VIZITA PREMIERULUI ITALIAN ALCIDE DE GASPERI Ș I A MINISTRULUI

DE EXTERNE, CONTELE CARLO SFORZA, LA LONDRA ÎN MARTIE 1951

Mihaela Mustățea

Articolul de față își propune să detalieze întâlnirea bilaterală italo-britanică din

primăvara anului 1951, considerată de istorici ca fiind o primă tentativă de reconciliere dintre
Italia și Regatul Unit. Fără să producă efecte semnificative, întâlnirea avea să fie interpretată
diferit chiar de cele două părți ale convorbirilor: pentru britanici, întâlnirea a fost puțin
importantă, englezii fiind preocupați mai ales de crizele majore ale primei perioade postbelice
(lovitura de la Praga, blocada Berlinului, izbucnirea războiului din Coreea), dar și a gravei
situații economice interne și a perioadei electorale care se apropia, în timp ce pentru italieni
convorbirile de la Londra au reprezentat un nou cadru de lansare a propunerilor (pentru unii
catalogate ca fiind pretenții), mai ales a celora legate de revizuirea clauzelor militare ale
tratatului de pace.

Studiul a fost realizat pe baza analizei documentelor diplomatice, recent publicate

(este vorba despre volumule al V-lea și al VI-lea din Documentele Diplomatice
Italiene). Subiectul este unul extrem de puțin tratat de istoriografia românească, semnificația
cercetării este că ........ Un anacronism reprezentând în esență o constantă a politicii externe
italiene în primul deceniu postbelic.

Alte concluzii cu privire la caracteristica politicii externe italiene

1
 1. Un scurt istoric al relațiilor Italiei cu Marea Britanie în primii ani
postbelici.

În primul deceniu postbelic, relaţiile Italiei cu Marea Britanie au fost, în bună măsură,
tensionate. Londra a jucat un rol determinant în redactarea tratatului de pace cu Italia și astfel
în evoluția peninsulei în perioada imediat următoare războiului mondial, fiind resimțită mai
ales în cadrul politicii internaționale. Mai mult, textul tratatului de pace nu făcuse decât să
introducă noi elemente de ostilitate între cele două țări. Două aveau să fie chestiunile care au
influențat relațiile bilaterale postbelice: problema colonială și chestiunea Trieste.

Problema colonială a reprezentat principalul element critic al relaţiei bilaterale.

Înfrângerile militare italiene, de la sfârşitul anului 1940 şi începutul anului 1941, păreau să
convingă Londra de posibilitatea ca Italia să iasă repede din războiul mondial, prin
intermediul unei păci separate. Totodată, strânsa legătură dintre Roma şi Berlin arătaseră
englezilor că Italia nu era un actor independent, ci un simplu satelit al celui de-al Treilea
Reich. Mai mult, Londra descoperea că Italia nu fusese nicicând „the least of the great
powers,” așa cum îi plăcea să se autodefinească, ci reprezenta un element minor în cadrul
politicii internaţionale.1 În același timp, italienilor le era amintită responsabilitatea pierderii
rolului imperial exercitat de Marea Britanie în Mediterana, în Africa sau în Orientul Mijlociu,
iar pe baza acestor evaluări, Italia ar fi trebuit ”să plătească” greșelile comise de regimul lui
Mussolini.2

În urma înfrângerilor italienilor în campaniile din 1940-1943, conform Convenției de la

Haga din 1907 și a legilor de război, coloniile italiene au intrat sub administrație militară
britanică (era vorba despre Etiopia, Eritrea, Somalia și Libia, cu excepția regiunii de sud-est a
Libiei, Fezzan, cucerită și administrată de armatele Franței Libere). Regimul administrativ
britanic și francez asupra acestor teritorii ar fi trebuit să se încheie de îndată ce tratatele de
pace ar fi stabilit soarta fostelor posesiuni coloniale. În esență, oficialii englezi se

De cealaltă parte, intenția Romei era de a recăpăta o poziţie similară cu Londra şi Paris,
încă deţinătoare de posesiuni coloniale și avea în continuare nevoie de fostele sale colonii,
prezentându-le ca fiind o importantă piaţă de absorbţie pentru şomajul italian.
1
Antonio Varsori, Il trattato di pace italiano. Le iniziative politiche e diplomatiche dell’Italia în Antonio
Varsori(ed), “La politica estera italiana nel secondo dopoguerra (1943-1957), Milano, Edizioni Universitarie di
Lettere Economia Diritto, 1993, p. 129.
2
Idem, La Gran Bretagna e l’Italia di De Gasperi (1945-1953), în “Ventunesimo Secolo,” vol.3, nr.5 (marzo)
2004, p.222.

2
 Toate aceste atitudini aveau să intre în coliziune cu acțiunile Statelor Unite, care priveau
cu reticență atitudinea statelor continentale care își iroseau resursele, și așa limitate, în
susținerea unor obiective imperiale de factură tradițională. Mesajul Departamentului de Stat
era ca statele europene să găsească formule coerente de integrare. Relația specială .......... Mai
mult, bunăvoința în domeniul economic, peninsula asistată de Statele Unite prin câteva
programe de ajutor financiar interim aid și Planul Marshall, și mai puțin de ordin politic,
privind revizuirea clauzelor tratatului de pace sau problema colonială.

În același timp, ostilitatea britanică s-a manifestat și în chestiunea participării Italiei la

alianțele militare care abia se nășteau pe continent. Refuzul constant al Londrei de a implica
peninsula în alianţele cu caracter militar, precum Pactul de la Bruxelles şi alianţa atlantică,
pornea de la convingerea fermă că Italia nu aparţinea occidentului european, ci locul său era
alături de state mediteraneene, precum Grecia şi Turcia, eventual Iran, pentru care urmau să se
găsească alte formule de integrare. Mai mult, temerea de a nu se constitui o alianţă franco-
italiană în cadrul acestor structuri militare a dominat acţiunile Londrei, cu atât mai mult cu cât
Roma secondase Parisul în proiectele sale legate de integrarea economică a continentului.3

Un alt element de frustrare a fost acela că reprezentantul britanic la ONU nu se asociase

inițiativei statelor latino-americane în a susține cererea italiană de admitere la organizația
mondială.4 O singură concesie avea să fie lansată în preajma alegerilor din aprilie 1948, și
anume declarația tripartită privind Trieste. Inițiativa plecase ca de obicei de la Paris la
îndemnul italienilor, francezii fiind mai sensibili și mai interesați ca relațiile cu vecinii să fie
păstrate într-o notă de............

La sfârșitul lui octombrie 1947, a avut loc o primă vizită în Marea Britanie a ministrului
de externe italian, contele Carlo Sforza. Văzută ca fiind un moment de reconciliere între cele
două state, mai ales că britanicii îi respinseseră sistematic propunerea de numire la portofoliul
externelor,56 vizita avea să ducă la semnarea unor acorduri bilaterale de natură economică,
precum și încheierea unor contracte de muncă de scurtă durată, de unul sau doi ani, pentru
minierii italieni în exploatările din Regatul Unit.7
3
Mihaela Mustățea, Italia și construcția europeneă: politica externă italiană în primul deceniu postbelic, 1945-
1955, teză de doctorat susținută la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, susținută în 2013, p.373
4
I Documenti Diplomatici Italiani, Decima Serie:1943-1948 Volume VI (31 maggio-14 dicembre 1947), Roma,
Istituto Poligrafico e Zecca dello Stato, 1997, [de acum înainte***DDI X vol.VI], p.822
5
Pentru mai multe detalii a se vedea Mihaela Mustățea, op.cit, pp.
6
***DDI X vol.VI], pp. 813-814, 818
7
Ibidem, pp. 818-819, ddi 818-819 toate trecute la subsol de la întâlnirea precedentă

3
 Pe fondul apropierii dintre Paris și Roma cu privire la inițiativa franceză în materie de
integrare militară s-a desfașurat vizita la Londra.

2. Lansarea inițiativei și desfășurarea tratativelor la Londra

Iniţiativa vizitei la Londra, a premierului De Gasperi și a ministrului său de externe,

contele Carlo Sforza, la începutul anului 1951, a venit din partea ambasadorului italian în
capitala britanică, ducele Tomasso Gallarati Scotti. Născută pe fondul difuzării știrii unei
întâlniri bilaterale franco-italiană care urma să se desfășoare la cel mai înalt nivel la Santa
Margherita Ligure, și care ar fi putut ”irita” Londra, diplomatul italian propunea, în
contrapartidă, o vizită a înalților oficiali italieni în capitala Regatului Unit. În același timp,
propunerea ambasadorului pleca și de la convingerea că o îmbunătățire a relațiilor bilaterale,
mai ales că Marea Britanie rămânea una dintre cele mai influente puteri occidentale ale
momentului, ar fi putut avea ”repercursiuni benefice” asupra intereselor italiene din Europa,
Orientul Mijlociu, precum și în cadrul alianței atlantice, acolo unde influența englezilor era
covârșitoare. 8

Cu scopul de a primi sprijinul Italiei în cadrul dezbaterilor viitoarei conferinţe de la

Paris privind crearea armatei europene, francezii le propuseseră italienilor convocarea unei
întâlniri bilaterale la nivel înalt. Importanţa acordată întâlnirii de partea franceză a fost
majoră, şi mai mult, data începerii Conferinţei pentru armata europeană, care fusese
schimbată pentru începutul lunii februarie, a fost amânată, din nou, din cauza acestor discuţii
secrete dintre francezi şi italieni. Slăbiciunea propriului proiect în materie militară şi
incapacitatea de a atrage sprijinul american îi determinaseră pe francezi să apeleze la „fidelul”

Legume in anglia, și șase tone de cărbune englezesc, mai mult posibilitatea încheierii unor.819
Alte chestiuni navele și problema colonială, de fapt ar fi putut să reprezinte premizele unei noi politici
cu ceva emoții concesionarea navelor, 841, 844 în schimbul oferta italienilor privind 20 de mii de tone de fier
vechi oferite englezilor, care ar fi trebuit să fie menținută, independent de renunțarea britanicilor asupra navelor
italienilor p. 845
Se simt inferiori și că nu ar participa la Conferința de la Havana, nefiind membri ONU și așadar neavând drept
de veto, iar ca simpli observatori de unde percepția că italienii sunt inferiori, Elveția participa în aceleași condiții
(sic!) 830
dorința italienilor de a participa la elaborarea tratatului de pace cu Germania, englezii motivând că fusese dorința
sovieticilor ca negocierile să fie limitate la cei patru mari
8
Antonio Varsori, Un primo tentativo di riconciliazione anglo-italiana nel dopoguerra: la visita di De Gasperi e
Sforza a Londra nel marzo del 1951, în Gaia Lucilla Danese, Stefania Ruggeri (ed), ”Storia e Diplomazia,” vol.
3, Roma, Ministero degli Affari Esteri, Segreteria generale, Unità di Analisi, Programmazione e
Documentazione storico-diplomatico, 2012, p. 22; Ambasadorul italian de la Paris, Alberto Quaroni, în preajma
pregătirii conferinței cu francezii de la Santa Margherita Ligure, considera că o îmbunătățire a relației Italiei cu
Marea Britanie ar fi făcut ca interesele italienilor să fie mai bine susținute însă acest lucru ”nu se face de azi pe
mâine, ci e nevoie de voință și de o administrație eficientă, pe care noi (n.r. italienii) suntem departe de a o avea”
în I Documenti Diplomatici Italiani, Undicesima Serie:1948-1953 Volume V (1 novembre 1950-25 luglio 1951),
Roma, Istituto Poligrafico e Zecca dello Stato, 2011, p. 141, [de acum înainte ***DDI XI vol.V]

4
său aliat, cu atât mai mult cu cât poziţia reticentă asumată de italieni la Washington dusese la
o reacţie furtunoasă anti-italiană în Franţa.9

Spre deosebire de propunerea americană privind integrarea imediată a militarilor

germani într-o structură aliată, francezii optaseră pentru o structură militară supranațională,
după modelul primei comunități europene în materie economică. Planul Pleven pleca de la
ideea că francezii le-ar fi permis foştilor inamici posibilitatea remilitarizării, însă numai în
cadrul unei armate europene şi a cărei conducere să fie deţinută de un organism supranaţional,
după modelul Înaltei Autorităţi a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Aşadar, în
octombrie 1950, francezii au prezentat proiectul care viza constituirea unei structuri militare
europene care să cuprindă contingentele militare ale statelor naţionale semnatare, integrate
până la nivelul celor mai mici unităţi militare, eliminând astfel riscul constituirii unor mari
unităţi armate care să nu se afle sub control francez, mai ales a celora care proveneau din
Germania federală.

Pentru Italia, planul francez de constituire a unei armate europene nu părea să fie cel
mai convenabil: în primul rând, planul francez risca să compromită relaţiile pe care italienii le
stabiliseră cu americanii în structurile alianţei nord-atlantice (italienii considerau relația cu
Statele Unite ca fiind una privilegiată), şi chiar să fie nevoită să accepte o eventuală
hegemonie franco-germană, constituită graţie contribuţiei militare majore pe care cele două
mari state europene ar fi pus-o la dispoziţia noii comunităţi. Totodată, eforturile pe care era
dispus să le facă Statul Major italian ar fi trebuit să vizeze completarea diviziilor deja
existente pentru a fi puse la dispoziţia forţei integrate atlantice (italienii urmau să contribuie
cu trei divizii în cadrul NATO), şi nu participarea acestora în rândul unei noi armate
europene. În al doilea rând, consecințele economice ale acestui proiect militar ar fi însemnat o
creştere a contribuţiei în domeniul militar în detrimentul celorlalte sectoare, mai ales cel al
reconstrucţiei economice, un control diminuat asupra propriului buget şi un rol extrem de
modest în sectorul militar, pentru care s-ar fi făcut aceste eforturi semnificative.10

În acelaşi timp, întâlnirea bilaterală de la Santa Margerita ar fi putut calma reacţia

Statelor Unite, iritată de tergiversările francezilor în problema remilitarizării germane şi
nemulţumite de amânările italienilor de a-şi canaliza producţia şi suplimenta efortul financiar
către noul program de înarmare, în schimbul asistenţei pe care o ofereau americanii. Mai mult,

9
***DDI XI vol.V, p.
10
Mihaela Mustățea, Italia și construcția europeneă, teză de doctorat susținută la Facultatea de Istorie,
Universitatea din București, susținută în 2013, p. 290

5
oficialii de la Washington considerau cifrele lansate în vară de italieni ca fiind insuficiente, iar
încercările guvernului de la Roma de a le suplimenta şi de a le face operaţionale se loveau de
intransigenţa ministrului de Finanţe şi a opiniei publice, reticente față de orice program de
înarmare a țării.11 Așadar, Italia nu-și atinsese limita stabilită prin tratatul de pace în materie
militară, nemulțumind Departamentul de Stat.

Pe de altă parte, întâlnirea nu ar fi trebuit să lase impresia că scopul său ar fi fost acela
de a pune în comun ezitările franco-italiene în materie de înarmare, şi că orice tentativă de
prudenţă din partea celor două guverne ar fi putut fi înţeleasă distorsionat la Washington.
Aşadar, Conferinţa nu ar fi trebuit să iasă din cadrul unei întâlniri bilaterale excepţionale şi să
riște să dea senzaţia constituirii unei „conjuraţii” italo-franceze. 12 Asta, cu atât mai mult cu
cât, Italia şi Franţa se găseau sub „observaţie” americană, din cauza ezitărilor celor două ţări
de a se angaja ferm în această chestiune militară.13

Pe 18 ianuarie 1951, într-un document trimis ministrului de externe, ambasadorul

Gallarati Scotti propunea efectuarea unei vizite oficiale a premierului și a ministrului de
externe la Londra. Vazută la început de oficialii de la Roma ca fiind inutilă, întâlnirea avea să
ducă, cel puțin la nivel declarativ, la o destindere a relațiilor bilaterale.14

Pe 2 februarie, premierul De Gasperi sugera ca în cadrul vizitei bilaterale să fie

abordate o serie de teme de discuții, precum participarea italienilor în Comitetul nord-atlantic
pentru materii prime, chestiunea libiană și problema Trieste. Britanicii susțineau includerea
zonei Cheron Etiopiei, în timp ce pentru Cirenaica prospectau proiectul unei emigrații
germane, și nu italiene, în regiune. Mai mult, De Gasperi nu uita să reamintească că Italia își
reluase locul în rândul puterilor europene. De fapt, chestiunea obținerii unui status în cadrul

11
.***DDI X vol.V, pp. 153, 162; Deşi Statele Unite considerau că prevederile restrictive în materie militară,
stipulate în Tratatul de pace, grevau asupra capacităţii militare a Italiei, guvernul de la Roma nu-şi epuizase toate
posibilităţile în vederea eficientizării forţelor armate şi a potenţialului productiv al ţării. Ineficienţa programului
de înarmare se datora şi faptului că armata italiană era constituită dintr-un corp de subofiţeri, prost antrenaţi,
insuficient ca număr, comandanţi militari de vârsta pensionării, şi nu în ultimul rând o proastă retribuţie a
întregului sector al armatei. Mai mult, în urma vizitei de la Roma, din martie 1950, generalul Collins, (Army
Chief of Staff), sugera ca Statele Unite se facă presiuni prin intermediul canalelor diplomatice pentru ca şeful
Marelui Stat Major italian, generalul Claudio Trezzani să fie înlocuit cu un general mai tânăr şi „mai capabil”
(n.a generalul Trezzani a fost înlocuit în octombrie cu generalul Marras). Totodată, oficialul militar insista ca
„recomandările” Departamentului de Stat să nu fie legate, în niciun fel, de ameninţarea retragerii asistenţei
militare americane. Se mai adăuga relaţia dificilă dintre ministrul Finanţelor Pella cu cea a ministrului Apărării,
Pacciardi, situaţie care risca să conducă la o profundă criză politică în Italia ***FRUS 1950 III, pp. 410, 1498,
1495-1496, 1500-1503
12
.***DDI XI vol.V, pp. 211, 224-225, 292
13
Ibidem, p.211
14
***DDI XI vol.V, pp.198

6
relațiilor internaționale reprezentase unul dintre cele mai importante puncte ale agendei
politice externe postbelice italiene. 15

Teza independenței coloniilor ar fi iritat Londra și Parisul de ce16

În același timp, Foreign Office cerea să nu fie elaborată o agendă a întrevederii, pentru
ca întâlnirea să fie una informală, în cadrul căreia orice chestiune care ar fi putut să intereseze
părțile, să poată fi abordată în mod liber și direct.17

Pe 26 februarie, contele Sforza îi comunica ambasadorului Gallarati Scotti că, deși nu

era vorba despre o ordine de zi, Palatul Chigi trimitea totuși o listă cu argumentele principale
care ar fi putut fi dezbătute la întâlnirea comună. Șeful diplomației italiene reproșa că în
cadrul alianței atlantice, Italia nu reprezenta decât un element secundar şi nu obţinuse
satisfacţie pentru niciuna dintre revendicările sale, deși cotizațiile sale la bugetul financiar al
alianței erau similare cu cele ale marilor contributori, precum Statelor Unite, Marea Britanie,
Franța sau Canada. Mai mult, italienii aminteau sacrificiile financiare făcute în scopul
solidarității atlantice și lupta deschisă a guvernului împotriva, nu numai a comuniștilor, dar și
a celor care se arătaseră împotriva proiectului atlantic. În același timp, Conferințele anglo-
americane de la Malta și Istanbul, în privința problemelor Orientului Mijlociu neglijaseră din
nou Italia și era nevoie, preciza oficialul italian, ca aceste consultări să-i privească și pe
italieni și francezi, căci securitatea Mediteranei și a propriilor state era strâns legată de
stabilitatea din regiunea orientală.18

În privința întâlnirii secrete de la Santa Margherita Ligure, italienii susțineau că

inițiativa Parisului, pozitivă în ansamblul său, nu ar fi amânat crearea unei forțe militare
integrate. Totodată, întâlnirea bilaterală de la Londra le-ar fi putut oferi ocazia britanicilor de
a-și exprima poziția în privința constituirii noii armate europene, precum și luarea în calcul a
unor scenarii în cazul ”unui eventual și nu, imposibil, eșec al Conferinței de la Paris,” situație
în care guvernul britanic și-ar fi putut lansa propriile proiecte de apărare continentală. În fine,
după cum susțineau italienii, tentativa francezilor reprezenta”o tentativă sinceră de a da o
formă practică principiului unității europene occidentale”, iar conducerea acestei structuri nu
putea să-i fie încredințată decât lui Eisenhower.”19

15
Ibidem, p. 270
16
Ibidem, pp. 294-295
17
Ibidem, pp. 331, 335
18
Ibidem, pp. 340, 341, 343
19
Ibidem, pp. 341, 458

7
 Ordinea de zi sumară Chestiunea Trieste, admiterea Turciei și Greciei la NATO

În chestiunea colonială, deși asperitățile fuseseră depășite, italienii nu uitau să le

reamintească englezilor responsabilitatea acestora în pierderea posesiunilor și mai ales
împiedicarea de a-și definitiva rolul civilizator, conducând populațiile africane către obținerea
independenței. În problema emigrației italienilor în Africa, Roma considera că excluderea
italienilor din această chestiune ar fi reprezentat un nou element de inferioritate acordat
peninsulei, 20 În fine, în privința tratatului de pace, italienii ar fi preferat discutarea chestiunii,
la nivel confidențial și nu abordată în cadrul întâlnirii.21

Pe 2 martie, p 361-362, p 371

În primul rând, chestiunea Trieste anticipa să domine acţiunile politice şi iniţiativele

diplomatice ale administraţiei din Palatul Chigi, în condiţiile în care poziţia Iugoslaviei,
separată definitiv de Moscova din 1948, atrăgea interesul puterilor occidentale, dornice să
ajute financiar şi militar guvernul lui Tito. Dacă pentru aliaţii occidentali, şi mai ales pentru
Statele Unite, susţinerea guvernului de la Belgrad şi includerea sa într-o formulă de cooperare
cu alianţa atlantică, nu reprezenta decât un alt element de a consolida sistemul de apărare
occidental, alături de problema fundamentală a remilitarizării Germaniei, pentru guvernul de
la Roma toate aceste acţiuni riscau să declanşeze o reacţie negativă a opiniei publice. Mai
mult, în opinia oficialilor italieni, politica americană și britanică în materie de asistență
economico-financiară acordată Iugoslaviei ar fi trebuit să fie ”mai moderată,” căci Iugoslavia
reprezenta, în continuare, cel mai comunist stat, după Uniunea Sovietică, iar întreaga
nomenclatură de la Belgrad fusese școlită în manieră moscovită. Cu toată această iritare,
italienii trebuiau să acționeze cu prudență, să nu creeze o zonă sensibilă în regiune, să-i
permită lui Tito să desfășoare o acțiune autonomă până când poziția militară a Italiei și
implicit, a dispozitivului mediteranean din cadrul alianței nord-atlantice obținea consistență,
astfel încât prezența sa să intimideze și să reducă la minimum riscurile unei eventuale reacții
sovietice în regiune.22

Discuțiile bilaterale s-au purtat pe parcursul a două zile, pe 13 și 14 martie. Delegația

italiană era constituită din președintele Consiliului de Miniștri, Alcide de Gasperi, ministrul
de externe, Carlo Sforza, patru funcționari din Palatul Chigi și ambasadorul italian la Londra.

20
Ibidem, pp. 339-345
21
Ibidem, p. 342
22
Ibidem, pp.210-211

8
Partea britanică era reprezentată de premierul Atlee, ministrul de externe Morrison,
ambasadorul Victor Mallet și câțiva miniștrii din cabinetul de la Londra.23

Prima chestiune discutată a fost cea legată de situația din Trieste. Italienii aminteau că
unica bază pentru ca problema din regiune să fie soluționată, era menținerea Declarației
tripartite din 20 martie 1948,24 în timp ce englezii insistau ca discuțiile bilaterale dintre Italia
și Iugoslavia să se intensifice pentru a se ajunge la un compromis. Mai mult, englezii
aminteau că Declarația fusese lansată într-un alt context, cel al alegerilor electorale, iar în
prezent, Iugoslavia se rupsese de blocul sovietic, și nu ar fi putut să facă presiuni pentru ca
documentul să fie aplicat, lucru acceptat atât de americani, cât și de francezi, semnatarii
Declarației. În același timp, italienii erau atenționați că agitațiile autonomiste pe care le
provocaseră în zona A de ocupație, administrată de occidentali, destabilizau regiunea și
făceau dificil procesul de negociere, fiind iritați de faptul că impresia generală fusese că
administrația militară occidentală tolerase și încurajase astfel de acțiuni. De Gasperi considera
că tocmai această declarație ar fi putut să reprezinte punctul de plecare pentru a rezolva
conflictul cu Iugoslavia, întrucât creația TLT fusese o eroare, iar proiectul britanic, deși
prevedea ca Pola să rămână Italiei, prezentul arăta că regiuni substanțiale, precum Istria și
Dalmația fuseseră deja pierdute. Premierul italian îi recunoștea oficialului englez că francezii
confirmaseră menținerea Declarației tripartite în cadrul întâlnirii de la Santa Margherita, în
timp ce americanii, care deși nu își manifestaseră public aceeași intenție, lansau semnale că
secretarul de stat (acesta i-ar fi mărturisit lui Alberto Tarchiani, ambasadorul italian la
Washington), ar fi fost pregătit să repete susținerea documentului, lucru de care se îndoia
Atlee (sic!). În esență, dorința lui De Gasperi nu era aplicarea Declarației, ci doar să-i fie

23
Ibidem, p.397
24
Declaraţia tripartită cu privire la Trieste prin care guvernele Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei sugerau ca
Teritoriul Liber Trieste să revină sub suveranitate italiană, reprezentând astfel cea mai bună soluţie pentru ca
zona să-şi recapete stabilitatea politică. Mai trebuie amintit faptul că declaraţia occidentalilor din 20 martie 1948
cu privire la Trieste este strâns legată de declaraţia sovietică din 14 februarie prin care guvernul sovietic,
renunţând la pretenţiile asupraTripolitaniei, se declara favorabil administrării de către Italia a tuturor celor trei
foste colonii. Cu un evident scop propagandistic, lansată în preajma alegerilor din aprilie 1948, acţiunea
sovieticilor avea să determine reacţia puterilor occidentale. Jucând cartea electorală, Palatul Chigi lăsase
impresia că o declaraţie cu acelaşi conţinut avea să fie făcută şi de către occidentali. Deşi Departamentul de Stat
era interesat în a susţine guvernul lui De Gasperi, atitudinea intransigentă a englezilor (pierderea unei poziţii
strategice în Mediterana în faţa unei naţiuni slabe, confruntată cu un risc major de a cădea în orbita comunistă) şi
opinia militarilor americani pentru care bazele anglo-americane din Libia (Mellaha) deveniseră indispensabile în
confruntarea Războiului Rece au determinat răspunsul occidentalilor nu în chestiunea colonială, ci în chestiunea
Trieste care putea fi utilizată în campania electorală. În fine, un ultim aspect ar fi că principalele teme de
dezbatere din campania electorală nu fuseseră cele legate de problemele concrete ale reconstrucţiei postbelice, ci
chestiunile legate de fondurile Planului Marshal, revizuirea clauzelor tratatului de pace şi mai ales chestiunea
colonială în Gianluigi Rossi, Trieste e colonie alla vigilia delle elezioni italiane del 18 aprile 1948, în „Rivista di
studi politici internazionali” vol.46, nr.2, (182), (aprile-giugno), 1979, pp. 205-231

9
confirmată validitatea, în mod public, mai ales că, printre altele, forța propagandistică a
acesteia fusese cea care îl ajutase pe De Gasperi să câștige alegerile în 1948.25

În ceea ce privește funcționarea guvernului militar aliat, britanicii semnalau că politica

activistă a italienilor în Teritoriul Liber Trieste nu-i ușurase nicidecum rolul, însă la rândul
lor, italienii reproșau că în realitate funcționari de rang inferior din conducerea militară
inflamaseră opinia publică printr-o serie de acte oficiale care jigniseră sentimentul național,
ducând astfel la agitațiile politice iredentiste.26

În ceea ce privește problema emigrației forței de muncă, la discuție au participat

ministrul britanic al Muncii, Bevan, și cel pentru Colonii, Griffiths. Deși se vehicula că ar fi
existat în Italia două milioane de șomeri, ministrul de externe Sforza dădea asigurări că cifra
era mult mai mică pentru că, deși primeau ajutorul de șomaj și erau deci înregistrați ca fiind
șomeri, datele arătau că aceste persoane erau parțial angajate, iar în realitate, numărul la care
trebuia să se facă referire ar fi fost puțin peste un milion de oameni. Italienii sublinau că în
discuțiile cu francezii la Santa Margherita, aceștia își manifestaseră reticența de a accepta o
emigrație italiană pe scară largă din cauza faptului că în regiunile de frontieră existau deja
comunități substanțiale de italieni. Pe de altă parte, în principiu, francezii ar fi fost dispuși să
primească un număr de 100.000 de italieni, însă problema era cea a cazării acestei forțe de
muncă. Dacă guvernul italian ar fi avut fondurile necesare pentru a construi locurile de cazare,
atunci procesul s-ar fi desfășurat mai ușor și poate mai eficient. La întâlnirea cu francezii, se
discutase în linii mari crearea și implementarea unui plan internațional de finanțare pentru
sistematizarea muncitorilor, făcându-se de atunci pași mărunți în această privință. Deși erau
conștienți că o emigrație italiană la scară mare în coloniile africane ale Regatului Unit nu ar fi
fost posibilă, din cauza reacției negative a indigenilor și a politicii britanice care începuse un
vast program de educație în rândul africanilor, cu scopul angajării acestora pe piața muncii
autohtone (în special pentru ocuparea locurilor de muncă cu caracter tehnic), italienii credeau
că o angajare sezonieră a șomerilor italieni pe teritoriul colonial britanic ar fi fost posibilă. În
replică, oficialul britanic amintea că, deși muncitorii italieni aveau un bun renume, trebuia și
ca imigranții să fie acceptați de autohtoni din punct de vedere politic. Mai mult, situația din
colonii era una delicată, în primul rând, doar o parte a acestor teritorii se calificau pentru o
emigrație europeană, însă cel mai important lucru, cum am amintit, era cel politic, odată cu
25
Ibidem, pp. 397-398, 399
26
Ibidem, p. 400; Era vorba despre interzicerea judecării recursurilor proceselor din TLT de către Curțile de apel
italiene, problema navelor comerciale locale cărora li se interzicea să arboreze steagul italian, fiind nevoite să
”inventeze” o emblemă care să marcheze noul statut al regiunii, și în fine, hotărârea ca produsele fabricate în
regiune să fie marcate cu sigla ”Made in Trieste” în Ibidem, p. 409

10
consolidarea unei conștiințe politice africane, emigrația albilor era percepută ca fiind în esență
un prim pas către o guvernare a albilor (chiar britanicilor le era foarte greu să emigreze în
aceste teritorii, împotriva voinței africanilor). În schimb, oamenii de afaceri italieni erau
primiți să investească în regiune, iar în ceea ce privește o emigrație la scară largă, erau
sugerate destinații mai exotice, precum America de Sud (sic!). În fine, Bevan considera că
problema șomajului italian chestiunile ar fi trebuit discutate și soluționate în cadrul unei
Agenții internaționale a muncii, și nu în cadrul unor conferințe inutile, devenite deja un
“moft” al înalților politicieni europeni.27

Mai mult, britanicii le aminteau italienilor că Regatul Unit făcuse eforturi în privința
sistematizării unui aflux de muncitori italieni, veniți din proprie inițiativă pe teritoriul
britanic.28 Totodată, în condițiile în care densitatea populației era cea mai mare, după Belgia,
Marea Britanie absorbise, proporțional cu numărul populației sale, cel mai mare număr de
muncitori străini veniți din țările europene. În replică, englezii erau interesați, punctual, de
planul guvernului italian privind măsurile necesare pentru a corecta această problemă a
surplusului forței de muncă din peninsulă, dacă malaria din Sardegna fusese eradicată și în
fine, dacă nu existau condiții prielnice pentru ca forța de muncă excedentară să fie
direcționată către această insulă.29

Ministrul Sforza a declarat că reformele care priveau modernizarea Sudului, inclusiv a

insulei Sardegna, se loveau de problema fondurilor insuficiente, deși se crease o bancă
specială pentru finanțarea proiectelor agrare, Cassa del Mezzogiorno, iar lucrările începute
aduseseră un oarecare succes în Calabria. În Sardegna, condițiile de trai erau precare,
descurajau o migrație pe scară largă, mai mult, în regiune se stabiliseră refugiați dalmați care
își părăsiseră locurile de origine ca urmare a conflictului din Trieste. Ca atare, tonul
oficialului italian era destul de virulent la adresa programului de reînarmare al Italiei, cerut de
americani din cauza războiului din Coreea, și a participării țării la sistemul militar atlantic,
prezentându-le ca fiind elementele care încetineau proiectele guvernului de a realiza o
reformă agrară eficientă în sudul țării.30

În cadrul întâlnirii bilaterale, o altă chestiune discutată în detaliu a fost cea a angajării
unui număr de mineri italieni în exploatările miniere din Regatul Unit. Deși proiectul fusese
27
Ibidem, pp. 410-412
28
1900 de femei lucrau în industria textilă, mici grupuri de muncitori milanezi, angajați în turnătoriile din sudul
Țării Galilor, precum și zidari și specialiști în fabricarea cărămizilor, în principal, un număr foarte limitat de
italieni care erau angajați pe teritoriul britanic la începutul anilor ’50 ai secolului trecut în Ibidem, p.411
29
Ibidem, p. 411
30
Ibidem.

11
lansat cu câțiva ani în urmă (după vizita la Londra din octombrie 1947), acordul de-abia
fusese semnat, primul grup de italieni nici nu ajunsese pe teritoriul britanic, iar atitudinea
oficialilor de la Londra era în continuare de maximă prudență. Ministrul Guidotti remarca că
tratamentul oferit italienilor nu era foarte atractiv, putând afecta întregul proces al emigrației
forței de muncă, sugerând așadar introducerea unei prime de angajare de care să se bucure
angajații străini. În replică, englezii susțineau că un tratament preferențial ar fi fost prost
primit de către muncitorii britanici, în primul rând pentru că forța de muncă italiană era una
nespecializată, și ca atare, retribuită la același nivel practicat pentru minerii englezi
necalificați. Trebuia să se aprecieze în schimb faptul că angajaților italieni li se oferiseră
polițe de asigurări de sănătate în sistemul public britanic, așadar asistență gratuită de care nu
beneficiau în țara de origine (sic!) 31

În fine, partea italiană a mai ridicat o chestiune care nu se regăsea pe agenda întâlnirii,
și anume intenția Italiei de a fi inclusă în grupul executiv al recentei structuri a alianței
atlantice care se ocupa de controlul flotei comerciale, în caz de război. Acest organism
dispunea de un Comitet executiv central, din care făceau parte Statele Unite, Marea Britanie,
Franța, Norvegia și Olanda. Deși făcuse o serie de solicitări de a fi admisă în forul de
conducere pe motiv că poziția Italiei era similară cu cea a Regatului Unit și că era singurul
stat dintre cele unsprezece semnatare, situat în totalitate în Mediterana, cererea italiană a fost
respinsă, riscând ca acest refuz să fie interpretat la Roma în același registru de perpetuare a
stării de inferioritate acordată peninsulei de partenerii săi euro-atlantici. Nu era ”o chestiune
de prestigiu,” declara Sforza, ci una ”de substanță,” pentru ca Italia să fie admisă în structura
mai sus-amintită. Mai mult, guvernul italian propusese un plan care să împartă Comitetul
executiv în ”unități” geografice, iar Italia să preia conducerea unității mediteranene, însă nici
această propunere nu a fost luată în calcul. Se adăuga impresia italienilor că delegația
britanică se arătase ostilă propunerii și se aliniase majorității care exclusese Italia din rândul
statelor decidente. 32

Sir Roger Makins a replicat că înțelege frustrarea italienilor, însă majoritatea statelor
se pronunțase ca forul de conducere să fie limitat la cinci membri, reprezentând statele care
aveau cele mai mari interese maritime (sic!), iar o lărgire cu noi membri a structurii de
comandă ar fi însemnat un precedent pe care și alte state semnatare l-ar fi putut invoca. În
schimb, trebuia apreciat câștigul obținut de Italia prin includerea sa în Comitetul executiv

31
Ibidem, p. 413
32
Ibidem, p. 415

12
pentru materii prime de la Washington, o structură aflată sub umbrela NATO pentru care se
definitivase compoziția.33

În ceea ce privește reformarea Statutului Consiliului Europei (CE), delegația britanică

se opunea categoric, atât transformării Adunării într-o structură supranațională, depășind
astfel autoritatea Comitetului de miniștri, cât și proiectului privind dezbaterea de către CE a
chestiunilor legate de apărare, și în fine, și-ar fi manifestat dezacordul cu privire la măsurile
care ar fi putut duce la instituirea de noi raporturi între Adunare și Comitet, diminuind astfel
puterea celui din urmă, prin renunțarea la regula unanimității în aprobarea deciziilor și
respectiv, al caracterului secret al dezbaterilor.34

În fine, deși exista un acord privind o colaborare în domeniul economic, privind

fabricarea, sub licență, de către uzina italiană FIAT a unor vehicule militare pentru piața
britanică, precum și fabricarea de aeroplane după model britanic (tipurile de aparat Venoms și
Vampires), partea britanică se găsea în imposibilitatea de a furniza materialele necesare
pentru această operațiune din cauza intensificării propriului program de reînarmare, ca urmare
a războiului din Coreea.35

Deși în cadrul discuțiilor de la Londra, problematica revizuirii clauzelor militare ale

tratatului de pace fusese abordată într-o manieră informală, cu câteva declarații de simpatie
față de această tentativă a Romei, în perioada imediat următoare, iritarea Romei avea să fie
fățișă. Italienii considerau că întâlnirea ar fi trebuit să aducă efecte imediate și o implicare a
Londrei în chestiunea tratatului de pace, asta în timp ce englezii precizaseră de la bun început
caracterul pur consultativ al dezbaterilor din capitala Angliei, mai ales în chestiunea delicată a
revizuirii tratatului de pace. 36

Ambasadorul Scotti avertiza guvernul de la Roma că orice gest oficial făcut de italieni,
în privința revizuirii clauzelor militare ale tratatului de pace ar fi fost interpretat eronat, în
condițiile în care Occidentul acuza sistematic Rusia sovietică de încălcare a tratatelor
internaționale. Momentul era așadar inoportun, mai declara diplomatul italian, iar oficialii

33
Ibidem, pp.415-416
34
Ibidem, p.406
35
Ibidem, p.409
36
***DDI XI vol. V, p. 613; Antonio Varsori, Un primo tentativo..., p.29; Mai trebuie amintit faptul că însăși
scrisoarea adresată lui Robert Schuman de șeful diplomației italiene, Carlo Sforza, cu privire la demersul italian
în vederea revizuirii clauzelor militare ale tratatului de pace era considerată de britanici ca fiind o tentativă
informală, lăsată să ajungă în presă pentru propagandă, și nu un pas oficial al administrației de la Roma în
***DDI XI vol. V, pp. 277-279, 549, 613, 685

13
englezi, pe cale informală, ținuseră să-i liniștească pe italieni că odată depășită situația
tensionată, s-ar fi găsit noi formule pe care să se stabilească raporturile cu Italia.37

Istoricul Antonio Varsori concluzionează că în urma întâlnirii de la Londra, britanicii

vedeau în premierul italian un interlocutor de încredere, un factor de echilibru în afacerile
interne italiene și deși senzația fusese că vizita nu , ..................................................38

În primul deceniu postbelic, singurul moment de cooperare reală cu Londra avea să fie
reprezentat de aderarea Italiei la iniţiativa ministrului de externe Anthony Eden, câțiva ani
mai târziu, în toamna lui 1954, privind redimensionarea Pactului de la Bruxelles, prin
includerea a două noi state, Italia și Germania federală (lua naștere astfel Uniunea Europei
Occidentale), concomitent cu accesul Germaniei de vest în alianța atlantică. Problema
remilitarizării germane fusese astfel soluționată, iar apropierea italo-britanică reprezentase, în
acest context, o consecință a politicii prudente în materie de integrare militară manifestată de
Paris.

37
Ibidem, pp. 563, 590
38
Antonio Varsori, Un primo tentativo...,, p.33

14