Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
310 limbi
Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric
Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Italia
Republica Italiană
Repubblica Italiana
Suprafață
Populație
Guvernare
Capitala Roma
Istorie
Unificarea Italiei
Economie
Coduri și identificatori
ISO 3166-2 IT
Prezență online
site web oficial
hasthtag
Modifică date / text
Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul actual al
Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de secole a rămas
centrul politic și religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului Roman și apoi
centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a confruntat cu dezastruoase
invazii ale triburilor barbare, dar începând cu secolul al XI-lea, numeroase orașe-stat italiene(en)
[traduceți]
au început să înflorească practicând navigație, comerț și întreținând instituții bancare
(capitalismul modern își are originile în Italia medievală).[20] Mai ales în timpul Renașterii, cultura
italiană a înflorit, producând cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da
Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.[21] Exploratorii italieni ca Marco
Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă,
contribuind la epoca marilor descoperiri pentru europeni.[22] Totuși, Italia a rămas fragmentată în
numeroase state aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce
le-a făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.[23] Italia
va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al XIX-lea. [23]
După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea(en)[traduceți] pentru independența Italiei
s-au soldat cu unificarea unei mari părți din Italia actuală între 1859–1866.[24] Începând cu
sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, noul Regat al Italiei s-a
industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind Mare Putere.[25][26] Italia sudică și
rurală au rămas în mare parte însă excluse de la industrializare, alimentând o diaspora(en)
[traduceți]
mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă
de criză economică și agitație socială, care a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922.
Participarea ulterioară la al Doilea Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere
militară, distrugere economică și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a
restaurat democrația și s-a bucurat de o explozie economică(en)[traduceți], devenind astfel una dintre
cele mai dezvoltate țări[27][28][29][30] și a cincea economie a lumii până în 1990.[31]
Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale [32] și este astfel
considerată a fi o putere regională majoră.[33][34][35] Italia este unul dintre membrii fondatori și unul
dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[36] fiind membră și a mai multor instituții
internaționale, între care ONU,[37] NATO,[38] OCDE, OSCE, OMC,[39] DAC(en)[traduceți], G4(en)[traduceți], G6(en)
[traduceți]
, G7, G8, G10(en)[traduceți], G20,[40] a Uniunii Mediteranei,[41] a Consiliului Europei,[39] a Inițiativei
Central-Europene,[42] ASEM[43] și a Uniting for Consensus(en)[traduceți].[44]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform
lui Antioh din Siracuza(en)[traduceți], porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi:
provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea
sa Oenotria(en)[traduceți] și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte
din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai
extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins
asupra întregii peninsule până la Alpi.[53]
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Italiei.
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[56][57][58][59] iar
în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul
coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna
Graecia.[60] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[61]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[62]
[63]
a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la
granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea
romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat
puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea modernă. [64] Într-un lent declin
început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[65] Imperiul Roman de
Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său
împărat a fost detronat de căpetenia germanică Odoacru,[66] în timp ce Imperiul Roman de
Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie de ani.[67]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de
italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și
bizantine din Italia sudică.[75] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca
regat unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou și,
începând cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[76] În Sardinia, fostele provincii bizantine au
devenit state independente denumite Giudicati(en)[traduceți],[77] deși unele părți din insulă s-au aflat sub
control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-
lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o
treime din populație.[78][79] Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a
orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis înflorirea umanismului și Renașterii,
curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.[80]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia
datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor
dominante, ca familia Medici din Florența,[84][85] și migrația cărturarilor greci(en)[traduceți] care au adus în
Italia texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[86][87][88] Renașterea
italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în
tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord(en)[traduceți], Franța(en)[traduceți], Anglia și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de
către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu
ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de
republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic
accentuat al peninsulei.[89]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-
stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între
1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a
ucis circa 14% din populația Italiei.[90] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în
secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În
particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din Europa.
[91]
În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul
Spaniei ca putere străină dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-
și puterea în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt
prin reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele dominante.
[23]
În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost invadate și reorganizate
ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar al Imperiului Francez,[92] în timp ce jumătatea sudică a
peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost
încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la
suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea. [93]
Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război
Mondial[modificare | modificare sursă]
În 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în
Neapole și Sicilia,[97] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame
regatul Italiei la 17 martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul
Austro-Prusac. Armata imperială austriacă, alcătuită și din efectivele Regimentului 50 de
Infanterie din Alba Iulia, a învins armata italiană în Bătălia de la Custozza. Deși învinsă pe
câmpul de luptă, Italia a reușit de această dată să anexeze Veneto pe cale diplomatică.[98][99] În
cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat garnizoanele din Roma în urma
dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de
putere ocupând Statul Papal.[100]
Statutul Albertin(en)[traduceți] piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861,
dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și
fără proprietăți.[101] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii
constituționale, dominate de forțe liberale.[101] În 1913, a fost adoptat votul universal pentru
bărbați.[102] Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas
subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate,
în timp ce Partidul Socialist Italian(en)[traduceți] își mărea constant forța, contestând stabilimentul
tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia
s-a transformat într-o putere colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și
preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[103]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit [108] iar regatul a
ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo(en)
[traduceți]
și Roma(en)[traduceți], Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu
excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”. [109] Italia
a anexat de la Ungaria și portul Fiume,[109] care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra,
dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.[110]
Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[122] ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist
și la căderea lui Mussolini la 25 iulie.[123] La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat.[124] Germanii au
reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot
restul războiului.[123]
În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus
de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență,
denumită Resistenza.[125][126] Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din
Italia au capitulat.[127] Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict,
[128]
iar economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la
minimul secolului al XX-lea.[129]
Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști [134] s-au dovedit
cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații
lui Alcide De Gasperi.[135] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră fondatoare a NATO.
[38]
Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960,
s-a bucurat de o perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”. [136] În
1957, Italia a devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea
în 1993 să devină Uniunea Europeană (UE).[36]
Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-
numiții Ani de Plumb(en)[traduceți], perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza
petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări
extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și sovietic. [137][138]
[139]
Anii de Plumb au culminat cu asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și
cu masacrul din gara Bologna(en)[traduceți] din 1980, în care au murit 85 de oameni.[140]
În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu
erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-
democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia
și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume, [141] fiind
primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a
depășit 100% din PIB.[142][143]
La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de
paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem
denumit Tangentopoli(en)[traduceți]) descoperită de anchetele Mani pulite(en)[traduceți] – au cerut reforme
radicale.[144] Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de
guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă
partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva facțiuni.[145] Comuniștii s-au
reorganizat ca o forță social-democrată.[146]
Aria totală a țării este de 301.340 km², dintre care 294.140 km² este uscat și 7.200 km² este apă.
[13]
Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și frontieră,[13] cu 740 km de coastă
la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană. Are frontiere terestre cu Franța (476 km), Austria
(404 km), Slovenia (218 km) și Elveția (698 km). San Marino (37 km) și Vatican (3,4 km), ambele
enclave, reprezintă restul de lungime de frontieră.[13] Italia are în total 1.836,4 km² de graniță
terestră.[13]
Munții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera nordică, unde
se află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m).[154] Padul, cel mai lung curs de apă
din Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța și traversează Câmpia
Padului în drumul său spre Marea Adriatică. Cele mai mari cinci lacuri
sunt: Garda (367,94 km²), Maggiore (212,51 km², pe granița cu
Elveția), Como (145,9 km²), Trasimeno (124,29 km²) și Bolsena (113,55 km²).[155]
Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai
înalt vârf din Uniunea Europeană.
Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce conduce la
o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre care patru sunt
activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul vulcan activ din Europa
continentală și este celebru pentru erupția sa care a distrus orașele Pompeii și Herculanum.
[156]
Activitatea vulcanică a condus la apariția mai multor insule și dealuri, și există încă o caldeiră
vulcanică activă mare, Campi Flegrei, la nord-vest de Napoli.[157]
Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din teritoriul
Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara platoului continental
eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele: Livigno, Sesto, San
Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon Venosta (parțial), aflate în bazinul
hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei constituie parte a bazinului Rinului, iar
insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african.[158]
Numeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea industrială
și agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în mod repetat în ultimii
ani. Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate întotdeauna prin mijloace
legale și au produs efecte permanente asupra sănătății locuitorilor zonelor afectate, așa cum
este cazul cu dezastrul de la Seveso. Țara a avut și câțiva reactori nucleari între 1963 și 1990
dar, în urma accidentului de la Cernobîl și a unui referendum pe această temă(en)[traduceți],
[168]
programul nuclear a fost oprit, decizie asupra căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de
a construi până la patru reactori nucleari cu tehnologie franceză. Aceștia au fost și ei anulați
după un referendum convocat în urma accidentului nuclear de la Fukushima.[169]
Zonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai bine
stereotipului de climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen). Condițiile climatice
din zonele peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de cele ale zonelor mai înalte și ale văilor
din interior, în special în lunile de iarnă, când la altitudinile mai înalte tinde să fie mai rece, mai
umed și adesea să cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de coastă au ierni blânde și veri în
general uscate, deși în văi și în câmpii, vara tinde să fie călduroasă. Temperaturile medii pe timp
de iarnă variază de la 0 °C în Alpi până la 12 °C în Sicilia, iar mediile pe timp de vară se
încadrează între 20–30 °C.[174]
Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica Italiei.
Din 2 iunie 1946, Italia este republică parlamentară unitară; la acea dată, monarhia a fost abolită
în urma unui referendum constituțional. Președintele Italiei (Presidente della Repubblica),
actualmente Sergio Mattarella din 2015, este șeful de stat al Italiei.[175] El este ales în funcție
pentru un mandat unic, de șapte ani, de către camerele Parlamentului reunite în ședință comună.
[176]
Italia are o constituție democratică, elaborată de Adunarea Constituantă formată de forțele
antifasciste care au contribuit la înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil Italian.[177]
Deși organizarea guvernării este similară cu cea a majorității sistemelor parlamentare, primul
ministru italian are mai puțină autoritate ca omologii săi din alte republici parlamentare. Primul
ministru nu poate cere dizolvarea Parlamentului și nu poate demite miniștri (acestea fiind
prerogative exclusive ale președintelui) și are nevoie de un vot de aprobare din partea Consiliului
de Miniștri—deținătorul puterii executive efective—pentru majoritatea activităților politice. [176]
Cele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia și Mișcarea Cinci
Stele. La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au câștigat 579 de locuri din cele 630
disponibile în Camera Deputaților și 294 din 315 în Senat.[179] Mare parte din restul locurilor au
fost obținute de o platformă efemeră care îl susținea pe fostul prim ministru Mario Monti, de
partidul de extremă stânga Stânga, Ecologie, Libertate sau de partidele ce participă la alegeri
doar în anumite regiuni ale Italiei: Liga Nordului, Partidul Popular din Tirolul de Sud(en)[traduceți], Vallée
d'Aoste(en)[traduceți] și Marele Sud(en)[traduceți].[179] La 15 noiembrie 2013, 58 de parlamentari demisionari din
Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.[180]
Italia susține ferm politicile internaționale multilaterale, oferind suport pentru ONU și pentru
activitățile sale de securitate internațională. În 2013, Italia avea 5.296 de militari desfășurați în
operațiuni peste hotare, în cadrul a 33 de misiuni sub egida ONU și NATO în 25 de țări. [197] Italia
a desfășurat trupe pentru a susține misiunile ONU de menținere a păcii din Somalia, Mozambic(en)
[traduceți]
, și în Timorul de Est(en)[traduceți] și susține operațiuni NATO și ONU în Bosnia(en)
[traduceți]
, Kosovo și Albania(en)[traduceți].[197] Italia a desfășurat peste 2.000 de soldați în Afganistan în
cadrul Operațiunii Enduring Freedom (OEF) din februarie 2003. Italia susține încă eforturile
internaționale de reconstrucție și stabilizare a Irakului, dar își retrăsese contingentul militar de
circa 3.200 de soldați în noiembrie 2006, păstrând doar personal civil și misiuni umanitare. În
august 2006, Italia a desfășurat circa 2.450 de soldați în Liban în contextul misiunii ONU
de menținere a păcii(en)[traduceți] UNIFIL(en)[traduceți].[198] Italia este unul dintre cei mai mari finanțatori
ai Autorității Naționale Palestiniene, contribuind cu 60 de milioane de euro doar în 2013.[199]
Portavionul MM Cavour(en)[traduceți]
Armata(en)[traduceți], Marina(en)[traduceți], Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri formează împreună Forțele
Armate Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat de președintele
Italiei. Din 2005, serviciul militar este în întregime voluntar.[200] În 2010, armata italiană avea
293.202 de cadre militare active,[201] dintre care 114.778 la Carabinieri.[202] Cheltuielile totale cu
armata efectuate de guvernul italian în 2010 se clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de
dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte a strategiei de codiviziune nucleară în cadrul NATO(en)[traduceți],
Italia găzduiește 90 de bombe nucleare americane, aflate în bazele aeriene Ghedi și Aviano(en)
[traduceți] [203]
.
Armata Italiană este forța terestră națională de apărare, cu 109.703 de militari în 2008. Cele mai
cunoscute vehicule de luptă ale sale sunt vehiculul de luptă de infanterie Dardo(en)[traduceți],
distrugătorul de tancuri Centauro(en)[traduceți] și tancul Ariete, iar între vehiculele aeriene folosite se
numără elicopterul Mangusta, recent desfășurat în misiuni ONU. Ea are la dispoziție și un număr
mare de tancuri Leopard 1 și blindate M113(en)[traduceți].[204]
Corp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția militară ale Italiei.
Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de diferite ministere pentru
funcțiuni individuale, activitatea de ansamblu de menținere a siguranței și ordinii publice este
supervizată de Ministerul Afacerilor Interne.[211]
Trentino-Tirolul de
Trento 13.607 1.036.639
Sud
Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în domeniul
comerțului mondial și exporturilor.[214][215][216] Este o țară foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume
după calitatea vieții[28] și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane. PIB-ul nominal al Italiei
este al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro.[217] Rata șomajului, 11,9% în
noiembrie 2016, este a patra din zona Euro.[218] Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri
creativ și inovator,[219] și pentru un sector agricol mare și competitiv.[220] În 2010 Italia a fost cel
mai mare producător mondial de vinuri.[221] Este cunoscută și pentru influența și calitatea ridicată
a industriilor de automobile, construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar. [222][223][224]
Italia este a șasea țară din lume la producția industrială,[225] fiind caracterizată de prezența unui
număr mai redus de corporații multinaționale globale decât în alte economii comparabile ca
dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, aglomerate în câteva districte
industriale ce reprezintă coloana vertebrală a industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un
sector al industriei producătoare adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse
de lux, adică pe de o parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe
de altă parte mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite
din partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de muncă.
[226]
Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume.[227] Cele mai strânse legături
comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care efectuează circa 59%
din comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt Germania (12,9%), Franța
(11,4%) și Spania (7,4%).[13] Turismul este și el unul dintre cele mai profitabile și mai rapid
crescătoare sectoare ale economiei naționale: cu 47,7 milioane de turiști sosiți din întreaga lume,
și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară
din lume și a șasea ca venituri din turism.[228]
Italia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-
lea și de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele structurale.
[229]
După o creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii 1970, [230] și o încetinire
progresivă în anii 1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000.[231][232] Eforturile politice de
revitalizare a creșterii cu investiții masive de stat au produs o gravă creștere a datoriei publice,
care în 2014 se ridica la peste 135% din PIB, a doua din UE după cea a Greciei (174%). [233] Cu
toate acestea, cea mai mare parte din datoria publică a Italiei aparține unor entități private, o
diferență majoră față de situația Greciei,[234] iar nivelul datoriilor personale este mult mai scăzut
față de media OCDE.[235]
Principalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud. [236] Ea se
poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la nivelul comunelor din
nord și cele din comunele din sud.[237]
În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie.[238][239][240] Mai mult,
după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în lume[241] din cauza
birocrației ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de proprietate, a nivelului ridicat
de corupție, a taxelor ridicate și cheltuielilor publice care reprezintă jumătate din PIB-ul țării.
[242]
Conform Indicelui de Percepție a Corupției, Italia prezintă un nivel ridicat de corupție, aflându-
se pe locul 60 în lume.[243] Crima organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde de euro
și 7% din PIB-ul Italiei.[244]
Rețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato, totaliza în 2013
16.752 km de cale ferată,[247] dintre care 11.969 electrificați.[247]
Rețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 1.477 km de canale și râuri navigabile. În 2004,
funcționau circa 30 de aeroporturi principale (inclusiv cele două huburi Malpensa din Milano
și Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi (inclusiv portul maritim Genova, cel mai
mare din țară și al doilea cel mai mare port la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă
aeriană civilă de circa 389.000 unități și o flotă comercială de 581 de nave. [246]
Alți fizicieni de marcă au fost: Amedeo Avogadro (rămas în istorie pentru contribuțiile sale
la teoria moleculară, mai ales cu legea lui Avogadro și numărul lui Avogadro), Evangelista
Torricelli (inventatorul barometrului), Alessandro Volta (inventatorul bateriei electrice), Guglielmo
Marconi (inventatorul radioului), Ettore Majorana (care a descoperit fermionii Majorana(en)
[traduceți]
), Carlo Rubbia (Premiul Nobel pentru Fizică 1984 pentru munca ce a condus la
descoperirea particulelor W și Z(en)[traduceți] la CERN). În biologie, Francesco Redi a fost primul care a
contestat teoria generării spontane, demonstrând că viermușii ies din ouă de muște și a descris
în detaliu 180 de paraziți; Marcello Malpighi a fondat anatomia microscopică, Lazzaro
Spallanzani a efectuat importante cercetări asupra funcțiilor organismului, reproducerii animalelor
și teoriei celulare; Camillo Golgi, ale cărui mari realizări includ descoperirea aparatului Golgi, a
deschis calea acceptării teoriei neuronului(en)[traduceți]; Rita Levi-Montalcini a descoperit factorul de
creștere a nervilor(en)[traduceți] (primind în 1986 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină). În
chimie, Giulio Natta a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1963 pentru munca sa în
domeniul polimerilor. Giuseppe Occhialini a primit Premiul Wolf pentru Fizică pentru
descoperirea dezintegrării pionilor sau mezonilor pi în 1947. Ennio de Giorgi a rezolvat problema
lui Bernstein(en)[traduceți] pe tema suprafețele minime(en)[traduceți] și a nouăsprezecea problemă a lui Hilbert(en)
[traduceți]
despre regularitatea soluțiilor ecuațiilor eliptice cu derivate parțiale(en)[traduceți], pentru care a
primit Premiului Wolf pentru Matematică în 1990.[253]
Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Italiei.
Populația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul de creștere a fost
extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă dinspre sudul rural către orașele
din nord, fenomen ce a avut loc ca urmare a miracolului economic italian(en)[traduceți] din anii 1950–
1960. Fertilitatea ridicată și o rată mare a natalității au persistat până în anii 1970, după care au
început să scadă dramatic, ceea ce a dus la o îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul
primului deceniu al secolului al XXI-lea, unul din cinci italieni avea peste 65 de ani. [257] Ulterior,
însă, în Italia rata natalității a crescut semnificativ.[258] Rata totală a fertilității a crescut și ea de la
un minim istoric de 1,18 copii pe femeie în 1995 la 1,41 în 2008.[259] Se așteaptă ca rata fertilității
totale să ajungă la 1,6–1,8 în 2030.[260]
De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 1960, Italia a fost o mare sursă de emigrație.
Între 1898 și 1914, anii de vârf ai diasporei italiene(en)[traduceți], circa 750.000 italieni au emigrat în
fiecare an.[261] Diaspora cuprindea peste 25 de milioane de italieni și este considerată a fi cea mai
mare migrație în masă din vremurile contemporane.[262] Ca urmare, astăzi peste 4,1 milioane de
cetățeni italieni trăiesc în străinătate,[263] iar cel puțin 60 de milioane de oameni cu toți sau o parte
din strămoși italieni trăiesc în afara țării, predominant în Argentina, [264] Brazilia,[265] Uruguay,
[266]
Venezuela,[267] Statele Unite,[268] Canada,[269] Australia,[270] și Franța.[271]
Numele Numele
Loc Regiune Pop. Loc Regiune
orașului orașului
1 Roma Lazio 2.869.461 11 Veneția Veneto
2 Milano Lombardia 1.324.169 12 Verona Veneto
3 Napoli Campania 989.111 13 Messina Sicilia
4 Torino Piemont 902.137 14 Padova Veneto
Friuli-Venezia
5 Palermo Sicilia 678.492 15 Trieste
Giulia
6 Genova Liguria 596.958 16 Taranto Apulia
Emilia-
7 Bologna 384.202 17 Brescia Lombardia
Romagna
8 Florența Toscana 377.207 18 Prato Toscana
9 Bari Apulia 322.751 19 Parma Emilia-Romagn
Roma
Țară 2013[273]
România 1.206.938
Imigranți după țară
Țară 2013[273]
Albania 495.709
Maroc 454.773
China 256.846
Ucraina 219.050
Filipine 162.655
De la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere lingvistic și
cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini. [274] Cifra actuală de circa
4,9 milioane de străini rezidenți,[275] alcătuind circa 8,1% din totalul populației, include peste
jumătate de milion de copii născuți în Italia din părinți străini—imigranți de a doua generație, dar
exclude străinii care au dobândit naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de 53.696.
[276]
Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat; în 2008,
acesta era estimat la cel puțin 670.000.[277] De la căderea zidului Berlinului și, mai recent, după
extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de migrație au provenit din țările
foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în special România, Albania, Ucraina și Polonia).
A doua cea mai importantă sursă de imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în
vecinătate (mai ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii
Arabe. În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în
special China[278] și Filipine) și din America Latină (în special din America de Sud).[279]
Circa un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi[280]) sunt înregistrați oficial ca
locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de imigranți după țara
de origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa 500.000 de oameni. Numărul
românilor neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan Investigative Reporting Network sugera
în 2007 că la acea vreme ar fi fost circa o jumătate de milion.[281] Albanezii au început să
sosească mai ales după căderea regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a
emigranților albanezi; ei traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a
văzut nevoită să patruleze Adriatica pentru a frâna fenomenul.[282]
În total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia provenea
din: Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania (0,06%). [283] Distribuția
imigranților este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în zonele nordice și centrale ale țării
(cele mai dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc în jumătatea sudică a peninsulei și în Sicilia.
[283]
Limba oficială a Italiei este italiana.[284] Se estimează că există circa 64 de milioane de vorbitori
materni ai limbii italiene[285][286][287] în timp ce numărul total de vorbitori, cuprinzându-i și pe cei care
o folosesc ca a doua limbă, ar fi de aproximativ 85 de milioane.[288] În Italia sunt numeroase
dialecte regionale, forma literară a limbii italiene fiind bazată pe dialectul florentin.
[289]
Standardizarea s-a extins și mai mult în anii 1950 și 1960 datorită creșterii economice și a
dezvoltării mass media și televiziunii[290] (postul național RAI a contribuit la promovarea limbii
italiene standard).[291]
Din cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari a căror limbă
maternă nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de Statistică, româna este cea mai
frecventă limbă maternă între locuitorii rezidenți în Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca
limbă maternă (21,9% din numărul rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi
materne în comunitățile de imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din
locuitorii străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni); cu numere mai
mici de vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.[295]
Alte universități teoretice și tehnice de top sunt Universitatea Politehnică din Torino, Politecnico
di Milano (care în 2011 era pe locul 48 în clasamentul mondial al universităților tehnice alcătuit
de QS World University Rankings[305]), Universitatea Sapienza din Rome (aflată pe locul 33 în
Europa în 2005,[306] și aflată în primele 50 de colegii din Europa și primele 150 din lume[307] iar în
2013, Center for World University Rankings a plasat-o pe locul 62 în lume și pe primul loc în
Italia în World University Rankings.[308]) și Universitatea din Milano. Aceasta din urmă este
singura membră din Italia a Ligii Europene a Universităților de Cercetare, un grup prestigios de
douăzeci de universități europene centrate pe cercetare.[309]
Conform National Science Indicators (1981–2002), bază de date produsă de Research Services
Group cu liste de statistici ale citărilor și rezultatelor pentru peste 90 de țări, Italia are o producție
peste medie de lucrări științifice (ca număr de articole scrise cu cel puțin un autor din Italia) în
științele spațiale (9,75% din lucrările din lume provin din Italia), matematică (5,51% din
lucrări), informatică, neuroștiințe și fizică; cea mai mică producție de lucrări, dar tot aflată peste
media mondială, se înregistra în domeniile științelor sociale, psihologiei și psihiatriei, economiei
și afacerilor.[310]
Sfântul Scaun, jurisdicția episcopală a Romei, conține guvernul central al întregii Biserici
Romano-Catolice, cuprinzând diverse agenții esențiale pentru administrație. Diplomatic, ea este
recunoscută de alte subiecte ale legii internaționale ca entitate suverană, condusă de Papă, care
este și episcop al Romei, și cu care se pot întreține relații diplomatice.[313][314] Adesea denumit
incorect „Vatican”, Sfântul Scaun nu este aceeași entitate, Cetatea Vaticanului fiind doar teritoriul
actual administrat de Sfântul Scaun, existent ca stat începând cu anul 1929; Sfântul Scaun
datează din vremurile de început ale creștinismului, și înainte de a fi redus la teritoriul
Vaticanului, a cuprins Statele Papale.[313] Ambasadorii se acreditează oficial pe lângă „Sfântul
Scaun” și nu pe lângă Vatican, iar reprezentanții papali în străinătate sunt recunoscuți ca
reprezentanți ai Sfântului Scaun, nu ai Vaticanului.[313]
Între cultele creștine minoritare din Italia se numără ortodocși, valdezi și protestanți. În 2011,
existau în Italia circa 1,5 milioane de creștini ortodocși, reprezentând 2,5% din populație; [315] O
jumătate de milion de penticostali și evanghelici (dintre care 400.000 sunt membri ai Adunărilor
Domnului(en)[traduceți]), 235.685 de martori ai lui Iehova,[316] 30.000 de valdezi,[317] 25.000 de adventiști
de ziua a șaptea, 22.000 de mormoni, 15.000 de baptiști (plus circa 5.000 de baptiști liberi), 7000
de luterani, 4000 de metodiști (afiliati Bisericii Valdeze).[318]
Una dintre cele mai vechi comunități religioase din Italia este cea iudaică, evreii fiind prezenți
în Roma Antică încă dinaintea erei noastre. Italia a primit de secole evrei expulzați din alte țări,
mai cu seamă din Spania. Ca urmare a Holocaustului, însă, circa 20% din evreii italieni și-au
pierdut viața.[319] Coroborat cu emigrația ce a precedat și a succedat al Doilea Război Mondial,
aceasta a făcut ca în Italia să mai rămână o comunitate de circa 28.400 de evrei. [320]
Ca măsură de protecție a libertății religioase, statul italian transferă o parte din impozitul pe venit
comunităților religioase recunoscute, conform unui regim denumit „opt la mie” (Otto per mille).
Sunt permise donații comunităților creștine, evreiești, budiste și hinduiste; islamul rămâne însă
exclus, deoarece nicio comunitate musulmană nu a semnat încă un concordat cu statul italian.
[325]
Contribuabilii care nu doresc să finanțeze nicio religie contribuie cu partea lor la sistemul de
asigurări sociale.[326]
Sistemul sanitar italian a fost clasat în 2000 pe locul 2 în lume, [327][329] după ce în 1997 fusese pe
locul 3.[330] Italia are a opta speranță de viață din lume, conform datelor din 2013.[331] Ca și în
multe alte țări occidentale, Italia se confruntă cu o creștere a proporției persoanelor
supraponderale sau obeze, 34,2% dintre italieni declarându-se supraponderali și 9,8%
considerându-se obezi.[332] Ponderea fumătorilor era în 2008 de 22%.[333] Fumatul în spațiile
publice (baruri, restaurante, cluburi de noapte și birouri) este restricționat din 2005 la zone
special ventilate.[334]
Divizată politic și geografic de secole până la unificarea din 1861, Italia și-a dezvoltat o cultura
unică, modelată de o multitudine de obiceiuri regionale și de centre locale de putere și patronaj.
[335]
În Evul Mediu și în Renaștere, mai multe curți concurau pentru atragerea celor mai buni
arhitecți, artiști și cărturari, producând astfel un imens patrimoniu de monumente, picturi, muzică
și literatură.[336]
Italia are mai multe situri în patrimoniul mondial UNESCO (51) decât orice altă țară din lume, și
are bogate colecții de artă, cultură și literatură din multe perioade diferite. Țara a avut o influență
culturală foarte largă pe plan mondial, și datorită numeroșilor italieni emigrați în alte țări. Mai
mult, în toată țara se află circa 100.000 de monumente de orice fel (muzee, palate, clădiri, statui,
biserici, galerii de artă, vile, fântâni arteziene, case istorice și situri arheologice). [337]
Italia este cunoscută pentru considerabilele realizări din arhitectură,[338] cum ar fi construcția de
arcuri, domuri și structuri similare în Roma Antică, fondarea mișcării renascentiste în
arhitectură între sfârșitul secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea, a cărei origini îi este atribuită
lui Filippo Brunelleschi.[339] Este țara de origine a palladianismului(en)[traduceți], un stil de construcții care
a inspirat mișcări cum ar fi arhitectura neoclasică, și a influențat stilul în care nobilii și-au
construit conacele de la țară în toată lumea, în special în Regatul Unit, Australia și SUA între
sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XX-lea. În Italia se găsesc unele dintre cele
mai spectaculoase opere de arhitectură din Occident, cum ar fi Colosseumul, Bazilica Sfântul
Petru din Roma, catedrala din Milano, catedrala din Florența, turnul înclinat din Pisa și clădirile
din Veneția. Arhitectura italiană a influențat în mare măsură arhitectura mondială. Arhitectul
britanic Inigo Jones(en)[traduceți], inspirat de designul clădirilor și orașelor italiene, a readus ideile
arhitecturii renascentiste italiene în Anglia secolului al XVII-lea, inspirat fiind de Andrea Palladio.
[340]
În plus, un stil inspirat din cel italian, modelat în special pe arhitectura Renașterii, a fost
popular în Statele Unite în secolul al XIX-lea.[341][342]
Pictura pe lemn a devenit mai frecventă în perioada romanică, sub influența icoanelor bizantine.
[346]
Către mijlocul secolului al XIII-lea pictura gotică a devenit mai realistă,[347] apărând și interesul
pentru ilustrarea volumului și perspectivei, cu Cimabue și discipolul său Giotto.[348] Ei sunt
considerați a fi cei mai mari doi maeștri ai picturii în cultura occidentală.[348]
David de Michelangelo
Mulți afirmă că Renașterea Italiană a fost epoca de aur a sculpturii, întinsă de-a lungul perioadei
dintre secolul al XIV-lea și jumătatea secolului al XVII-lea, cu o importantă influență în afara
granițelor Italiei moderne. În Italia, artiști ca Paolo Uccello, Fra Angelico, Masaccio, Piero della
Francesca, Andrea Mantegna, Filippo Lippi, Giorgione, Tintoretto, Sandro Botticelli, Leonardo da
Vinci, Michelangelo Buonarroti, Rafael, Giovanni Bellini și Titian au dus pictura la un nivel
superior prin utilizarea perspectivei, prin studiul anatomiei umane și proporțiilor, și prin
dezvoltarea unui rafinament fără precedent al tehnicilor de desen și pictură. [349] Michelangelo a
fost un sculptor activ între 1500 și 1520, și între marile sale capodopere se
numără David, Pietà, Moise. Alți sculptori renascentiști au fost Lorenzo Ghiberti, Luca Della
Robbia, Donatello, Filippo Brunelleschi, Andrea del Verrocchio.[350]
În secolul al XIX-lea, marii pictori romantici italieni erau Francesco Hayez, Giuseppe
Bezzuoli și Francesco Podesti. Impresionismul a fost adus în Italia din Franța de
către Macchiaioli(en)[traduceți], în frunte cu Giovanni Fattori, și Giovanni Boldini; realismul —
de Gioacchino Toma și Giuseppe Pellizza da Volpedo. În secolul al XX-lea, cu futurismul, în
principal reprezentat de operele lui Umberto Boccioni și Giacomo Balla, Italia a redevenit
epicentru al evoluției artistice în pictură și sculptură. Futurismului i-au urmat picturile metafizice
ale lui Giorgio de Chirico, care a exercitat o puternică influență asupra suprarealiștilor și
generațiilor de artiști ce le-au urmat.[352]
Teatrul italian își trage originile din tradiția romană, la rândul său puternic influențată de cea
grecească; ca și multe alte genuri literare, dramaturgia romană a tins să adapteze și să traducă
din cea grecească.[355] De exemplu, Phaedra lui Seneca s-a bazat pe cea a lui Euripide,[356] și
multe dintre comediile lui Plaut erau traduceri directe ale operelor lui Menandru.[355] Din secolul al
XVI-lea și până în cel al XVIII-lea, Commedia dell'arte a fost o formă de teatru de improvizație(en)
[traduceți]
, încă interpretat și astăzi. Trupele ambulante de actori își amenajau o scenă în aer liber și
țineau spectacole de jonglerie, acrobație și, cel mai adesea, de scenete amuzante pe baza unui
repertoriu de personaje cunoscute, cu o acțiune vag definită, denumit canovaccio.[357]
Cei mai celebri compozitori din Italia sunt compozitorii renascentiști Palestrina și Monteverdi,
compozitorii baroci Scarlatti, Corelli și Vivaldi, compozitorii clasici Paganini și Rossini, și
compozitorii romantici Verdi și Puccini.[360] Compozitori italieni moderni, ca Berio și Nono s-au
dovedit importanți în dezvoltarea muzicii experimentale și electronice.[360] Deși tradiția muzicii
clasice este încă puternica în Italia, după cum demonstrează numeroasele teatre de operă din
țară, cum ar fi La Scala din Milano și San Carlo din Napoli, și interpreți ca pianistul Maurizio
Pollini și tenorul Luciano Pavarotti, italienii apreciază și scena muzicii contemporane.[360]
Introdus în anii 1920, jazzul a căpătat o bază deosebit de puternică în Italia, și a rămas popular
în ciuda politicilor culturale xenofobe ale regimului fascist.[365] Astăzi, cele mai notabile centre de
muzică jazz din Italia sunt Milano, Roma și Sicilia. Ulterior, Italia a ajuns în avangarda rockului
progresiv din anii 1970, prin formații ca PFM [366] și Goblin(en)[traduceți]. Italia a fost și o țară importantă
în dezvoltarea muzicii disco și electronice, italo-disco, cunoscut pentru sunetul futuristic și
utilizarea sintetizatoarelor și mașinilor de ritm, unul dintre cele mai vechi genuri de muzică dance
electronică, dar și a formelor europene de disco alături de Euro disco(en)[traduceți] (care avea să
influențeze alte genuri, ca Eurodance și Nu-disco).[367]
După război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs de export până
la începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori de film cunoscuți ai acestei
perioade au fost Vittorio De Sica, Federico Fellini, Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino
Visconti, Michelangelo Antonioni și Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și
capodopere ale cinematografiei mondiale, ca La dolce vita; Cel bun, cel rău, cel urât și Hoții de
biciclete. Între jumătatea anilor 1940 și începutul anilor 1950 a avut loc apogeul filmelor
neorealiste, ce reflectau starea precară a Italiei postbelice.[374][375]
Pe măsură ce țara și-a revenit și a devenit una bogată în anii 1950, a urmat o nouă formă de
neorealism, denumită „neorealismul roz”, apărând și alte genuri de film, cum ar fi peplum și
apoi western spaghetti, care au fost populare în deceniile anilor 1960 și 1970. Mai recent, scena
italiană a dispărut din atenția cineaștilor la nivel mondial, deși a primit ocazional atenție, cu
ocazia lansării unor filme ca La vita è bella în regia lui Roberto Benigni, Il postino cu Massimo
Troisi și La grande bellezza regizat de Paolo Sorrentino.[376]
Sport[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sportul în Italia.
Alte sporturi de echipă populare în Italia sunt voleiul, baschetul și rugby-ul.[380] Echipele naționale
masculină și feminină de volei s-a clasat adesea în primele patru din lume,[381][382] iar liga este
considerată una cele mai bune ligi din lume.[383] Echipa națională de baschet a Italiei a obținut
aurul la Eurobasket 1983 și EuroBasket 1999, precum și argintul la Olimpiada din 2004.[384] Liga
italiană este considerată a fi una dintre cele mai competitive din Europa.[385] Rugby-ul are și el un
nivel ridicat de popularitate, mai ales în nordul țării.[386] Echipa națională concurează în Turneul
celor Șase Națiuni,[387] și participă regulat la Campionatul Mondial de Rugby.[388] Conform
clasamentului dat publicității de International Rugby Board la data de 6 iunie 2016, Italia se
clasează pe locul al 14-lea la nivel mondial.[389]
Istoric, Italia a avut mult succes și la Jocurile Olimpice, luând parte la prima Olimpiadă
modernă și la 47 de ediții din cele 48. Sportivii italieni au câștigat 522 de medalii la Jocurile
Olimpice de Vară, și alte 106 la Jocurile Olimpice de Iarnă, având în total 628 de medalii, dintre
care 235 de aur, ceea ce îi clasează pe locul cinci în istoria olimpică[c] și pe locul șase la numărul
de medalii. Țara a găzduit două Olimpiade de Iarnă (în 1956 și 2006) și una de Vară (în 1960) și
concurează pentru organizarea Olimpiadei din 2024.[395]
Deodorant Gucci
Moda italiană are o lungă tradiție și este considerată a fi una dintre cele mai importante din lume.
Milano, Florența și Roma sunt principalele capitale ale modei italiene. Conform Top Global
Fashion Capital Rankings 2013 realizat de Global Language Monitor(en)[traduceți], Roma s-a clasat pe
locul șase în lume, iar Milano pe 12.[396] Marile firme italiene de modă, cum ar fi de
exemplu Gucci, Armani, Prada, Versace, Valentino, Dolce &
Gabbana, Missoni, Fendi, Moschino, Max Mara, Trussardi și Ferragamo sunt considerate între
cele mai reputate case de modă din lume. Revista de modă Vogue Italia este și ea una dintre
cele mai prestigioase din lume.[397]
Italia este între primele țări din lume la design, în special design interior, arhitectural, industrial și
urban. Țara a dat lumi mai mulți designeri celebri de mobilier, cum ar fi Gio Ponti și Ettore
Sottsass, iar expresii italiene ca „Bel Disegno” și „Linea Italiana” au intrat în vocabularul
designului de mobilă.[398] Exemple de electrocasnice și piese de mobilier italiene sunt mașinile de
spălat și frigiderele Zanussi,[399] canapelele „New Tone” de la Atrium,[399] și bibliotecile post-
moderne ale lui Ettore Sottsass, inspirate din cântecul lui Bob Dylan „Stuck Inside of Mobile with
the Memphis Blues Again”.[399]
Astăzi, Milano și Torino sunt liderii naționali în design arhitectural și industrial. Orașul Milano
găzduiești Fiera Milano, cel mai mare târg european de design.[400] Milano găzduiește și
evenimente majore de design și arhitectură, cum ar fi Fuori Salone și Salone del Mobile(en)[traduceți], și
aici au activat designerii Bruno Munari, Lucio Fontana, Enrico Castellani și Piero Manzoni.[401]
Dieta mediteraneană formează baza bucătăriei italiene, bogată în paste, pește, fructe și legume
și caracterizată printr-o simplitate și varietate extreme, multe feluri de mâncare având doar între
patru și opt ingrediente.[410] Bucătarii italieni se bazează în principal pe calitatea ingredientelor și
mai puțin pe tehnici elaborate de preparare.[411] Rețetele și felurile de mâncare sunt adesea
rezultate din tradiția locală și de familie, fiind mai rar creații ale unor maeștri culinari, astfel că
multe rețete sunt ideale pentru gătitul în gospodărie, unul dintre principalele motive din spatele
popularității explozive a bucătăriei italiene din America[412] până în Asia.[413]