peste 9% din PIB în 2008, puțin peste media țărilor OCDE de 8,9%.[325]
Sistemul sanitar italian a fost clasat în 2000 pe locul 2 în lume, [324][326] după ce în 1997
fusese pe locul 3.[327] Italia are a opta speranță de viață din lume, conform datelor din
2013.[328] Ca și în multe alte țări occidentale, Italia se confruntă cu o creștere a proporției
persoanelor supraponderale sau obeze, 34,2% dintre italieni declarându-se
supraponderali și 9,8% considerându-se obezi. [329] Ponderea fumătorilor era în 2008 de
22%.[330] Fumatul în spațiile publice (baruri, restaurante, cluburi de noapte și birouri) este
restricționat din 2005 la zone special ventilate. [331]

Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Italiei.

Orasul Veneția, construit pe 117 de insule

Turnul înclinat și Domul din Pisa
Palatul Regal Caserta

Divizată politic și geografic de secole până la unificarea din 1861, Italia și-a dezvoltat o
cultura unică, modelată de o multitudine de obiceiuri regionale și de centre locale de
putere și patronaj.[332] În Evul Mediu și în Renaștere, mai multe curți concurau pentru
atragerea celor mai buni arhitecți, artiști și cărturari, producând astfel un imens
patrimoniu de monumente, picturi, muzică și literatură. [333]
Italia are mai multe situri în patrimoniul mondial UNESCO (51) decât orice altă țară din
lume, și are bogate colecții de artă, cultură și literatură din multe perioade diferite. Țara
a avut o influență culturală foarte largă pe plan mondial, și datorită numeroșilor italieni
emigrați în alte țări. Mai mult, în toată țara se află circa 100.000 de monumente de orice
fel (muzee, palate, clădiri, statui, biserici, galerii de artă, vile, fântâni arteziene, case
istorice și situri arheologice).[334]
Arhitectură[modificare | modificare sursă]
Italia are un stil arhitectonic foarte larg și divers, ce nu poate fi clasificat doar după
perioadă, ci și după regiune, având în vedere divizarea Italiei în mai multe state
regionale până la 1861. Aceasta a creat o diversitate și un eclectism a designului
arhitectural.[335]
Italia este cunoscută pentru considerabilele realizări din arhitectură, [335] cum ar fi
construcția de arcuri, domuri și structuri similare în Roma Antică, fondarea mișcării
renascentiste în arhitectură între sfârșitul secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea, a
cărei origini îi este atribuită lui Filippo Brunelleschi.[336] Este țara de origine
a palladianismului(en), un stil de construcții care a inspirat mișcări cum ar fi arhitectura
neoclasică(en), și a influențat stilul în care nobilii și-au construit conacele de la țară în
toată lumea, în special în Regatul Unit, Australia și SUA între sfârșitul secolului al XVII-
lea și începutul secolului al XX-lea. În Italia se găsesc unele dintre cele mai
spectaculoase opere de arhitectură din Occident, cum ar fi Colosseumul, Bazilica
Sfântul Petru din Roma, catedrala din Milano, catedrala din Florența, turnul înclinat din
Pisa și clădirile din Veneția. Arhitectura italiană a influențat în mare măsură arhitectura
mondială. Arhitectul britanic Inigo Jones(en), inspirat de designul clădirilor și orașelor
italiene, a readus ideile arhitecturii renascentiste italiene în Anglia secolului al XVII-lea,
inspirat fiind de Andrea Palladio.[337] În plus, un stil inspirat din cel italian, modelat în
special pe arhitectura Renașterii, a fost popular în Statele Unite în secolul al XIX-lea. [338]
[339]

Artele vizuale[modificare | modificare sursă]

Cina cea de Taină de Leonardo da Vinci: ea și Mona Lisa sunt cele mai celebre, mai des reproduse și mai
parodiate portret și, respectiv, pictură religioasă din toate timpurile. [340]

Istoria artelor vizuale italiene face parte din istoria picturii occidentale. Arta romană a
fost influențată de Grecia și poate fi considerată în parte o succesoare a picturii antice
grecești. Pictura romană are însă și unele caracteristici unice și importante. Singurele
picturi romane care s-au păstrat până astăzi sunt picturi murale, multe găsite în vilele
din Campania, în Italia sudică. Aceste picturi pot fi grupate în 4 „stiluri” sau perioade
principale[341] și multe conțin primele exemple de trompe-l'œil, pseudo-perspectivă și
peisaj pur.[342]
Pictura pe lemn a devenit mai frecventă în perioada romanescă, sub influența icoanelor
bizantine.[343] Către mijlocul secolului al XIII-lea, arta medievală și pictura gotică au
devenit mai realiste,[344] apărând și interesul pentru ilustrarea volumului și perspective în
Italia cu Cimabue și discipolul său Giotto.[345] Ei sunt considerați a fi cei mai mari doi
maeștri ai picturii în cultura occidentală. [345]

David de Michelangelo

Mulți afirmă că Renașterea Italiană a fost epoca de aur a sculpturii, întinsă de-a lungul
perioadei dintre secolul al XIV-lea și jumătatea secolului al XVII-lea, cu o importantă
influență în afara granițelor Italiei moderne. În Italia, artiști ca Paolo Uccello, Fra
Angelico, Masaccio, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Filippo
Lippi, Giorgione, Tintoretto, Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo
Buonarroti, Rafael, Giovanni Bellini și Titian au dus pictura la un nivel superior prin
utilizarea perspectivei, prin studiul anatomiei umane și proporțiilor, și prin dezvoltarea
unui rafinament fără precedent al tehnicilor de desen și pictură. [346] Michelangelo a fost
un sculptor activ între 1500 și 1520, și între marile sale capodopere se
numără David, Pietà, Moise. Alți sculptori renascentiști au fost Lorenzo Ghiberti, Luca
Della Robbia, Donatello, Filippo Brunelleschi, Andrea del Verrocchio.[347]
În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Renașterea Înaltă(en) a adus o artă stilizată
denumită manierism. În locul compozițiilor echilibrate și al abordării raționale a
perspectivei, care caracterizau arta de la începutul secolului al XVI-lea, manieriștii
căutau instabilitate, artificiu și îndoială. Chipurile și gestica imperturbabile ale lui Piero
della Francesca și liniștitele Fecioare ale lui Rafael sunt înlocuite cu expresiile tulburi
ale lui Pontormo și cu intensitatea emoțională a lui El Greco. În secolul al XVII-lea, între
cei mai mari pictori ai barocului italian(en) se numără Caravaggio, Annibale
Carracci, Artemisia Gentileschi, Mattia Preti, Carlo Saraceni și Bartolomeo Manfredi.
Ulterior, în secolul al XVIII-lea, rococoul italian(en) a fost inspirat în principal de rococoul
francez, Franța fiind țara fondatoare a acestui stil particular, cu artiști ca Giovanni
Battista Tiepolo și Canaletto. Sculptura neoclasică italiană, prin nudurile lui Antonio
Canova, s-a concentrat pe aspectul idealist al mișcării.[348]
În secolul al XIX-lea, marii pictori romantici italieni erau Francesco Hayez, Giuseppe
Bezzuoli și Francesco Podesti. Impresionismul a fost adus în Italia din Franța de
către Macchiaioli(en), în frunte cu Giovanni Fattori, și Giovanni Boldini; realismul —
de Gioacchino Toma și Giuseppe Pellizza da Volpedo. În secolul al XX-lea,
cu futurismul, în principal reprezentat de operele lui Umberto Boccioni și Giacomo Balla,
Italia a redevenit epicentru al evoluției artistice în pictură și sculptură. Futurismului i-au
urmat picturile metafizice ale lui Giorgio de Chirico, care a exercitat o puternică influență
asupra suprarealiștilor și generațiilor de artiști ce le-au urmat.[349]
Literatură și teatru[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatura italiană.

Dante, ilustrat între muntele Purgatoriului și orașul Florența, arată celebra introducere Nel mezzo del cammin
di nostra vita într-un detaliu al picturii lui Domenico di Michelino, 1465.

Baza limbii italiene moderne a fost stabilită de poetul florentin Dante Alighieri, a cărui

operă de căpătâi, Divina Comedie, este considerată a fi între cele mai de seamă
manifeste literare produse în Europa în Evul Mediu. În Italia de astăzi au trăit
numeroase personalități ale literaturii universale: Giovanni Boccaccio, Giacomo
Leopardi, Alessandro Manzoni, Torquato Tasso, Ludovico Ariosto și Francesco
Petrarca, al căror vehicul de exprimare cel mai binecunoscut, sonetul, a fost creat în
Italia.[350]
Între filosofii de marcă se numără Giordano Bruno, Marsilio Ficino, Niccolò
Machiavelli și Giambattista Vico. Romanul lui Carlo Collodi din 1883, Aventurile lui
Pinocchio, este cea mai cunoscută operă literară clasică pentru copii scrisă de un autor
italian. Figurile literare moderne, laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură sunt
poetul naționalist Giosuè Carducci în 1906, scriitoarea realistă Grazia Deledda în 1926,
dramaturgul modern Luigi Pirandello în 1936, poeții Salvatore Quasimodo în 1959
și Eugenio Montale în 1975, satiristul și dramaturgul Dario Fo în 1997.[351]
Teatrul italian își trage originile din tradiția romană, la rândul său puternic influențată de
cea grecească; ca și multe alte genuri literare, dramaturgia romană a tins să adapteze
și să traducă din cea grecească.[352] De exemplu, Phaedra lui Seneca s-a bazat pe cea
a lui Euripide,[353] și multe dintre comediile lui Plaut erau traduceri directe ale operelor
lui Menandru.[352] Din secolul al XVI-lea și până în cel al XVIII-lea, Commedia dell'arte a
fost o formă de teatru de improvizație(en), încă interpretat și astăzi. Trupele ambulante de
actori își amenajau o scenă în aer liber și țineau spectacole de jonglerie, acrobație și,
cel mai adesea, de scenete amuzante pe baza unui repertoriu de personaje cunoscute,
cu o acțiune vag definită, denumit canovaccio.[354]
Muzica[modificare | modificare sursă]

Giacomo Puccini, compozitor italian ale cărui opere, între care La bohème, Tosca, Madama
Butterfly și Turandot, sunt printre cele mai frecvent interpretate din lume în repertoriile standard. [355][356]

De la muzica populară(en) la cea clasică, muzica a jucat mereu un rol important în cultura

italiană. Instrumentele asociate muzicii clasice, între care pianul și vioara, au fost
inventate în Italia, și multe dintre formele de artă muzicală, cum ar fi simfonia, concertul
și sonata, își găsesc rădăcinile în inovațiile din muzica italiană a secolelor al XVI-lea–al
XVII-lea.[357]
Cei mai celebri compozitori din Italia sunt compozitorii
renascentiști Palestrina și Monteverdi, compozitorii baroci Scarlatti, Corelli și Vivaldi,
compozitorii clasici Paganini și Rossini, și compozitorii romantici Verdi și Puccini.
[357]
 Compozitori italieni moderni, ca Berio și Nono(en) s-au dovedit importanți în
dezvoltarea muzicii experimentale și electronice.[357] Deși tradiția muzicii clasice este
încă puternica în Italia, după cum demonstrează numeroasele teatre de operă din țară,
cum ar fi La Scala din Milano și San Carlo din Napoli, și interpreți ca pianistul Maurizio
Pollini și tenorul Luciano Pavarotti, italienii apreciază și scena muzicii contemporane. [357]

Luciano Pavarotti, unul din cei mai celebri tenori ai tuturor timpurilor.

Italia este celebră ca loc de naștere al operei.[358] Opera italiană(en) se crede că a apărut

la începutul secolului al XVII-lea, în orașe italiene ca Mantova și Veneția.[358] Ulterior,
lucrări și piese compuse de compozitori italieni din secolele al XIX-lea și al XX-lea,
ca Rossini, Bellini, Donizet