Sunteți pe pagina 1din 10

Specializarea: Relatii Internationale si Studii Europene

Disciplina: Diplomatie. Scoli si curente


Sem II anul III
Curs I.Trasaturi are diplomatiei europene in sec XIX

In istoria diplomatiei revolutia burgheza din Franta este considerata drept perioada de
sfarsit de a diplomatiei artistocratice si dinastice sustinuta de monarhiile absolutiste ale secolului
anterior. Prezenta unei noi clase sociale va insemna si o schimbare atitudinala fata de principiile
diplomatiei europene.
Astfel, sunt aduse in discutie ideea suveranitatii nationale precum si necesitatea de a
schimba raporturile dintre state existente pana atunci. Ambasadorii acestei etape nu se mai
prezinta la acreditare doar in numele suveranului lor ci in numele statului pe care il reprezinta.
Altadata agentul diplomatic era instrumentul politicii suveranului sau Pradier Fodere
(cours du droit diplomatique)
Diplomatia europeana din acest secol capata trasaturi distincte, cum ar fi regimul
parlamentar si libertatile democratice care influenteaza direct politica externa. Totodata alte 2
elemente intervin in influentarea politicii externe: partidele politice si presa, dar in acelasi timp si
institutiile parlamentare controleaza MAE si oficiile diplomatice.
Dialogul dintre state este favorizat de o dezvoltare si o perfectionare a mijloacelor de
comunicatie. Sunt propuse de catre statele europene o serie de principii cum a fost cel al
legitimitatii, si care vor fi prezente mai ales in primele decenii ale secolului XIX.
Infrangerea lui Napoleon Bonaparte a prilejuit reglementarea politico-diplomatica a
chestiunilor europene, in cadrul Congresului de la Viena (1815), unde initial rolul hotarator l-au
avut Anglia, Rusia, Austria si Prusia. La insistentele lui Talleyrand, Franta e admisa in randul
marilor puteri, alcatuind ceea ce s-a numit sistemul marilor puteri, concertul european sau
pentarhia europeana.
Importanta Congresului de la Viena este una determinanta pentru Europa, deoarece
Congresul a inaugurat o etapa de dezbateri a problemelor majore ale continentului prin
intermediul prin conferintelor internationale, fapt ce va capata amploare in deceniile

urmatoare. Amintim in acest sens urmatoarele conferinta: Ibah 1821, Verona 1822, Congresul de
la Paris 1856, Congresul de la Berlin 1878.
Congresul Vienez a abordat si problema navigatiei pe fluviile internationale, dar a creat si
bazele introducerii unui sistem rational si juridic, intemeiat pe principiul egalitatii statelor.
Intreaga politica si dplomatie a Europei din sec XIX prin congrese si conferinte, se
caracterizeaza de intaietatea pe care acestea si-o rezerva in comparatie cu tarile mici care sunt
excluse de la dezbaterile si reglementarile marilor probleme ale continentului european.
Raporturile diplomatice dintre statele europene se dezvolta intre 1815 si 1850 in
contextul rivalitatii dintre Anglia industriala, Rusia militarista si Austria semi-feudala. De aceea,
pentru a intelege mai bine evolutia rel int din sec XIX, trebuie sa se evidentieze cele 3 trasaturi
dominante ale evolutiei acestor relatii pe parcursul veacului XIX.
Acestea sunt:
1. Miscarile pe plan social: revolutiile, miscarile de emancipare nationala
2. Lupta unor state pentru a-si realiza unitatea si independenta: Romania, Germania, Italia
3. Antagonismul si conflictele dintre marile puteri pentru controlul strategic al unor zone
geografice, cum ar fi Dunarea, Marea Neagra, str. Bosfor si Dardanele, dar chiar si pe
intreaga pen Balcanica.
Din aceasta perspectiva, tara noastra s-a situat in mijlocul desfasurarii evenimentelor, fiind
parte activa in derularea lor, sau chiar participand efectiv la derularea unora dintre ele.
Congresul de Pace de la Paris din 1856 a crescut considerabil pozitia Frantei si a lui
Napoleon III care devin o forta politica hotaratoare pe continentul european. Dupa deceniul 7 al
sec XIX, alte 2 state vor detine preponderenta politica si militara in Europa: Anglia si Germania.
Anglia devine o mare putere coloniala si este tara care va arbitra conflictele din Europa detinand
intaietatea si ca putere maritima.
Relatiile Angliei cu Germania au fost normale pana cand Germania a invocat pretentia de
expansiune in Africa si in Orientul Mijlociu. Germania domina pana la 1890 activitatea
diplomatica europeana prin personalitatea lui Otto von Bismarck.
Cancelarul de fier a reusit sa unifice Germania si a facut din regele Prusiei un imparat al
Germaniei. Obiectivul principal al Germaniei a fost izolarea Frantei pe plan diplomatic si
incurajarea tendintelor coloniale ale acesteia.
Politica externa a Germaniei a urmarit sa pastreze Alsacia si Lorena si sa provoace ostilitatea
Angliei si Italiei fata de Franta. In 1872, Otto initiaza alianta celor 3 imparati ai Germaniei,

Austro-Ungariei si Rusiei (Wilhelm I, Franz Joseph si Alexandru II). La aceasta alianta adera si
Italia in 1873, dar alianta dureaza pana la 1878 la Congresul de la Berlin.
A doua alianta a Germaniei avea sa intampine o noua constructie politico-diplomatica si
militara numita Antanta Cordiala din care faceau parte Franta, Anglia si Rusia. Se conturau in
acest fel blocurile politico-militare care se vor confrunta in primul razboi mondial.
La toate acestea se vor adauga si atitudinile oscilante ale unor state europene precum: austroungaria, Italia si chiar si Romania.
Transformari esentiale ale diplomatiei europene
In sec XIX metodele diplomatiei cunosc o considerabila unificare. Acestea constau in norme
si reguli, sistematizare si clasificare si constituirea unui corp profesional distinct al diplomatilor.
Daca pana in sec XIX se poate vorbi de existenta unor scoli diplomatice si de trasaturile specifice
lor, acum acestea isi pierd importanta datorita faptului ca diplomatii reprezinta statele si nu
suveranii.
Diplomatul devine un functionar de stat, cu o formatie juridica si care se consacra in totalitate
activitatii diplomatice. Ambasadorul participa la conferinte internationale, la tratative si negocieri
si are o libertate de miscare mult mai mare decat o avea anterior. Diplomatia secolul XIX este in
mare parte personala si secreta. Ca atare multe dintre decizii s-au luat in spatele usilor inchise
unde negocierile secrete erau facute fara stirea popoarelor si uneori chiar a guvernelor.
Ambasadele sec XIX nu mai sunt privite ca in sec precedent ca centre de intriga, de amestec
in treburile interne sau de provocare a unor razmelite si rascoale, ci incep sa se respecte
principiul neamestecului in treburile interne si reciprocitatea in schimburile diplomatice.
Rolul negocierilor diplomatice creste, ele fiind esentiale in solutionarea unor crize cum a fost
criza marocana(1905-1906) sau anexarea Bosniei si Hertegovinei de catre Austria (1908), a doua
criza marocana (1911) si razboaiele balcanice (1912,1913).
Toate acestea ne duc spre o alta imagine a diplomatiei din secolul XIX si o alta perceptie a
celui care era desemnat sa reprezinte interesele statului sau intr-o capitala europeana.
Seminar Eseu: diplomatia sec XIX vs diplomatia sec precedente
Curs II. Diplomatia sec XX

Diplomatia sec XX a cunoscut trasaturi noi datorate modificarilor structurale care au avut
loc in societatea europeana, dar si in lume si in ansamblul global. Preponderenta economica si
militara a Frantei si Angliei din sec XIX va fi egalata si depasita de noi protagonist ale vietii
politice internationale: Germania, SUA si apoi Japonia.
Rolul diplomatiei a crescut considerabil in sec XX, deoarece si evenimentele au impus
acest lucru. Astfel, constituirea US ca prim stat socialist in lume a dus modificari substantiale si
in domeniul diplomatiei incat relatiile international din perioada interbelica s-au desfasurat sub
semnul aparitiei unei conceptii noi a relatiilor diplomatice dintre state. Publicarea la 8 nov 1917 a
decretului asupra pacii de catre Lenin chema statele beligerante la rezolvarea problemelor
razboiului si pacii si definea in termeni clari notiunile de pace dreapta si democratic fara
anexiuni si contributii de razboi, ceea ce insa nu va fi respectat in practica.
Lenin a proclamat atunci si necesitatea abolirii diplomatiei secrete si promovarii unei
diplomatii deschise ale carei actiuni sa fie publice a ramas la nivel de deziderat. O alta trasatura
caracteristica a diplomatiei din secolul XX a constituit-o afirmarea in rel internationale a statelor
mici si mijlocii.
Dupa 1918, pe harta politica a lumii au aparut numeroase state noi, independente, care siau afirmat personalitatea in politica si diplomatia mondiala. De asemenea, o trasatura esentiala si
specifica a diplomatiei sec XX o constituie aparitia unui numar mare de organizatii internationale
universale si regionale in vederea colaborarii dintre state in toate domeniile politic, cultural,
stiintific.
Conform unei statistici efectuata in anii 1970, la nivel international existau peste 3500 de
organizatii inter-guvernamentale, dar si neguvernamentale, ceea ce justifica in mare parte cele
afirmate anterior. Tot acum au aparut elementele constitutive ale noii diplomatii fata de cea
traditionala. Noua diplomatie se caracteriza prin activitatea organizatiilor internationale si
diplomatia la nivel inalt.
Un rol important trebuia sa-l aiba crearea Societatii Natiunilor in 1919, aceasta fiind
prima organizatie internationala politica cu vocatie universala, creata pentru a impiedica
izbucnirea unui conflict cum fusese primul razboi mondial. Activitatea Societatii Natiunilor nu a
dat rezultatele asteptate, majoritatea actiunilor diplomatice continuand sa se faca in afara incintei
acesteia.

Deficientele Societatii Natiunilor s-au constatat in momentul in care in Liga au fost


acceptate state precum Germania, a caror politica agresiva va duce din nou la izbucnirea unui
nou conflict mondial. In 1936 s-a constituit axa Berlin-Roma-Tokyo, fiind semnalul constituirii
si altor aliante cum a fost coalitia anti-fascista formata din Anglia Franta URSS si SUA, care
s-a definitivat prin Declaratia NU din 1 ianuarie 1942
In 1945 a fost infiintata ONU cu scopul de a promova cauza pacii si cooperarii dintre
state. In prima sa etapa de existenta ONU a reusit sa faca fata provocarilor existente in lume. In
1949 este creat NATO, o organizatie politico-militara, caruia statele socialiste ii vor impune
Tratatul de la Varsovia (14 mai 1955).
Au mai fost constituite SEATO (1954 SUA, Anglia, Franta, Australia, Noua Zeelanda,
Thailanda, Pakistan si Filipine), ANZUS (Australia, Noua Zeelanda, USA, 1 nov 1951, San
Francisco), CENTO (Pactul de la Bagdad din 1955, Turcia, Irak si Anglia la care au mai aderat
Pakistan si Iran).
Teme Seminar:
1. Diplomatia sec XIX vs Diplomatia sec precedente
2. Trasaturi esentiale ale diplomatiei sec XX (rolul diplomatiei in cele doua razboaie
mondiale, diplomati de referinta, diplomatia romaneasca)
3. Studii de caz: NATO, Tratatul de la Varsovia, ANZUS, CENTO, SEATO
Rolul aliantelor militare pentru promovarea pacii si securitatii internationale
S-a constatat ca in fapt aliantele militare s-au dovedit a fi ineficace pe plan international,
existenta acestora producand uneori erori de calcul sau de apreciere strategica, ceea ce a dus
uneori la escaladarea fortei in relatiile internationale.
Din exemplul celor doua conflagratii mondiale se poate observa ca politica si diplomatia
blocurilor militare nu poate conduce la destinderea relatiilor dintre state, ci dimpotriva, constituie
un pericol permanent la adresa pacii mondiale.
In acest context, Romania s-a implicat in relatiile internationale si a fost chiar in 1966
gazda a consfatuirii statelor participante la Tratatului de la Varsovia, care a elaborat document
intitulat Declaratia cu privire la intarirea pacii si securitatii in Europa. Aceeasi atitudine de
neincredere in blocurile militare au avut-o si statele din spatiul extra-european. De exemplu,
Filipinele au luat hotararea de a parasi SEATO pe motiv ca acest pact este anacronic, si
reprezinta o prezenta provocatoare si inutila in spatiul si climatul asiatic.

Tot in 1972, presedintele Pakistan, Ali Bhutto a anuntat hotararea tarii sale de a se retrage
din SEATO. De asemenea, Australia si Noua Zeelanda si-au facut cunoscute intentiile de a parasi
SEATO, si de a reduce participarea cu trupe la ANZUS. In final, Australia si Noua Zeelanda vor
propune dizolvarea SEATO.
Cunoscutul cercetator al Razboiului Rece, Andre Fontaine in Istoria Razboiului Rece
vol. 1 a folosit sintagma de criza aliantelor care arata eroziunea NATO inceputa odata cu
retragerea Frantei din NATO. Cercurile guvernamentale din SUA erau rezervate fata de partenerii
europeni, iar in Senatul American au fost pronuntate critici impotriva faptului ca SUA folosesc
prezenta lor in Europa Occidentala ca mijloc de presiune politica pentru sustinerea revendicarilor
economice fata de proprii aliati.
Curs III. Diplomatia Americana din sec XX
Definita de Henry Kissinger drept diplomatia de superputere, diplomatia Americana a
secolului XX a cunoscut mai multe etape, dar ca o coordonata principala se constituie in
exemplul cel mai elocvent privind evolutia conceptului de diplomatie de mare putere. Desi,
inca de la constituirea SUA au avut nume de prestigiu in istoria diplomatiei (Benjamin Franklin,
Thomas Jefferson, J. Adams) rolul diplomatiei americane pana la sfarsitului secolului XIX nu
este unul de prim ordin pe plan mondial.
Inca din 1823 prin doctrina Monroe, SUA declarau ca isi limiteaza sfera de interes la
continentul American. In a doua jumatate a secolului XIX, trasatura principala a politicii externe
si diplomatiei SUA a devenit expansionismul colonial. (razboiul cu Spania, tratatul cu Panama),
ceea ce s-a numit diplomatia de cowboy si diplomatia batei.
La inceputul secolului XX, presedintele Taft a initiat diplomatia dolarului, care sustinea
penetrarea capitalului American in zone precum China si Japonia. Taft declara chiar in 1912 ca
politica administratiei sale se caracterizeaza prin substituirea dolarilor in locul gloantelor.
A urmat momentul 1919-1920, si initiativele diplomatice ale presedintelui Woodrow
Wilson, care se constituie in inceputul globalismului in diplomatia Americana, adica extinderea
actiunii la nivel planetar.
Un alt moment al implicarii diplomatiei americane a fost Pactul Briand Kellogg, care se
dorea a fi integrarea Americii in Societatea Natiunilor. Presedintele Roosevelt va initia a noua

politica new deal diplomacy. Era demonstrata preocuparea SUA de a se opune fascismului
italo-german si militarismului japonez.
In acest sens trebuie intelese si stabilirea relatiilor diplomatice cu URSS, din noiembrie
1933. Cu toate acestea, SUA vedeau in communism un pericol mai mare decat revizionismul
german si japonez. O alta doctrina elaborata de diplomatia Americana a fost de ingradire
(containment). Aceasta sintagma de indiguire formulata pentru prima data in 1947 de diplomatul
George Kenan (professor la Princeton), o doctrina a stavilirii, constrangerii sau impingerii inapoi
a comunismului avea sa devina pana in 1963 doctrina oficiala a diplomatiei americane.
Planul Marshall din 1947 aprobat de Congres a reprezentat inceputul incercarilor de
integrare a tarilor occidentale in politica Americana, dupa cum doctrina Truman a organizat
izolarea acestui spatiu de ofensiva tarilor rasaritene.
La 4 aprilie 1949 s-a constituit NATO cu ajutorul caruia diplomatia Americana si-a
construit o strategie de ingradire si de interventie (Ronald Steel Pax Americana). Diplomatia
fortei si tratatelor militare a declansat si a extins Razboiul Rece si va fi numita diplomatia de pe
marginea prapastiei (John Dulles).
Declinul conceptului de putere diplomatica se va observa mai ales dupa crizele coreeana
si cubaneza si dupa esecul din Vietnam. De aceea, politica externa Americana va cunoaste dupa
1973 o reorientare si o readaptare la necesitatile realitatilor din Europa si din lume.
Teme seminar: Diplomatia Americana 1890 1973

Curs IV. Evolutii diplomatice in secolul XX


Dupa incheierea primului razboi mondial din initiative presedintelui american
Woodrow Wilson s-au propus prin cele 14 puncte inceputul globalismului in diplomatia
americana care s-a extins apoi la intreaga lume. Intentia SUA era aceea de a deveni jandarmul
lumii, insa insuccesul lui Wilson in Congresul SUA demonstra faptul ca America nu avea inca
puterea de a practica diplomatia globala.
Initiativele americane vor fi legate si de raporturile cu Societatea Natiunilor prin
intermediul Pactului Briand-Kellogg, demonstrand inca o data lipsa de cooperare a Marilor
Puteri, ceea ce arata limitele Ligii Natiunilor. Invocand asa numita doctrina Monroe, SUA
continuau sa practice interventia pe intregul continent american, unde detineau rolul principal si
avand drept scop impunerea intereselor lor fata de sudul continentului.
Diplomatia noii orientari a lui F.D. Roosevelt (new deal diplomacy) arata preocuparea
SUA de a face fata amenintarilor crescande a fascismului italo-german in Europa si a
militarismului Japonez in Asia. Stabilirea de relatii diplomatice cu URSS (16 nov 1933)
ilustreaza aceasta preocupare, cu toate ca SUA considerau ideologia comunista ca fiind pericol
mai mare decat revizionismul german si japonez.
De altfel, anticomunismul a stat la baza politicii de indiguire a tarilor socialiste, concept
formulat de diplomatul american George Kennan, professor la Universitatea din Princeton.
Aceste idei ale stavilarii si constrangerii aveau sa devina pana in 1963 doctrina oficiala a
diplomatiei americane. Planul Marshall aprobat de Congresul american in 1947, reprezinta
primele incercari de integrare a tarilor occidentale, dupa cum doctrina Truman organiza izolarea
acestui spatiu si barierele care se ridica impotriva tarilor rasaritene.
Pe 4 aprilie 1949 se constituia Pactul Atlanticului de Nord. Pactul NATO a devenit piesa
cheie in jurul careia SUA si-au construit diplomatia postbelica de ingradire si interventie.
Diplomatia pactelor militare declanseaza si extinde razboiul rece, iar acest tip de diplomatie a
fost numit de John Dulles drept pe marginea prapastie. Evolutia strategiei NATO, criza
coreeana si cea cubaneza si esecul din Vietnam ilustreaza impasul recurgerii la forta in relatiile
international si declinul conceptului diplomacy.
Exemplul Vietnamului demonstreaza ca politica bazata pe forta era rostita indiferent de
marimea si puterea tarii care dorea sa ilustreze acea putere. Un alt aspect al politicii externe

americane l-a constituit atitudinea gresita a SUA fata de relatiile cu China, prin politica a
camasii de forta se interzicea orice fel relatiile cu China, fapt ce se va reglementa in 1972, cand
presedintele Richard Nixon in vizita sa la Beijing a subliniat necesitatea dezvoltarii colaborarii
dintre state pentru destindere si pacea generala in lume.
De asemenea raporturile SUA cu URSS au cunoscut o noua etapa dupa prima vizita la
Moscova a presedintelui Richard Nixon, si sunt incheiate intre ele o serie de acorduri bilaterale.
In opinia diplomatului american Henry Kissinger, dilemma diplomatiei americane in deceniul 8
al secolului XX era de a se adapta unei lumi bipolar din punct de vedere military, dar multipolare
din punct de vedere politic. Acelasi Henry Kissinger sugera ca SUA sa adopte o politica externa
mai flexibila in functie de noile raporturi de forte pe plan international. Un alt concept intalnit
dupa anii 1970 a fost cel al diplomatiei destinderii sau a diplomatiei est-vest care era favorabil
realizarii unui sistem de securitate colectiva in Europa.
In perioada interbelica cadrul juridic al securitatii international era format din Pactul Ligii
Natiunilor si din cele 5 tratate de pace ale sistemului de la Versailles. Noul concept de securitate
nu prezenta insa o siguranta prea mare in ceea ce priveste eficacitatea intrucat singura riposta
prevazuta la agresiune era cea a sanctiunilor economice; iar razboiul era fundamentat din punct
de vedere juridic, legal. Pe langa lacunele sistemului insusi, diferentele dintre Franta si Anglia
privind conceptul de securitate, izolarea SUA, indepartarea Rusiei Sovietice in prima etapa a
evolutiei Societatii Natiunilor, toate acestea facand ca granitele pacii sa fie si mai precare.
De aceea, istoria diplomatiei scoate in evidenta o serie de proiecte menite sa
confectioneze sistemul de securitate colectiva: Protocolul de la Geneva (1924), Pactul BriandKellogg (1928) si in sfarsit Pactul de Uniunea Europeana prezentat de ministrul de externe
francez in 1929 la a zecea adunare a Societatii Natiunilor. In paralel cu initiativele in domeniul
securitatii, diplomatia interbelica se consacra prin tratativele de dezarmare si incercarilor de
definire a agresorului.
In 1925, Adunarea Generala a Ligii Natiunilor inivta Consiliul sa elaboreze studii
pregatitoare pentru organizarea unei conferinte in vederea limitarii inarmarilor. Prima faza a
negocierilor s-a desfasurat in cele 6 sesiuni ale Comisiei pregatitoare iar Conferinta generala a
dezarmarii s-a deschis pe 2 februarie 1932 la Geneva, diminuand diferentele dintre Franta si
Anglia in problema dezarmarii.

Desi lucrarile Conferintei pentru Dezarmare s-au incheiat fara rezultate, in cadrul acesteia
au fost adoptate Conventia de la Londra pentru definerea agresorului la 3-5 iulie 1933, elaborate
de URSS.
Un rol important l-a avut si Nicolae Titulescu care a stiut sa imbine arta subtila a
diplomatiei cu stiinta juristului. De altfel, Titulescu a actionat cu multa energie si responsabilitate
pentru folosirea tuturor posibilitatilor Societatii Natiunilor in vederea fortificarii ideii de
securitate colectiva. Totodata Titulesu a avut ca om politic si diplomat stralucit o influenta
deosebita asupra diplomatiei timpului, subliniind ca securitatea colectiva trebuie realizata prin
completarea tratatelor si prevederilor Pactului Ligii cu alte pacte regionale de securitate si un
acord general privind dezarmarea. In fata pericolului fascist, Titulescu a incercat sa racordeze
pactele regionale Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica.
Insuccesul acestui vast plan politico-diplomatic s-a datorat atitudinii conciliatoare a
puterilor occidentale fata de revizionismul italo-german.