Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MENIU0:00
EU-Italy.svg
Geografie
Suprafață
- Total 301.338 km² Modificați la Wikidata
Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.808,72 m) Modificați la Wikidata
Cel mai jos punct Contane[*] (−3,44 m) Modificați la Wikidata
Cel mai mare oraș Roma
Vecini San Marino
Vatican
Franța
Elveția
Austria
Slovenia
Malta Modificați la Wikidata
Fus orar UTC+1/+2
Populație
Populație
- Recensământ 2011 .
Densitate 197,232 loc/km²
Limbi oficiale Italiana[ib 1]
Etnonim Italian, Italiancă, Italieni
Guvernare
Sistem politic Republică
Președinte Sergio Mattarella[10] Modificați la Wikidata
Prim-ministru Mario Draghi Modificați la Wikidata
Legislativ Parlamentul Republicii Italiene Modificați la Wikidata
Capitala Roma
Istorie Modificați la Wikidata
Unificarea Italiei Modificați la Wikidata
Economie
PIB (PPC) 2021
- Total ▼ $2.610 trilioane[4] (locul 13)
- Pe cap de locuitor ▼ $43.376[5] (locul 29)
PIB (nominal) 2021
- Total ▲ $2.106 trilioane[6] (locul 8)
- Pe cap de locuitor (locul 25)▲ $34.997[7]
Gini (2018) 33.4 (▼)
IDU (2019) 0.892 (▲ foarte ridicat) (locul 29)
Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]
Coduri și identificatori
Cod CIO ITA Modificați la Wikidata
Cod mobil 222 Modificați la Wikidata
Prefix telefonic +39[ib 3]
ISO 3166-2 IT Modificați la Wikidata
Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]
^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în diverse regiuni: germana și
ladina în Tirolul de Sud, slovena în provinciile Gorizia și Trieste; franceza în
Valea Aostei
^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia, Euro este acceptat la
plată, deși acolo moneda oficială este francul elvețian.
^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul pentru Elveția (+41)
^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Italia face parte
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial
Republica italiană (in italiană Repubblica italiana),[11][12][13][14] este un stat
unitar, republică parlamentară, aflat în Europa de Sud. Ea acoperă o arie de
301.338 km² și are o climă temperată; datorită formei părții sale continentale,
este denumită pe plan intern lo Stivale („Cizma”).[15][16] Cu 61 de milioane de
locuitori, este a cincea cea mai populată țară a Europei. Italia este o țară
dezvoltată[17] și are a treia cea mai mare economie din zona Euro și a opta din
lume după PIB nominal.[18]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud
– conform lui Antioh din Siracuza(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium
(Calabria de astăzi: provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo
Valentia). Dar până la vremea sa Oenotria(en) și Italia deveniseră sinonime, și
numele s-a aplicat și asupra a mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să
folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul
domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins asupra
întregii peninsule până la Alpi.[52]
Istorie
Articol principal: Istoria Italiei.
Preistoria și antichitatea
Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma
Antică, Regatul Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției
în 753 î.Hr.,[61][62] a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins
din Britannia până la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al
Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o civilizație
unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația
occidentală și a modelat în mare măsură lumea modernă.[63] Într-un lent declin
început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[64]
Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din
urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia germanică
Odoacru,[65] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o
mie de ani.[66]
Evul Mediu
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a
fost cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare
parte din principatele lombarde și bizantine din Italia sudică.[74] Printr-un șir
complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub
dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou(en) și, începând cu
secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[75] În Sardinia, fostele provincii
bizantine au devenit state independente denumite Giudicati(en),[76] deși unele
părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de
către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat
amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație.[77][78] Recuperarea
din ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și
economiei, ceea ce a permis înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au
răspândit apoi în toată Europa.[79]
Regimul fascist
Articol principal: Italia Fascistă.
Agitațiile socialiste(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de
Revoluția Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia.[110] Clasa
politică liberală se temea de o revoluție de tip sovietic, și a început să se
ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito Mussolini. În
octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de stat („Marșul
asupra Romei”).[111] Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment
regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a
numit pe Mussolini prim ministru.[112][113] În următorii ani, Mussolini a interzis
toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura.
[114][115] Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au
inspirat dictaturi similare în Germania Nazistă[116] și în Spania Franchistă.[117]
Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții
Fondatori(en) ai Uniunii Europene.
Italia a devenit republică după un referendum[129] ținut la 2 iunie 1946, zi
sărbătorită de atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile
italiene au avut drept de vot.[130] Fiul lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al
II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în exil. Constituția republicană a
fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947, mare parte
din Veneția Iuliană(en) a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură
statală neutră, denumită Teritoriul Liber Trieste(en), care a fost în 1954 împărțit
între cele două țări.[131] Italia și-a pierdut și posesiunile coloniale.[132]
Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut
prin așa-numiții Ani de Plumb(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai
ales după criza petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre
teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor
de informații american și sovietic.[136][137][138] Anii de Plumb au culminat cu
asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara
Bologna(en) din 1980, în care au murit 85 de oameni.[139]
În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri
care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist
(Bettino Craxi); creștin-democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar.
În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea
cea mai mare economie industrializată din lume,[140] fiind primită în grupul G7. Ca
urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit
100% din PIB.[141][142]
Geografie
Articol principal: Geografia Italiei.
Aria totală a țării este de 301.340 km², dintre care 294.140 km² este uscat și
7.200 km² este apă.[12] Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și
frontieră,[12] cu 740 km de coastă la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană. Are
frontiere terestre cu Franța (476 km), Austria (404 km), Slovenia (218 km) și
Elveția (698 km). San Marino (37 km) și Vatican (3,4 km), ambele enclave,
reprezintă restul de lungime de frontieră.[12] Italia are în total 1.836,4 km² de
graniță terestră.[12]
Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai înalt vârf din Uniunea
Europeană.
Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană,
ceea ce conduce la o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14
vulcani, dintre care patru sunt activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu.
Vezuviul este singurul vulcan activ din Europa continentală și este celebru pentru
erupția sa care a distrus orașele Pompeii și Herculanum.[155] Activitatea vulcanică
a condus la apariția mai multor insule și dealuri, și există încă o caldeiră
vulcanică activă mare, Campi Flegrei, la nord-vest de Napoli.[156]
Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte
din teritoriul Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt
aflate în afara platoului continental eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele:
Livigno, Sesto, San Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon
Venosta (parțial), aflate în bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei
constituie parte a bazinului Rinului, iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe
platoul continental african.[157]
Mediul
Clima
Zonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai
bine stereotipului de climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen).
Condițiile climatice din zonele peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de
cele ale zonelor mai înalte și ale văilor din interior, în special în lunile de
iarnă, când la altitudinile mai înalte tinde să fie mai rece, mai umed și adesea să
cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de coastă au ierni blânde și veri în general
uscate, deși în văi și în câmpii, vara tinde să fie călduroasă. Temperaturile medii
pe timp de iarnă variază de la 0 °C în Alpi până la 12 °C în Sicilia, iar mediile
pe timp de vară se încadrează între 20–30 °C.[173]
Politică
Articol principal: Politica Italiei.
Guvernul
Cele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia și
Mișcarea Cinci Stele. La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au
câștigat 579 de locuri din cele 630 disponibile în Camera Deputaților și 294 din
315 în Senat.[178] Mare parte din restul locurilor au fost obținute de o platformă
efemeră care îl susținea pe fostul prim ministru Mario Monti, de partidul de
extremă stânga Stânga, Ecologie, Libertate sau de partidele ce participă la alegeri
doar în anumite regiuni ale Italiei: Liga Nordului, Partidul Popular din Tirolul de
Sud(en), Vallée d'Aoste(en) și Marele Sud(en).[178] La 15 noiembrie 2013, 58 de
parlamentari demisionari din Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.[179]
Justiția
Forțele polițienești
Relații externe
Armata
Portavionul MM Cavour(en)
Armata(en), Marina(en), Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri formează împreună
Forțele Armate Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat
de președintele Italiei. Din 2005, serviciul militar este în întregime voluntar.
[199] În 2010, armata italiană avea 293.202 de cadre militare active,[200] dintre
care 114.778 la Carabinieri.[201] Cheltuielile totale cu armata efectuate de
guvernul italian în 2010 se clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de
dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte a strategiei de codiviziune nucleară în cadrul
NATO(en), Italia găzduiește 90 de bombe nucleare americane, aflate în bazele
aeriene Ghedi și Aviano(en).[202]
Împărțire administrativă
Articole principale: Regiunile Italiei și Provinciile Italiei.
Italia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care
cinci au statute speciale de autonomie, care le permit să adopte la nivel regional
legi în anumite domenii. Regiunile sunt împărțite mai departe în 110 provincii
(province) sau orașe metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de comune
(comuni).[211]
Apulia
Basilicata
Calabria
Sicilia
Molise
Campania
Abruzzo
Lazio
Umbria
Marche
Toscana
Sardinia
Emilia-Romagna
Liguria
Piemont
Friuli
Venezia Giulia
Valea
Aostei
Tirolul de Sud
Trentino
Veneto
Lombardia
Marea Adriatică
Marea Ionică
Marea Mediterană
Marea Tireniană
Marea Ligurică
Regiune[b] Capitală Suprafață (km²) Populație
Abruzzo L'Aquila 10.763 1.342.177
Valea Aostei Aosta 3.263 128.129
Apulia Bari 19.358 4.090.577
Basilicata Potenza 9.995 587.680
Calabria Catanzaro 15.080 2.011.537
Campania Napoli 13.590 5.833.131
Emilia-Romagna Bologna 22.446 4.429.766
Friuli-Venezia Giulia Trieste 7.858 1.235.761
Lazio Roma 17.236 5.724.365
Liguria Genova 5.422 1.616.993
Lombardia Milano 23.844 9.909.348
Marche Ancona 9.366 1.564.886
Molise Campobasso 4.438 319.834
Piemont Torino 25.402 4.456.532
Sardinia Cagliari 24.090 1.675.286
Sicilia Palermo 25.711 5.050.486
Toscana Florența 22.993 3.749.074
Trentino-Tirolul de Sud Trento 13.607 1.036.639
Umbria Perugia 8.456 906.675
Veneto Veneția 18.399 4.936.197
Economie
Articol principal: Economia Italiei.
Noul Ferrari 488 GBT(en). Italia este unul dintre cei mai mari fabricanți și
exportatori de autovehicule.
Nutella, fabricată de Ferrero SpA. Italia este cel mai mare producător de ciocolată
din lume.[212]
Podgorii în regiunea Chianti. Italia este cel mai mare producător mondial de
vinuri.
Italia face parte din zona Euro (albastru închis), și din piața unica europeană.
Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a
opta din lume.[18] Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.
[38]
Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și
un lider în domeniul comerțului mondial și exporturilor.[213][214][215] Este o țară
foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume după calitatea vieții[27] și pe locul 25 după
Indicele Dezvoltării Umane. PIB-ul nominal al Italiei este al patrulea din zona
Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro.[216] Rata șomajului, 11,9% în noiembrie 2016,
este a patra din zona Euro.[217] Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri
creativ și inovator,[218] și pentru un sector agricol mare și competitiv.[219] În
2010 Italia a fost cel mai mare producător mondial de vinuri.[220] Este cunoscută
și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile, construcții
de mașini, alimentară și de design vestimentar.[221][222][223]
Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume.[226] Cele mai
strânse legături comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii
Europene, cu care efectuează circa 59% din comerț. În cadrul UE, cei mai mari
parteneri comerciali sunt Germania (12,9%), Franța (11,4%) și Spania (7,4%).[12]
Turismul este și el unul dintre cele mai profitabile și mai rapid crescătoare
sectoare ale economiei naționale: cu 47,7 milioane de turiști sosiți din întreaga
lume, și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de dolari în 2013, Italia a fost a
cincea cea mai vizitată țară din lume și a șasea ca venituri din turism.[227]
În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie.[237]
[238][239] Mai mult, după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe
locul 86 în lume[240] din cauza birocrației ineficiente a statului, a protecției
scăzute a drepturilor de proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a taxelor
ridicate și cheltuielilor publice care reprezintă jumătate din PIB-ul țării.[241]
Conform Indicelui de Percepție a Corupției, Italia prezintă un nivel ridicat de
corupție, aflându-se pe locul 60 în lume.[242] Crima organizată ar reprezenta
venituri de circa 90 de miliarde de euro și 7% din PIB-ul Italiei.[243]
Infrastructura
Tren de mare viteză Frecciarossa 1000(en) al FS, care atinge viteza maximă de 400
km/h,[244] cel mai rapid tren din Italia și din Europa.
În 2004, sectorul italian al transporturilor a generat venituri de 119,4 miliarde
de euro, și a angajat 935.700 de persoane în 153.700 de agenți economici. În ce
privește rețeaua de drumuri, în 2002 existau 668.721 km de drumuri la nivel
național, între care 6.487 km de autostrăzi, în proprietatea statului dar
administrate privat de către Atlantia(en). În 2005, prin rețeaua națională de
drumuri au circulat 34.667.000 de automobile (590 de vehicule la mia de locuitori)
și 4.015.000 vehicule de marfă.[245]
Știința și tehnologia
Demografie
Articol principal: Demografia Italiei.
Populația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul
de creștere a fost extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă
dinspre sudul rural către orașele din nord, fenomen ce a avut loc ca urmare a
miracolului economic italian(en) din anii 1950–1960. Fertilitatea ridicată și o
rată mare a natalității au persistat până în anii 1970, după care au început să
scadă dramatic, ceea ce a dus la o îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul
primului deceniu al secolului al XXI-lea, unul din cinci italieni avea peste 65 de
ani.[256] Ulterior, însă, în Italia rata natalității a crescut semnificativ.[257]
Rata totală a fertilității a crescut și ea de la un minim istoric de 1,18 copii pe
femeie în 1995 la 1,41 în 2008.[258] Se așteaptă ca rata fertilității totale să
ajungă la 1,6–1,8 în 2030.[259]
Altele (0,5%)
Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil
de determinat; în 2008, acesta era estimat la cel puțin 670.000.[276] De la căderea
zidului Berlinului și, mai recent, după extinderile Uniunii Europene din 2004 și
2007, principalele valuri de migrație au provenit din țările foste comuniste din
Europa Centrală și de Est (în special România, Albania, Ucraina și Polonia). A doua
cea mai importantă sursă de imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord
aflată în vecinătate (mai ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți
crescând ca urmare a Primăverii Arabe. În anii mai recenți, s-au înregistrat și
fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în special China[277] și Filipine) și
din America Latină (în special din America de Sud).[278]
Circa un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi[279]) sunt
înregistrați oficial ca locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai
important grup individual de imigranți după țara de origine, urmați fiind de
albanezi și marocani cu câte circa 500.000 de oameni. Numărul românilor
neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan Investigative Reporting Network
sugera în 2007 că la acea vreme ar fi fost circa o jumătate de milion.[280]
Albanezii au început să sosească mai ales după căderea regimului Hoxha în 1990,
Italia fiind principala țintă a emigranților albanezi; ei traversau Marea Adriatică
în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să patruleze Adriatica
pentru a frâna fenomenul.[281]
Limbile
Minorități italofone
Din cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari
a căror limbă maternă nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de
Statistică, româna este cea mai frecventă limbă maternă între locuitorii rezidenți
în Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca limbă maternă (21,9% din numărul
rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi materne în
comunitățile de imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din
locuitorii străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni);
cu numere mai mici de vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.[294]
Educație
Universitatea din Bologna este cea mai veche instituție academică din lume, fiind
înființată în 1088.
Educația în Italia este gratuită și obligatorie de la șase la șaisprezece ani,[295]
și constă din cinci etape: grădinița (scuola dell'infanzia), școala primară (scuola
primaria), școala gimnazială (scuola secondaria di primo grado), liceul (scuola
secondaria di secondo grado) și studiile universitare (università).[296] Școlile
superioare postuniversitare sunt instituții independente similare cu Grandes écoles
din Franța și care oferă pregătire avansată și programe de cercetare prin cursuri
de tip universitar, fiind dedicate studiilor postuniversitare și postdoctorale.
Universitatea Sapienza din Roma este cea mai mare universitate din Europa după
numărul de studenți.[297]
Italia găzduiește o gamă largă de universități, colegii și academii. Înființată în
1088, Universitatea din Bologna este cea mai veche din lume.[298] În 2009,
Universitatea din Bologna era, conform The Times, singura din Italia în primele 200
din lume. Universitatea Bocconi din Milano a fost clasată între cele mai bune 20 de
academii economice din lume de către The Wall Street Journal, în special datorită
programului de MBA, care în 2007 o făcea să fie pe locul 17 în lume la preferințele
de recrutare a absolvenților de către marile companii multinaționale.[299] Bocconi
a fost clasată de Forbes pe primul loc în lume la categoria specială a raportului
preț-calitate.[300] În mai 2008, Bocconi a depășit mai multe universități economice
aflate tradițional în topurile mondiale în clasamentul studiilor de management
alcătuit de Financial Times, ajungând pe locul 5 în Europa și 15 în lume.[301]
Religie
Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, catedrala diecezei Romei, scaunul eclesiastic al
Papei.
Una dintre cele mai vechi comunități religioase din Italia este cea iudaică, evreii
fiind prezenți în Roma Antică încă dinaintea erei noastre. Italia a primit de
secole evrei expulzați din alte țări, mai cu seamă din Spania. Ca urmare a
Holocaustului, însă, circa 20% din evreii italieni și-au pierdut viața.[316]
Coroborat cu emigrația ce a precedat și a succedat al Doilea Război Mondial,
aceasta a făcut ca în Italia să mai rămână o comunitate de circa 28.400 de evrei.
[317]
Sănătate
Statul italian derulează un sistem universal public de asigurări sanitare începând
cu anul 1978.[324] Sistemul de ansamblu este unul mixt public-privat. Partea
publică este reprezentată de Servizio Sanitario Nazionale, organizat sub egida
Ministerului Sănătății și administrat prin instituții deconcentrate la nivel
regional. Cheltuielile sanitare din Italia reprezentau peste 9% din PIB în 2008,
puțin peste media țărilor OCDE de 8,9%.[325]
Cultură
Articol principal: Cultura Italiei.
Italia are mai multe situri în patrimoniul mondial UNESCO (51) decât orice altă
țară din lume, și are bogate colecții de artă, cultură și literatură din multe
perioade diferite. Țara a avut o influență culturală foarte largă pe plan mondial,
și datorită numeroșilor italieni emigrați în alte țări. Mai mult, în toată țara se
află circa 100.000 de monumente de orice fel (muzee, palate, clădiri, statui,
biserici, galerii de artă, vile, fântâni arteziene, case istorice și situri
arheologice).[334]
Arhitectură
Italia are un stil arhitectonic foarte larg și divers, ce nu poate fi clasificat
doar după perioadă, ci și după regiune, având în vedere divizarea Italiei în mai
multe state regionale până la 1861. Aceasta a creat o diversitate și un eclectism a
designului arhitectural.[335]
Artele vizuale
Cina cea de Taină de Leonardo da Vinci: ea și Mona Lisa sunt cele mai celebre, mai
des reproduse și mai parodiate portret și, respectiv, pictură religioasă din toate
timpurile.[340]
Istoria artelor vizuale italiene face parte din istoria picturii occidentale. Arta
romană a fost influențată de Grecia și poate fi considerată în parte o succesoare a
picturii antice grecești. Pictura romană are însă și unele caracteristici unice și
importante. Singurele picturi romane care s-au păstrat până astăzi sunt picturi
murale, multe găsite în vilele din Campania, în Italia sudică. Aceste picturi pot
fi grupate în 4 „stiluri” sau perioade principale[341] și multe conțin primele
exemple de trompe-l'œil, pseudo-perspectivă și peisaj pur.[342]
David de Michelangelo
Mulți afirmă că Renașterea Italiană a fost epoca de aur a sculpturii, întinsă de-a
lungul perioadei dintre secolul al XIV-lea și jumătatea secolului al XVII-lea, cu o
importantă influență în afara granițelor Italiei moderne. În Italia, artiști ca
Paolo Uccello, Fra Angelico, Masaccio, Piero della Francesca, Andrea Mantegna,
Filippo Lippi, Giorgione, Tintoretto, Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci,
Michelangelo Buonarroti, Rafael, Giovanni Bellini și Titian au dus pictura la un
nivel superior prin utilizarea perspectivei, prin studiul anatomiei umane și
proporțiilor, și prin dezvoltarea unui rafinament fără precedent al tehnicilor de
desen și pictură.[346] Michelangelo a fost un sculptor activ între 1500 și 1520, și
între marile sale capodopere se numără David, Pietà, Moise. Alți sculptori
renascentiști au fost Lorenzo Ghiberti, Luca Della Robbia, Donatello, Filippo
Brunelleschi, Andrea del Verrocchio.[347]
În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Renașterea Înaltă(en) a adus o artă stilizată
denumită manierism. În locul compozițiilor echilibrate și al abordării raționale a
perspectivei, care caracterizau arta de la începutul secolului al XVI-lea,
manieriștii căutau instabilitate, artificiu și îndoială. Chipurile și gestica
imperturbabile ale lui Piero della Francesca și liniștitele Fecioare ale lui Rafael
sunt înlocuite cu expresiile tulburi ale lui Pontormo și cu intensitatea emoțională
a lui El Greco. În secolul al XVII-lea, între cei mai mari pictori ai barocului
italian(en) se numără Caravaggio, Annibale Carracci, Artemisia Gentileschi, Mattia
Preti, Carlo Saraceni și Bartolomeo Manfredi. Ulterior, în secolul al XVIII-lea,
rococoul italian(en) a fost inspirat în principal de rococoul francez, Franța fiind
țara fondatoare a acestui stil particular, cu artiști ca Giovanni Battista Tiepolo
și Canaletto. Sculptura neoclasică italiană, prin nudurile lui Antonio Canova, s-a
concentrat pe aspectul idealist al mișcării.[348]
Literatură și teatru
Articol principal: Literatura italiană.
Teatrul italian își trage originile din tradiția romană, la rândul său puternic
influențată de cea grecească; ca și multe alte genuri literare, dramaturgia romană
a tins să adapteze și să traducă din cea grecească.[352] De exemplu, Phaedra lui
Seneca s-a bazat pe cea a lui Euripide,[353] și multe dintre comediile lui Plaut
erau traduceri directe ale operelor lui Menandru.[352] Din secolul al XVI-lea și
până în cel al XVIII-lea, Commedia dell'arte a fost o formă de teatru de
improvizație(en), încă interpretat și astăzi. Trupele ambulante de actori își
amenajau o scenă în aer liber și țineau spectacole de jonglerie, acrobație și, cel
mai adesea, de scenete amuzante pe baza unui repertoriu de personaje cunoscute, cu
o acțiune vag definită, denumit canovaccio.[354]
Muzica
Giacomo Puccini, compozitor italian ale cărui opere, între care La bohème, Tosca,
Madama Butterfly și Turandot, sunt printre cele mai frecvent interpretate din lume
în repertoriile standard.[355][356]
De la muzica populară(en) la cea clasică, muzica a jucat mereu un rol important în
cultura italiană. Instrumentele asociate muzicii clasice, între care pianul și
vioara, au fost inventate în Italia, și multe dintre formele de artă muzicală, cum
ar fi simfonia, concertul și sonata, își găsesc rădăcinile în inovațiile din muzica
italiană a secolelor al XVI-lea–al XVII-lea.[357]
Cei mai celebri compozitori din Italia sunt compozitorii renascentiști Palestrina
și Monteverdi, compozitorii baroci Scarlatti, Corelli și Vivaldi, compozitorii
clasici Paganini și Rossini, și compozitorii romantici Verdi și Puccini.[357]
Compozitori italieni moderni, ca Berio și Nono(en) s-au dovedit importanți în
dezvoltarea muzicii experimentale și electronice.[357] Deși tradiția muzicii
clasice este încă puternica în Italia, după cum demonstrează numeroasele teatre de
operă din țară, cum ar fi La Scala din Milano și San Carlo din Napoli, și
interpreți ca pianistul Maurizio Pollini și tenorul Luciano Pavarotti, italienii
apreciază și scena muzicii contemporane.[357]
Luciano Pavarotti, unul din cei mai celebri tenori ai tuturor timpurilor.
Italia este celebră ca loc de naștere al operei.[358] Opera italiană(en) se crede
că a apărut la începutul secolului al XVII-lea, în orașe italiene ca Mantova și
Veneția.[358] Ulterior, lucrări și piese compuse de compozitori italieni din
secolele al XIX-lea și al XX-lea, ca Rossini, Bellini, Donizetti, Verdi și Puccini,
sunt între cele mai celebre opere scrise vreodată și sunt astăzi interpretate în
opere din toată lumea.[359] Opera La Scala din Milano este și ea una dintre cele
mai bune din lume.[360] Între celebrii cântăreți italieni de operă se numără Enrico
Caruso și Alessandro Bonci.[361]
Cinematografia
Articol principal: Cinematografia italiană.
După război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs
de export până la începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori
de film cunoscuți ai acestei perioade au fost Vittorio De Sica, Federico Fellini,
Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni și
Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și capodopere ale
cinematografiei mondiale, ca La dolce vita; Cel bun, cel rău, cel urât și Hoții de
biciclete. Între jumătatea anilor 1940 și începutul anilor 1950 a avut loc apogeul
filmelor neorealiste, ce reflectau starea precară a Italiei postbelice.[371][372]
Pe măsură ce țara și-a revenit și a devenit una bogată în anii 1950, a urmat o nouă
formă de neorealism, denumită „neorealismul roz”, apărând și alte genuri de film,
cum ar fi peplum și apoi western spaghetti, care au fost populare în deceniile
anilor 1960 și 1970. Mai recent, scena italiană a dispărut din atenția cineaștilor
la nivel mondial, deși a primit ocazional atenție, cu ocazia lansării unor filme ca
La vita è bella în regia lui Roberto Benigni, Il postino cu Massimo Troisi și La
grande bellezza regizat de Paolo Sorrentino.[373]
Sport
Articol principal: Sportul în Italia.
Azzurri la Campionatul Mondial de Fotbal 1982 (unul dintre cele patru câștigate de
Italia).
Cel mai popular sport în Italia este, de departe, fotbalul.[374] Echipa națională
de fotbal a Italiei, poreclită Squadra Azzurra este una dintre cele mai de succes
astfel de echipe, fiind de patru ori campioană mondială (1934, 1938, 1982 și 2006).
[375] Cluburile italiene au câștigat 27 de trofee europene, federația italiană
fiind astfel cea mai titrată în fotbalul european, iar primul eșalon în întrecerea
între cluburi, Serie A, se clasează pe locul 4 în Europa, întrecerile sale fiind
urmărite în toată lumea.[376]
Istoric, Italia a avut mult succes și la Jocurile Olimpice, luând parte la prima
Olimpiadă modernă și la 47 de ediții din cele 48. Sportivii italieni au câștigat
522 de medalii la Jocurile Olimpice de Vară, și alte 106 la Jocurile Olimpice de
Iarnă, având în total 628 de medalii, dintre care 235 de aur, ceea ce îi clasează
pe locul cinci în istoria olimpică[c] și pe locul șase la numărul de medalii. Țara
a găzduit două Olimpiade de Iarnă (în 1956 și 2006) și una de Vară (în 1960) și
concurează pentru organizarea Olimpiadei din 2024.[392]
Modă și design
Deodorant Gucci
Moda italiană are o lungă tradiție și este considerată a fi una dintre cele mai
importante din lume. Milano, Florența și Roma sunt principalele capitale ale modei
italiene. Conform Top Global Fashion Capital Rankings 2013 realizat de Global
Language Monitor(en), Roma s-a clasat pe locul șase în lume, iar Milano pe 12.[393]
Marile firme italiene de modă, cum ar fi de exemplu Gucci, Armani, Prada, Versace,
Valentino, Dolce & Gabbana, Missoni, Fendi, Moschino, Max Mara, Trussardi și
Ferragamo sunt considerate între cele mai reputate case de modă din lume. Revista
de modă Vogue Italia este și ea una dintre cele mai prestigioase din lume.[394]
Italia este între primele țări din lume la design, în special design interior,
arhitectural, industrial și urban. Țara a dat lumi mai mulți designeri celebri de
mobilier, cum ar fi Gio Ponti și Ettore Sottsass, iar expresii italiene ca „Bel
Disegno” și „Linea Italiana” au intrat în vocabularul designului de mobilă.[395]
Exemple de electrocasnice și piese de mobilier italiene sunt mașinile de spălat și
frigiderele Zanussi,[396] canapelele „New Tone” de la Atrium,[396] și bibliotecile
post-moderne ale lui Ettore Sottsass, inspirate din cântecul lui Bob Dylan „Stuck
Inside of Mobile with the Memphis Blues Again”.[396]
Bucătăria
Unele dintre cele mai populare preparate culinare italiene: pizza, pasta, gelato și
espresso.
Bucătăria italiană modernă s-a dezvoltat prin secole de schimbări politice și
sociale, rădăcinile ei(en) datând din secolul al IV-lea î.e.n. Bucătăria italiană
în sine a primit puternice influențe străine, începând cu cele etruscă, grecească
antică(en), continuând cu cea bizantină(en) și evreiască(en).[399] Schimbări
importante au intervenit odată cu descoperirea Lumii Noi și introducerea unor
ingrediente de acolo, cum ar fi cartoful, tomatele, ardeiul gras și porumbul,
astăzi toate elemente centrale dar introduse în cantități importante abia în
secolul al XVIII-lea.[400][401] Bucătăria italiană are drept importante
caracteristici o mare diversitate regională,[402][403][404] o abundență de gusturi
diferite, și este una dintre cele mai populare din lume,[405] cu mare influență
peste hotare.[406]