Universitatea din București

Facultatea de Istorie

Conf.dr. Cristina Gudin

Procesul de modernizare în spațiul instituțional și societal românesc

(sfârșitul secolului al XVIII-lea – secolul al XIX-lea)

1
 Modulul nr. 1
Epoca Regulamentelor Organice (1834-1856)

Obiective

Cunoașterea epocii ce a stat sub semnul Regulamentelor Organice introduse

în Muntenia în 1831 și în Moldova în 1832, presupune urmărirea și înțelegerea mai
multor aspecte, printre care:
 Interesele marilor puteri din sud-estul Europei și asupra Principatelor
 Principiile care au stat la baza organizării Regulamentelor Organice
 Succesiunea la domnie în cele două Principate
 Reformele întreprinse de domnitorii regulamentari în condițiile
dificile ale epocii.

Situația Principatelor și a sud-estului european la sfârșitul secolului

XVIII și în primele decenii ale secolului XIX

Epoca despre care discutăm a consacrat rațiunea de stat și echilibrul de forțe

drept principii ale politicii internaționale, ceea ce s-a resimțit asupra situației din
sud-estul Europei. A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost marcată de seria
războaielor ruso-austro-turce și nu de puține ori Țările Române au cunoscut
distrugeri, ocupații militare și chiar pierderi de teritorii, ca de exemplu în 1812
când teritoriul dintre Prut și Nistru a fost anexat de Imperiul Țarist. Dincolo de
avatarurile aduse românilor de confruntările militare amintite, chestiunea orientală,
adică intenția în special a Rusiei și Austriei de a înlătura Imperiul otoman din
Europa, a transformat Peninsul Balcanică într-un teatru de luptă militară și
diplomatică. Rusia urmărea în această zonă să ajungă la strâmtorile Bosfor și
Dardanele deoarece în felul acesta își asigura accesul nestingherit în Mediterana
orientală și putea să prindă ca într-un clește Imperiul otoman și să-l scoată practic
din Europa. Drumul armatelor țariste spre inima stăpânirii otomane trecea prin
Principate și de aceea Rusia va dori să-și asigure, într-o formă sau alta, controlul
asupra acestora. Succesele militare îi vor permite să-și impună voința în tratatele de
pace, așa cum s-a întâmplat și la București în 1812 și la Adrianopol în 1829 când

2
Rusia reușește să impună printr-un „Act osebit”, recunoașterea sa și de către Poartă
drept putere protectoare cu rol de decizie asupra soartei românilor. Forma juridică
sub care Rusia și-a codificat influența a fost Regulamentul Organic.
Pe de altă parte, Austria dorea și ea să participe la împărțirea teritoriilor
aflate sub autoritatea Porții, mai cu seamă datorită faptului că zona balcanică îi este
singura accesibilă. Blocată în expansiunea sa spre vest de Franța și Prusia, spre est
de Rusia după împărțirea Poloniei, Austria găsește în sud-estul continentului
singura direcție de înaintare posibilă. Dacă adăugăm și interesele marilor puteri
occidentale, Franța și Anglia mai ales, asupra Peninsulei Balcanice, înțelegem mai
bine de ce zona respectivă a devenit în epocă tot mai mult un subiect al diplomației
europene.

Ocupația militară rusă (1828-1834) și introducerea Regulamentelor

Organice

Izbucnirea unui nou război ruso-turc în 1828 a avut drept consecință și

ocupația militară a Principatelor de către armatele ruse, care se va prelungi în ciuda
faptului că în anul următor Tratatul de pace semnat la Adrianopol punea capăt
războiului și stipula într-o anexă specială condițiile organizării viitoare a țărilor de
la est și sud de Carpați locuite de români. Una dintre aceste prevederi viza
recunoașterea de către Poartă a legilor pe baza cărora urmau să fie organizate
Principatele, numite Regulamente Organice. Devenea tot mai clar că adevăratul
obiectiv al Rusiei era acela de a avea o bază de acțiune mai aproape de Balcani.
Protecția creștinilor ortodocși din Peninsulăj, care va deveni unul din principalele
mijloace de acțiune ale politicii externe rusești, nu era decât un pretext pentru
îndeplinirea scopurilor expansioniste ale Rusiei. La început, românii au crezut în
buna intenție rusă, însă tot mai mult boierii s-au convins, mai cu seamă după
anexarea Basarabiei în 1812, că emancipare națională nu va veni dinspre răsărit.
Rusia nu era decât un regim despotic cu o politică agresivă, care urmărea în
Europa, cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor. În plus, chiar dacă a simulat
la un moment dat acceptarea unor reforme cu caracter modernizator, în realitate
modernizarea a fost pretextul consolidării propriei dominații. Din acest motiv
Principatele Române nu vor beneficia de consecințele modernizării mai mult decât
provinciile rusești și aceasta deoarece obiectivul real urmărit de ruși era anexarea.
În timp ce delegațiile de boieri moldoveni și munteni se aflau la Sankt-
Peterburg pentru a discuta proiectele Regulamentelor care fuseseră modificate

3
după dorințele Rusiei, în Principate guvernatorul Pavel Kiseleff se ocupa de
administrarea propriu-zisă a acestora. Regulamentele Organice nu erau decât
instrumente politice prin care Rusia își asigura dominația politică și de aceea nu se
va ține cont de părerile boierilor români exprimate de multe ori cu putere în cadrul
Adunărilor Obștești. Teoretic, cele două reglementări au intrat în vigoare în 1831
în Țara Românească și în Moldova în 1832, dar până la retragerea trupelor ruse
practic nu au funcționat. În plus, chiar dacă din punct de vedere formal
Regulamentele erau o operă românească redactată de comisiile formate din mari
boieri munteni și moldoveni, în fapt acestea au fost obligate să-și modeleze
atitudinea în funcție de intervențiile făcute de consulii ruși de la București și Iași
care acționau pe baza dispozițiilor trimise de cancelaria imperială.

Conținutul Regulamentelor Organice

Prevederile sunt asemănătoare, dacă nu aproape identice în cele două cazuri.

Chiar dacă nu sunt constituții propriu-zise, putem spune că au caracter
constituțional și sunt necesare organizării instituțiilor statului. Conținutul lor era
eterogen deoarece cuprindea, pe lângă reguli privitoare la organizarea puterilor
statului și la raporturile dintre ele și norme de drept cu aplicare în administrație și
în domeniul financiar.
Principiul separării puterilor în stat este conturat, dar prin modul de
organizare a celor trei puteri era în același timp drastic limitat. Puterea executivă îl
cuprindea în primul rând pe domn care era ales pe viață de către o Adunare
obștească extraordinară și avea o mare autoritate, întrecută doar de aceea a
consulilor ruși de la București și Iași. Domnul era ajutat de un Sfat administrativ,
cealaltă componentă a puterii executive, formată din boieri numiți de domn și care
avea obligația să-i prezinte rapoarte periodice, așa numitele anaforale. Puterea
domnului față de miniștrii săi era deplină, ei puteau fi revocați oricând fără ca
domnul să dea socoteală, iar actele sale erau valabile chiar dacă nu erau
contrasemnate de sfetnicii săi. Sfatul administrativ nu putea desfășura inițiative
proprii cu doar reprezenta voința domnului. Puterea legislativă era formată din
Adunările obștești, una pentru fiecare Principat, alcătuite din reprezentanții marii
boierimi, ai boierimii „de țară” și din cei ai clerului care erau membri de drept
(mitropolitul și episcopii eparhioți). adunările aveau doar dreptul de a semnala și
nu de a sancționa abuzurile comise de miniștri și nici de a-i trimite în judecată. Cu
alte cuvinte, rolul Adunărilor era unul limitat și se reducea doar la atragerea
atenției domnului asupra unor abuzuri și nereguli. Domnul putea dizolva Adunarea
4
cu aprobarea curții suzerane (Poarta) și a celei protectoare (Rusia). Pe de altă parte,
opoziția boierilor din Adunare putea să împiedice inițiativele legislatice ale
domnului, cum de altfel s-a întâmplat mai ales în Muntenia în timpul primilor doi
domni regulamentari, Alexandru Dimitrie Ghica și Gheorghe Bibescu. De
asemenea, Adunările aveau dreptul să trimită petiții sau mai bine spus plângeri
celor două puteri amintite, în care să acuze domnul. Puterea judecătorească era
deținută de instanțele de judecată, cele județene, cele de apel de la Iași și București,
precum și Înaltul Divan judecătoresc drept ultimă instanță. Limitarea puterii
judecătorești se datora și de data aceasta intervenției domnului care avea puterea de
a da cea din urmă decizie.
Domnii erau aleși de o Adunare Obștească extraordinară din care făceau
parte reprezentanți ai boierilor mari, mijlocii și mici, ai clerului, ai orășenilor și
chiar ai țărănimii. Trebuie spus însă că alegerea s-a transformat din regulă în
excepție, deoarece doar Gheorghe Bibescu a fost ales domn în 1842 la București.
Regulamentele mai cuprindeau și alte prevederi cu privire la organizare
școlilor în limba română, a miliției pământene, a arhivelor și nu în ultimul rând
fixau obligațiile țăranilor față de stat și față de boieri, obligații destul de
împovărătoare deoarece se fixau chiar norme de lucru pentru o zi (nartul).
O problemă aparte a constituit-o articolul adițional introdus de Rusia în 1837
în urma unor presiuni care vor genera un adevărat scandal din cauza reacției
marilor boieri din Adunarea obștească a Munteniei, cu ecou și pe plan
internațional. Datorită faptului că intenția tot mai vădită a Rusiei de a se apropia de
strâmtori a trezit reacția dimplomației occidentale, sud-estul Europei și zona
Principatelor în special, obțin o importanță sporită. În aceste condiții, Rusia are
nevoie de elemente noi care să-i garanteze supremația în zonă, pe lângă statutul de
putere protectoare a ortodocșilor din Balcani. Articolul adițional, introdus prin
fraudă în textul Regulamentului Organic și care nu figura în prima versiune, cea
votată de Adunările obștești în 1832, stipula că nicio modificare nu se poate aduce
textului Regulamentului fără acordul Rusiei. Boierii prezenți în Adunarea
munteană, și mai ales cei ce formau partida națională condusă de Ion Câmpineanu
au protestat vehement, însă fără niciun rezultat. În urma presiunilor consulului de
la București și pe baza ordinelor venite de la Sankt-Petersburg, Adunarea a fost
suspendată, Ion Câmpineanu exilat, iar alți boieri, precum nepotul lui Ienăchiță
Văcărescu, Iancu, poet și el, au fost arestați sau trimși în domiciliu obligatoriu pe la
moșii. În Moldova situația nu a fost la fel de agitată deoarece domnitorul Mihail
Sturdza, fidel politicii ruse, a falsificat alegerile pentru deputați și nu a permis
accesul în Adunare decât boierilor siguri care au votat fără probleme articolul
adițional.

5
 De altfel, trebuie spus că Regulamentul Organic nu a fost respectat, iar mai
ales în timpul ocupațiilor militare, până în 1834 sau la 1848-1849, nu au
funcționat, pur și simplu. Așa cum am mai spus, Rusia a folosit Regulamentul ca
mijloc de presiune, iar atunci când interesele sale o vor cere, acțiunea de
modernizare care și-ar fi putut găsi o susținere în acest text a fost categoric blocată.
Așa se explică de ce revoluția de la 1848 a dorit înlăturarea Regulamentului
Organic care va fi ars în piața publică, gest cu o importantă încărcătură simbolică.
Chiar și în acestă epocă au existat încercări atât din partea boierilor prin
intermediul Adunărilor, cât și din parte domnilor, prin diferite măsuri
administrative, de a depăși litera și spiritul înguste ale Regulamentului. Prinși între
presiunile consulilor ruși și propriile dorințe de emancipare națională, nu au
rezistat decât cei obedienți și fără dileme.

Țara Românească în timpul lui Alexandrul Dimitrie Ghica

Ocupația militară rusă ia sfârșit în 1834, Rusia menținând în continuare

trupe și după semnarea Tratatului de pace de la Adrianopol sub pretextul întârzierii
de către Poartă a plății despăgubirii de război. Pretextul era destul de palid, în
realitate se dorea anexarea Munteniei și Moldovei din considerente strategice.
Modificarea politicii europene a oferit și de data aceasta românilor o șansă care a
venit după ce Rusia semnase cu Poarta tratatul de alianță de la Unkiar-Iskelessi în
iunie 1853 prin care cele două puteri se angajau să se sprijine reciproc în cazul unei
amenințări externe. Consecința a fost dublă, puterile occidentale, Anglia, Franța și
Austria vor încerca să ofere Turciei o alternativă pentru a o îndepărta de Rusia, iar
aceasta își va considera asigurat pentru moment interesul în Balcani și își va
retrage armatele în imperiu, lăsând aici un regim politic pe care îl controla
îndeaproape.
Așa se explică de ce domnii numiți și nu aleși de o Adunare obștească
extraordinară așa cum prevedea Regulamentul Organic, au fost selectați dintre
boierii cunoscuți a avea simpatii filoruse. Poarta a făcut oficiul formal de a-i
recunoaște în urma propunerilor făcute de Rusia. Primul domn muntean a fost
Alexandru Dimitrie Ghica, născut în 1795 ca fiu al marelui ban Dimitrie Ghica și
al Elenei Razu. Alexandru avea formate abilități administrative și politice obținute
în urma diverselor funcții pe care le deținuse, dar principala calitate care l-a impus
a fost aceea de susținător al politicii ruse în epoca de la 1821, când boierii români

6
căutau o soluție pentru rezolvarea complicatei chestiuni a regimului politic de după
revoluția de la 1821.
Încă de la început, domnitorul Alexandru Ghica s-a confruntat cu serioase
probleme care îi vor pune piedici în încercarea de reorganizare a instituțiilor
statului. Generalul Pavel Kiseleff lăsase în visteria statului un gol de aproape
300.000 de galbeni, în condițiile în care venitul general al Munteniei era în jur de
450.000 galbeni, ceea ce a impus realizarea unor împrumuturi necesare acoperirii
cheltuielilor din care suma destinată învestirii era una destul de mare. Consulul rus
de la București, baronul Rückmann, nu a menajat deloc sentimentele domnului,
pentru că despre autoritate nici nu putea fi vorba, și i-a arătat din primul moment
că el este cel care are puterea de a decide măsurile ce trebuie luate în țară. Punctul
aflat în dispută se referea la promisiunea lui Ghica făcută sultanului de a mări
tributul în schimbul obținerii dreptului de a arbora drapelul național mai ales pe
vasele comerciale românești ce navigau pe Dunăre. Incidentul a provocat serioase
discuții și Rusia, prin vocea consulului său, și-a exprimat din nou hotărârea de a
controla orice măsură internă. Situația s-a complicat și mai mult în momentul în
care consulii puterilor occidentale au protestat împotriva încălcării drepturilor
supușilor lor din Principate, ceea ce a determinat ca Muntenia, ca și Moldova de
altfel, să devină mai degrabă un mijloc al luptei diplomatice dintre Rusia și puterile
occidentale, decât un obiectiv al acesteia.
Raporturile domnitorului cu Adunarea obștească au fost tensionate deoarece
cele două grupări boierești, cea a boierilor liberali din jurul lui Ion Câmpineanu și
cea a boierilor conservatori filoruși, doreau un sprijin solid din partea lui
Alexandru Ghica, fiecare având obiective diferite. Domnul a încercat să se situeze
la mijloc între aceste două grupări și orientări, lucru imposibil și greu de realizat în
condițiile în care controlul Rusiei tinde să devină total. Deteriorarea raporturilor cu
Adunarea a fost constantă mai cu seamă după 1837 când boierii patrioți s-au opus
încercărilor, în final reușite, ale Rusiei de a introduce în textul Regulamentului
articolul adițional. În anul următor un proiect al lui Ghica prin care se încerca o
mai echitabilă stabilire a obligațiilor țăranilor era blocat în Adunare de către
gruparea conservatoare. În același timp, Ion Câmpineanu redactează un proiect de
Constituție sprijinit de consulii Angliei și Franței în încercarea de a determina
liberalizarea regimului. Protestele Rusiei vor conduce nu numai la exilarea lui
Câmpineanu, dar vor provoca și o slăbire a poziției domnului acuzat că nu este în
măsură să controleze mișcarea boierilor patrioți. Lucrurile se înrăutățesc în 1840
când este descoperită consirația condusă de Dumitru Filipescu, bine organizată, cu
legături în administrație și armată. Dura represiune a dorit să arate că autoritățile
stăpânesc situația, ceea ce nu a liniștit deloc Rusia. Prins la mijloc între grupările
boierești, presat de inițiativele diplomatice ale marilor puteri și de măsurile
7
discreționare ale Rusiei, incapabil să stăvilească venalitatea administației în care
unele dintre rudele sale aveau funcții importante, Alexandru Dimitrie Ghica a fost
demis de Rusia în 1842 și înlocuit cu un domn fidel politicii sale, Gheorghe
Bibescu. Consulii ruși i-au urmat lui Piotr Rückmann, Titov din 1839 și Dașcov
din 1841 vor avea grijă să recomande curții imperiale domni considerați mai siguri
decât Alexandru Ghica.
Trebuie spus că domnia atât de încercată a acestuia a avut și realizări, cele
mai importante regăsindu-se fără îndoială în plan cultural și edilitar. Preocuparea
pentru modernizarea orașelor a fost constantă și s-au întemeiat chiar unele noi, cum
ar fi Alexandria, iar cultura națională a fost sprijinită, fie și numai dacă amintim
școala de la Sf. Sava, publicațiile tipărite din fonduri publice și particulare,
bibliotecile județene înființate de domnitor. Domnia lui Alexandru Ghica a
demonstrat și ea, dacă mai era nevoie, că potența Rusiei în zonă este cât se poate
de manifestă.

Gheorghe Bibescu și regimul regulamentar până la 1848

La prima vedere, alegerea noului domn de către o Adunare obștească

extraordinară părea să anunțe o epocă în care legea, reprezentată în acest caz de
Regulamentul Organic, urma să fie respectată. În realitate, Rusia a înțeles că era
mai ușor să simuleze primatul legii decât să o încalce în mod flagrant și de aceea
consulul rus Dașcov a influențat alegerea deputaților boieri în așa fel încât cei aleși
nu puteau oferi surprize. Rusia a căutat și de data aceasta să desemneze un domn
ale cărui calități trebuiau evaluate în funție de un singur criteriu, fidelitatea și
obediența față de Rusia. Gheorghe Bibescu se născuse în 1804 ca fiu al lui Dimitrie
Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu și urmase studii de drept la Paris unde își
prelungise șederea din 1817 până în 1825. Inteligent, educat și cu experiență în
treburile administrative, el dobândise și o avere însemnată în urma căsătoriei cu
Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu, moștenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii
din principat, de care va divorța după ce îi cheltuise zestrea cu ocazia ceremoniei
de învestitură. Fratele său, Barbu, viitorul domn, care îl însoțise în capitala Franței,
va fi înfiat de unchiul mamei sale, marele vornic Barbu Știrbei, care nu avea copii,
pentru a i se păstra spița neamului. Dacă succesorul său avusese probleme cu
Adunarea datorită încercării de a găsi o soluție de mijloc, Bibescu a întâmpinat
rezistență pentru că atitudinea sa era una deschis pro-rusă. În plus, numeroși
deputați sunt nemulțumiți de faptul că domnitorul și-a numit în funcții diferiți
membri ai propriei familii, ca de exemplu pe fratele său Barbu Știrbei care devine
8
minstru de interne. În momentul în care se pune problema divorțului de Zoe
Mavrocordat-Brâncoveanu, familia acesteia, bogată și influentă, va agita spiritele
împotriva domnitorului cu atât mai mult cu cât acesta dorea modificarea legilor
referitoare la instituția zestrei pentru a nu fi obligat să returneze suma primită ca
atare în urma căsătoriei, pe care o cheltuise. Adunarea a respins proiectul de lege
ca și pe cel referitor la atribuțiile judecătorești, iar în replică domnitorul a închis
sesiunea.
Poate cea mai ilustrativă confruntare dintre domn și Adunare a fost așa
numita afacere Trandafiloff, derulată în 1843. Trandafiloff era un inginer rus care
ceruse, în numele unei societăți miniere ruse, acordul pentru începerea exploatării
zăcămintelor minerale și negocierii cu proprietarii care dețineau terenurile
respective. În urma recomandărilor consulului rus Dașcov, Bibescu propune un
proiect de lege care autoriza concesiunea, însă acesta este respins de Adunaer într-
o manieră clară, însoțită și de o campanie publică împotriva intențiilor rusești.
Drept consecință a încercărilor nereușite ale domnitorului de a domina Adunarea,
aceasta este suspendată cu acordul Porții, acord obținut în urma presiunilor
diplomatice ale Rusiei, și nu va mai fi convocată decât în 1846. Afacerea
Trandafiloff a radicalizat raporturile dintre o mare parte a boierimii și domnitor,
mulți dintre opozanții lui Bibescu fiind expulzați sau reținuți la moșii, cenzura
devenind mai dură și abuzurile înmulțindu-se.
A existat și o latură pozitivă a domniei lui Gheorghe Bibescu, reprezentată
de reformele pe care le-a patronat. Eliberarea țiganilor statului în 1843,
modernizarea portului Brăila, a capitalei care cunoaște în această perioadă
numeroase lucrări edilitare (acum începe amenajarea parcului Cișmigiu),
construirea de drumuri și poduri, extinderea sistemului școlar prin construirea unor
noi școli și dotarea acestora sunt doar câteva exemple care ilustrează calitățile de
administrator ale domnitorului. În mod paradoxal, opera de modernizare a
infrastructurii a fost însoțită de o accentuare a opresiunii împotriva elementelor
liberale. În momentul redeschiderii Adunării, boierii erau unanimi în a recunoaște
progresele făcute, dar în același timp se aud tot mai multe voci critice la adresa
exceselor anti-liberale. Izbucnirea revoluției de la 1848 s-a făcut în ciuda
încercărilor domnitorului de a o înăbuși. deși sancționează Constituția sub
presiunea guvernului revoluționar, destinul politic al lui Gheorghe Bibescu era
pecetluit. Nu și al Regulamentului Organic care, ars în piața publică, va renaște din
propria cenușă după Convenția de la Balta Liman.

9
 Mihail Sturdza și susținerea Regulamentului Organic în Moldova

Într-o măsură mai mare este vizibilă contradicția dintre modernizare și

obediența față de Rusia în cazul domniei lui Mihail Sturdza (1834-1849).
Domnitorul provenea dintr-o veche familie boierească, o altă ramură decât cea
fostului domn Ioniță Sandu Sturdza. Născut în 1794 ca fiu al marelui logofăt
Grigore Sturdza și al Mariei Callimachi, fiica fostului domn fanarior Grigore
Callimachi, Mihail Sturdza a primit o educație aleasă care a pus în valoare
însușirile sale naturale. Poliglot într-o epocă în care greaca era singura limbă
străină cunoscută de contemporanii lui bărbați, femeile învățănd mai repede
franțuzește datorită ajutorului dat de ofițerii ruși ai armatelor de ocupație,
domnitorul avea o cultură solidă și o inteligență vivace, egalate doar de marea sa
dragoste pentru bani. Această din urmă însușire îl va face îngăduitor față de actele
de corupție și de abuzurile al căror beneficiar direct devine.
Rusia îl remarcă în condițiile în care Mihail Sturdza a condus practic opozița
conservatoare împotriva lui Ioniță Sandu Sturdza și a încercărilor acestuia de a
lărgi corpul politic prin susținerea emancipării politice a boierilor mici și mijlocii
de sub tutela marii boierimi. Desemnarea sa ca domn a fost un gest firesc mai ales
că nu a precupețit pungile cu galbeni pe care le împarte atât la Poartă, cât și
funcționarilor imperiali ruși. pentru a evita problemele cu Adunarea obștească,
domnitorul a supravegheat atent alegerile de deputați pentru a selecta doar boieri
fideli, așa cum a făcut în 1837 când alegerile sunt pur și simplu falsificate, iar
protestele încheiate cu surghiunirea opozanților. Aceste măsuri arbitrare au
amplificat opoziție în afara Adunării, dar datorită cenzurii și a sprijinului din partea
consulului rus, boierii nu își pot manifesta eficient nemulțumirea. Cele câteva
încercări, dintre care se detașează Conjurația confederativă a comisului Leonte
Radu din 1839, sunt repede înăbușire de domnitor. Rusia cunoaște abuzurile și
venalitatea protejatului său, dar îl susține deoarece fidelitatea față de politica sa
reprezintă principalul criteriu de apreciere.
În schimb, opera de modernizare patronată de domnitor a fost plină de
realizări. Modernizarea Iașilor, reformele din administrație și poate în primul rând
sprijinirea școlii naționale reprezintă cealaltă latură a domniei. Deschiderea
Academiei Mihăilene a atras și profesori din Muntenia, precum Ion Ghica, alături
de tineri trimiși la studii în străinătate pe cheltuiala statului și angajați apoi ca
profesori la Academie. Tot Sturdza se va îngriji și de educația fetelor, organizând
un pension pe care îl pune sub conducerea soției sale. Devenit poate cel mai bogat
boier din Moldova, cu proprietăți în Germania, la Baden-Baden, unde și-a construit

10
o vilă și o capelă care a devenit necropola familiei, Mihail Sturdza a părăsit domnia
doar datorită conjuncturii create după revoluția de la 1848.

Regimul regulamentar după revoluția de la 1848

Chiar dacă pentru scurt timp, revoluția de la 1848 a înlăturat Regulamentul

Organic, mai cu seamă în Muntenia, deoarece represiunea desfășurată de Mihail
Sturdza în Moldova nu a permis organizare propriu-zisă a unei acțiuni. Convenția
de la Balta-Liman, încheiată în mai 1849 între Rusia și Turcia, restabilea regimul
regulamentar căruia i se imprima o trăsătură și mai conservatoare datorită faptului
că Adunările Obștești erau desființate și înlocuite cu Divanuri Ad-hoc, formate
doar din reprezentanți ai marii boierimi, iar domnii erau numiți pe o perioadă de
șapte ani. Pentru Țara Românească, alesul Rusiei a fost Barbu Știrbei, fratele mai
mare al fostului domn, născut în 1795, educat în Franța și care avea experiență
dobândită în funcțiile pe care le ocupase aproape fără întrerupere din 1822.
Moldovei i s-a rezervat persoana lui Grigore Alexandru Ghica, care avea în familie
doi unchi foști domni regulamentari și era căsătorit cu una din fiicele lui Ioniță
Sandu Sturdza. Născut în 1804, educat în Germani, era considerat a fi cel mai
frumos bărbat din Moldova și se va dovedi mai liberal decât omologul său
muntean.
Perioada de după 1848 se caracterizează printr-un control total al Rusiei
asupra treburilor Principatelor. Necesitatea introducerii unor reforme, de care cei
doi domni sunt conștienți, este blocată de intențiile Rusiei care pregătește o ultimă
lovitură pe drumul către Constantinopol. Izbucnirea războiului Crimeii în 1853 și
tratatul de pace de la Paris care i-a urmat au configurat o nouă ordine europeană și
au îndepărtat Rusia de la scopul său, cel puțin pentru o vreme.
În aceste condiții, domnul Moldovei a încercat să atenueze regimul
conservator impus, printr-o serie de reforme dintre care unele au avut succes, cum
ar fi eliberarea țiganilor aflați pe moșiile boierești, relaxarea cenzurii,
reorganizarea telegrafului. Multe alte reforme au eșuat, precum organizarea unei
bănci, construirea unei rețele de căi ferate care să lege Moldova de Muntenia și
chiar o încercare de îndepărtare a protectoratului rus. Barbu Știrbei a preferat o
variantă mai dură de control a elementelor liberale, dintre cea mai mare parte a
acestora fusese exilată după revoluție, ca de altfel și în Moldova, ceea ce i-a adus
critici din parte emigrației, dar și din interior. Recensământul populației organizat

11
în 1853, încercările de modernizare a agriculturii și administrației nu se numără
printre reformele încununate cu rezultate notabile.
Izbucnirea războiului Crimeii a determinat ocuparea Principatelor de către
armatele ruse urmate de cele austriece în 1854. Administrarea Munteniei și a
Moldovei se va face practic pe baza regulamentelor militare impuse de ocupanți și
astfel Regulamentul Organic a sucombat înainte de 1856. Tratatul de pace de la
Paris a deschis o nouă perioadă în care interesele românilor au coincis pentru prima
dată în secolul al XIX-lea cu interesele Europei.

Concluzii

Epoca regulamentară a fost marcată de intențiile reușite ale Rusiei de a-și

impune controlul asupra Principatelor sub forma protectoratului, iar Regulamentele
Organice au fost intrumentele care au transpus în practică această politică. Domnii
regulamentari au încercat să se strecoare printre furcile caudine ale exigențelor
rusești și necesitatea modernizării, reformele desfășurându-se mai ales în domeniul
infrastructurii și aproape deloc în cel instituțional.

Rezumat

Interesul unor mari puteri, în special al Rusiei și Imperiului Habsburgic

asupra Peninsulei Balcanice, a făcut ca, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, soarta Principatelor Române să se decidă mai mult
la Viena și Sankt-Petersburg decât la Constantinopol. În special presiunea Rusiei
devine tot mai apăsătoare după tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi din 1774
într-o măsură atât de mare încât Imperiul Otoman se vede nevoit să accepte fără
împotrivire hotărârile Rusiei în privința Moldovei și Munteniei. Una dintre aceste
măsuri a reprezentat-o introducerea în 1831 pentru Țara Românească și 1832
pentru Moldova a unor Regulamente Organice menite să reglementeze în
amănunțime organizarea internă a acestora. Chiar dacă a simulat consultarea
boierilor munteni și moldoveni care sunt chemați în capitala Imperiului pentru a-și
spune părerea, Rusia a decis în conformitate cu interesele ei de mare putere.
Aceasta explică de altfel de ce de mai multe ori prevederile Regulamentului
Organic nu vor fi puse în aplicare, precum articolul care reglementa alegerea

12
domnilor de către o Adunare Obștească Extraordinară formată din reprezentanți ai
tuturor categoriilor de boieri și ai orășenilor. Cu excepția lui Gheorghe Bibescu în
Muntenia, toți ceilalți domni regulamentari vor fi numiți de Rusia și nu aleși,
Poarta limitându-se la recunoașterea lor formală. Totuși, Regulamentele conțin
principii moderne, precum separarea puterilor în stat, și introduc măsuri cu un
evident caracter modernizator, cum ar fi: organizarea școlilor în limba națională,
desființarea pedepsei cu moartea și a sancțiunilor fizice, respectarea domiciliului,
organizarea unui serviciu de stat de arhivă, introducerea actelor de stare civilă și
altele. Domnii regulamentari s-au văzut prinși între intențiile lor modernizatoare și
presiunile tot mai mari ale Rusiei care le cerea să apere cu strictețe interesele sale
la gurile Dunării. Chiar dacă unii dintre ei au încercat să sprijine pe cât posibil
dorințele și proiectele boierilor patrioți și liberali, așa cum a făcut domnitorul
muntean Alexandru Dimitrie Ghica, în cele din urmă prevalente s-au dovedit a fi
interesele Rusiei. De aceea, preocuparea pentru înlăturarea Regulamentului
Organic s-a suprapus peste dorința emancipării de sub protecția Rusiei.

Modulul nr. 2
Structuri sociale și realități economice în Principatele Române

Obiective:

 Cunoașterea caracteristicilor structurii sociale din Țările Române

 Familiarizarea cu trăsăturile evoluției economice a Principatelor
Române de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la jumătatea veacului următor

Configurația socială din mediul rural

Potrivit recensământului din 1859-1860, populația Principatelor Unite

număra 3.865.000 locuitori, din care peste 82% erau cantonați în mediul rural,
restul locuind în comunele urbane. Acest recensământ, spre deosebire de cele
anterioare, realizate pentru a evidenția numărul de contribuabili în funcție de care

13
se prognozau veniturile țării, are meritul de a indica și structura profesională a
populației. Astfel, 71% din capii de familiei desfășurau activități agricole, 10%
erau meșteșugari, calfe și ucenici, 6,5% erau negustor, cămătari și liber
profesioniști, 5% funcționari și clerici, 7,5% aparțineau altor categorii. Ceea ce se
observă este preponderența populației rurale, dependentă de munca câmpului,
trăsătură ce conferă societății românești un caracter agrar, tradițional. Aparatul
funcționăresc, a cărui definire și sporire numerică se produce în această epocă,
precum și categoriile de meseriași și comercianți, în creștere după liberalizarea
comerțului din 1829, continuă să fie minoritare.
Nu este de mirare importanța acordată țărănimii, categoria socială cea mai
numeroasă și baza productivă a țării. De la început trebuie precizată lipsa de
omogenitate prezentă a nivelul țărănimii, pe lângă majoritatea dependentă de moșia
marelui proprietar, existând și țărănimea liberă (răzeși sau moșneni). Diferențele
sunt ușor de semnalat: țăranii liberi din punct de vedere juridic și economic
dețineau pământ în devălmășie pe moșia satului și puteau lăsa moștenire partea de
teren care li se cuvenea. Este de remarcat reducerea acestui segment al țărănimii,
datorită presiunilor economice exercitate asupra sa, ceea ce duce la renunțarea la
terenurile proprii în scopul achitării datoriilor. Cu timpul, din rândul țăranilor liberi
se recrutează lucrătorii salariați din agricultură sau, pe măsură ce aceștia se
deplasează spre orașe, din industrie.
Țăranii dependenți, prin reformele rurale ale lui Constantin Mavrocordat din
5 august 1746 (în Muntenia) și 6 aprilie 1749 (în Moldova), primesc dreptul de a se
deplasa de pe o moșie pe alta, legătura personală fiind desființată. Eliberarea din
șerbie presupunea plata unei răscumpărări, în Moldova adăugându-se și obligația
efectuării a 24 de zile de clacă pe moșia boierului.
Regulamentul Organic a legiferat raporturile dintre locuitorii din mediul
rural. Se specificau categoriile de țărani, stabilite în funcție de numărul de vite,
precum și suprafața lotului și dimensiunea obligațiilor corespunzătoare fiecărei
categorii de clăcași. Împărțiți în trei categorii (fruntași cu patru vite de muncă și o
vacă de hrană, mijlocași cu două vite de muncă și una de hrană și codași/pălmași
fără animale de tracțiune, dar cu o vacă de hrană), clăcașii primeau în exploatare de
la marii proprietari funciari terenuri cu suprafețe variabile (între 2-4 ha în Țara
Românească și între 3-7 ha în Moldova, la care se adăuga locul pentru casă, curte
și grădină). Loturile date țăranilor totalizau 2/3 din moșie, restul aflându-se în
exploatarea exclusivă a proprietarului, dar exista posibilitatea suplimentării lotului
țărănesc prin încheierea unor învoieli cu moșierul.

14
 În schimbul terenului acordat, clăcașul era obligat să lucreze proprietarului
12 de clacă pe an cu normă, însă norma fiind foarte mare și imposibil de efectuat
într-o zi, se ajunge la multiplicarea numărului de zile de clacă. Dijma, cota parte
din recolta obținută de sătean pe lotul luat în folosință, se înscrie între obligațiile
clăcașilor, la ea adăugându-se rușfeturile (obligații suplimentare) constând în:
transportarea carelor de lemne pentru moșieri, efectuarea unei zile de arătură,
cedarea unei cantități din băutura fabricată de sătean, repararea acareturilor
boierului, lucrul pe sesia preotului, obligația de a da oameni de curte, slugi, care
serveau la moșie ca argați, pădurari etc.
Regulamentul Organic prevedea pentru țărani dreptul de a-și procura lemne
pentru nevoile gospodăriei din pădurile moșiei. Marele proprietar deține
monopolul vânzării de băuturi, carne, articole de băcănie și exploatarea morilor,
pădurilor și heleșteielor.
Datorită rezistenței țăranilor la realizarea zilelor de clacă, aceasta s-a achitat
până la 1848 mai ales în bani, la fel și celelalte obligații, doar dijma percepându-se
în natură. Refuzul clăcașilor munteni de a se achita de obligații și lipsa utilizării la
muncile agricole a lucrătorilor salariați a determinat găsirea unei soluții care să
permită exploatarea marilor moșii. S-a recurs la încheierea de învoieli între țărani
și proprietari prin care cei dintâi obțineau în folosință terenuri cultivabile
suplimentare. În preajma revoluției de la 1848, datorită acestei practici, terenurile
agricole din Principate se află în cea mai mare parte la dispoziția clăcașilor. În
Moldova, până la revoluția pașoptistă situația se prezenta oarecum diferit, în sensul
că aici zilele de clacă erau îndeplinite de țărani, iar sătenii nu obișnuiau să ia în
arendă terenuri suplimentare, fiind interesați mai mult de fânețe, așa încât la 1848
clăcașii cultivau în folosul propriu doar 37% din suprafața arabilă a principatului,
pentru exploatarea rezervei moșierești recurgându-se și la munca salariată.
După revoluția din 1848 se revine la dispozițiile regulamentare, nu fără a se
înregistra abuzuri la adresa țăranilor și gesturi de rezistență a acestora. Când
exploatarea depășea limitele suportabile, asistăm la fuga clăcașilor de pe moșii, în
orașe și peste Dunăre.
La sugestia Imperiului otoman și a celui țarist, în textul convenției de la
Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849) apare intenția de a se revizui Regulamentul
Organic în sensul ameliorării administrației din Principate. Cu acest prilej se aduc
modificări și prevederilor agrare în vigoare la această dată.
Așezămintele agrare din 1851 ale lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica
prevedeau următoarele: proprietarul este stăpân absolut al pământului său, așa cum
țăranul este stăpân absolut al persoanei și muncii sale; raporturile dintre proprietari
15
și țărani au la bază principiul învoielii libere, sistemul învoielilor extinzându-se și
asupra lotului luat în folosință de săteni; plata lotului acordat țăranului să se facă
prin muncă; pentru munteni sporește suprafața de pășune, primită în funcție de
numărul de vite; zilele de clacă datorate de țăran proprietarului drept chirie pentru
lotul avut în folosință, cresc în Muntenia la 22, în comparație cu cele 12 fixate de
Regulamentul Organic, în vreme ce în Moldova, deși se păstrează 12 zile de clacă,
norma sporește, ajungându-se la dublarea clăcii; se menține convertirea clăcii în
bani, prețul fiind diferențiat pe zone. Se poate afirma că baza relațiilor agricole la
mijlocul veacului al XIX-lea o constituie sistemul învoielilor, sistem generalizat
prin așezămintele menționate și confirmat cu ocazia recenzărilor ulterioare. Astfel,
potrivit recensământului din 1859, în Muntenia peste 50% din țăranii clăcași
recurgeau la luarea în arendă a unor loturi suplimentare, iar la 1864 țăranii aveau în
folosință cea mai mare parte a pământului cultivabil din țară, producția micii
gospodării devansând-o pe cea din gospodăriile moșierești sau arendășești. În
Moldova însă, preponderentă este marea exploatare, cea țărănească fiind în
minoritate.
Reforma rurală din 1864 îi înzestrează pe țărani cu loturi variabile în funcție
de numărul de vite deținut dar, în egală măsură contribuie la transformarea
obligațiilor țăranilor către moșier în obligații față de stat, țărănimea rămânând
principala plătitoare de impozite. Se păstrează o relativă dependență economică a
țăranilor de marea proprietate datorită caracterului limitat al reformei menționate și
a abuzurilor ce au însoțit transpunerea în practică a legii rurale. Țăranii cu pământ
insuficient sau lipsiți cu desăvârșire de teren cultivabil recurg la încheierea
învoielilor agricole, modalitate sigură pentru proprietari și arendași de a le impune
noi și împovărătoare sarcini.
Boierimea apare, prin raportare la țărănime, ca o categorie socială antitetică,
asimilată pentru multă vreme cu elita politică, economică și culturală a țării.
Departe de a avea o structură omogenă, boierimea este zguduită de lupte intestine
care opun marilor boieri pe cei mici și mijlocii, dornici de afirmare politică. Primii,
mari proprietari funciari, interesați, mai ales după 1829 de intensificarea
exploatării moșiilor și de sporirea profitului rezultat din comercializarea produselor
obținute, manifestă în general reticență față de nou, față de reforme, pe care le
gândesc în formule menite a le conserva privilegiile. Boierii mici și mijlocii,
instruiți, în parte, în școli occidentale, familiarizați cu ideile iluministe, se folosesc
de acestea pentru a dobândi putere politică. Ei pledează pentru dispariția
privilegiilor boierești, aspect întâlnit în programele revoluționare de la 1848, și
susțin principiile moderne referitoare la garantarea drepturilor cetățenești.

16
 Nu trebuie uitat însă rolul pe care exponenții acestei categorii sociale l-au
avut în impulsionarea manifestărilor culturale, prin încurajarea reprezentațiilor
teatrale, finanțarea școlilor sau a tinerilor săraci dornici să se instruiască, prin
deschiderea de tipografii etc.

Populația orașelor

Orașele din Principate, câteva zeci de localități cu aspect de târguri care nu

reușesc să se desprindă pe de-a-ntregul de lumea satului, cel puțin sub aspectul
activităților agricole practicate la periferie, reprezintă centre ale vieții economice,
politice și culturale, care stau sub semnul diversității. Fie că este vorba despre
multitudinea ocupațiilor sau de eterogenitatea socială și etnică, orașele sunt locul în
care își dau întâlnire spiritul novator, concurența, influențele cele mai variate.
Comunele urbane își transformă imaginea în timp, pe fondul eforturilor de
modernizare materializate în tentative de sistematizare a străzilor, de iluminare
stradală (la 1814, prin hrisov domnesc se introduce iluminatul prin instalarea unui
felinar la 6 case, de-a lungul drumului principal), de asigurare a aprovizionării cu
apă și a curățeniei (de exemplu, în 1782 toți patronii de prăvălii sunt obligați să
participe la curățenia străzilor), de apariție a clădirilor destinate diferitelor instituții
etc.
Locuitorii orașelor, circa 17% din populația țării, potrivit recensământului
din 1859, trăiesc în 71 de comune. Din acestea, 32 erau capitale de județ și
adăposteau 16% din populație, iar 39 sunt orășele și târguri cu o populație de 2,8%.
Meseriașii și ajutoarele lor, calfele și ucenicii, negustorii și liber
profesioniștii, clericii, înstăriții proprietari de imobile sau de suprafețe funciare,
săracii, cu toții își află locul în orașe.
Meșteșugarii, producători de bunuri destinate în exclusivitate
comercializării, lucrează în ateliere, folosind în procesul de producție unelte relativ
specializate și munca manuală. Beneficiari ai ajutorului calfelor și ucenicilor cărora
le împărtășeau secretele meseriei, meșteșugarii respectă condițiile impuse de
breasla din care fac parte și sunt plătitorii impozitului către stat, numit patentă.
În Principate se cunosc peste 100 de meșteșuguri, unele cu denumiri turcești
care vor evolua în timp (de exemplu șalvaragii se vor numi croitori, tufeccii -
armurieri). De altfel, în secolul al XIX-lea, un număr destul de mare de meserii au

17
nume turcești (ișlicari, giuvaergii, calpaccii), deși meșteșugurile nu au fost
împrumutate de la turci. Cu precădere meseriile legate de producerea articolelor
vestimentare și de încălțăminte suportă în intervalul studiat importante prefaceri
datorită trecerii de la moda orientală la costumul occidental.
Băcani, cârciumari, cafegii, lipscani, tutungii, croitori, dulgheri, pietrari,
fierari, brutari, ceaprazari ș.a., acești meseriași produc sute de sortimente de
produse care ajung la consumatorii interni și externi, fie prin prăvăliile proprii
deschise alături de atelier, fie prin intermediul comercianților.
La mijlocul secolului al XIX-lea, pe măsură ce pătrund meșterii străini și
mărfurile lor pe piața românească, se înregistrează un recul în ceea ce privește
breslele, datorită dificultății de a răspunde concurenței produselor importate.
Negustorii, organizați în bresle sau corporații asemenea meseriașilor, sunt
plătitori de patentă și constituie comunități consistente în marile centre urbane. O
dovadă edificatoare în acest sens o reprezintă situația statistică realizată în
Muntenia la 1832 din care reiese că din cei peste 4.800 de comercianți ai
principatului, 3.200 se găsesc în București.
Deși în relație de interdependență, datorită interesului pentru profit,
meseriașii și negustorii nu s-au aflat întotdeauna în relații dominate de armonie.
Justificarea acestei stări rezidă în implicarea capitalului comercial în producție,
fenomen declanșat în secolul al XVIII-lea și intensificat la începutul veacului
următor. Negustorii sunt cei care furnizează materia primă meseriașilor și își
rezervă dreptul valorificării produsului finit, impunând propriile condiții micilor
fabricanți.
Liber profesioniștii, alături de meseriași și negustori, constituie o
componentă importantă a burgheziei, categorie socială cantonată cu predilecție în
mediul urban și caracterizată prin deschiderea spre nou, apetența pentru reformarea
și modernizarea societății, văzută ca modalitate unică pentru reducerea decalajului
față de Occident și pentru dobândirea unei reprezentări juste pe scena politică.
Arhitecți, ingineri, doctori și farmaciști, profesori, avocați, instruiți în
străinătate sau la școlile care încep să se organizeze în Principate spre mijlocul
veacului al XIX-lea, numărul lor sporește semnificativ.

18
 Evoluția agriculturii în Principatele Române

Fundamentul economic al Principatelor l-a constituit agricultura. Explicația

derivă din însăși structura socială a Țărilor Române, unde predominantă era
populația rurală, angajată în efectuarea muncilor câmpului și creșterea animalelor.
Practicată prin metode perpetuate de-a lungul secolelor, agricultura se
caracterizează mai curând prin tradiționalism, conservatorism, reticență la inovații.
Transformările, atunci când se produc, sunt dictate de interesele economice ale
marilor proprietari funciari ori sunt impuse de guvernanți prin acte legislative.
Pentru creionarea imaginii agriculturii din perioada analizată, trebuie făcute
unele precizări cu caracter general.
Suprafețele de cultură erau exploatate cu unelte primitive, cele mai multe din
lemn, și cu vitele țărănimii, marii proprietari funciari nefiind posesori ai unui
inventar viu suficient pentru a asigura lucrul domeniilor. Randamentul era redus
datorită lipsurilor care îmbrăcau diferite forme: mașinile agricole nu erau utilizate
decât cu mici excepții, semințele erau neselecționate, monocultura se practica până
la epuizarea substanțelor organice din pământ, animalele de tracțiune nu erau
selecționate. În aceste condiții, recoltele, chiar în condiții climatice favorabile, erau
mediocre (6-8 chintale la hectar), creșterea producției obținându-se doar prin
extinderea terenului însămânțat. Culturile predominante erau cele cerealiere,
primul loc deținându-l porumbul, cultivat mai ales pentru hrana populației rurale,
urmat de grâu și orz, destinate exportului.
Pe măsură ce interesul pentru producerea mai multor cereale pentru export
crește, se constată accelerarea procesului de desțelenire a pământurilor în scopul
prefacerii lor în terenuri agricole. Acest proces ia avânt de la începutul secolului al
XIX-lea și se intensifică la jumătatea lui, numai între 1840-1869 sporind întinderea
arabilă a Principatelor de la 1.000.000 ha la 2.400.000 ha.
Grâul românesc, de calitate inferioră, cu deosebire în Muntenia, avea pe
piață un preț mai scăzut decât în general și era achiziționat de cumpărătorii externi
mai ales pentru hrana animalelor. Se iau măsuri pentru îmbunătățirea semințelor,
apelându-se la importul de semințe din Ungaria și Moldova. Legumele (fasole,
linte, mazăre, varză etc.) se cultivau în grădinile țăranilor, nesupuse dijmei, sau în
jurul orașelor mai mari, de către membrii comunităților bulgărești. Din a doua
jumătate a secolului XVIII se extinde cultura cartofului, cu precădere în Moldova,
unde autoritățile îi încurajau pe clăcași să-l cultive pe câte 5 prăjini fiecare.

19
Plantele industriale (in, cânepă) erau însămânțate pe suprafețe mici, de multe ori în
arătura de porumb. Floarea soarelui, introdusă înainte de 1851, considerată inițial
plantă ornamentală, se regăsește cu greu în grădinile sătenilor, abia după 1864,
când s-a aflat că din ea se extrage ulei comestibil, atrăgând atenția proprietarilor și
arendașilor.
Pomicultura și viticultura constituie ocupațiile fundamentale ale populației
din regiunile de deal și munte, băuturile fabricate comercializându-se la șes.
Sericicultura se dezvoltă în timpul domniei lui Barbu Știrbei când se
experimentează la Școala de agricultură de la Pantelimon cultivarea duzilor și
creșterea viermilor de mătase aduși din Italia, principalul impuls fiind câștigurile
atractive.
De la 1831 relațiile agrare au fost legiferate prin Regulamentul Organic care
stabilea categoriile de clăcași și suprafețele de teren pe care țăranii le primeau în
funcție de numărul de vite, precum și obligațiile clăcașilor și drepturile moșierilor.
La mijlocul secolului al XIX-lea repartiția pământului cultivabil al țării,
aproximativ 10.000.000 ha, se prezenta astfel: circa 63% se afla în posesia
moșierilor, 21% a mănăstirilor, restul de 16% revenea țăranilor liberi.
Discrepanța evidentă dintre masa țăranilor posesori ai unor terenuri
insuficiente pentru asigurarea subzistenței sau lipsiți cu totul de pământ, și
minoritatea marilor proprietari funciari a constituit fundamentul disensiunilor din
mediul rural.
Două au fost soluțiile practicate pentru satisfacerea nevoii de pământ
cultivabil a sătenilor. Prima rezolvare a acestei probleme a fost acordarea de loturi
în folosință în schimbul unor obligații (clacă, dijmă, cens), soluția îmbrăcând după
1864 noi forme datorită modificării statutului juridic al țăranilor. Dobândind
libertate economică în teorie, căci la 1864 s-a procedat la împroprietărirea
clăcașilor, aceștia rămân totuși dependenți, într-o anumită măsură, de marele
proprietar datorită faptului că nu primesc pământ suficient în posesie. Se aplează la
sistemul învoielilor agricole prin care țăranii primeau loturi suplimentare de la
moșier sau arendaș în contul arenzii percepută în cotă parte din produse, zile de
muncă și bani. Încheiate de bună voie în baza unui contract ce preciza obligațiile și
drepturile semnatarilor, învoielile agricole deschideau în realitate calea abuzurilor
cărora le cădeau victime țăranii forțați de lipsa sau insuficiența pământului să
accepte condițiile împovărătoare impuse de moșieri. Așadar, tocmelile agricole
practicate înainte de reforma rurală din 1864 doar pentru suprafețele ce rămâneau
după parcelarea moșiei în loturi date în folosință țăranilor, devin forma de
conlucrare între cele două categorii sociale implicate în agricultură.
20
 De la jumătatea secolului al XIX-lea se constată intensificarea procesului de
arendare a marilor proprietăți, proces în care inițial moșierii intrau în relație directă
cu sătenii, mai târziu preferându-se intervenția arendașilor, intermediari între
moșieri și țărani, interesați în sporirea propriului profit, obținut prin extorcarea
sătenilor. Fie că este cazul marii arendășii (realizată de persoane care arendau mari
suprafețe de la moșieri și le subarendau țăranilor cu scopul de a-și asigura câștiguri
cât mai importante) sau al arendării în dijmă de către țărani, moșierii nu își asumau
riscul recoltelor slabe, acesta fiind transferat arendașilor. Pentru moșier erau numai
beneficii, el având asigurat venitul fix corespunzător arenzii.
A doua soluție viza înzestrarea țăranilor cu pământ provenit din marea
proprietate, măsură radicală care s-a lovit de refuzul marilor proprietari de a
renunța la posesiunile lor.
Rezolvările menționate, departe de a contribui la eliminarea cauzelor ce
tensionau mediul rural, au constituit doar căi de amânare a unei reforme agrare
radicale și de atenuare temporară a conflictelor sociale existente între țărani și
moșieri sau arendași.
Este de remarcat evoluția pe care proprietatea funciară o cunoaște de-a
lungul intervalului cercetat. Înfăptuită prin intermediul actelor legislative,
liberalizarea proprietății funciare s-a derulat într-un ritm alert comparativ cu cel al
prefacerii exploatației agricole de tip patriarhal în gospodărie modernă. Era nevoie
de reformarea radicală a întregii structuri economice, de modernizarea procesului
de producție agricol, de investiții substanțiale în tehnica și inventarul agricol.
Intensificarea relațiilor comerciale a determinat schimbarea caracterului
acestei ramuri, seculara structură pastoral-agricolă, caracterizată prin
preponderența pășunilor și accentul pus pe creșterea animalelor (vite), fiind
înlocuită cu un profil agricol extensiv cerealier. Cu toate acestea, între 1862-1866
în Principate pășunile și fânețele dețineau 30% din teritoriul țării, pădurile 25%,
pământul cultivabil 27%, iar alte suprafețe 17%.
După 1856, în condițiile în care marii proprietari erau atrași de câștigurile
obținute prin valorificarea produselor rezervei pe piața internă și externă, se
constată, mai ales pentru Moldova, deoarece în Muntenia predomina arendășia,
sporirea interesului moșierilor pentru exploatarea terenurilor lor. În paralel cu acest
obiectiv, crește nevoia de forță de muncă liberă, salariată, formată din țăranii liberi
fără pământ, clăcașii fugari, însurăței, țiganii dezrobiți, săracii orașelor.

21
 Comerțul

Valorificarea produselor pe piața externă a cunoscut un real avânt după

semnarea în 1829 a tratatului de la Adrianopol care statua liberalizarea comerțului,
Pricipatele putând să exporte în Imperiul otoman mărfuri la prețul pieței, fără a mai
fi forțate să accepte prețurile modice impuse de Poartă. Legăturile comerciale cu
Turcia dețin și după această dată un loc predominant, aici desfăcându-se
importante cantități de cereale, animale (vite, oi, pește), miere etc. De altfel,
relațiile tranzacționale cu Poarta erau atât de solide, încât negustorii români
formează adevărate colonii la Brussa, Adrianopol, Sinope sau Varna.
Liberalizarea comercială a coincis cu intensificarea schimburilor cu alți
parteneri, precum: Austria, Rusia, Anglia, Franța etc.
Mărfurile cu care Principatele veneau în întâmpinarea nevoilor semnalate pe
piața externă se reduceau la materii prime (cereale, vite, produse animaliere,
cherestea, sare, blănuri neprelucrate), în vreme ce importurile vizau mărfurile
manufacturate (mătăsuri, stofe, haine, articole de pielărie și tăbăcărie, trăsuri de
lux, cristaluri și sticlărie, coloniale și băuturi, bumbac, unelte agricole) destinate în
cea mai mare parte elitei sociale și economice, fără a lipsi bunurile pentru
consumul popular. Interesante sunt datele referitoare al situația importurilor
realizate în 1863, caracterul importurilor păstrându-și valabilitatea pentru perioada
cercetată, și anume: peste 83% din mărfurile importate erau produse finite
(confecții, încălțăminte, porțelanuri, tipărituri, arme, obiecte de metal etc.), restul
constituindu-l produsele neprelucrate (blănuri, fire vegetale, hârtie de tipar).
Câștigurile realizate din comerț au luat forma unor importante sume de bani
care au făcut ca balanța comercială a Principatelor să fie excedentară și au acutizat
nevoia organizării unei instituții naționale de credit, capabilă să protejeze interesele
autohtonilor și să le ofere împrumuturi cu dobânzi rezonabile. Amintită în 1832 de
Adunarea obștească a Țării Românești și prevăzută în programele revoluționare de
la 1848, ideea înființării unei bănci naționale a fost reluată în timpul domniei lui
Cuza, când se fac demersuri pentru fondarea ei. În octombrie 1865 își începea
activitatea Banca României, bancă de scont și circulație, condusă de Adolphe de
Hertz și Jacques Löbel. Banca, neinspirat administrată, nu se bucură de încrederea
românilor, guvernul provizoriu procedând în 1866 la anularea dreptului de
emisiune. Au contribuit la amânarea concretizării apariției unei bănci naționale nu
doar lipsa de interes a capitalului intern pentru acumularea bancară, dar chiar
situația politică a Principatelor care nu a permis afirmarea unei asemenea dovezi de
independență.
22
 Un alt aspect care și-a pus amprenta asupra schimburilor comerciale a fost
cel monetar, a cărui soluționare a fost dată abia la 1867 prin reforma monetară.
Prezentă înainte de secolul al XIX-lea, problema monetară se reducea, în esență, la
consecințele haosului derivat din diversitatea monetară a Principatelor. Spre
exemplu, în Moldova circulau peste 48 de tipuri de monede, multe cu putere
circulatorie, printre care rublele rusești, galbenii austrieci, talerul polonez,
mahmudelele și irmilicii turcești, al căror curs era stabilit de ocârmuire după
formule complicate. Haosul monetar îngreuna tranzacțiile, fiind dificilă convertirea
unor monede în altele, iar pătrunderea masivă de monede depreciate conducea la
dispariția de pe piață a monedelor bune.
Unificarea monetară mult așteptată se realizează în primii ai ai domniei lui
Carol I, după ce sub Cuza se încercase o astfel de reformă în centrul căreia stătea
romanatul, unitate monetară națională care trebuia să înlocuiască leul (unitate
monetară fictivă, în funcție de care se fixa cursul monedelor străine din Principate).
Și de această dată se poate concluziona că amânarea reformei monetare a fost
cauzată de dependența politică față de Poartă, care considera emisiunea monedelor
drept regalian, un simbol al independenței statale.
Determinante pentru buna desfășurare a comerțului, transporturile au
reflectat prin starea lor însuși gradul de dezvoltare a economiei. Într-un spațiu în
care economia avea un caracter tradiționalist, nu surprinde că la jumătatea
secolului al XIX-lea mijloacele și căile de transport din Principate erau înapoiate în
comparație cu cele occidentale.
Drumurile, în general nepavate, deveneau impracticabile în sezonul ploios;
podurile de lemn care făceau trecerea peste cursurile de apă erau adesea distruse în
timpul inundațiilor. Ca mijloc de transport pe uscat predomina carul cu boi cu
viteză mică de deplasare (10-20 km pe zi), pentru transportul efectelor poștale și al
călătorilor utilizându-se căruțele de poștă sau poștalionul (caleașcă trasă de 4-5
perechi de cai cu o viteză medie de deplasare de 40-60 km pe zi). Inexistența
drumurilor pietruite și a căilor ferate, cu excepția a mai puțin de 1.000 km de drum
pietruit din cei 24.000 km în țară, își punea amprenta asupra transportului care se
efectua greoi, la prețuri mari și cu riscuri considerabile. Se fac totuși eforturi pentru
ameliorarea situației prin elaborarea de proiecte ale străinilor și românilor care
depuneau în fața domnitorilor și a Adunărilor obștești, în deceniul al cincilea,
proiecte relative la construirea de căi ferate, nematerializate până la 1866 din
pricina lipsei de capital.
Transportul pe apă se făcea cu ajutorul corăbiilor cu pânze de capacitate
redusă și a celor câteva nave acționate de motoare cu aburi.

23
 Producția de mărfuri

Aflată în strânsă legătură cu nevoile de consum ale populației, producția de

mărfuri determină caracterul economiei pe ansamblu, caracter care se modifică de-
a lungul timpului, economia de consum evoluând spre economia de schimb.
Formele de producție se rezumă în Principate la producția sau industria
casnică țărănească, meșteșuguri și manufacturi. Particularitățile acestora sunt date
de uneltele folosite, maniera de organizare a procesului de producție, varietatea
obiectelor confecționate și destinația lor.
Industria casnică, specifică mai ales mediului rural, este practicată în toate
gospodăriile și implică participarea tuturor membrilor familiei la realizarea
produselor. Are un caracter sezonier, fiind proprie mai ales perioadelor care nu
coincid cu vremea muncilor agricole și valorifică materiile prime oferite de
gospodărie. Uneltele utilizate sunt în general rudimentare, iar tehnicile sunt cele
tradiționale. De altfel, considerată o anexă a agriculturii, industria casnică nu
receptează progresele tehnicii de producție și se evidențiază prin conservatorism.
Acest tip de producție satisface nevoile de consum ale gospodăriei
(îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente, construcții și obiecte de lemn), contactul cu
piața, redus, menținându-se pentru achiziționarea unui segment restrâns de bunuri
(unelte casnice din metal, ceramică, articole vestimentare mai deosebite). Propriile
produse devin marfă doar într-o mică măsură, de regulă atunci când prisosesc.
Meșteșugurile sau meseriile, producătoare de bunuri și servicii, sunt
caracteristice comunelor urbane, în cele rurale existând concurența producției
gospodărești. Principalul element distinctiv în raport cu industria casnică este
orientarea spre piață a întregii producții. Atelierele meșteșugărești funcționau în
general cu 1-3 persoane, meșterul și 1-2 ajutoare (calfe și ucenici), numărul lor
crescând atunci când meseriașul avea prăvălie pentru comercializarea mărfurilor.
Uneltele folosite sunt specializate, dar predomină munca manuală și procesul de
producție nu este defalcat pe operațiuni, meșterul trebuind să cunoască toate
etapele de confecționare a unui bun.
Forma de organizare a meseriașilor este breasla, atestată documentar din
secolele XVII-XVIII sub diverse denumiri: corporații, tovărășii, isnafuri, rufeturi.
Conducătorul breslei, starostele, aproba ucenicii, impunea disciplina, strângea
contribuția membrilor. La început calitatea de membru al unei bresle reprezenta
condiția indispensabilă pentru practicarea unei meserii, breasla impunând un

24
adevărat monopol asupra producerii unor categorii de bunuri. Tot ea stabilea
criteriile de competență profesională pentru membri, veghea la respectarea calității
produselor, fixa prețul acestora pe piață, se implica în procurarea de materii prime
la prețuri avantajoase, îi acționa în judecată pe cei care se îndeletniceau cu o
meserie fără a face parte dintr-o corporație.
Breasla, formă de organizare specifică meseriașilor și comercianților care
proteja interesele profesionale ale membrilor săi, își dovedește limitele odată cu
renunțarea la monopolul comercial, când este incapabilă să răspundă concurenței.
Decăderea breslelor, tot mai evidentă spre mijlocul secolului al XIX-lea,
culminând cu dispariția în 1873, a determinat găsirea unei alte forme de asociere a
micilor patroni: asociația de ajutor mutual sau asociația patronală. Prima asociație
de acest gen a apărut în 1858 la București (Asociația lucrătorilor tipografi) și își
propunea să acorde sprijin membrilor în caz de șomaj, boală, bătrânețe sau moarte.
Se poate astfel constata renunțarea la componenta profesională, economică, și
înlocuirea ei cu cea socială.
Manufactura, formă de producție superioară atelierului meșteșugăresc, se
caracterizează prin faptul că activitatea se derulează prin cooptarea unui număr mai
mare de persoane (30-200 de lucrători). În plus, la nivelul ei se practică
specializarea muncitorilor în anumite operațiuni, având ca efect calitatea sporită a
obiectelor. Deși sunt menționate din secolul al XVII-lea, manufacturile
înregistrează în Principate un ritm lent de evoluție și se manifestă în producția de
postav, sticlărie, ceramică, alcool, lumânări. Mult timp deschiderea de manufacturi
reclama aprobarea domnitorului care acorda monopol de producție de 5-10 ani unei
singure manufacturi, ceea ce excludea concurența și limita crearea altora.
Industria mecanizată își face apariția în a doua jumătate a veacului XIX, la
1860 înregistrându-se 13.000 de stabilimente industriale, din care doar 55 aveau
instalații mecanice (34 erau mori acționate de motoare cu aburi).
Deși constituia forma cea mai avansată de producție, întreprinderea
mecanizată nu reprezintă în epocă un sector al industriei, ponderea în realizarea de
bunuri de consum deținând-o atelierele meșteșugărești. După deceniul 7 al
secolului al XIX-lea, ca urmare a inițiativei statului, se constată o creștere a
număruli de întreprinderi legate de prelucrarea produselor agricole și animaliere,
sau de valorificarea resurselor subsolului.

25
 Concluzii

Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului XVIII și jumătatea secolului XIX

este marcată de transformări determinate de însăși evoluția societății. Trecerea de
la economia de consum la economia de schimb, modificarea structurii sociale prin
prefacerea boierimii în moșierime, preschimbarea statutului juridic și economic al
țăranilor și afirmarea burgheziei definesc situația socio-economică a Principatelor.

Rezumat

Analizarea evoluției economico-socială a Principatelor de la sfârșitul

veacului al XVIII-lea la jumătatea secolului al XIX-lea, atestă transformările lente,
dar constante, pe care le înregistrează societatea românească, supusă complexului
proces de modernizare. Este de remarcat modalitatea în care ideile iluministe sau
cele afirmate de Revoluția franceză s-au reflectat în prefacerile din spațiul
românesc.
Desființarea privilegiilor boierești, denunțarea ocupării funcțiilor pe baza
originii nobiliare, promovarea egalității în fața legii s-au tradus în reinventarea
boierimii, devenită moșierime. Aceasta își fundamentează preponderența politică
pe aspectul economic, dar pierde în timp monopolul cultural, o dată cu instituirea
sistemului burselor școlare și cu extinderea instrucției prin reforma din 1864.
Burghezia, categorie socială în afirmare, adeptă a reformelor menite să
schimbe structural societatea, dobândește argumentele materiale și culturale, pe
care dorește să le completeze cu o prezență consistentă pe scena politică.
Țărănimea cunoaște modificări de statut prin anularea dependenței juridice
față de marii proprietari funciari, dar se confruntă cu limitele reformelor rurale care
îi perpetuează, într-o anumită măsură, dependența economică. Aceasta coincide la
nivelul lumii satelor cu menținerea elementului care contribuie la inflamarea
raporturilor dintre țărani și moșieri.
Economia Țărilor Române parcurge în acest interval etape spre adoptarea
unor principii moderne: concurența, liberul schimb.

26
 Predominantă rămâne agricultura ca domeniu economic, caracterizată încă
prin tradiționalism la nivelul uneltelor, tehnicilor de exploatare a terenului,
valorificării produselor agricole.
Comerțul, centrat pe exportul de materii prime și pe importul de produse
finite, se desfășoară cu dificultate datorită reglementărilor legislative, căilor de
comunicație defectuoase și, până la 1829, monopolului comercial impus de
Imperiul Otoman. Din deceniul trei al veacului XIX, activitățile comerciale se
intensifică prin extinderea pieței de desfacere și impulsionarea lucrărilor de
amenajare a drumurilor. Producția de bunuri, destinată consumului propriu sau
schimbului, este dependentă de sectorul agricol și de atelierul meșteșugăresc,
manufactura ocupând un loc secundar în confecționarea bunurilor.

Modulul nr. 3
Congresul de la Paris din 1856 și unirea Principatelor

Obiective:

Principalele obiective sunt legate de necesitatea cauzelor care au făcut

posibilă unirea din 1859:
 Momentul favorabil creat de Congresul de pace de la Paris din 1856
care a transformat chestiunea românească într-o problemă europeană
 Dorința românilor de a realiza statul, liberal și național, prin folosirea
momentului prielnic.

Războiul Crimeii și Congresul de pace de la Paris

Înfrângerea revoluțiilor de la 1848 din centrul și sud-estul Europei de către

Rusia care își asumă rolul de a pacifica zona i-au consolidat acesteia pozițiile
înaintate spre Balcani și Constantinopol, cu atât mai mult cu cât puterile
occidentale au de rezolvat mai întâi propriile probleme legate de momentul 1848.
După 1848-1849, a devenit tot mai evident pentru diplomația europeană că intenția
Imperiului țarist era aceea de a ocupa Strâmtorile și capitala Imperiului otoman,
27
fapt confirmat și de oferta pe care Rusia o făcuse Marii Britanii de a participa la
împărțirea stăpânirii otomane. Refuzul categoric al Angliei a declanșat o intensă
campanie de sprijinire a Turciei, ambasadorii englez și francez din Constantinopol
primind instrucțiuni să susțină și să ajute diplomația turcă în negocierile dure
impuse de Rusia.
Rolul Principatelor Române în zonă este reevaluat din perspectiva unui nou
război ruso-turc. Amplificarea propagandei pan-ortodoxe și folosirea acestei idei
de către guvernul de la Sankt Petersburg era însă criticată, pe bună dreptate, de
emigrația pașoptistă românească aflată în legătură cu cercurile politice occidentale.
Acum sunt redactate o serie de pamflete anti-rusești și introduse clandestin în
Principate pentru a averiza opinia publică față de pericolul anexării rusești. Nu
întâmplător paralela care se face între Turcia și Rusia era pe deplin favorabilă
primeia, condiserată tolerantă și chiar liberală în comparație cu autocratismul rus
care își încălcase propriile angajamente luate față de Occident în legătură cu
polonezii sau românii.
În iunie 1853, Principatele erau ocupate militar de Rusia care dorește să le
folosească drept cap de pod spre inima Imperiului otoman și care încalcă în felul
acesta prevederile Convenției de la Balta-Liman din 1849 ce prevedea posibilitatea
ocupării Munteniei și Moldovei, dar în caz de tulburări. Protestele diplomatice și
încercările Angliei, Franței și Prusiei de a aduce Rusia la masa tratativelor eșuează,
ceea ce deschide calea războiului. În martie 1854, Turcia a semnat cu Austria o
convenție la Boyadji Koy, prin care Austria se angaja să determine prin orice
mijloace Rusia să evacueze Principatele. În curând, Principatele cunoșteau
înlocuirea trupelor ruse cu cele austriece, iar autoritatea supremă era deținută de
generalul Coronini, comandantul trupelor austriece de ocupație.
Războiului Crimeii, cum avea să fie denumită noua confruntare militară
deoarece principalele operațiuni s-au desfășurat în Crimeea, a oferit ocazia
revizuirii statului internațional al Principatelor în sensul înlăturării protectoratului
rusesc. Conferința marilor puteri desfășurată la Viena între lunile martie și iunie
1855 hotăra scoaterea celor de rit ortodox din Balcani de sub protectoratul Rusiei și
plasarea lor sub garanția colectivă a puterilor semnatare ale convenției. Prin
această măsură se urmărea limitarea controlului Rusiei asupra Dunării și Peninsulei
Balcanice în încercarea de a o ține cât mai departe de strâmtori. În plus, prin anexa
A referitoare la Principatele Moldova și Valahia, se fixau drepturile românilor:
libertatea cultului, alegerea domnilor de către adunări formate din reprezentanți ai
boierilor, fixarea unei sume fixe datorate ca tribut Porții, miliție pământeană cu
misiunea de a menține ordinea în interior și altele. În acest context s-a discutat și
dorința românilor exilați de a forma o legiune românească, după modelul

28
polonezilor, care să lupte alături de aliați împotriva Rusiei. Turcia, care a susținut
inițial ideea se va împotrivi apoi, așa încât românii nu au putut lupta decât
individual și nu ca o unitate militară organizată.
Din punct de vedere militar, războiul Crimeii a demonstrat supremația
navală a aliaților care controlează Marea Neagră și debarcă un corp expediționar
franco-britanic în Crimeea. Bătăliile de la Balaklava și Simferopol, asediul
fortăreței Sevastopol și nu în ultimul rând urcarea pe tronul Imperiului țarist a
țarului Alexandru al II-lea, au deschis calea spre încheierea păcii. Discuțiile
preliminare au scos în evidență faptul că obiectivele politice și strategice ale Rusiei
nu vor putea fi îndeplinite, cel puțin acum în condițiile nefavorabile create de
înfrângerea militară. În ceea ce privește Principatele, Austria își manifesta intenția
de a le aduce sub controlul său, prelungind ocupația militară și încercând în felul
acesta să se apropie de Peninsula Balcanică. Pericolul înlocuirii controlului rus cu
cel austriac a fost perceput ca atare de liberalii români exilați și acesta este motivul
pentru care Ion C. Brătianu a redactat un memoriu către guvernul francez în care
arăta situația și cerea sprijinul Franței pentru evacuarea Principatelor. Vor mai
urma și alte memorii deoarece românii din exil erau conștienți că sfârșitul
războiului va aduce o schimbare în situația internațională față de care, alături de cei
rămași în țară, trebuiau să fie pregătiți.
În ianuarie 1856 se deschidea la Constantinopol o conferință la care au
participat reprezentanți ai Angliei, Franței, Imperiului Habsburgic și ai Porții, ca un
preambul la Congresul de pace. Statutul internațional al Principatelor era
reglementat printr-un document în 30 de puncte, care, în esență, prevedea: domni
aleși pe viață dintre boierii mari ai țării, instituirea garanției marilor puteri și
dizolvarea protectoratului rus, anularea Regulamentelor Organice, libertatea de
navigație sub pavilion propriu pentru vasele românești, respectarea autonomiei
provinciilor recunoscute ca părți componente ale Imperiului otoman. În ceea ce
privește situația Moldovei și a Munteniei, puterile europene vor hotărî decisiv și în
conformitate cu interesele lor în cadrul Congresului de pace de la Paris din
februarie-martie 1856.

Marile puteri și atitudinea lor în 1856

Congresul de la Paris a demonstrat din plin, dacă mai era nevoie, că cele
două principii, echilibrul european și interesele strategice ale fiecărei puteri,
guvernează relațiile internaționale și politica europeană și în secolul al XIX-lea.

29
Putem spune că întâlnirea diplomatică din capitala Franței a pus bazele, cel puțin
pentru două decenii, unei noi ordini europene. În 1878, Congresul de pace de la
Berlin a adus o altă modificare majoră realizată însă din perspectiva intereselor
rusești.
La 1856, aliații din războiul deja încheiat doresc să blocheze Rusia din
ascensiunea ei mondială, în Orient dar mai ales în Europa, pentru o perioadă pe cât
posibil cât mai lungă. Hotărârile adoptate, inclusiv cele referitoare la soarta
Principatelor, au avut în vedere acest deziderat la care se adaugă anumite interese
clar definite ale unor puteri, ca de exemplu cazul italian pentru Franța. În aceste
condiții, nu putem vorbi despre simpatia reprezentanților prezenți la Paris pentru o
chestiune sau alta, chiar și atunci când s-a pus problema rezolvării situațiilor noi și
delicate, precum realizarea unității popoarelor român și italian. În cazul românilor,
ministrul de externe al Franței, contele Walewski, a cerut unirea Munteniei cu
Moldova în conformitate cu deciziile conferinței de la Viena din 1855 și a dorinței
românilor exprimată prin memoriile emigrației pașoptiste. Propunerea franceză a
provocat aprinse dezbateri și controverse diplomatice, fiecare participant
exprimând punctul de vedere al guvernului său.
Franța cunoștea începutul unei noi perioade de glorie sub regimul celui de-al
Doilea Imperiu condus de Napoleon al III-lea, nepotul primului împărat francez și
fostul președinte ales de france în 1848. După perioada de declin urmată epocii și
războaielor napoleoniene datorită politicii Sfintei Alianțe, Franța începtea să joace
din nou rolul de mare putere cu pretenții de hegemonie pe continent. Napoleon al
III-lea a readus pentru moment strălucirea pierdută, iar dezastrul de la Sedan era
încă departe. Dorința de supremație politică și militară a adus Franța în războiul
Crimeii ca și în cel italian, acesta din urmă fiind o consecință a rivalității franco-
austriece. Împăratul francez a dezvoltat așa-numitul principiu al naționalităților ca
mijloc de acțiune în politica externă care folosea pretextul dreptului la
autodeterminare al popoarelor într-o epocă care aducea în prim planul discuției
publice problema națiunii și a naționalismului. Prin sprijinirea unirii românilor,
Napoleon al III-lea dorea să creeze o forță în spatele austriecilor pe care să o pună
în acțiune la nevoie. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat, fără
succes însă, aplicarea unui astfel de plan sub forma unui front comun româno-
maghiar împotriva Vienei. Războiul franco-italo-austriac din 1859 este de
asemenea un bun exemplu pentru a înțelege mai bine politica Franței.
Adversara Franței, Austria, trecea în epocă prin momente destul de dificile
datorită atât dificultăților interne cât și conjuncturii internaționale. Pe plan intern,
criza instituțiilor nu fusese rezolvată, iar revoluția de la 1848, care a dus, chiar dacă
pentru scurt timp, la disoluția Imperiului, a demonstrat că rezolvarea problemelor

30
naționale nu face altceva decât să adâncească impasul. Regimul neoabsolutist
inaugurat după înfrângerea mișcărilor revoluționare și care se baza pe armată,
biserica oficială, cea catolică și pe poliția secretă și care nu acorda drepturi
națiunilor componente, nu era soluția funcțională care se sperase a fi. După eșecul
soluției liberale din 1860 răspunsul a fost găsit în formula dualismului de la 1867
care i-a lăsat pe români, sârbi, croați, germani răsăriteni, sub autoritatea, de multe
ori agresivă, a guvernului de la Budapesta. Pe plan extern, Imperiul habsburgic era
limitat spre vest de puterea Franței, iar în este de aceea a Rusiei, alături de care
participase la împărțirea Poloniei. În plus, încercarea de a controla spațiul german
care determinase o lungă și obositoare întrecere cu Prusia, va eșua în 1866, ceea ce
va deschide calea spre organizarea Imperiului german în jurul Prusiei și a casei de
Hohenzollern și nu a Austriei și a casei de Habsburg. Singura posibilitate de
expansiune rămânea Peninsula Balcanică unde interesele sale interferau cu cele ale
Rusiei, cele două puteri găsind însă modalitatea de a-și delimita sferele de
influență. Austria nu a susținut ideea unirii românilor deoarece nu dorea să facă
jocul politic al Franței și pentru a putea negocia cu Rusia anexarea Principatelor.
Anglia și-a modificat atitudinea și s-a transformat din susținătoare în
opozantă față de rezolvarea sub forma unirii a chestiunii românești. Cea mai
importantă putere maritimă, Anglia era interesată de controlul principalelor artere
maritime și se păstra în splendida izolare care presupunea neamestecul în nici un
sistem continental de tratate, principiu al politicii externe britanice respectat până
la începutul secolului al XX-lea. Dorința Rusiei de a controla strâmtorile Bosfor și
Dardanele și de aici Mediterana răsăriteană intra în contradicție cu obiectivele
guvernului de la Londra și de aceea, inițial, Anglia s-a exprimat în sensul susținerii
unirii, presupunând că noul stat va putea fi nu o barieră de netrecut în calea Rusiei
dar un important element în lupta diplomatică. Insistențele Turciei, care se temea
că unirea românilor ar constitui un precedent periculos, demn de urmat și de
celelalte popoare balcanice, au determinat în cele din urmă Anglia să se opună
soluției despre care am vorbit.
Prusia a susținut cauza românilor deoarece în felul acesta se opunea Austriei,
față de care se pregătea pentru confruntarea decisivă. Statul prusac cunoscuse o
puternică dezvoltare economică și dispunea de o armată instruită și disciplinată
care-și va face datoria pe deplin în 1866 în timpul campaniei împotriva Austriei.
Modernizarea Prusiei fusese constantă din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, ceea ce îi consolidase statutul de mare putere.
Sardinia a susținut și ea propunerea aliatei Franța, iar Turcia s-a opus cu
vehemență. Problema italiană a devenit una europeană, datorită insistențelor lui
Napoleon al III-lea, care dorea crearea unui stat, viitor aliat, în componența căreia

31
urmau să intre și cele două provincii bogate din nordul peninsulei, Lombardia și
Veneto, aflate sub stăpânire austriacă. Trebuie să spunem că, spre deosebire de
cazul românesc, unitatea Italiei s-a făcut și cu ajutorul armelor, nu numai cu acela
al cuvintelor și tratativelor diplomatice.
Imperiul otoman era un stat multi-etnic, cu resurse destul de însemnate, dar
care trecea printr-o criză prelungită datorată ritmului încet al modernizării. Criza
internă l-a împiedicat să facă față de unul singur tot mai puternicei presiuni rusești
și de aceea sprijinul occidental, așa cum dovedise și războiul Crimeii, era vital.
Exemplul pe care românii l-ar fi dat altor popoare balcanice a determinat Turcia să
se opună categoric ideii unirii.
Rusia nu era în situația de a emite pretenții și a-și expune o părere proprie și
ea a încercat să-și modeleze atitudinea în funcție de punctul de vedere al
învingătorilor. Diplomații țarului știau foarte bine că un stat român nu poate fi o
barieră în calea armatelor țariste, iar România era prea slabă pentru a le face față,
așa cum s-a întâmplat și în 1878. La jumătatea secolului al XIX-lea, Rusia
încheiase practic expansiunea sa spre Orient, cucerise Caucazul și transformase
Marea Neagră, precum Caspica, într-un lac rusesc. Resursele imense de care
dispunea, atât naturale cât și în oameni, au permis modernizarea Imperiului țarist,
încetinită însă de neaplicarea principiilor liberale și de conservarea regimului
autocrat. Războiul Crimeii și tratatul de pace semnat la Paris în 1856 nu au făcut
decât să încetinească marșul Rusiei spre Constantinopol.
Discuțiile au transformat problema românească într-un punct delicat și de
aceea, în final, s-a adoptat o soluție de compromis, cu atât mai mult cu cât Turcia și
Austria au susținut că propunerea Franței nu se justifică deoarece românii nu
doresc unirea. Principatele erau scoase de sub protecția Rusia și puse sub regimul
garanției colective, ceea ce însemna că orice măsură referitoare la români nu putea
fi luată decât cu acordul marilor puteri, sudul Basarabiei format din județele Cahul,
Bolgrad și Ismail, era retrocedat Moldovei și astfel zona strategică care asigura
gurile Dunării era luată Rusiei și nu în ultimul rând se convocau la București și Iași
Adunări ad-hoc pentru consultarea românilor. Lupta pentru unire se muta în felul
acesta în Principate, iar românii au înțeles pe deplin acest lucru și importanța
exprimării cu claritate a unui punct de vedere propriu.

32
 Acțiunea politică românească în favoarea Unirii

Generația pașoptistă a înțeles că hotărârile Congresului de pace de la Paris

ofereau românilor o șansă nesperată cu un deceniu în urmă care nu trebuia irosită.
Deși aflată încă în exil și confruntată cu grele probleme dintre care cele de
subzistență erau poate pe primul loc, seria celor afirmați la 1848 a încercat, pe de o
parte să afirme dorința românilor în presa românească și străină din Occident, iar
pe de alta, să organizeze energiile în țară în vederea alegerii și convocării
adunărilor ad-hoc. Numeroase memorii adresate oamenilor politici din Franța și
Anglia, articole publicate în presa liberală din Europa și nu în ultimul rând editarea
unor ziare românești precum „Republica română” sau „România viitoare”, au făcut
parte dintre mijloacele folosite pentru a atrage atenția și a capta simpatia opiniei
publice europene față de cauza românilor.
Revenirea în țară a exilaților pașoptiști a fost grăbită în Moldova de
atitudinea favorabilă a domnitorului Grigore Alexandru Ghica ceea ce a favorizat
coagularea mișcării unioniste. Desele întâlniri dintre foștii exilați la care participau
chiar și miniștii domnitorului au avut rolul de a clarifica programul de acțiune și
măsurile ce trebuiau luate. La sfârșitul lunii mai 1856 era organizată Societatea
unirii de către participanții la o reuniune organizată de Petre Mavrogheni care își
va lărgi componența la aproape 200 de membri din categorii sociale diferite.
Societatea își fixa ca obiective unirea Principatelor sub un principe străin dintr-o
familiei domnitoare în Europa și propaganda acestei idei să se facă prin presă,
broșuri, foi volante și adunări în toată țara. Domnitorul a pus la dispoziția
unioniștilor aparatul de stat și chiar a întreprins în ultima parte a domniei sale, care
se încheia în vara anului 1856, conform prevederilor convenției de la Balta Liman,
călătorii de propagandă în ținuturile Moldovei. În scurtă vreme apărea la Iași
„Steaua Dunării”, ca organ central al presei unioniste, căruia i se vor alătura și alte
publicații favorizate de măsura desființării cenzurii luată de domnitor.
În Muntenia, mișcarea unionistă avea de înfruntat politica represivă a lui
Barbu Știrbei care nu a permis decât revenirea treptată a revoluționarilor exilați,
ultimii ajunși la București în vara anului 1857 fiind C.A.Rosetti, Cezar Bolliac, Ion
și Dimitrie Brătianu, Gh. Magheru. Un rol important a avut în primele încercări de
organizare Ion I. Filipescu, care s-a aflat în corespondență cu cei din exil. Cenzura
a împiedicat apariția publicațiilor unioniste, iar situația nu s-a schimbat în linii mari
până la sfârșitul verii anului 1856. Numirea unor caimacami, Teodor Balș în
Moldova și fostul domn Alexandru Ghica în Muntenia, ca urmare a expirării
mandatelor ultimilor domni regulamentari, a determinat și o modificare de strategie

33
în cadrul mișcării unioniste. În Muntenia domnitorul a tolerat acțiunile în favoarea
unirii și așa a putut apărea un comitet central al unirii care a organizat filiale în
județe.
De asemenea, se realizează și contacte între unioniștii munteni și cei
moldoveni, cu atât mai mult cu cât în Moldova căimăcămia anti-unionistă a
desființat libertățile acordate de Grigore Ghica, din dorința de a jugula mișcarea
unionistă. Excesele au mers atât de departe încât alegerile pentru desemnarea
deputaților care urmau să formeze Adunarea ad-hoc au fost falsificate și doar în
urma unui scandal internațional s-a revenit asupra lor.
Partida națională care a monopolizat mișcarea unionistă era o forță politică
eterogenă, formată din reprezentanțo ai boierimii mari, mijlocii și mici, ai
burgheziei și chiar ai țărănimii, și care avea ca principal element de legătură, dacă
nu chiar singurul, dorința de unire. În urma experienței nereușite de la 1848, când
neînțelegerile din cadrul comisiei proprietății au blocat pratic reformele guvernului
revoluționar, problemele diferite de cea a unirii au fost lăsate, de comun acord,
pentru epoca de după unire. În aceste condiții, bătălia decisivă s-a dat pentru
adunările ad-hoc.
Firmanul pentru convocarea adunărilor a fost intens discutat la
Constantinopol de către reprezentanții puterilor garante și fixa data deschiderii
sesiunilor la 7 și 9 octombrie 1857. După constituire, mișcarea unionistă a reușit să
impună la conducerea adunărilor reprezentanți ai săi, la care se adaugă cei doi
mitropoliți, președinți de drept. În Moldova vicepreședinte a fost ales Costache
Negri, iar funcțiile de secretari au fost desemnați Anastase Panu, Constantin
Hurmuzachi, Constantin Rolla, Dimitrie Ralet și Petre Mavrogheni, iar la București
voturile exprimate i-au desemnat pe Nicolar Golescu – vicepreședinte, C.A.
Rosetti, Ștefan Golescu, Dumitru Brătianu, Constantin Crețulescu și Scarlet
Turnavitu – secretari. Prima și cea mai grabnică preocupare a fost legată de votarea
moțiunii referitoare la chestiunea unirii care era aprobată cu 81 de voturi pentru și
doar 2 împotrivă. Prin această moțiune se aduceau mulțumiri puterilor garante
pentru șansa oferită românilor, exemplul deputaților moldoveni fiind luat și de cei
de la București care au votat cu o largă majoritate o moțiune similară. Opțiunile
românilor erau în felul acesta clar exprimate în ceea ce privește unirea
Principatelor. Spre deosebire de Adunarea de la București care nu a dezbătut și alte
probleme, cea din Moldova s-a preocupat deschis și de chestiuni privitoare la
organizarea internă, precum organizarea armatei naționale, obligativitatea generală
a plății impozitelor, ocuparea funcțiilor publice pe merit, separarea puterilor în stat,
respectarea drepturilor individuale, egalitatea în fața legii, libertatea cultelor. Toate
aceste idei indicau orientarea în ceea ce privea organizarea viitoare a statului ce

34
trebuia pusă pe baze moderne, liberale și naționale. Cea mai delicată problemă,
aceea legată de raporturile de proprietate, a fost amânată, dar a reieșit clar că va
trebui rezolvată.
Hotărârile Adunărilor ad-hoc au permis marilor puteri să convoace în
perioada mai-august 1858 lucrările Conferinței de la Paris care avea misiunea de a
decide organizarea definitivă a Principatelor. În conformitate cu deciziile de la
Osborne luate de împărăteasa Victoria și Napoleon al III-lea, deși au existat și
acum păreri diferite, ceea ce a făcut să se prelungească dezbaterile, s-a ajuns la un
compromis. De fapt, Convenția adoptată la finele conferinței dezvolta și sublinia
articolele referitoare la Principate din Tratatul de la Paris din 1856, stabilind modul
viitor de organizare a acestora. Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
aveau dreptul să se administreze singure, fără ingerința Porții, și erau puse sub
garanția colectivă a puterilor semnatare. Existau și 2 instituții comune, Comisia
centrală de la Focșani care avea rolul de a armoniza legislația din cele două
provincii și Înalta Curte de justiție și casație care reprezenta instanța judecătorească
supremă. Importante erau și articolele care se refereau la egalitatea în fața legii și
obligativitatea generală a impozitării, în schimb dreptul de vot era destul de
restrâns. Convenția de la Paris era încă un pas făcut de Europa în avantajul
românilor care a fost însă completat într-un mod ingenios de aceștia.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Desemnarea domnilor a ridicat probleme serioase din cel puțin două motive,
pentru a nu mai pune la socoteală și intrigile reprezentanților în Principate ai
puterilor ostile unirii. Mai întâi, atât la București, cât și la Iași, multitudinea
candidaților la domnie făcea practic imposibilă alegerea. Foști domni din epoca
regulamentară, precum Mihail Sturdza sau Gh. Bibescu, boieri din rangul întâi
bogați și influenți, ca de exemplu Grigore Sturdza în Moldova, chiar și
reprezentanți ai partidei naționale ca Mihail Kogălniceanu, Constantin Negri, Ion
Ghica sau Vasile Alecsandri, toți aveau susținători dar și dușmani care le blocau
ascensiunea. În al doilea rând, a devenit tot mai evident, mai ales după 5 ianuarie
1859, că singura modalitate de a folosi formularea ambiguă din textul Convenției,
care nu specifica procedura de alegere a domnilor, era aceea a alegerii aceluiași
domn la Iași și București pentru a realiza unirea Principatelor.
Alegerea s-a oprit asupra colonelului Alexandru Ioan Cuza, propus de
unioniștii liberali, care au găsit în felul acesta mijlocul de a împăca toate grupările,

35
gata să susțină un out-sider decât pe cineva advers. Cuza se afirmase în timpul
evenimentelor din 1848 dar fără a fi un personaj de prim rang. Funcționar
regulamentar, el și-a dat demisia din funcția de ispravnic de Covurlui pentru a
riposta împotriva abuzurilor domniei. Deși militar, era cunoscut ca un mare
petrecăreț și afemeiat, ceea ce i-a îndreptățit poate pe unii din cei care l-au votat să
creadă că îl vor putea manevra. După alegerea lui la Iași, desemnarea ca domn la
București s-a făcut într-o atmosferă de entuziasm, dar și de tensiune deoarece
eșecul ar fi pus sub semnul întrebării proiectul unionist. Dubla alegere a însemant o
soluție românească găsită în împrejurări excepționale fără a încălca tratatele
intenaționale, dar depășind limitele acestora.

Concluzii

Unirea din 1859 a Munteniei cu Moldova a fost posibilă datorită a doi factori
care au fost coroborați într-un mod fericit:
 Modificarea politicii europene după războiului Crimeii și dorința
marilor puteri de a ține Rusia cât mai departe de Strâmtori.
 Idealul unirii susținut de generația pașoptistă care a înțeles momentul
și a făcut eforturile necesare pentru organizarea energiilor naționale.

Rezumat

Tratatul de pace de la Paris din 1856 a pus capăt războiului Crimeii și a

instaurat o nouă ordine europeană care avea să se mențină până la Congresul de
pace de la Berlin din 1878. Războiul a izbucnit datorită refuzului Rusiei de a
accepta o mediere internațională care să rezolve tensiunile apărute din nou între
Imperiul țarist și cel otoman. De fapt, marile puteri, nemulțumite de prepotența
Rusiei în perioada următoare revoluției de la 1848, încercaseră să blocheze puterea
de la răsărit și să limiteze amenințarea rusă asupra echilibrului de forțe pe plan
european. Ocazia s-a ivit și ea nu a fost ratată de Franță și Marea Britanie care au
trimis un corp expediționar în Crimeea, susținut de flota aliată în Marea Neagră și
de trupe otomane pe frontul terestru. Victoria militară deschide calea tratativelor și
a discuțiilor diplomatice care se finalizează la Paris în cadrul unui congres
european care va discuta printre altele și chestiunea unirii Principatelor Române.

36
Franța, în primul rând, dar și Prusia, Sardinia, la început chiar și Marea Britanie, au
sprijinit ideea datorită faptului că interesele lor au coincis cu cele ale românilor.
Concomitent, elita românească din care o parte se afla încă în exilul post pașoptist,
a utilizat împrejurările favorabile pentru a arăta Europei care sunt dorințele
românilor și pentru aceasta au fost utilizate legăturile politice și simpatia obținute
încă din perioada anterioară. Mai cu seamă după 1856, activitatea de propagandă în
favoarea unirii, atât în țară, cât și în străinătate, s-a intensificat și a urmărit două
obiective. Pe de o parte era nevoie de o cât mai bună organizare în interior și de
mobilizarea energiilor, iar pe de alta trebuia să se arate Europei că cei care
susțineau ideea că românii nu ar dori în realitatea unirea se înșeală. Hotărârile
adunărilor ad-hoc de la București și Iași au avut rolul de a spulbera încercările
puterilor ostile unirii să-și atingă scopurile. Înfăptuirea Unirii de la 1859 a fost
posibilă datorită dorinței exprimate de români dar și conjuncturii externe
favorabile. Soluția dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza la București și Iași a
fost adoptată din dorința de a depăși limitele impuse de Convenția de la Paris din
1858 care prevedea existența unor instituții diferite, domnie, guvern, adunări
legislative etc. Unirea se realiza așadar în persoana domnitorului, unirea
administrativă propriu-zisă realizându-se după 1859.

Modulul nr. 4
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Obiective:

 Înțelegerea coordonatelor procesului de modernizare a societății

românești, analizat din perspectiva celor mai importante reforme din perioada
domniei lui Al.I. Cuza
 Analiza conținutului actelor legislative esențiale din perioada 1859-
1866.

37
 Secularizarea averilor mănăstirești

Cea dintâi reformă importantă din vremea domniei lui Al.I. Cuza,
secularizarea averilor mănăstirești realizată în anul 1863 are multiple conotații: pe
de o parte răspundea nevoii statului de a-și constitui un patrimoniu funciar necesar
concretizării reformei rurale, iar pe de alta stopa imixtiunea înalților prelați, sub
autoritatea cărora se aflau mănăstirile, în treburile țării, sub pretextul supravegherii
modului în care erau exploatate moșiile mănăstirești.
Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei reforme, se impune un scurt
istoric al aspectelor legate de mănăstirile închinate. Procesul închinării ctitoriilor
bisericești din Principate este atestat de la finele secolului al XIV-lea, când ziditorii
lăcașurilor sau urmașii lor le pun sub ascultarea patriahiilor din Constantinopol,
Ierusalim, Antiohia, Alexandria sau a marilor mănăstiri de la Muntele Athos,
Muntele Sinai etc. Scopul închinării era de a asigura ctitoriilor din țară existența,
indiferent de vicisitudinile politicii interne sau de dezinteresul administrației
locale, precum și sporirea prestigiului lor prin dependența față de o autoritate
spirituală superioară. În schimbul veniturilor mănăstirești direcționate spre forurile
cărora le erau închinate, acestea aveau datoria de a respecta dorințele ctitorilor,
înscrise în testamente (de exemplu întreținerea spitalelor, a școlilor și azilelor,
înzestrarea fetelor sărace, finanțarea lucrărilor de reparație pentru menținerea bunei
stări a locașurilor). Cu timpul, mănăstirile închinate sunt asimilate unor simple
surse de venit, care nu necesită investiții, ajungându-se la micșorarea numărului de
călugări, la nesocotirea dorințelor ctitorilor și renunțarea la lucrările de întreținere a
locașurilor, devenite, multe dintre ele, adevărate ruine.
Se adaugă la acestea sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor față de stat,
traduse în sume de bani nerambursabile, reprezentând aproximativ 25% din
veniturile anuale ale locașurilor, cu care mănăstirile, închinate sau nu, contribuiau
la echilibrarea balanței financiare a Principatelor. La o asemenea situație se
ajunsese datorită credinței egumenilor că pot miza pe protecția Imperiului țarist,
aceasta pe fondul sporirii influenței rusești în spațiul românesc. Întârzierea plăților
datorate statului dusese la acumularea unor importante sume restante (datoria
mănăstirilor din Moldova se ridica în 1859 la circa 1.500.000 lei, iar a celor din
Muntenia la peste 1.900.000 lei), ceea ce determină autoritățile să intervină în
sensul sechestrării veniturilor lor până la recuperarea restanțelor.
O altă dovadă a tendințelor evazioniste ale egumenilor preocupați de
sporirea propriului profit rezultat din administrarea averilor mănăstirești, o
constituie practicarea falsului în contractele de arendă în care se înscriau valori
38
inferioare celor reale cu scopul de a plăti mai puțin statului. și de această dată se
intervine prin trecerea arendărilor sub controlul forurilor civile.
Datoriile financiare acumulate de mănăstiri de-a lungul timpului constituie
un aspect al problemei mănăstirilor închinate, supărătoare devenind și intervențiile
prelaților de la Constantinopol în favoarea egumenilor greci evazioniști,
interpretate de autoritățile laice drept imixtiuni abuzive în treburile interne ale țării.
Principala miză a conflictului apărut în jurul ctitoriilor închinate o reprezentau însă
suprafețele funciare deținute de acestea, pe care statul român dorea să le transforme
în parte a patrimoniului său.
Moșiile posedate de mănăstiri erau impresionante, fapt relevat și de datele
statistice. Astfel, potrivit statisticii din 1861 a lui Dionisie Pop Marțian, în
Muntenia mănăstirile închinate aveau moșii de peste 1.125.000 pogoane, ceea ce
însemna 11% din suprafața totală a Țării Românești sau 1/9 din teritoriul ei rural.
Bunurile mănăstirilor neînchinate constituiau 17% din Muntenia. Concluzionând,
mănăstirile dețineau în Muntenia circa 28% din suprafața rurală a principatului.
Pentru Moldova, conform cifrelor din statistica lui Costache Negruzzi din 1859-
1860, mănăstirile închinate aveau terenuri de peste 350.000 de fălci din totalul de
peste 650.000 fălci aflate în proprietatea tuturor mănăstirilor din principat. Așadar,
în Moldova mănăstirilor posedau 22% din suprafața țării, din care celor închinate
le reveneau 12%.
În plan intern, secularizarea averilor mănăstirești s-a bucurat de susținerea
unanimă a membrilor Adunării care iau în discuție proiectul de lege avansat de
guvernul condus de Mihail Kogălniceanu în decembrie 1863. Pentru a eluda
speculațiile care s-ar fi putut face în privința statutului mănăstirilor, primul articol
al proiectului prevedea că „toate averile mănăstirești din România sunt și rămân
averi ale statului”, în vreme ce articolul secund stipula asimilarea veniturilor
mănăstirilor, „veniturilor ordinare ale bugetului statului”.
Deși adoptat în unanimitate de Adunare, proiectul de lege trebuia să
primească aprobarea puterilor garante. Convocarea ambasadorilor marilor puteri în
cadrul unei conferințe la Constantinopol fusese stabilită prin protocolul XIII al
Convenției de la Paris din 30 iulie 1858, cu scopul de a arbitra diferendul apărut
între statul român și egumenii greci ai mănăstirilor închinate.
Deschiderea conferinței încununează o perioadă de intense acțiuni
diplomatice întreprinse de părțile implicate în conflict, ambele interesate de
obținerea susținerii puterilor europene. Cu toate acestea, asistăm la amânarea
soluționării problemei legată de secularizarea averilor mănăstirești, cauzată de
inconsecvența marilor puteri și de obstinența prelaților greci de a refuza
39
despăgubirea propusă de statul român, sub pretextul că mănăstirile „au fost cu
rușine jăfuite și primul lucru de făcut este de a le restitui proprietățile”.
Guvernul român, sprijinit în acțiunile sale de Napoleon III manifestă
intransigență în legătură cu modalitatea de rezolvare a neînțelegerilor, singurul
aspect asupra căruia se arată dispus să negocieze fiind suma corespunzătoare
despăgubirii. Ofertele statului român nu sunt neglijabile: de la 50.000.000 piaștri se
ajunge la 84.000.000 piaștri (din care 29.000.000 se scădeau în contul datoriei
egumenilor greci, restul plătindu-se în rate, sub stricta supraveghere a marilor
puteri). Oferta era însoțită de obligația părții române de a fonda la Constantinopol
o școală laică și un spital pentru creștinii de toate riturile, investiția ridicându-se la
10.000.000 piaștri, egumenii greci trebuind în schimb să înapoieze mănăstirilor
ornamentele, cărțile și vasele sfinte de care le privaseră.
Perpetuarea diferendului determină convocarea unor alte conferințe la
Constantinopol, în mai 1864, când se organizează o comisie cu rolul de a analiza
starea generală a proprietăților ce formau obiectul litigiului dintre guvernul din
Principate și comunitățile grecești, și în august 1864, datorită dificultății de
armonizare a opiniilor reprezentanților puterilor europene. În cele din urmă,
membrii conferinței, conchizând că nu este posibilă modificarea legii de
secularizare, votată deja de Adunarea română, își însușesc propunerea Țărilor
Române de a se aplana conflictul prin acordarea despăgubirii bănești. Statul român
sporește ofera la 150.000.000 de piaștri, sumă care depășea posibilitățile bugetare
ale țării și avea să fie acoperită prin contractarea unui împrumut extern la o bancă
franceză, Societatea Generală a Imperiului Otoman.
Refuzul grecilor de a accepta despăgubirea a determinat însă partea română
să se considere absolvită de obligația avansării banilor aferenți despăgubirii.

Legea rurală (14/26 august 1864)

Lumea rurală din 1864 a răspuns necesității de reformare a lumii satelor,

punând în prim plan modernizarea proprietății funciare și a relațiilor sociale ce
decurgeau de aici. Obiectivele principale atinse de acest act normativ au fost
transformarea proprietății de tip feudal, condiționat, în proprietate de tip privat,
particulară, cu putere circulatorie, dar și liberalizarea forței de muncă prin

40
suprimarea obligațiilor feudale ale clăcașilor și a constrângerilor extraeconomice,
juridice, ale țăranilor.
Reformă esențială pentru reorganizarea și eficientizarea sistemului agricol,
reforma rurală s-a aflat în atenția elitei politice românești încă din mai 1862, când
intră în dezbarea Adunării proiectului de lege întocmit de Comisia Centrală de la
Focșani, dar proiectul, deși îi obține aprobarea, nu este sancționat de domnitor,
deoarece nu răspundea așteptărilor sale.
După ce guvernul Nicolae Kretzulescu își prezintă demisia și se formează la
11/23 octombrie 1863 un nou cabinet, condus de Mihail Kogălniceanu, sunt reluate
eforturile pentru realizarea reformei rurale. La 16/28 martie 1864 este înaintat
Adunării un proiect de lege care, prin prevederile înscrise, reflectă componența
eterogenă a cabinetului. Astfel, referirile la eliberarea de sarcinile feudale față de
proprietari, recunoașterea dreptului țăranilor asupra loturilor aflate în folosința lor,
înzestrarea cu pământuri de pășune, fânețe și arătură, stabilirea suprafeței loturilor
în funcție de capacitatea lucrativă a familiei ș.a., sunt însoțite de unele prevederi
moderate, precum interdicția de a înstrăina în primii 20 de ani loturile primite altfel
decât în favoarea țăranilor care nu primiseră pământ, menținerea morilor și
iazurilor în stăpânirea marilor proprietari, transformarea părții din moșie care nu
era transferată țăranilor în proprietate absolută, intangibilă ș.a.
Dezbaterea proiectului guvernamental se tergiversează datorită opoziției
membrilor de orientare conservatoare, dar și a atacurilor lansate la adresa
guvernului de liberalii radicali. Conservatorii, prin glasul lui Vasile Boerescu,
propun un contraproiect care restricționa împroprietărirea la 4 pogoane pentru
fiecare sătean, fixa durata despăgubirii la 7 ani, cu o dobândă de 8% și solicita
statului scoaterea la vânzare a terenurilor sale, pentru a fi achiziționate de marii
proprietari, drept compensație. Ca reacție la inițiativa conservatorilor, liberalii
radicali, prin intermediul lui Ion C. Brătianu, redactează un proiect care reia multe
din punctele incluse în proiectul cabinetului (împroprietărirea țăranilor pe loturile
avute deja în folosință, respectarea criteriului calitativ al terenurilor date sătenilor),
dar prevedea restrângerea suprafețelor destinate împroprietării pentru a nu fi mai
mari decât cele lucrate efectiv de fiecare familie. Diferențele între proiectul
guvernamental și cel al conservatorilor apăreau mai ales la nivelul perioadei de
lichidare a obligațiunilor rurale prin care statul garanta despăgubirea moșierului
sau al dobânzii, în vreme ce proiectul radicalilor împrumută prevederi de la ambele
proiecte.
Sabotarea proiectului de lege al guvernului prin lipsa unei dezbateri largi a
legii agrare și atmosfera tensionată din cadrul forului legislativ, au culminat cu

41
votul de blam dat cabinetului Kogălniceanu și decizia lui Cuza de a dizolva
Adunarea.
O altă etapă a parcursului cunoscut de această lege poate fi identificată după
realizarea loviturii de stat din 2/14 mai și consolidarea situației politice a
Principatelor.
Consiliul de Stat este solicitat la 2/14 iulie 1864 prin decret domnesc pentru
a numi o comisie (Constantin Bosianu, Grigore Bengescu, Alexandru Crețulescu)
însărcinată cu elaborarea unui proiect de lege rurală care „coborând claca și
respectând stăpânirea clăcașilor pe locurile ce ei azi posedă, în puterea legilor în
ființă, să garanteze totodată și o despăgubire, pe cât de dreaptă și sigură
proprietarilor de moșii, pe atât de îndemânatică pentru stat și pentru cultivatorii de
pământ”. Având la bază proiectului de lege rurală al guvernului, noul text legislativ
suportase modificări în sensul micșorării anuității la despăgubirea datorată de
țărani proprietarilor, extinderea termenului de plată al despăgubirii la 15 ani etc.
Păstrează însă și articole favorabile moșierilor (de exemplu, limitarea
împroprietăririi la 2/3 din suprafața moșiei, garantarea despăgubirii de către stat
sau precizarea că pădurile nu fac obiectivul legii).
Proiectul Consiliului de Stat, devenit legea rurală promulgată la 14/26
august 1864, stabilea următoarele:
- sătenii clăcași sunt și rămân deplin proprietari pe locurile supuse stăpânirii
lor, în întinderea ce se hotărește prin legile în ființă;
- această întindere, peste locurile pe care le aveau țăranii în vatra satului
pentru casă și grădină, se fixa în funcție de numărul vitelor, și anume: în Muntenia
– pentru țăranii cu 4 boi și o vacă – 11 pogoane; pentru cei cu 2 boi și o vacă – 7
pogoane și 19 prăjini, pentru cei care nu aveau nicio vită – 4 pogoane și 15 prăjini.
În Moldova – pentru aceleași categorii de țărani se acordau pentru fruntași 5 fălci
și 40 de prăjini; pentru mijlocași 4 fălci și pentru codași 2 fălci și 40 de prăjini. În
județele Cahul, Bolgrad și Ismail, suprafețele sporeau: 6 fălci și 30 de prăjini
pentru fruntași, 4 fălci și 30 de prăjini pentru mijlocași, 2 fălci și 7 prăjini pentru
codași;
- loturile reprezintă 2/3 din totalul moșiei, fiind exceptate pădurile;
- timp de 30 de ani țăranul nu își putea înstrăina sau ipoteca proprietatea;
- dreptul la pădure al sătenilor se păstra neatins timp de 15 ani, după care
proprietarii moșiilor puteau cere eliberarea de această obligație;

42
 - se desființau claca, dijma, podvezile și zilele de meremet (repararea
imobilelor), carele de lemne și monopolurile asupta băuturii și a comercializării
cărnii;
- pentru răscumpărarea acestor îndatoriri, sătenii plăteau o sumă repartizată
pe 15 ani, care varia între 71-133 de lei, în funcție de numărul de vite deținute;
- posibilitatea vânzării pământului din moșiile statului către sătenii care nu
aveau drept decât la casă și grădină sau către cei cărora nu li se putuse completa
lotul din moșia respectivă și către însurăței. Nu se puteau vinde mai mult de 12
pogoane de familie.
Aplicarea legii a întâmpinat dificultăți generate de lipsa unui regulament
precis care să prevadă modalitățile de materializare a reformei rurale, în general și
în situațiile speciale, practica circularelor ministeriale adresate prefecților
dovedindu-se ineficientă. Insuficiența inginerilor topografi chemați să efectueze
măsurătorilor funciare a îngreunat traducerea în realitate a actului normativ și a
determinat angajarea unor ingineri particulari, remunerați de marii proprietari, fapt
ce submina încrederea țăranilor în corectitudinea lor. Chiar textul legii, permisiv
prin unele formulări, deschidea calea abuzurilor înfăptuite de moșieri și arendași.
este cazul articolului XVI, referitor la comasarea loturilor cuvenite sătenilor.
Aceasta urma să se realizeze „pe cât va fi cu putință”, iar comasarea era decisă de
comisii având în componență un membru ales de moșier și altul desemnat de
autoritatea comunală, ambii susceptibili a servi interesele marelui proprietar.
Moșierii și arendașii s-au dovedit inventivi în eludarea legii rurale, cu scopul
de a da reformei un caracter mai restrâns decât cel preconizat de legiuitori. Căile de
obținere a beneficiilor pe seama țăranilor erau multiple, între ele meritând a fi
amintite câteva, și anume: intensificarea procesului de izgonire a sătenilor de pe
moșii, în baza prevederilor așezămintelor agrare din 1851 (uzând de dreptul de
izgonire, proprietarii și arendașii îi forțau pe țărani să accepte condiții
împovărătoare de muncă, alternativa fiind părăsirea moșiei, care însemna pentru
proprietar scutirea de obligația de a da pământ fugarilor); micșorarea loturilor
sătenilor prin încadrarea plugarilor într-o categorie inferioară celei în care îi plasa
numărul de vite deținut sau prin efectuarea de măsurători defavorabile țăranilor;
dezinformarea populației rurale (s-au înregistrat tentative ale unor mari proprietari
de a-i convinge pe țărani să renunțe la împroprietărire, argumentul fiind că nu vor
putea să achite suma corespunzătoare despăgubirii); refuzul de a elibera sătenilor
chitanțele pentru zilele de clacă prestate în anul 1864, dovadă indispensabile pentru
înzestrarea lor cu terenuri; întocmirea de cereri și declarații false de renunțare la
pământ, făcute ca din partea țăranilor și semnate prin punerea degetului;

43
împroprietărirea țăranilor pe loturi improprii practicării agriculturii (râpe,
prundișuri, mlaștini), deși legea menționa să li se dea pogoanele avute anterior în
folosință, ori, în caz de comasare, terenuri de aceeași calitate; acordarea de loturi
disparate, aflate la mare distanță unele față de altele pentru a-i descuraja pe săteni
să le muncească.
Din punct de vedere economic, consecințele legii rurale pot fi analizate prin
raportare la anumite perioade de timp. Consecințele imediate, evidențiate de
constatările din primul an de la aplicarea legii, relevă o serie de aspecte negative
care decurg din stagnarea producției sau chiar din diminuarea ei în unele zone.
Această stare de fapt este dată de dezorganizarea vechiului sistem de producție în
care proprietarul avea asigurată forța de muncă și întârzierea manifestată de
moșieri în a o înlocui. Pe de altă parte, și în rândul țăranilor se constată reducerea
lucrărilor agricole, pe fondul dificultăților apărute în înfăptuirea împroprietăririi, pe
termen lung însă, producția cunoaște valori ascendente, reflectate și în sporirea
exportului de grâne.
Prin legea din 1864 s-a reușit transformarea în mici proprietari a 516.182 de
țărani (200.067 săteni au primit loturi din proprietățile statului, iar 316.115 au fost
împroprietăriți pe loturi aparținând particularilor), în posesia lor intrând suprafețe
funciare care totalizau 1.994.588 ha (800.306 ha proveneau din moșiile statului,
restul de 1.194.282 ha din terenurile particulare), revenind fiecărei familii
împroprietărite o suprafață medie de 4 ha. Cu toate că au rămas țărani
neîmproprietăriți și multora li s-au acordat loturi insuficiente pentru a se asigura
subzistența familiei (peste 60.000 de familii nu au primit decât loc pentru casă și
grădină), legea are meritul de a fi contribuit la detensionarea temporară a situației
din mediul rural.
Actul normativ, pe lângă meritele indiscutabile (separarea proprietății
moșierilor și a țăranilor asupra pământului, statutarea proprietății libere, private,
eliberarea țăranilor de obligațiile feudale), a produs, așa cum s-a amintit mai sus,
dezarticularea sistemului de legături funcționale anterioare, existente între cele
două categorii sociale cantonate la nivelul lumii satului, ceea ce punea în pericol
exploatarea marilor moșii, furnizoare principale de mărfuri agricole destinate
comerțului. Se ajunge în situația ca moșierii, posesori a 2/3 din pământul țării, să
nu dispună de vitele, uneltele agricole și brațele de muncă reclamate de cultivarea
proprietăților, în vreme ce o parte a țăranilor eliberați și împroprietăriți, deținători
ai animalelor de tracțiune, inventarului agricol și brațele de muncă, să își poată
valorifica autonom gospădăriile. Se alătură acestora sătenii cu loturi insuficiente
sau fără pământ, dispuși să își tranzacționeze capacitatea lucrativă.

44
 Țărănimea se află în căutare de terenuri agricole suplimentare, de pășuni și
fânețe pentru hrana vitelor, cele din urmă rămase în stăpânirea moșierilor. Această
realitate, dictată de insuficiența pământului țăranilor, oferă soluția depășirii crizei
marilor proprietăți. Așadar, în condițiile în care moșierii erau lipsiți de capitalul
necesar achiziționării mașinilor agricole ce ar fi putut să înlocuiască munca
sătenilor, se revine la sistemul experimentat în trecut, al cooperării țăranilor cu
moșierii, respectându-se însă noile condiții juridice impuse prin legea rurală.
Soluția, întrezărită în textul legii din 1864, a fost promovată de marii
proprietari interesați să nu le rămână moșiile nelucrate și a fost receptată ca o
problemă națională care a beneficiat de o legislație specială. În 1866, la 2 ani de la
realizarea reformei agrare, ani consecutivi de secetă în care țărănimea a fost
împovărată de datorii și nevoi, s-a adoptat legea tocmelilor agricole prin care marii
proprietari și arendașii răspundeau nevoii sătenilor de pământ arabil, de izlaz și
fânețe, de produse agricole în anii de foamete, de bani, solicitând în schimb
lucrarea moșiilor în condiții prestabilite, înscrise în contractele de învoieli.
Contractele de învoieli agricole se încheiau între moșier sau arendaș și grupuri de
țărani ori sate întregi, pe o durată de 5 ani în care țăranii își asumau anumite
obligații pentru loturile luate în arendă, concretizate adesea în zile de muncă pe
moșie și o cotă din produsele obținute pe terenul primit suplimentar. Discrepanța
dintre cererea de pământ, în continuă creștere, și ofera limitată, încurajează
înăsprirea condițiilor din contractele de învoieli și aplicarea unui tratament abuziv
țăranilor (înmulțirea numărului zilelor de muncă, sporirea datoriilor țăranilor față
de moșier, obligarea sătenilor să lucreze mai întâi marea proprietate și apoi
propriul lot, cu repercusiuni asupra producției agricole țărănești).
În pofida limitelor sale, legea rurală răspunde, fie și parțial, nevoii de pământ
din mediul rural, iar importanța sa economică și socială nu poate fi negată, ea
deschizând calea reformelor agrare înfăptuite în epoca modernă.

Modernizarea armatei

Reorganizarea sectorului militar, pusă în relație directă cu procesul de

consolidare a statului român apărut în urma Conferinței de la Paris din 1858, a
captat atenția cercurilor politice și a opiniei publice încă din primele zile ale
domniei lui Cuza, la 25 februarie 1859. Vasile Alecsandri, aflat în misiune
diplomatică la Paris, i-a solicitat lui Napoleon III sprijinul în vederea modernizării
armatei române.

45
 Punctul de plecare în acțiunea de uniformizare a sistemului militar îl
constituia Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 care stabilea statutul juridic
intern și internațional al Principatelor. Articolele 42-45 făceau referire la structura
armatei și conțineau prevederi favorabile măsurilor ulterioare de optimizare a
acestui domeniu, și anume: organizarea identică a armatelor, apariția inspectorilor
generali însărcinați cu menținerea caracterului unitar al celor două armate,
joncțiunea armatelor pentru apărarea ordinei interne și a integrității teritoriale,
creșterea efectivelor cu 1/3 în raport cu cifrele fixate prin Regulamentul Organic.
Nu lipseau însă precizări care atentau la scopul întăririi capacității militare a
Principatelor, precum lipsa continuității în conducerea trupelor, prin numirea
alternativă a comandaților militari din fiecare principat sau necesitatea aprobării de
către Poartă a inițiativelor care vizau armata, ceea ce echivala cu o veritabilă
piedică în calea dezvoltării ei.
Decizii referitoare la eficientizarea și unificarea armatei au fost luate de la
începutul domniei lui Cuza. Astfel, în aprilie 1859 sunt concentrate trupe la
Florești, pe fondul mobilizării detașamentelor turcești la Varna și Șumla; în
noiembrie 1859 se creează Statul Major condus de colonelul Ioan Emanoil
Florescu; în primăvara lui 1860 are loc deplasarea regimentului 3 de cavalerie
muntean la Iași, la București sosind un regiment moldovean de cavalerie; în vara
lui 1860 I.Em. Florescu preia conducerea Ministerului de Război din Muntenia și
Moldova, realizându-se unificarea în persoana sa; în octombrie 1860 flotila este
organizată într-un corp unic sub comanda colonelului Nicolae Steriadi; în
decembrie 1860 se asigură unitatea serviciului sanitar prin numirea doctorului
Carol Davila ca inspector general, cu rolul de a inspecta serviciile sanitare ale
ambelor oștiri; în iunie 1861 școala militară din Iași este asimilată celei din
București etc. Aceste exemple sunt dovezi ale consecvenței cu care s-a urmărit
sporirea coeziunii armatei, proces ce a precedat realizarea unirii depline a statului
din punct de vedere administrativ.
Este de semnalat faptul că inițiativele care se subordonează acestui deziderat
s-au realizat prin încălcarea sistematică a prescrierilor Convenției de la Paris.
Legea pentru organizarea puterii armate din 27 noiembrie 1864 a fost
precedată de o serie de proiecte precum Memoire sur l'organisation de la force
armée des deux Principautés Roumaines reunis, elaborat de G. Adrian în 1858 sau
Proiectul de reorganizare a armatei din Moldova și Proiectul de reorganizare a
armatei din Țara Românească de la 1861, care au servit, într-o anumită măsură, ca
sursă de inspirație pentru actul normativ menționat.

46
 Între principiile în baza cărora se asigura funcționarea modernă a armatei pot
fi amintite următoarele: organizarea armatei în detașamente permanente și miliții
(grăniceri și dorobanți); obligativitatea serviciului militar, desfășurat pe 6 ani (4 ani
în activitate și 2 ani în rezervă), pentru persoanele cu vârste cuprinse între 20-50 de
ani; comandantul suprem al armatei era domnitorul, care se ocupa de administrarea
armatei prin intermediul ministrului de Război; Statul Major General era constituit
din generali de divizie și brigadă; teritoriul țării era împărțit în 3 divizii teritoriale
cu sediul la București, Iași și Craiova; infanteria, cavaleria, artileria, geniul, flotila,
trupele de administrație și cele auxiliare formau armele țării.
Legea pentru organizarea puterii armate a fost însoțită de Legea de recrutare
din 5 decembrie 1864, dar și de Regulamentul pentru chemările periodice ale
rezervelor, Regulamentul pentru chemarea și instrucția gloatelor din 1864 sau
Regulamentul asupra serviciului instrucției dorobanților din 1865 și de un nou
regulament de recrutare a acestora.
Asigurarea cadrului legislativ necesar acțiunii de modernizare militară și
fondurile alocate pentru susținerea unui asemenea obiectiv au avut ca rezultat
sporirea efectivelor armatei care, potrivit bugetului din 1865, se ridică la
aproximativ 44.000 de oameni și peste 11.000 de cai, cifre ce reprezintă aproape
dublul armatei găsite de domnitor la 1859. Numărul ofițerilor este la 1866 de peste
1.000, mulți dintre ei fiind absolvenți ai școlilor militare de la București și Iași sau
a unor școli de profil din străinătate.
La finele domniei lui Al.I. Cuza trupele dispuneau de un serviciu sanitar, de
stabilimente militare, de manufacturi de armament, o școală pentru formarea
sergenților contabili, a instructorilor de gimnastică, scrimă și tir, de o școală de
ofițeri.
Pregătirea pentru luptă, coordonarea și controlul unităților militare erau
coordonate de un Stat Major General, state majore speciale de artilerie și geniu, un
serviciu de intendență. Se poate afirma că armata dispune, ca urmare a eforturilor
de reorganizare a acestui sector, de principalele instituții reclamate în procesul de
pregătire pentru apărarea granițelor; armata beneficiază de arme noi care apar în
timpul domniei lui Cuza (trupe speciale, dotate cu armament superior, cum este
cazul batalionului de vânători, considerat unitate de elită, batalion de geniu, trupe
de teren și de administrație).

47
 Reformarea sistemului juridic

Ampla operă reformatoare înfăptuită între 1859-1866 nu putea lăsa neatins

domeniul juridic de buna organizare a căruia depindea în esență funcționalitatea
statului nou creat. Multe dintre proiectele de lege referitoare la sistemul
judecătoresc intraseră în dezbaterea Adunării și primiseră aprobarea acesteia
înainte de lovitura de stat, dar nu au reușit să obțină, din varii motive, sancționarea
domnitorului, promulgarea revenind perioadei ulterioare datei de 2 mai 1864.
Este cazul legii de organizare judecătorească din 4 iulie 1865 prin care se
stabilea structura instanțelor judecătorești (judecătorii de plasă, tribunale județene,
Curți de apel, Curți de jurați, Înalta Curte de Casație și Justiție), structură care se
va menține vreme de câteva decenii. De asemenea, se conferea obiectivitate actului
de justiție, prin acordarea inamovibilității magistraților evitându-se manifestarea de
constrângeri asupra lor.
În concordanță cu principiile moderne ale epocii au fost elaborate și codurile
de legi. Codul Civil (promulgat la 4 decembrie 1864), combina prevederi din codul
napoleonian și cel italian cu precepte ale vechiului drept românesc, păstrând ca
manieră de structurare a textului diviziunea în cărți și titluri, caracteristică
dreptului roman. Codul Civil cuprindea regulile aplicabile în raporturile dintre
particulari, considerați ca cetățeni, fără a se face referire la profesiunea lor. Între
prevederile înaintate ale acestui cod se impun a fi amintite: instituirea căsătoriei
civile, ca singura obligatorie, cea religioasă devenind facultativă, aspect ce se
înscrie în tendința de laicizare a statului; introducerea divorțului civil în locul celui
religios; menționarea modalităților de acordare progresivă a drepturilor politice
evreilor. Tot aici se regăsesc principii preluate în Constituția de la 1866, relative la
exercitarea puterii judecătorești. Astfel, se preciza că inițiativa legislativă aparține
domnitorului și Corpurilor legiuitoare. Discutarea, amendarea și votarea
proiectelor de lege reveneau Parlamentului; parcursul traversat de un proiect de
lege de la elaborare până la promulgare presupune conlucrarea dintre domnitor,
reprezentat de guvern, Senat și Adunarea Deputaților. Se clarifica statutul de
cetățean al statului, prin aceasta înțelegându-se toți cei care, făcând parte din
societatea românilor, pot contribui la conducerea țării și se bucură de drepturi
civile și politice. Criteriile în baza cărora se obțineau drepturile politice erau:
naționalitatea română, vârsta corespunzătoare majoratului, integritatea mentală,
condiții de știință (analfabeții nu puteau participa la conducerea țării, dar nu le erau
refuzate în totalitate drepturile politice), de moralitate (drepturile politice erau
pierdute de condamnații pentru crime sau alte delicte), sex (nu se acordau drepturi

48
politice femeilor), condiții de independență materială (servitorii, faliții nereabilitați,
persoanele fără venituri nu făceau parte din rândul celor cu drepturi politice). Se
stabileau și aspectele pe care se fundamenta calitatea de pământean, posesori ai
naționalității române fiind copiii născuți din părinți români, copiii orfani din țară,
femeile care se căsătoreau cu români, străinii împământeniți, în cazul celor din
urmă precizându-se condițiile pentru dobândirea cetățeniei (vârstă, sex, stare
materială, moralitate, perioadă de rezidență în țară). Nu erau omise din cuprinsul
Codului Civil trimiterile la căsătorie și divorț, moștenire și succesiune, autoritatea
tutelară și drepturile copiilor, contracte de diferite naturi, bunuri și proprietăți etc.
Codul de procedură civilă (promulgat la 11 septembrie 1865) asigura cadrul
legislativ pentru buna funcționare a instanțelor de judecată, prin indicarea
atribuțiilor magistraților, a etapelor traversate de un proces, modalitățile de
contestare a deciziilor judecătorești, materializării hotărârilor date de instanța de
judecată (executare silită, scoaterea la licitație a bunurilor etc.).
Codul de comerț și Codul de procedură comercială (10 decembrie 1864),
inspirate din practica legislativă comercială a școlii belgiene, semnalau detaliile
referitoare la organizarea breslelor de negustori, funcționarea burselor comerciale,
instrumente de credit utilizate (polițe, bilete la ordin, cambii etc.), statutul
comisionarilor și al cărăușilor, faliment și bancrută, comerțul maritim.
Codul Penal sau Codul de instrucție criminală (30 octombrie 1864) al cărui
principal merit era renunțarea la pedeapsa capitală, preciza fără echivoc delictele
(catalogate în crime de înaltă trădare, crime și delicte contra Constituției și
intereselor publice, falsuri, crime și delicte ale funcționarilor publici aflați în
exercițiul funcțiunii, tulburări ale ordinii publice aduse de clerici, nesupunere în
fața autorităților publice, crime și delicte contra particularilor și a proprietăților
lor). Totodată, se stabilea natura și gravitatea pedepselor, aplicarea și executarea
lor, situațiile speciale în care pedepsele erau mărite sau micșorate.
Codul de procedură criminală (promulgat la 2 decembrie 1864) definea
aspectele referitoare la poliția judiciară și ofițerii de poliție care o exercită, la
tribunalele polițienești și corecționale, desfășurarea anchetelor și a proceselor.

49
 Alte reforme în vremea domniei lui Cuza

Măsurilor deja semnalate, prin care se încearcă modernizarea societății

românești și unificarea legislativă la nivelul întregii țări, condiție indispensabilă
pentru realizarea coeziunii interne a statului, li se adaugă altele, al căror aport la
atingerea acestui obiectiv nu poate fi contestat.
Unificarea vămilor și a cursului monetar cu scopul eliminării diferențelor
existente în Principate care îngreunau tranzacțiile comerciale dintre ele, comasarea
serviciile de poștă și telegrafice, fixarea unei singure capitale, sunt însoțite de
eforturile pentru înzestrarea statului cu instituții publice inexistente până atunci
(Curtea de Casație, Curtea de Conturi, Casa de Economii, Depuneri și
Consemnațiuni).
Democratizarea internă este înfăptuirea deopotrivă prin reformele
fundamentale amintite anterior (legea rurală, secularizarea averilor mănăstirești
etc.), dar și prin legea electorală sau cea a instrucției publice.
Legea electorală din 1864 păstrează caracterul cenzitar prevăzut prin
Convenția de la Paris, participarea la viața politică depinzând de avere și venitul
anual obținut, dar, prin scăderea nivelului censului electoral, asigură sporirea
considerabilă a numărului de alegători și eligibili.
Conform legii electorale, alegătorii erau împărțiți în primari și direcți,
diferența dintre ei fiind dată de valoarea censului și maniera de exercitare a votului.
Alegătorii primari votau prin intermediul delagaților și lor le erau asimilați toți
cetățenii care plăteau un impozit anual de 48 lei, dacă locuiau în mediul rural, sau
80 lei dacă domiciliau în comunele urbane. Când populația orașului depășea
15.000 de locuitori, censul creștea la 110 lei. În categoria alegătorilor primari erau
incluși și negustorii și meșteșugarii plătitori de patentă. O sută de alegători primari
alegeau un delagat, care participa la alegerea deputaților. Alegători direcți erau
cetățenii alfabetizați care votau liber, fără delegați, aveau vârsta minimă de 25 de
ani și plăteau un impozit anual de cel puțin 4 galbeni.
Eligibili puteau fi toți cetățenii ce împliniseră vârsta minimă de 30 de ani și
plăteau statului un impozit anual de cel puțin 4 galbeni sau pensionarii cu o pensie
anuală de peste 2.000 lei. Condiția financiară era eludată în cazul preoților,
cadrelor didactice și liber-profesioniștilor (doctori, avocați, ingineri, farmaciști,
arhitecți). numărul deputaților era de 160, câte unul la fiecare 25.000 de locuitori.

50
 Legea instrucțiunii publice din 25 noiembrie 1864 statua organizarea
învățământului pe cicluri de instrucție: primar (școlile elementare din comunele
rurale și urbane), secundar (gimnazii, licee, școli secundare de fete, școli reale și
școli speciale – de arte frumoase și profesionale), superior (reprezentat de
funcționarea în cele două centre universitare de la București și Iași a facultăților de
litere, drept, medicină, științe matematico-fizice).
O structură clară era conferită corpului didactic, împărțit, în funcție de
categoria instituției de învățământ în care se activa, dar și de pregătirea dobândită,
în patru grade, și anume: învățători și învățătoare pentru școlile primare sătești;
institutori și institutoare pentru școlile primare orășenești; profesori de școli
secundare; profesori universitari.
Actul normativ relativ la instrucție insera generosul principiu al gratuității
învățământului primar pentru toți copiii români, corelat cu cel al obligativității
pentru a spori eficiența eforturilor pentru scăderea ratei analfabetismului în țară.
Administrația centrală a învățământului era asigurată, conform legii, prin trei
organe: ministru, Consiliul permanent al instrucției și Consiliul general al
instrucției. Autoritatea supremă o deținea ministrul și se exercita prin intermediul
Consiliului permanent al instrucției publice.
Nici organizarea Bisericii nu putea fi neglijată, datorită importanței acestei
instituții în societatea românească tradiționalistă a secolului al XIX-lea, dar și
pentru a oferi procesului de omogenizare internă a statului noi valențe. Prin legea
din 3 decembrie 1864 era proclamată autocefalia Bisericii Ortodoxe Române
(independență recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în 1885) și se statua
apariția Sinodului general, ca organ de conducerea bisericească, însoțit de sinoade
eparhiale, înființate la nivelul episcopiilor. Legea a fost completată în 1865 printr-
un act normativ pentru numirea mitropoliților și a episcopilor eparhioți, prin care
se limita autoritatea clericilor, pasibili a fi judecați pentru delictele săvârșite de
către Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin acordarea domnitorului a dreptului de
numire a înalților prelați, legea sporea gradul de subordonare al puterii bisericești
față de cea laică.
Obiectivul unificării statului i se subscriu și două importante legi din martie
1864 prin care s-a realizat reforma administrativă, și anume: Legea comunală și
Legea pentru înființării consiliilor județene. Unitatea administrativ-teritorială de
bază devenea comuna, rurală sau urbană, condusă de consiliul comunal, ales dintre
locuitorii comunei, și primar, reprezentant al autorității centrale în plan local.
Județele erau administrate de consiliile județene și prefecți, ultimii numiți de
executiv. Ca organ executiv cu caracter permanent al consiliului județean, apărea
51
Comitetul permanent al consiliului, format din membrii consiliului județean și
condus de prefect.
Pentru asigurarea fondurilor necesare concretizării amplei opere
reformatoare s-a încercat suplimentarea veniturilor, un exemplu fiind legea
patentei din 1863, legea contestată de comercianți și meșteșugari, care pe lângă
obligațiile financiare față de breslele din care făceau parte, erau puși în situația de a
plăti taxe și statului. Principala acuză adusă legii a fost că descurajează producția
de mărfuri și comerțul indigen, permițând produselor străine să pătrundă cu succes
pe piața românească deoarece în prețul lor de desfacere nu se regăsea cuantumul
noilor impozite impuse autohtonilor.

Concluzii

Analizată prin prisma reformelor înfăptuite, perioada domniei lui Cuza pare
a fi fost călăuzită de câteva obiective majore: consolidarea internă a statului prin
aducerea la un numitor comun a situației din Moldova și Țara Românească și
sporirea prestigiului politic extern al Principatelor Unite. În plan intern acțiunile
reformatoare, chemate să soluționeze deficiențele din societatea românească, au
impus, în parte datorită spiritului lor înaintat, asigurarea unui climat politic
favorabil. Aceasta este o explicație a afluxului de acte normative înregistrat după
dizolvarea Adunării și după lovitura de stat, prin care domnitorul reușește să-și
extindă atribuțiile și să-și sporească autoritatea în viața politică din țară.

Rezumat

Deosebit de prolifică sub aspectul realizărilor legislative, perioada domniei

lui Al.I.Cuza oferă procesului de modernizare valențe multiple. Subordonare
obiectivului major al punerii în concordanță a realităților din cele două Principate,
reformele au avut meritul de a armoniza, într-o manieră fericită, interesele
naționale și principiile liberale ale epocii. Este cazul, pentru a menționa doar
câteva exemple, codurilor de legi, expresie a experienței legislative acumulate în
spațiul românesc de-a lungul timpului și a împrumuturilor din cele mai înainte
colecții de legi europene, sau a legii instrucției publice, printre puținele acte

52
normative care, la jumătatea secolului al XIX-lea, statuau gratuitatea
învățământului primar.
Contestate în plan intern (vezi legea rurală, legea patentelor) ori stârnind
nemulțumirea marilor puteri (legea secularizării averilor mănăstirești, legea pentru
organizarea Bisericii Ortodoxe Române), actele normative promulgate între 1859-
1866 au răspuns nevoii de reformare a societății românești aflată în plin proces de
transformare.
Aplicarea legilor, proces complex și, într-o anumită măsură dificil datorită
reticenței autorităților locale și a imperfecțiunilor textelor normative, a evidențiat,
în maniera incontestabilă pe care numai practica o poate oferi, meritele dar și
limitele reformelor, indicând totodată aspectele a căror optimizare se impunea.

Modulul nr. 5
Constituția din 1866. Prevederile și însemnătatea sa

Obiective:

 Analizarea împrejurărilor elaborării Consituţiei din 1866

 Identificarea surselor de inspiraţie care au stat la baza întocmirii Constituţiei din
1866
 Cunoaşterea principalelor prevederi constituţionale şi a importanţei acestora
 Prezentarea modificărilor aduse Constituţiei din 1866 până la finele epocii
moderne

Abdicarea forţată a lui Al.I. Cuza, la 11 februarie 1866, a deschis pentru

Principate Române o nouă etapă istorică ce poartă marca lui Carol Ludovic de
Hohenzollern-Sigmaringen, devenit după încoronare Carol I. Prin aducerea pe
tronul Principatelor a princepelui prusac se punea capăt perioadei de provizorat
când în fruntea statului se aflase Locotenenţa domnească (alcătuită din Nicolae
Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie, trei reprezentanţi ai
coaliţiei anticuziste) şi se concretiza dorinţa mai veche a aducerii în fruntea statului
român a unui prinţ străin care, uzând de propriile relaţii familiale, să contribuie la
sporirea prestigiului ţării şi la mai buna promovare a intereselor acesteia pe plan

53
extern. Totodată, instalarea principelui străin avea maeritul de a stabiliza situaţia
internă, prin anularea luptelor pentru putere derulate între marile familii care
furnizaseră în trecut domnitori şi, ca atare, emiteau pretenţii la tron.
În perioada imediat următoare înlăturării lui Cuza, situaţia politică a statului
român a devenit delicată datorită afirmării între marile puteri europene a unor
contestatari ai unirii din 1859. Între acestea, Austria, dar mai ales Turcia, care
recunoscuseră unirea Moldovei cu Ţara Românească doar pe perioada domniei lui
Cuza, încercau să grăbească dizolvarea tânărului stat, demersurile diplomatice fiind
dublate de agitaţiile interne organizate de grănicerii aflaţi pe linia Dunării şi de
boierul N.N. Rosetti-Roznovanu. În legătură cu acestea din urmă, intervenţia
autorităţilor a împiedicat ca asemenea manifestaţii să ia amploare. Cât priveşte
încordarea raporturilor cu puterile menţionate, s-a constatat o relaxare a acestora,
rezultat al susţinerii cauzei românilor de către puteri precum Franţa şi Prusia,
ambele favorabile conducerii Principatelor de către Carol I. Nu trebuie omise nici
eforturile diplomatice ale clasei politice autohtone, datorită lor ajungându-se la
încheierea, în octombrie 1866, a unui protocol prin care sultanul Abdul-Aziz îi
recunoştea principelui de origine prusiană calitatea de domn ereditar al Ţărilor
Române şi fixa condiţiile în care avea să se manifeste suzeranitatea otomană.
Normalizarea relaţiilor diplomatice cu imperiile vecine a fost secondată de
dezideratul consolidării situaţiei interne, pentru aceasta Adunarea Constituantă
primind sarcina întocmirii actului fundamental al ţării. Era aceasta o prioritate în
condiţiile în care, realităţile politice modificându-se sensibil în comparaţie cu
perioada anterioară, era necesar un document cu valoare constituţională care să
consfinţească de jure ceea ce exista de facto.
Discutarea proiectului constituţional a durat mai puţin de o lună, timp în care
divergenţele de opinii, explicabile prin componenţa eterogenă a Adunării, au fost
curente. În pofida lor, la 29 iunie 1866 proiectul a fost votat, semn că politicienii
înţeleseseră că vremea discuţiilor sterile trecuse.
Constituţia, cu ale sale 133 de articole, subsumează o serie de principii
generale care îi conferă caracterul de act fundamental modern armonizat cu spiritul
european al epocii.

54
 Sursele de inspiraţie ale Constituţiei din 1866

În legătură cu sursele actului menţionat există în istoriografie mai multe

studii, cel mai documentat fiind semnat de I.C. Filitti care, în Izvoarele Constituţiei
de la 1866, demonstrează că la baza textului sanţionat la 1 iulie s-au aflat
Constituţia belgiană din 1831 (aleasă ca document-reper datorită prevederilor sale
înaintate), Convenţia de la Paris din 1858 (care reflectă principiile revoluţiei
franceze de la 1789), proiectul de constituţie întocmit de Comisia Centrală de la
Focşani în 1859 şi memoriile boiereşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea
care cuprind principii liberale.
De la început trebuie precizat că varianta votată în 1866 nu reprezintă o
copie a Constituţiei belgiene, ci este expresia eforturilor de adaptare a tuturor
surselor menţionate la realităţile româneşti ale momentului. Că despre aceasta este
vorba o dovedesc diferenţele prezente între diferitele modele de inspiraţie şi prima
Constituţie a Principatelor. Spre exemplificare merită a fi enumerate câteva
diferenţe, şi anume:
a) în raport cu actul din 1831, în Constituţia românilor împărţirea
administrativă a teritoriului se face în judeţe, comune şi plăşi, iar nu în provincii;
se desfiinţează rangurile de boierie şi orice titluri nobiliare; se fixează condiţiile
naturalizării străinilor creştini; se statuează obligativitatea învăţământului
elementar; teritoriul ţării este calificat ca indivizibil; este orprită colonizarea cu
populaţie străină; sunt precizate cazurile de expropriere; sunt garantate pământurile
distribuite ţăranilor prin reforma agrară din 1864; se subliniază faptul că puterile
naţiunii se pot exercita numai prin delegaţi; se prevede posibilitatea exproprierii
prin despăgubire în caz de utilitate publică; se acordă inamovibilitate doar înalţilor
magistraţi, nu tuturor aşa cum se întâmpla în Belgia etc.;
b) în raport cu proiectul de constituţie al Comisiei Centrale, Constituţia din
1866 se diferenţiază prin: introducerea obligativităţii căsătoriei civile ca etapă
premergătoare căsătoriei religioase; extinderea principiului gratuităţii instrucţiei la
nivelul întregului sistem educaţional (la 1859 se garanta gratuitatea doar pentru
prima treaptă de învăţământ); suprimarea referirilor la Comisia Centrală deoarece
aceasta îşi încetase activitatea în anul 1862; suprimarea prevederilor relative la
desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a pedepselor cu bătaia şi capitală pentru că
dispăruseră din legislaţia autohtonă; mitropolitul încetează să mai fie automat
preşedintele Adunării; sunt introduse precizări legate de dinastia străină etc.

55
 Într-o măsură apreciabilă, Constituţia are la bază proiectul din 1859 căruia
Cuza îi refuzase sancţionarea, legiuitorilor din 1866 revenindu-le, aşa cum s-a
precizat anterior, rolul de a-l adapta la noua situaţie, ceea ce explică, de altfel,
rapiditatea cu care s-a trecut peste etapa elaborării, a discutării şi punerii sale în
vigoare. La momentul dezbaterii proiectului Carol I a intervenit cerând să se
adopte sistemul bicameral şi dreptul de vot absolut al domnului, dovedind prin
aceasta, încă de la începutul domniei, intenţia de a juca un rol activ în evoluţia
statului român.

Conţinutul Constituţiei din 1866

Constituţia din 1866 cuprinde 8 titluri, şi anume: Despre teritoriul României,

Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre
puterea armată, Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei şi Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare.
Încă din debutul textului este evidentă dorinţa de a consolida situaţia ţării,
art. 1 şi 2 menţionând că Principatele constituie un singur stat indivizibil şi
inalienabil, sub numele de România, iar nu Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei cum se stabilise prin Convenţia de la Paris din 1858. Prin aceasta se
încerca evitarea redeschiderii discuţiilor privitoare la unitatea statului, discuţii care
tensionaseră clasa politică după abdicarea lui Cuza şi, deopotrivă, se urmărea
zădărnicirea eventualelor planuri anexioniste ale imperiilor vecine.
Inalienabilitatea teritoriului ţării era subliniată şi în articolul 123 care preciza că
„nicio trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul
României, nici trece pe el decât în puterea unei anumite legi” şi marca, o dată în
plus, decizia clasei politice autohtone de a nu permite reiterarea episoadelor de
ocupaţie cu care Principatele fuseseră obişnuite de către vecini, episoade dublate
de disfuncţionalităţi în viaţa statului român şi în sarcini economice suplimentare,
pentru a menţiona doar câteva din neajunsurile ce însoţeau prezenţa trupelor străine
în Ţările Române.
Mai mult, este de remarcat faptul că nu apare precizată în mod explicit
dependenţa de Poartă, aceasta nefiind amintită ca putere suzerană. Totuşi, raportul
de subordonare transpare indirect din Constituţie, domnul neavând dreptul de a
încheia alte convenţii decât de natură comercială şi de navigaţie, şi neputând
declara război altor state. Asemenea formulări erau posibile în condiţiile în care
dependenţa de Turcia dobândise tot mai mult un caracter formal, valoarea

56
tributului riscând să devină simbolică şi statul român beneficiind, în anumite
condiţii, de dreptul regalian de a bate monedă proprie.
În ceea ce priveşte drepturile de care se bucurau cetăţenii patriei, acestea
poartă amprenta principiilor liberale care circulau în epocă, în rândul lor aflându-
se: libertatea conştiinţei (pe lângă toleranţa religioasă pe care o implica această
libertate, se impune a fi menţionat şi faptul că textul nu afirmă dependenţa Bisericii
Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă a Răsăritului, ceea ce echivala cu
autocefalia B.O.R., obţinută abia la 1885), libertatea cuvântului scris şi tipărit, a
întrunirilor; garantarea proprietăţii; dreptul la instrucţie. Astfel de libertăţi erau
rezervate doar celor născuţi în România din părinţi români sau celor care se
naturalizaseră, calitatea de cetăţean fiind refuzată străinilor, cu excepţia creştinilor,
dar şi românilor care alegeau să intre sub autoritatea altor state.
Nu lipsesc din textul Constituţiei nici articolele referitoare la „chestiunea
ţărănească”, sătenilor garantându-li-se loturile dobândite la 1864 şi inalienabilitatea
vreme de 30 de ani a acelor terenuri, în timp ce moşierilor le erau garantate
despăgubirile.
Un larg spaţiu se acordă enunţării principiului separării puterilor în stat. Cele
trei puteri - legislativă, executivă şi judecătorească - derivă de la popor care este
suveran.
Puterea legislativă, cu rol în elaborarea şi dezbaterea tuturor actelor
normative, este exercitată de domn şi reprezentaţiunea naţională alcătuită din două
adunări sau camere (Adunarea Deputaţilor şi Senatul). Atât reprezentaţiunea
naţională, cât şi domnitorul aveau drept de iniţiativă legislativă, proiectele de lege
avansându-se spre sancţionare conducătorului statului numai după discutarea şi
votarea lor prealabilă în adunări, în cadrul şedinţelor publice. Sub aspectul
atribuţiilor, se constată obligativitatea trecerii tuturor proiectelor de lege în discuţia
ambelor camere, excepţie făcând proiectul bugetului (care era supus dezbaterii
exclusive a Adunării Deputaţilor) şi legile relative la efectivele militare (discutate
facultativ în Senat).
Erau eligibili pentru Adunarea Deputaţilor doar cetăţenii români în vârstă de
minim 25 de ani care aveau domiciliul în Principate şi se bucurau de drepturile
civile şi politice. Desemnarea deputaţilor se făcea prin voturile exprimate de un
electorat împărţit în patru colegii pentru fiecare judeţ, în funcţie de venit, şi anume:
în colegiul I se încadrau cetăţenii al căror venit funciar era de minim 300 de
galbeni; în colegiul II se regăseau proprietarii funciari cu un venit cuprins între
100-300 de galbeni; în colegiul III se aflau orăşenii, mai ales comercianţi şi
meşteşugari care plăteau un impozit de 80 de lei, precum şi profesorii, pensionarii
57
statului, ofiţerii în retragere şi practicanţii profesiunilor liberale (medici, farmacişti,
arhitecţi, avocaţi etc.), exceptaţi de la plata censului electoral; ultimul colegiu era
format din toţi cetăţenii care plăteau statului un impozit, dar care nu se puteau
încadra în colegiile menţionate. Numărul deputaţilor desemnaţi era diferit de la un
colegiu la altul, primele două colegii alegând câte un deputat pentru fiecare judeţ,
în timp ce la colegiul III mandatele depindeau de importanţa oraşului (de pildă,
Bucureştii alegeau 6 deputaţi, Iaşii – 4, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Bârlad, Botoşani,
Focşani – 3, Piteşti, Bacau, Brăila, Roman şi Turnu-Severin – 2, iar oraşele mai
mici câte un deputat).
Mandatul de deputat era de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire şi pentur
activitatea lor, membrii Adunării Deputaţilor erau remuneraţi.
Pentru Senat erau eligibili cetăţeni români prin naştere sau naturalizare,
trecuţi de 40 de ani, care domiciliau în România şi aveau un venit de cel puţin 800
de galbeni. Mandatul era de 8 ani, iar la jumătatea mandatului componenţa
Senatului se schimba în proporţie de 50%, prin tragerea la sorţi a unui membru din
fiecare judeţ. Componenţii acestei camere erau aleşi de 2 colegii, fiecare având
dreptul de a desemna un senator. În primul colegiu se încadrau moşierii cu un venit
de minim 300 de galbeni, iar în al doilea se regăseau proprietarii de imobile cu un
venit de 100-300 de galbeni.
Senatorilor aleşi li se adăugau 2 membri proveniţi dintre profesorii
Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti, precum şi membrii de drept (mitropoliţii şi
episcopii eparhioţi, moştenitorul tronului după împlinirea vârstei de 18 ani).
Este de precizat că pentru prima oară în Principate s-a configurat puterea
legislativă ca una cu organizare bicamerală la 1864 când, în urma loviturii de stat
din 2 mai, s-a elaborat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, act prin care
sporeau prerogativele lui Al.I. Cuza. Corpul ponderator sau Senatul era compus în
majoritate din membri numiţi de domn, transformându-se astfel în instrument prin
care executivul/domnul controla legislativul. Diferenţele între Senatul de la 1864 şi
cel din 1866 sunt evidente, la formarea celui din urmă monarhul neaducându-şi
aportul.
Puterea executivă era reprezentată de domn şi exercitată de acesta cu
ajutorul guvernului sau al consiliului de miniştri. Potrivit Constituţiei, monarhul
era ereditar, puterea transmiţându-se în cadrul aceleiaşi familii pe linie descendentă
şi masculină. Moştenitorii tronului urmau a fi crescuţi în religia ortodoxă şi, pe
perioada minoratului lor, conducerea statului revenea unei regenţe compusă din 3
persoane. Atunci când nu existau moştenitori, domnitorul îşi desemna succesorul

58
dintr-o altă dinastie europeană, cu acordul Parlamentului, iar când tronul rămânea
vacant o locotenenţă domnească din 3 persoane se întrunea şi asigura interimatul.
Persoana domnitorului era inviolabilă şi responsabilitatea pentru actele sale
şi-o asumau miniştrii de resort obligaţi să contrasemneze orice document iniţiat de
acesta. Între atribuţiile conducătorului statului se numărau:
- numirea şi revocarea miniştrilor şi a funcţionarilor;
- iniţierea, sancţionarea şi promulgarea legilor;
- dreptul de a amnistia, de a graţia sau de a micşora „pedepsele în materii
criminale”;
- conferirea gradelor militare şi a decoraţiilor;
- conducerea armatei;
- încheierea convenţiilor comerciale şi navale cu ţările vecine.
Domnitorul nu putea avea alte prerogative decât cele rezervate lui prin
Constituţie şi nu avea dreptul de a interveni în derularea anchetelor judiciare. În
schimb, sesiunea parlamentară se deschidea invariabil cu mesajul domnului în care
se făcea trimitere la starea ţării şi la începutul domniei se fixa lista civilă,
reprezentând veniturile pe care statul le punea la dispoziţia monarhului şi a familiei
sale. Domnitorul putea dizolva Parlamentul sau doar o cameră a acestuia, dar avea
obligaţia de a dispune organizarea alegerilor pentru întrunirea unei noi
reprezentanţe naţionale.
Componentă a puterii executive, guvernul era compus din titulari ai
diferitelor ministere care primeau confirmarea domnului şi răspundeau în faţa
acestuia şi a legislativului pentru activitatea desfăşurată. Ei puteau fi interpelaţi de
Parlament la ale cărui şedinţe asistau fără a avea însă drept de vot şi era posibilă
acţionarea lor în instanţă, pentru aceasta fiind necesară sesizarea domnului sau a
legislativului şi întrunirea a 2/3 din voturile membrilor Adunării Deputaţilor sau
Senatului.
Puterea judecătorească era reprezentată de Înalta Curte de Justiţie şi de
Casaţie (forul suprem) şi de o serie de alte instanţe (tribunale judeţene, Curţi de
Apel, tribunale cu juraţi pentru judecarea delictelor de presă, tribunale comerciale).
Hotărârile judecătoreşti se emiteau în numele domnului.
În ceea ce priveşte alte aspecte prezente în Constituţie, indispensabile bunei
organizări a statului, trebuie amintite câteva, şi anume: se prevedea

59
descentralizarea administrativă; impozitele se fixau de către autorităţile locale
(judeţene şi comunale), dar nu puteau fi percepute decât după o prealabilă aprobare
din partea Parlamentului şi cu întărirea domnului; toţi cetăţenii patriei erau
contribuabili, renunţându-se astfel la privilegiile fiscale de care se bucurase în
trecut un anumit segment social. De asemenea, toţi bărbaţii valizi erau obligaţi să
satisfacă stagiul militar, încadrându-se în armata regulată, miliţii sau garda
cetăţenească. Se stabilea Bucureştiul drept capitală a statului şi reşedinţă a
guvernului, practica dovedind că varianta celor două capitale din timpul domniei
lui Cuza era lipsită de eficienţă şi se confirmau culorile steagului Principatelor
Unite (albastru, galben şi roşu).
Identificându-se aspectele problematice care nu îşi găsiseră suficientă
acoperire în textul constituţional, se preconiza elaborarea unei serii de legi speciale
vizând: descentralizarea administrativă, responsabilitatea ministerială, legea
pensiilor, dezvoltarea reţelei de drumuri, organizarea armatei, exploatarea
resurselor solului şi subsolului, ocuparea posturilor din administraţia publică etc.

Principiile legii electorale

Constituţia a fost completată în 1866 de o lege electorală care actualiza

condiţiile de participare la viaţa politică, transformările produse în statul român
nemaifiind compatibile cu prevederile electorale cuprinse în Convenţia de la Paris
sau cu hotărârile luate în legătură cu acest aspect în timpul domniei lui Cuza. Fără
a reveni asupra detaliilor relative la colegiile electorale, sunt de amintit câteva din
cele mai importante prevederi ale acestei legi bazată pe principiul votului cenzitar.
Astfel, se enunţau cu claritate condiţiile pe care un cetăţean trebuia să le
îndeplinească pentru a-şi putea exercita dreptul la vot, între ele figurând împlinirea
a 21 de ani şi achitarea censului electoral. Evident, corpul cetăţenilor este format
în secolul al XIX-lea numai din bărbaţi.
Erau declaraţi incapabili a se prezenta la vot românii aflaţi sub protecţia unui
alt stat, servitorii, cerşetorii, faliţii şi cei care se aflau sub interdicţie
judecătorească. Lor li se adăugau cei numiţi de lege „nedemni” a participa la viaţa
politică, şi anume: criminalii, hoţii, escrocii, proprietarii caselor de toleranţă şi ai
cazinourilor.
Masa alegătorilor se diferenţia nu numai în funcţie de starea materială şi
valoarea impozitului plătit statului, ceea ce condiţiona încadrarea în unul sau altul
60
dintre colegii, ci şi în funcţie de maniera în care vota. Cei mai mulţi alegători votau
direct, în vreme ce persoanele care intrau în componenţa celui de al IV-lea colegiu
pentru Adunarea Deputaţilor votau indirect sau prin reprezentare (50 de alegători
din judeţ, întruniţi în reşedinţa judeţului, desemnau un delegat şi toţi delegaţii din
judeţul respectiv alegeau un deputat). Datorită acestei situaţii, se observă nu nu
toate categoriile sociale sunt reprezentate echitabil în Parlament, ponderea
revenind moşierimii, secondată la distanţă de burghezie. O analiză a structurii
Adunării Deputaţilor relevă faptul că din cei 157 de membri ai camerei, 124 sunt
aleşi de primele 3 colegii, doar 33 dintre deputaţi rezultând din colegiul IV, cel mai
numeros, compus din săteni şi orăşeni săraci.
De altfel, legea electorală din 1866 a redus gradul de participare a populaţiei
la viaţa politică, doar un locuitor din 83 îndeplinind criteriile necesare pentru a fi
alegător, în vreme ce, prin Statutul dezvoltător al lui Cuza se înregistra un alegător
la 10 locuitori. Cu toate acestea, este considerabil progresul comparativ cu
dispoziţiile electorale cuprinse în textul Conveţiei de la Paris din 1858 potrivit
căreia doar un locuitor din 1.100-1.200 avea drept de vot.

Modificările aduse Constituţiei din 1866 de-a lungul epocii moderne

Constituţia din 1866 are incontestabil meritul de a pune la baza organizării

statului român principii moderne de inspiraţie liberală, marcând schimbarea
regimului politic, fiindcă se depăşeşte etapa monarhiei autoritare reprezentată de
Al.I. Cuza, ajungându-se la monarhia ereditară de tip constituţional al cărei prim
exponent a fost Carol I. Punerea sa în aplicare a întâmpinat dificultăţi, situaţie
firească în condiţiile în care majoritatea populaţiei nu avea un nivel cultural
suficient de înalt pentru a asimila principiile avansate ale Constituţiei. Mai mult,
transpunerea în practică a acestor principii a scos la lumină impreciziile textului
iniţial, ceea ce a condus la justificate modificări.
Prima dintre acestea survine la 12 octombrie 1879 când, în urma participării
la războiul ruso-turc din 1877, României îi este condiţionată recunoaşterea
independenţei de transformarea articolului 7 din Constituţie care stipula că:
„Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor
stabilite prin legile civile; numai străinii de rituri creştine pot dobândi
împământenirea”. Modificarea Constituţiei trebuia să se conformeze precizărilor
făcute în articolul 44 al Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878, şi anume: „În
România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă

61
nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea
de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcinile publice, funcţiuni şi onoruri sau
exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi”.
Deşi impunerea modificării actului constituţional echivala cu încălcarea
suveranităţii statului român, clasa politică a conştientizat necesitatea realizării
compromisului, aceasta fiind singura modalitate de a obţine un recunoaşterea
internaţională a suzeranităţii ţării. În consecinţă, după dizolvarea Parlamentului şi
constituirea comisiile de revizie, articolul 7 este modificat în sensul că „diferenţa
de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică pentru a
dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Teoretic, puteau deveni
cetăţeni ai statului român toţi străinii, însă, în practică, lucrurile se nuanţează
deoarece Adunarea Constituantă adoptase şi procedura de naturalizare, ca o
completare a articolului 7. Astfel, străinii stabiliţi pe teritoriul României nu
primeau automat cetăţenia, excepţie făcând cei care luptaseră alături de armata
română în războiul de independenţă. Celorlalţi împământenirea li se acorda numai
după împlinirea următoarelor condiţii: certificarea locuirii în România vreme de
cel puţin 10 ani sau 7 ani pentru cei care se căsătoriseră cu românce, prezentarea
unor dovezi referitoare la situaţia materială şi la profilul moral etc. Toate actele
erau avansate Parlamentului care le discuta şi decidea atribuirea sau nu a calităţii
de cetăţean pentru fiecare doritor în parte.
Cea de a doua revizuire a Constituţiei s-a operat la 8 iunie 1884 ca urmare a
schimbărilor apărute în statului României, devenită din 1881 regat, dar şi pe fondul
campaniei de presă iniţiată în 1882 de C.A. Rosetti. Acesta, prin intermediul
ziarului „Românul” al cărui redactor era, lansase ideea oportunităţii lărgirii
electoratului prin desfiinţarea celor 4 colegii pentru Adunarea Deputaţilor şi a celor
2 pentru Senat, propunând în schimb formarea unui singur colegiu, al ştiutorilor de
carte. Catalogată ca fiind prea radicală, propunerea a declanşat discuţii aprinse
chiar în sânul Partidului Naţional Liberal, finalizate cu părăsirea rândurilor acestei
formaţiuni politice de către Rosetti care optează pentru formarea unui partid
propriu, Partidul Radical. Disensiunile dintre I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti nu au
anulat ideea, alţi parlamentari preluând-o şi dezvoltând-o, ceea ce a condus la
dizolvarea Parlamentului şi constituirea camerelor de revizie.
Bilanţul la 1884 a fost: 21 de articole modificate, 4 suprimate şi 4 articole
noi, prin aceasta ameliorându-se într-o măsură apreciabilă sistemul electoral bazat
în continuare pe cens. În spiritul dorinţei de a lărgi accesul populaţiei la viaţa
politică, s-a realizat reducerea censului electoral, dar şi scutirea de cens a unor
categorii profesionale care nu beneficiaseră până atunci de acest privilegiu, precum
învăţătorii, preoţii şi a cei care plăteau o arendă de minim 1.000 lei.

62
 Deopotrivă, s-a preferat micşorarea numărului de colegii pentru Adunarea
Deputaţilor de la 4 la 3. Astfel, în colegiul I sunt incluşi cei care aveau un venit de
1.200 lei (comparativ cu legea electorală din anul 1866 unde se menţiona un venit
de 300 de galbeni sau 4.000 de lei). Mai mult, colegiul I este deschis şi burgheziei
mari şi mijlocii, prin aceea că venitul respectiv nu trebuie să fie doar funciar/rural
ca la 1866, acceptându-se şi venitul urban.
În colegiul II censul electoral se reducea de la 80 lei, valoare datând din
1866, la 20 de lei, pe lângă industriaşi, comercianţi, liber profesionişti, permiţându-
se şi accesul micii burghezii şi a orăşenilor de condiţie modestă.
La nivelul colegiului III, condiţiile cenzitare nu se modifică (oricum toţi
plătitorii unui impozit cât de mic se regăseau în acest colegiu), dar se extind
scutirile de cens, iar ştiutorilor de carte li se asigură dreptul de a vota direct, votul
indirect, prin reprezentanţi, rezervându-se doar analfabeţilor.
În ceea ce priveşte Senatul, numărul colegiilor rămâne acelaşi, dar se produc
modificări sub aspectul valorii censului, aşa încât în colegiul I pătrund proprietarii
urbani şi rurali care fac dovada unui venit imobiliar de minim 2.000 de lei, ceea ce
echivala cu o scădere de 3 ori a censului din 1866, în vreme ce în colegiul al II-lea
pot vota proprietarii urbani şi rurali cu un venit anual între 800-1.200 lei, aşadar cu
un venit de 8 ori mai mic prin raportare la prescrierile electorale anterioare.
Alte modificări efectuate la 1884 au vizat:
- desfăşurarea lucrărilor Parlamentului; alocarea unei diurne pentru
parlamentari pe durata sesiunii (până atunci senatorii nu erau remuneraţi);
- înscrierea de noi garanţii pentru libertatea presei prin interzicerea oricărei
cenzuri şi a arestului preventiv în materie de presă;
- scoaterea de sub jurisdicţia Curţii cu Juri a delictelor de presă privitoare la
rege, familia regală şi suverani ai altor state, asemenea delicte intrând în atenţia
instanţelor ordinare;
- desfiinţarea gărzii cetăţeneşti;
- aplicarea în Dobrogea a prevederilor constituţionale;
- înlocuirea denumirii de Principatele Române Unite cu Regatul României şi
a titulaturii monarhului care devenea rege.
Această revizuire a Constituţiei s-a produs, aşa cum s-a arătat, nu ca urmare
a unei solicitări externe ca la 1879, ci datorită evoluţiei interne, a structurilor socio-

63
economice. Totuşi, deşi a fost vehiculat un proiect electoral avansat prin prisma
modificărilor corpului de alegători pe care le preconiza, se poate afirma că cea de a
doua modificare a actului constituţional a fost expresia vederilor moderate ale
clasei politice.
Ultima intervenţie asupra textului Constituţie în epoca modernă a avut loc la
19 iulie 1917 pe fondul realităţilor delicate create de primul război mondial. Ea s-a
conformat nevoii de recompensare a armatei române, dar a fost precedată în 1913
de campania derulată de I.I.C. Brătianu în ziarul „Viitorul”, unde publicase
propunerea de revizuire urmărind: o nouă reformă agrară care să conducă la
sporirea proprietăţii ţărăneşti pe seama marii proprietăţi, constituirea unui colegiu
electoral unic, dezvoltarea învăţământului şi realizarea unor reforme economice,
îmbunătăţirea organizării militare. Iniţiativa lui Ionel Brătianu s-a bucurat de
susţinere, aşa încât la 22 aprilie 1914 Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal
şi s-a format comisia de revizuire în componenţa căreia se aflau 45 de membri.
Începutul vacanţei parlamentare a impus amânarea discutării modificării în
sesiunea următoare, dar, complicarea situaţiei externe şi interne datorată izbucnirii
primei conflagraţii mondiale şi decesului lui Carol I, determină o nouă întârziere.
În 1917, se reconstituie comisiile de revizuire suspendate la 1914 şi se
modifică doar 3 articole, şi anume:
- articolul 19 care prevedea că proprietatea este sacră şi inviolabilă,
exproprierea fiind posibilă doar în caz de utilitate publică, prin aceasta
înţelegându-se realizarea reţelei de comunicaţie, a lucrărilor de salubritate şi de
apărare a ţării. Schimbarea a însemnat înlocuirea sintagmei utilitate cu publică cu
aceea ce cauză de utilitate naţională, luându-se astfel în calcul şi posibilitatea
exproprierii cu despăgubire pentru dezvoltarea proprietăţii ţărăneşti;
- articolul 57 se transformă în sensul că Adunarea Deputaţilor avea să fie
formată din deputaţi aleşi prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret,
modificare regăsită şi în articolul 67 relativ la Senat.
Dispăreau, aşadar, colegiile pentru Adunarea Deputaţilor şi pentr Senat, iar
legea electorală avea la bază principiul votului universal, dispărând prin aceasta
condiţia achitării censului. Totuşi, revizuirea din 1917 se dovedeşte a fi incompletă
deoarece nu sunt precizate detalii referitoare la sistemul electoral, o lege în acest
sens urmând a fi elaborată după normalizarea situaţiei politice.
Indiferent de modificările la care a fost supusă de-a lungul epocii moderne,
Constituţia din 1866 se constituie într-o componentă esenţială a regimului politic
instaurat odată cu aducerea lui Carol I pe tronul Principatelor Române.

64
 Se cuvine a-i sublinia meritul de a fi acoperit cele mai importante aspecte ale
organizării vieţii de stat, textul său făcând referire la caracterul şi statutul
internaţional al statului român, la drepturile şi libertăţile garantate cetăţenilor, la
organizarea instituţiilor statului în conformitate cu principii moderne care şi-au
păstrat valabilitatea decenii la rând.

Rezumat

Constituţia din 1866 a deschis o nouă etapă evolutivă în istoria românilor, o

etapă caracterizată prin accentuarea procesului de modernizare la care au fost
supuse toate componentele societăţii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Marcând trecerea de la monarhia electivă de factură autoritară instaurată de
Al.I. Cuza, la monarhia ereditară constituţională, acest act fundamental vine, mai
mult decât până atunci, să reglementeze organizarea statului. Inspirat din
principiile liberale sintetizate în Constituţia belgiană din 1859, din Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, dar şi din Convenţia de la Paris şi
memoriile oamenilor politici autohtoni cu vederi înaintate, actul din 1866
reprezintă încercarea de armonizare a tuturor acestor izvoare cu realităţile
româneşti.
Deopotrivă, textul său constituie dovada intenţiei clasei politice de a
imprima un nou traiect statului român a cărui dependenţă de Poartă este mai
degrabă sugerată decât afirmată explicit, aspect dublat de lipsa prevederilor relative
la dependenţa Bisericii Ortodoxe Române de Partiarhia de la Constantinopol cu
care împărtăşea aceeaşi dogmă. În acelaşi timp, pentru a se pune capăt
intervenţiilor armatelor străine pe teritoriul statului român, se precizează
inviolabilitatea acestuia, fapt ce a condus în timpul războiului de independenţă la
întocmirea unei convenţii româno-ruse în baza căreia s-a stabilit tranzitarea
trupelor ruse.
De reţinut sunt prevederile referitoare la drepturile acordate cetăţenilor, între
acestea numărându-se libertatea cuvântului în orice formă a sa, a conştiinţei, a
întrunirilor, garantarea proprietăţii şi a accesului la instrucţie etc., libertăţi
vehiculate în acea epocă, pe care elita Principatelor le asimilase.
Principiului separării puterilor în stat i se alocă, aşa cum este firesc, un
spaţiu substanţial în textul Constituţiei, fiecăreia trasându-i-se principiile de
funcţionare, astfel încât să se asigure echilibrul între acestea. Modificările aduse
65
variantei iniţiale a acestui act fundamental, cu excepţia celei din 1879 care s-a
produs ca urmare a unei cereri externe, au fost expresia conştientizării de către
clasa politică a transformărilor produse la nivelul societăţii, a responsabilizării
treptate a cetăţenilor. Aşadar, departe de a reprezenta încercări de contestare a
textului din 1866, ele s-au constituit în încercări de ameliorare a acestuia, de
adaptare la transformările structurale din România secolului al XIX-lea.

Modulul nr. 6
Viața politică românescă. Evoluția și particularițările sale

Obiective:
 1.Prezentarea etapelor constitutive ale Partidului Naţional Liberal şi
Partidului Conservator
 2. Analizarea principalelor realizări ale partidelor politice studiate

Viaţa politică între 1866-1875

Începutul domniei lui Carol I deschide o nouă etapă în evoluţia statului

român, o etapă marcată de organizarea unui regim politic chemat să garanteze
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dar şi funcţionarea sistemului instituţional ale
cărui coordonate sunt trasate prin Constituţia din 1866. Imediat după aducerea lui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tron se remarcă demersurile diplomatice pe
care clasa politică le iniţiază cu scopul declarat de a determina recunoaşterea
internaţională a principelui străin, precum şi a regimului politic pe care acesta îl
reprezenta, şi anume monarhia constituţională ereditară. Deopotrivă, pe fondul
acutizării necesităţii implementării unor reforme care să determine modernizarea
principalelor sectoare de activitate, se observă eforturile clasei politice de a
răspunde nevoilor societăţii româneşti, eforturi zădărnicite în parte de instabilitatea
ce caracterizează intervalul 1866-1871. Desele schimbări de guvern reprezintă
trăsătura definitorie a perioadei, fapt explicabil prin lipsa unor politice care să-şi
dispute întâietatea la guvernare în baza unei doctrine solide şi a unui program de
reforme clar conturat. Până în anul 1875 scena politică este dominată de diverse
grupări liberale şi conservatoare de diferite nuanţe. Există, de pildă, o grupare a

66
liberalilor moderaţi, condusă de Mihail Kogălniceanu, dar şi una radicală
reprezentată de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, aşa cum, în rândul conservatorilor
se evidenţiază gruparea din jurul ziarului „Presa”, ai cărei exponenţi sunrt Vasile
Boerescu, Nicolae Blaremberg sau Dimitrie Ghica, ori gruparea conservator-
liberală din Moldova condusă de Grigore Sturdza, pentru a aminti doar câteva din
aceste grupuri politice.
În asemenea condiţii, până în 1871 guvernele aflate la putere au fost unele
de coaliţie în componenţa lor regăsindu-se reprezentanţi ai diferitelor grupări, ceea
ce se traduce în accentuarea tensiunilor politice interne, în repetate remanieri
guvernamentale şi în absenţa unor rezultate importante. Astfel, între 1866-1871 s-
au succedat 9 guverne şi s-au organizat de mai multe ori alegeri parlamentare
deoarece, guvernele lipsite de susţinerea forului legislativ, recurgeau la dizolvarea
Adunării Deputaţilor sau Senatului, ori a ambelor camere. În plus, acum se
intensifică mişcările anticarliste, cea mai cunoscută soldându-se cu instalarea
vremelnică a „republicii” de la Ploieşti la 8 august 1870, din iniţiativa lui
Alexandru Candiano Popescu. Totodată, opoziţia la adresa domnitorului este
alimentată de scandalul legat de afacerea Strousberg (numele îi aparţine unui
afacerist prusac căruia i se concesionase, la recomandarea lui Carol I, realizarea
tronsonului de cale ferată Roman-Vârciorova şi care dăduse faliment înainte de a
finaliza lucrările). Situaţia internă se va normaliza prin aducerea la guvernare a
unui cabinet conservator prezidat de Lascăr Catargiu care se bucură de o poziţie
solidă în Parlament, ceea ce îi va permite să se achite de sarcina stabilizării scenei
politice şi de cea a redresării situaţiei financiare a ţării.
Între chestiunile problematice cu care România se confruntă până la data
organizării primului partid politic, trebuie menţionată şi aceea a statului juridic
internaţional al statului, guvernul optând pentru încheierea de pe poziţii de
egalitate a convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (1875), interesele politice
surclasându-le evident pe cele economice.
În ceea ce priveşte realizările guvernelor din perioada 1866-1875, trebuie
semnalate unele precum:
- adoptarea Constituţiei;
- detensionarea raporturilor diplomatice cu Imperiul Otoman şi obţinerea
recunoaşterii lui Carol I ca domn ereditar al Principatelor;
- înfiinţarea unor instituţii financiar-bancare (Banca Agricolă, Creditul
Funciar Rural, Creditul Urban);

67
 - introducerea monedei naţionale (1867);
- legiferarea condiţiilor necesare amenajării reţelei de drumuri şi căi ferate;
- legea pentru organizarea armatei (1871);
- iniţierea unor măsuri cu scopul de a normaliza relaţiile dintre proprietarii
funciari şi săteni (1872 – lege pentru învoielile agricole, legea pentru vânzarea
moşiilor din domeniile statului) etc.
În pofida aspectelor pozitive enumerate, ceea ce se desprinde din analiza
vieţii politice din deceniile 7 şi 8 este confruntarea de idei care, departe de a
degenera, tinde să intre în normalitate, la aceasta contribuind şi mai buna
organizare a partidelor politice.

Înfiinţarea Partidului Naţional Liberal

şi realizările guvernărilor liberale

Apariţia Partidului Naţional Liberal a reprezentat expresia concentrării

grupărilor de orientare liberală existente înainte de anul 1875 în jurul nucleului
constituit din liberalii radicali conduşi de C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. Motivaţia
coagulării forţelor liberale a constituit-o necesitatea de a putea oferi conservatorilor
o replică solidă în timpul alegerilor parlamentare din 1875.
Nu era aceasta prima tentativă de organizare a liberalilor, la începutul anului
1867, de pildă, având loc înţelegerea de la Hotelul Concordia care îi apropiase pe
liberalii radicali de cei moderaţi, consecinţa imediată a alianţei fiind impunerea la
guvernare a 3 cabinete prezidate de C.A. Kreţulescu, Ştefan Golescu şi Nicolae
Golescu în intervalul 1867-1868. De asemenea, în 1866 se înfiinţase Societatea
amicilor constituţiunii de la Bucureşti, iar în 1872 se afirmase dorinţa de închegare
a unei Uniuni liberale care să să redobândească în Parlament şi în aparatul
administrativ poziţiile pierdute prin instalarea la conducere a conservatorilor lui
Lascăr Catargiu.
La 24 mai 1875 are loc întâlnirea liberalilor în casa ofiţerului englez Stephen
Lakeman, cunoscut sub numele otoman de Mazar-paşa (nume pe care şi-l luase în
timpul serviciului în armata turcă), soldată cu întocmirea programului primului

68
partid din România, Partidul Naţional Liberal, a cărui conducere a fost asigurată în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor
de către: C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu ( care şi-au împărţit conducerea partidului
până în anul 1884, când Rosetti se retrage pentru a înfiinţa o formaţiune politică
proprie, iar Ion Brătianu rămâne singur în fruntea P.N.L. până la trecerea sa în
nefiinţă, în 1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-
1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927).
Organele de presă ale partidului de-a lungul epocii moderne au fost:
„Românul” (1866), „Alegătorul liber” (1875), „Voinţa naţională” (1884),
„Viitorul” (1914), iar baza de recrutare pentru această formaţiune a reprezentat-o
burghezia, moşierimea activă din punct de vedere economic, elementele orăşeneşti,
precum funcţionarii, avocaţii, inginerii, medicii, profesorii, meseriaşii şi
comercianţii. După 1900 se manifestă mai intens interesul pentru intelectualitatea
satelor, în atragerea acesteia în rândurile partidului remarcându-se Spiru Haret.
Între personalităţile P.N.L. trebuie menţionaţi, în afara preşedinţilor săi:
Nicolae Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Ctin Stere, Gh. Tătărescu, Vasile
G. Morţun şi alţii care au promovat în societate ideile liberale, între acestea cele
mai cunoscute fiind:
- respectarea principiului suveranităţii poporului;
- responsabilitatea ministerială şi a funcţionărimii;
- respectarea principiului separării puterilor în stat;
- ocuparea funcţiilor în baza meritelor personale;
- extinderea accesului populaţiei la viaţa politică;
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (egalitatea în faţa legii,
accesul la educaţie, toleranţa religioasă, libertatea cuvântului, dreptul la liberă
asociere, garantarea proprietăţii etc.);
- apărarea intereselor majore ale populaţiei române în raport cu dominaţia
străină şi cu străinii prezenţi în economie, dar aflaţi în afara jurisdicţiei româneşti;
- implemetarea reformelor economice, sociale şi culturale care să contribuie
la evoluţia întregii societăţi;
- dezvoltarea economică a ţării pe baza liberei concurenţe şi a iniţiativei
particularilor ş.a.

69
 Politica partidului se poate rezuma în sintagma „prin noi înşine”, ceea ce
coincidea cu necesitatea mobilizării resurselor autohtone pentru atingerea
progresului. Departe de a respinge în totalitate capitalul străin, liberalii pledau
pentru o colaborare cu acesta, în măsura în care erau cointeresate forţele interne.
Cu alte cuvinte, relaţia cu capitalul străin era condiţionată de interesele
întreprinzătorilor din ţară, de avantajele acestora care trebuiau satisfăcute cu
precădere. Conceptul „prin noi înşine” se aplica tuturor sectoarelor de activitate,
inclusiv celui politic.
Între realizările înregistrate în timpul guvernelor liberale merită a fi
menţionate câteva, şi anume:
- participarea la războiul ruso-turc din 1877 şi obţinerea independenţei
statului român;
- modificarea Constituţiei în anii 1879, 1884, 1917;
- transformarea României în regat la 14 martie 1881;
- aderarea la Tripla Alianţă (30 octombrie 1883);
- 1880 – legea pentru organizarea Dobrogei;
- 1880 - crearea Băncii Naţionale a României;
- 1880 – legea pentru răscumpărarea căilor ferate;
- 1886 – trecerea la tariful vamal protecţionist;
- promulgarea Codului de justiţie militară (1881) şi a Codului de Comerţ
(1886);
- 1884 – legea pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei;
- 1883 – legea pentru fixarea şi gradarea remuneraţiilor cadrelor didactice;
- 1896 – legea pentru învăţământul primar şi normal-primar;
- 1898 – legea pentru învăţământul secundar şi superior;
- 1899 – legea pentru învăţământul profesional;
- 1909 – legea pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii;
- 1887 – legea pentru încurajarea industriei mari;
- 1897 – legea repausului duminical etc.
70
 Aşa cum se poate observa, programul de reforme iniţiat de Partidul Naţional
Liberal a fost unul complex, cu consecinţe asupra tuturor domeniilor importante de
activitate, un program care a încercat să răspundă punctual problemelor de ordin
social, economic, politic, instituţional, cultural. Dincolo de eforturile depuse în
vederea materializării proiectelor care au canalizat atenţia politicienilor liberali,
trebuie precizat că în sânul partidului există diversitate de opinii. Uneori, atunci
când opiniile nu s-au armonizat, s-au produs desprinderi ale unor grupări a căror
prezenţă pe scena politică a fost pe alocuri efemeră.
Fracţiunile politice cele mai importante care s-au desprins din sânul
Partidului Naţional Liberal au fost:
- Partidul Liberal Moderat care apare în 1878 sub conducerea lui Vasile
Conta şi a lui Grigore Cobălcescu, având ca organ de presă ziarul „Steaua
României”;
- Gruparea liberalilor sinceri, aflată sub conducerea lui George Vernescu,
apare în 1880 şi îşi promovează ideile prin paginile ziarului „Binele public”;
- Fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi, prezidată din 1880 de N.
Ionescu;
- Partidul Liberal Radical al cărui preşedinte este C.A. Rosetti (1884);
- Partidul Liberal Conservator rezultat în 1884 din fuzionarea grupărilor
conduse de G. Vernescu şi Lascăr Catargiu;
- Partidul Radical condus de Gh. Panu şi organizat în anul 1886;
- Gruparea tinerilor liberali conduşi de Nicolae Fleva (1886);
- Gruparea drapelistă concentrată în jurul ziarului „Drapelul” şi prezidată din
1897 de Petre S. Aurelian.

Formarea Partidului Conservator şi prezenţa sa la guvernare

Partidul Conservator ia naştere la 3 februarie 1880, în urma acordului stabilit

între liderii grupărilor conservatoare existente. Ca şi în cazul liberalilor,
începuturile conservatorismului fuseseră marcate prin activitatea unor formaţiuni
precum: gruparea din jurul ziarului „Presa”, apărută în 1876 la iniţiativa lui Vasile
Boerescu, Nicolae Blaremberg şi a lui Dimitrie Ghica; gruparea conservator-
71
liberală a lui Grigore Sturdza (1879); formaţiunea constituită la 1878 în jurul
ziarului „Timpul”, în cadrul căreia se remarcă Lascăr Catargiu, Manolache
Costache Epureanu, Al. Lahovari, Titu Maiorescu.
Pe listele partidului figurează iniţial 88 de membri care şi-au exprimat
acordul în legătură cu programul care se dorea o replică la cel al liberalilor.
Recurgând la frazeologie, conservatorii încercau să demonstreze că pot reprezinta
o alternativă la supremaţia P.N.L., pentru aceasta evidenţiind idei ca:
individualitatea naţională, respectarea practicilor constituţionale, cultivarea
stabilităţii instituţionale şi dezvoltarea etapizată, potrivit doctrinei „paşilor
mărunţi”. În replică la avântul reformator care îi caracteriza pe unii liberali,
conservatorii fundamentează teoria „formelor fără fond”, propunând ca în locul
„imitaţiei servile” a modelelor occidentale, să se opteze pentru „progresul măsurat”
al societăţii.
Un program de reforme mai bine structurat reuşesc să închege conservatorii
în 1888. Cunoscut sub denumirea de „Era nouă”, programul era expresia gândirii
junimiştilor din partid şi făcea trimitere la necesitatea consolidării libertăţilor
obţinute până în acel moment (libertatea conştiinţei, a presei, dreptul la asociere
etc.), punctând măsurile care trebuiau introduse pentru ameliorarea sectoarelor şi
problemelor sensibile. Astfel, în vederea îmbunătăţirii stării ţăranilor şi a
meseriaşilor, se preconiza: vânzarea unor loturi provenite din moşiile statului,
revizuirea legii tocmelilor agricole, întocmirea legii meseriilor în care chestiunea
asigurărilor sociale să fie clar abordată; în administraţie, se pleda pentru o mai
bună gospodărire a comunelor rurale, accentuarea descentralizării prin formarea
„căpităniilor generale”, înfiinţarea jandarmeriei şi modificarea legii electorale, iar
în economie se prevedeau stârpirea agioului, introducerea monometalismului aur,
încurajarea industriei şi în special a exploatării subsolului, modificarea sistemului
de impozitare. Nu erau omise nici alte domenii de interes general, pentru creşterea
calităţii cetăţenilor urmărindu-se extinderea învăţământului rural şi pentru limitarea
abuzurilor din justiţie recomandându-se introducerea inmovibilităţii judecătorilor.
Programul, aşa cum se va arăta, a fost aplicat în următorii ani de guvernare.
Din punct de vedere organizatoric, partidul era prevăzut cu un Comitet
permanent compus din preşedinte, vicepreşedinte şi 5 membri, şi din comitete în
capitalele judeţelor. Baza socială a constituit-o în principal moşierimea, dar au fost
atraşi şi reprezentanţi ai burgheziei comerciale, funcţionărimii şi intelectualităţii.
În fruntea Partidului Conservator s-au aflat în epoca modernă personalităţi
precum: Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899),
George Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu

72
Maiorescu (1913-1916). Acestora li s-au adăugat ca membri marcanţi ai partidului
Al. Lahovari, Ioan Em. Florescu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu
Ştefănescu Delavrancea etc.
Organele de presă ale formaţiunii au fost: „Timpul” (1876), „Epoca” (1885),
„Conservatorul” (1900), „Steagul”, „Le Progrés” (1918).
Prezenţele la guvernare ale cabinetelor conservatoare s-au soldat, între altele,
cu:
- încercarea de a soluţiona problemele din mediul rural prin legile din 1889
şi 1892 relative la vânzarea unor terenuri aflate în proprietatea statului;
- măsuri pentru depăşirea crizei financiare (reorganizarea Băncii Naţionale a
României, legea etalonului aur, legea contra cuantumului, desfiinţarea agioului -
1890);
- legea privind organizarea administraţiei centrale a Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice - 1893;
- legea clerului mirean şi a seminariilor – 1893;
- legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice – 1893;
- legea învăţământului primar şi normal-primar – 1893;
- legea pentru construirea şi exploatarea căilor ferate de interes local – 1895;
- legea minelor – 1895;
- legea maximului taxelor şi contribuţiilor comunale – 1893;
- legea vămilor – 1906;
- legea pentru exploatarea petrolului de pe terenurile statului;
- legea contra trusturilor şi cartelelor, contra preţurilor de monopol la
produsele de consum de bază – 1911;
- legea meseriilor – 1911;
- legea pentru încurajarea industriei naţionale – 1912.
Aşa cum am arătat în cazul Partidului Naţional Liberal, şi în ceea ce priveşte
Partidul Conservator se poate afirma că evoluţia sa a fost marcată de dizidenţe,
cele mai însemnate fiind:

73
 - Partidul Constituţional, format în 1891 din iniţiativa lui Petre P. Carp;
- Partidul Conservator Democrat, apărut în anul 1908 sub conducerea lui
Take Ionescu;
- Partidul Conservator Naţionalist, înfiinţat în perioada neutralităţii şi aflat
sub egida lui Nicolae Filipescu şi a lui N. Ionescu.
Partidul Conservator, în pofida frământărilor interne de care a fost marcat,
şi-a adus aportul la echilibrarea scenei politice, reprezentând principala formaţiune
care intră în competiţie alături de Partidul Naţinal Liberal, cu care, de la finele
secolului al XIX-lea va asigura rotativa guvernamentală.

Succesiunea guvernelor în intervalul 1866-1914

- 1866-1871 – guverne de coaliţie în care se regăsesc atât politicieni de

orientare liberală, cât şi de orientare conservatoare, sub conducerea lui Lascăr
Catargiu, Ion Ghica, Ştefan Golescu şi Nicolae Golescu, Manolache Costache
Epureanu, Ctin A. Kretzulescu, Dimitrie Ghica, Al. G. Golescu;
- 1871-1876 – guvern conservator prezidat de Lascăr Catargiu;
- 1876-1888 – marea guvernare liberală, de fapt o succesiune de 5 guverne, 4
prezidate de Ion C. Brătianu şi unul (aprilie-iunie 1881) de fratele său, Dumitru C.
Brătianu;
- 1888-1895 – 6 guverne conservatoare în care preşedinţi ai Consiliului de
Miniştri au fost Theodor Rosetti, Lascăr Catargiu şi generalii George Manu şi Ioan
Em. Florescu;
- 1895-1899 – o serie de 3 guverne liberale conduse de Dimitrie A. Sturdza
şi Petre S. Aurelian;
- 1899-1901 – 2 guverne conservatoare aflate sub preşedinţia lui George
Grigore Cantacuzino şi Petre P. Carp;
- 1901-1904 – guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza;
- 1904-1907 – guvern conservator al cărui şef a fost George Gr.
Cantacuzino;

74
 - 1907-1910 – guverne liberale prezidate de Dimitrie A. Sturdza şi Ion I.C.
Brătianu;
- 1910-1914 – guverne conservatoare conduse de Petre P. Carp şi Titu
Maiorescu;
- din ianuarie 1914 – guvern liberal al cărui preşedinte a fost Ion I.C.
Brătianu.

Rezumat:

Viaţa politică românească se află până la conturarea partidelor politice sub

semnul instabilităţii rezultată din confruntarea diferitelor grupări care doreau să se
stabilească la conducerea ţării. Caracterizată prin succesiunea adesea rapidă la
guvernare şi prin repetate remanieri ale Consiliilor de miniştri, scena politică de la
începutul domniei lui Carol I tinde să se stabilizeze prin configurarea celor 2 poli
politici reprezentaţi prin Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Prezenţa
mai consistentă a reprezentanţilor acestora la guvernare s-a tradus în intensificarea
ritmului de reformare a societăţii româneşti pe ansamblu, principalele domenii de
activitate găsindu-se în atenţia politicienilor, indiferent de orientarea lor.
Se poate constata chiar, analizând programul reformator al celor două
formaţiuni politice, o continuitate care demonstrează responsabilitatea clasei
oplitice. De altfel, diferenţa esenţială între cele două partide era nu de natură
principială, doctrinară, cât mai degrabă una de temperament, liberalii, mai ales cei
radicali, pledând pentru implementarea rapidă a reformelor, în vreme ce
conservatorii preferau o evoluţie organică a societăţii şi o reformare în acord cu
ritmul acestei evoluţii. Deopotrivă, se poate constata că deşi grupări politice există
înainte de apariţia efectivă a partidelor, acestea nu s-au putut coagula decât după
conturarea unui context politic favorabil, cu alte cuvinte după instaurarea
sistemului constituţional.
Diversitatea opiniilor politice a contribuit la perpetuarea confruntărilor de
idei, ceea ce a condus la desprinderea din sânul celor două partide a mai multor
grupări a căror prezenţă pe scena politică a fost de cele mai multe ori meteorică,
ele nereuşind să se impună la guvernare, cu excepţia Partidului Conservator
Democrat constituit la 3 februarie 1908 şi aflat sub conducerea lui Take Ionescu.
Acest partid, deşi nu a putut forma singur niciun guvern, a furnizat câte 4 membri
Consiliilor de miniştri care au condus ţara între 1912-1914 şi 1916-1918.
75
 Comparând capacitatea de adaptare la realităţile societăţii româneşti, la
nivelul Partidului Conservator se identifică carenţe care s-au tradus în dispariţia
acestuia de pe scena politică odată cu universalizarea votului.

Modulul nr. 7
Evoluția politicii externe a României între
1866-1914

Obiective:
 Analizarea celor mai importante evenimente politice din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea
 Precizarea principalelor direcţii de politică externă ale României în
perioada studiată

În intervalul anunţat România cunoaşte importante transformări în ceea ce

priveşte statulul său juridic, începutul fiind marcat prin aducerea unui principe
străin la 1866. Ideea, deloc nouă, fusese afirmată şi în cadrul Adunărilor ad-hoc din
1857, regăsindu-se în textele rezoluţiilor, datorită avantajelor de care era însoţită, şi
anume: prin instalarea în fruntea statului român a unui prinţ dintr-o familie
domnitoare europeană se punea capăt luptelor interne derulate între reprezentanţii
familiilor importante care emiteau pretenţii la tron; în plus, se obţinea, prin relaţiile
personale ale principelui, o mai bună afirmare în plan extern a intereselor
românilor, în vreme ce prestigiul ţării sporea. Anul 1866 a fost unul delicat datorită
manifestării Imperiului Otoman şi a Imperiului Habsburgic împotriva unirii
Principatelor, pe fondul recunoaşterea actului realizat în 1859 doar pe durata
domniei lui Al.I. Cuza. Ameninţărilor cu intervenţia armată lansate de Poartă şi
contestaţiilor austro-turce, guvernul condus de Lascăr Catargiu le-a opus intense
demersuri diplomatice în principalele capitale europene cu scopul susţinerii unităţii
Principatelor Române. Ca urmare a eforturilor enunţate, raporturile cu puterea
suzerană se normalizează, la 19 octombrie 1866aceasta recunoscându-l pe Carol I
ca domn ereditar şi încheind un acord prin care: efectivele armatei regulate din
Principate se fixau la 30.000 de oameni; românii dobândeau dreptul de a bate
monedă cu însemnele Imperiului Otoman; se continua plata tributului, cuantumul
său urmând a fi precizat; se restricţiona posibilitatea ca Principatele să desfăşoare o
politică externă proprie, menţinându-se aplicarea aici a tratatelor încheiate de
76
Turcia cu alte state în măsura în care acestea nu încălcau „drepturile stabilite şi
recunoscute prin acte cu privire la Moldo-Valahia”. De asemenea, în noiembrie
1866, Carol I însoţit de Gh. Ştirbei, Ion şi Dimitrie Ghica, se deplasează la
Constantinopol pentru a primi firmanul de învestitură din partea sultanului Abdul-
Aziz, gest care se înscria pe aceeaşi linie a reglementării relaţiilor cu imperiul de la
Sud de Dunăre.
Se poate aprecia că în perioada 1866-1875 priorităţile în sfera politicii
externe sunt pentru întreaga clasă politică conturarea unui climat de securitate şi
accentuarea detaşării de Poartă obiectivul final fiind acela al obţinerii
independenţei. În legătură cu această chestiune, merită a fi amintite iniţiativele
liberalilor de a trata cu popoarele aflate sub dominaţie otomană, plecându-se de la
premisa că o acţiune concertată poate determina dezmembrarea Turciei. Pe această
linie se înscriu tratatul româno-sârb încheiat la Bucureşti în 1868 cu scopul
organizării unei acţiuni militare comune menită a înlătura suzeranitatea turcească,
sau negocierile purtate cu Grecia între 1866-1869, dar care nu s-au putut
materializa.
Insuccesul înregistrat în încercările de încheiere a alianţelor regionale cu
parteneri aflaţi sub aceeaşi dominaţie şi interesaţi de emanciparea în raport cu
aceasta, a determinat reorientarea politicii externe începând cu anul 1868 când se
optează pentru cultivarea unor bune relaţii cu puterile europene, în condiţiile în
care era evident că dobândirea independenţei nu se putea înfăptui decât cu un solid
ajutor internaţional. În acest sens, se constată lărgirea relaţiilor diplomatice (de
pildă, în 1868 se deschide agenţia românească de la Viena, iar în 1874 cea de la
Petersburg) şi semnarea mai multor acorduri comerciale fără aprobarea prealabilă a
guvernului otoman.
Acestea erau gesturi care se înscriau pe linia emancipării în raport cu Poarta
şi care indicau disponibilitatea marilor puteri de a reconsidera statutul juridic
internaţional al României la o dată la care independenţa nu fusese obţinută. Mai
mult, dezideratul independenţei este prezent la nivelul elitei politice al cărei prim
reprezentant, Carol I, afirma în anul 1873 următoarele: „(...) timpul de bărbăţie n-a
trecut încă şi, în momentul de pericol, România se va scula ca un singur om spre a
îndeplini, ca în trecut, datoria sa. Dea Dumnezeu ca în acel moment să pot
răspunde şi au aşteptărilor ţării, să putem săpa în inima generaţiunilor viitoare
recunoştinţă către apărătorii moşiei româneşti”. În legătură cu modalitatea
dobândirii independenţei, existau diverse opinii. Vasile Boerescu şi Gh. Costaforu
credeau că îndependenţa poate fi dobândită pe cale diplomatică, sperând că la
finele războiului franco-prusac din 1870-1871 va fi convocat un congres de pace
care să confere României statului Belgiei, şi anume să o transforme în stat

77
independent, neutru şi garantat de marile puteri, dar aşteptările le-au fost înşelate
deoarece congresul nu s-a organizat. Carol I şi Lascăr Catargiu considerau
oportună apropierea de Germania, Austro-Ungaria şi Rusia, de al căror interes în
zonă avea să beneficieze şi România în încercarea sa de a se detaşa de Poartă.
Redeschiderea problemei orientale în 1875 prin debutul răscoalelor din
Bosnia şi Herţegovina, cărora li se adaugă agitaţiile din 1876 din Serbia şi
Muntenegru, au condus la tensionarea situaţiei în zonă, în pofida eforturilor marilor
puteri de a păstra pacea în Balcani, şi la conturarea contextului favorabil dobândirii
independenţei pe cale armată. Izbucnite datorită nemulţumirilor de ordin economic
care decurgeau din supunerea creştinilor la plata unor impozite prea mari şi din
abuzurile care însoţeau strângerea lor, revoltele atrag atenţia Austro-Ungariei şi
Rusiei, cele două puteri direct interesate să-şi sporească autoritatea în SE
continentului pe seama Turciei. Rusia, vechea protectoare a creştinilor din Imperiul
Otoman sprijină agitaţiile bosniecilor şi herţegovinilor, dar nu se implică militar în
conflict, la fel şi Austria care proiecta formarea unei regalităţi iugoslave prin unirea
Serbiei, Bosniei şi Herţegovinei, şi punerea ei sub sceptrul unui arhiduce din casa
de Habsburg.
În condiţiile în care un nou conflict se profila, România adoptă o poziţie
neutră, pregătindu-se să opună rezistenţă armată doar în cazul în care teritoriul i-ar
fi fost încălcat fără consimţământ. În plus, la 5 mai 1876, Mihail Kogălniceanu,
ministrul de Externe, reluând ideea neimplicării de partea răzvrătiţilor, solicita
Porţii anumite concesii a căror aprobare ar fi conincis cu acordarea independenţei.
Era vorba despre:
- recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România;
- dreptul statului român de a acea reprezentanţi diplomatici proprii;
- inviolabilitatea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării;
- stabilirea hotarului pe talvegul Dunării;
- acordarea dreptului de a emite paşapoarte, a dreptului de extrădare, a
libertăţii de a încheia convenţii comerciale, poştale şi telegrafice fără acceptul
prealabil al Porţii.
Dorinţele românilor nu au fost aprobate de oficialii turci, dar demersurile
continuă până în decembrie 1876 când, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol,
este prezentat un proiect de Constituţie a Imperiului Otoman prin care toate
naţionalităţile şi religiile din imperiu beneficiau de egalitate şi se organiza un
Parlament. Asemenea prevederi constituiau încercarea statului otoman de a-şi
78
demonstra disponibilitatea pentru reforme într-un moment în care i se reproşa
caracterul absolutist şi recurgerea la metode tiranice. În ceea ce priveşte
Principatele, acestea erau catalogate ca „provincii privilegiate”, iar Carol I ca
subordonat al marelui vizir, fapt care a provocat nemulţumirea României şi a
consolidat decizia participării la conflict de partea Rusiei şi, în consecinţă, contra
Porţii.
Renunţând la negocierile cu Turcia, politicienii români îşi îndreaptă atenţia
în direcţia Rusiei cu care se încheie la 4 aprilie 1877 o convenţie prin care se fixau
condiţiile în care trupele ţariste aveau să tranziteze şi să se aprovizioneze pe
teritoriul României. Deopotrivă, s-a insistat asupra recunoaşterii integrităţii
spaţiului românesc, dar, în pofida demersurilor părţii române, nu ni s-a acceptat
implicarea ca parte activă în război.
Poziţia României este reafirmată la 2 mai 1877 printr-o notă adresată marilor
puteri în care se arata că: Principatele îşi menţin neutralitatea, neintervenind în
sprijinul populaţiilor creştine de dincolo de Dunăre; ele nu încalcă Tratatul de pace
de la Paris, căci atât Rusia, cât şi Turcia figurează între puterile garante; o
eventuală intervenţie armată a românilor nu se va produce fără o provocare
prealabilă din partea otomanilor. Cu toate acestea, în primăvara anului 1877
Principatele sunt atacate de turci pe linia Dunării, aceştia interpretând permisiunea
de tranzitare drept implicare în conflict de partea ruşilor. În consecinţă, la 30
aprilie 1877 se instaurează starea de război, iar la 9 mai este proclamată
independenţa statului român.
Intervenţia în războiul ruso-turc s-a produs după dificultăţile întâmpinate de
armatele ţariste la Plevna, în iulie 1877 Marele Duce Nicolae avansând mai multe
telegrame în care solicita ajutor militar românesc, cea mai cunoscută fiind cea din
19 iulie în care se afirmă: „Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne
prăpădesc. Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunării,
pe care doreşti să o faci între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este
indispensabilă pentru a uşura mişcările mele”. Din motive tehnice, acţiunile
desfăşurate de români sub comanda lui Carol I încep în august, ele materializându-
se în succesele obţinute la Plevna, Rahova, Vidin sau Smârdan. Victimele
înregistrate în rândul armatei române s-au cifrat la aproximativ 10.000 de morţi şi
răniţi, jertfei umane adăugându-i-se eforturile materiale ale populaţiei civile din
ţară şi din provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină.
Pe fondul victoriilor repurtate de oştile româneşti şi ruseşti, la finele anului
1877 apare perspectiva încheierii unui armistiţiu ruso-turc, otomanii nefiind
capabili să continue ostilităţile. În mod firesc, românii îşi manifestă dorinţa de a fi

79
recunoscuţi în calitate de cobeligeranţi şi, prin vocea lui Eraclie Arion,
reprezentantul lor, îşi prezintă cererile:
- armata română să ocupe până la definitiva încheiere a păcii cetăţile
Nicopole, Rahova, Vidin şi tot litoralul Dunării cuprins între aceste cetăţi;
- statul român să fie un stat independent şi suveran;
- retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Gheorghe inclusiv, conform
drepturilor noastre vechi de posesiune;
- despăgubire de război de 100 de milioane, până la achitarea completă a
sumei de către Imperiul Otoman urmând a se menţine ocupaţia asupra cetăţilor
amintite;
- în cazul în care nu se va admite participarea României la negocierile
armistiţiului şi la cele ale păcii, delegatul român va declara nul şi neavenit orice act
care ne-ar privi.
Trimis la Petersburg pentru a susţine interesele României, generalul Ion
Ghica se loveşte de refuzul ţarului Alexandru al II-lea de a accepta Principatele la
negocieri şi de a le considera parte contractantă deoarece independenţa proclamată
la 9 mai nu primise confirmarea europeană. De aceea, susţinându-se că Rusia este
apărătoarea intereselor româneşti, românilor li se permite doar să trimită la
congresul de pace o delegaţie consultativă.
În urma Congresului de la San Stefano şi a tratatului de pace semnat la 3
martie 1878, în privinţa României s-au decis privarea de cele 3 judeţe din Sudul
Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) care reveneau Rusiei şi primirea unei părţi
din Dobrogea şi a Deltei Dunării. Nemulţumirea României faţă de hotărârile luate
la San Stefano s-au alăturat celor manifestate de marile puteri europene care
priveau cu prudenţă încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, un indiciu
solid în acest sens constituindu-l formarea Bulgariei mari sub protectorat ţarist şi
plasarea acesteia sub stricta supraveghere a trupelor ţariste staţionate aici.
Aşadar, în iunie-iulie 1878, are loc Congresul de la Berlin al cărui rol era
acela de a diminua autoritatea Rusiei. Nici de această dată România nu a fost
primită la negocieri, delegaţii săi (Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu)
înaintând un memoriu celor prezenţi, fiind însă nmai „auziţi, nu şi ascultaţi”. Din
textul memoriului se desprind câteva idei precum: încălcarea datoriilor asumate de
Rusia faţă de România; nerespectarea principiului integrităţii teritoriale a statului
român; acordarea unor despăgubiri de război; recunoaşterea europeană a spaţiului
românesc ca neutru; retrocedarea, în virtutea drepturilor seculare, a gurilor Dunării
80
şi a Insulei Şerpilor. Şi de această dată interesele marilor puteri au primat, fapt
confirmat de conţinutul tratatului de pace de la Berlin din 13 iulie 1878, potrivit
căruia:
- Rusia primea cele 3 judeţe din Sudul Basarabiei;
- se fixau 9 luni pentru evacuarea Bulgariei;
- se reducea teritoriul Bulgariei prin pierderea Rumeliei, plasată sub
administraţia Turciei;
- Serbia devine independentă, iar Bosnia şi Herţegovina sunt anexate Austro-
Ungariei;
- Anglia anexează insula Cipru;
- România primeşte Dobrogea;
- României i se recunoaşte condiţionat independenţa, fiind nevoită să-şi
revizuiască Constituţia astfel încât să se conformeze prevederilor tratatului, şi
anume: „în România distincţia credinţelor religioase şi confesionale nu va putea fi
opusă nimănui ca motiv de excludere şi incapacitate în ce priveşte drepturile civile
şi politice, primirea în funcţiuni publice şi onoruri sau exercitarea diferitelor
profesiuni şi industrii, în oricare localitate ar fi”.
Soluţionarea afacerii Strousberg şi modificarea articolului 7 din
Constituţie au condus la recunoaşterea internaţională a independenţei, până în 1880
toate puterile continentale confirmând noul statut al României, o ţară izolată din
punct de vedere politic.
Izolarea politică externă deriva din aceea că vecinii mici ai României,
precum Bulgaria sau Serbia, ofereau posibilitatea unor alianţe regionale având
interese relativ similare, dar erau prea slabi pentru a ne putea sprijini într-o
confruntare internaţională. În plus, Bulgaria intrase în sfera de influenţă a Rusiei,
stat care nu constituia o variantă atractivă în perspectiva unei alianţe datorită
poziţiei din 1877-1878. Se adăugau izolarea diplomatică a Franţei după înfrângerea
suferită în conflictul cu Prusia, dar şi faptul că în 1881 Serbia încheiase un tratat cu
Austro-Ungaria.
În condiţiile în care legăturile cu Germania şi Austro-Ungaria erau solide, se
acţionează în vederea depăşirii acestei situaţii prin orientarea spre aceste două
puteri. Astfel, la 18 octombrie 1883 se produce aderarea la Tripla Alianţă,
ministrul de Externe D.A. Sturdza şi Kalnoky semnând la Viena, în numele
împăratului Franz Joseph şi al regelui Carol I, acordul prin care România şi
81
Austro-Ungaria se angajau să-şi furnizeze sprijin reciproc în cazul unui atac
neprovocat venit din partea Serbiei, Bulgariei sau Rusiei şi îşi promiteau că nu vor
încheia alianţe potrivnice celuilalt. La tratatul amintit s-a alăturat în aceeaşi zi
Germania, prin această formalitate statul român raliindu-se unui important bloc
politico-militar reprezentat de Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Avantajele care
decurgeau din actul de la 1883 erau însemnate, România preîntâmpinând o
eventuală înţelegere între Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa şi consolidându-şi
poziţia în SE Europei.
Având un caracter secret, tratatul nu a fost supus spre ratificare
Parlamentului de teama de a nu fi respins de politicienii care refuzau o apropiere
de statul dualist din considerente naţionale (vezi tratamentul aplicat românilor
aflaţi sub dominaţia austro-ungară) şi economice (consecinţele negative ale
convenţiei comerciale din 1875, precum şi dorinţa Austro-Ungarie de a controla
printr-o Comisie mixtă navigaţia pe Dunăre).
Aderarea la Tripla Alianţă nu a dezamorsat conflictele existente între
România şi Austro-Ungaria, între 1886-1891 având loc un război vamal finalizat în
1893 printr-o înţelegere conform prin care schimburile comerciale între părţi s-au
reluat.
Referitor la reînnoirea tratatului de aderare la Tripla Alianţă care fusese
semnat iniţial pe o perioadă de 5 ani, este de menţionat intenţia României de a
modifica metoda de aderare, în acest sens D.A. Sturdza, prim-ministru atunci,
propunând încheierea unor tratate directe cu fiecare membru al alianţei, fapt care ar
fi transformat-o într-o înţelegere cvadruplă. Motivaţia o constituia dorinţa de a
obţine efectiv sprijinul Germaniei contra Rusiei şi a expansiunii bulgare de la Sud
de Dunăre. Cu toate acestea, în 1902, tratatul s-a reînnoit pe 5 ani tot prin aderarea
Germaniei şi Italiei la un tratat austro-român.
Un alt moment important în politica externă din epocă îl reprezintă
războaiele balcanice din 1912-1913. Înainte de manifestarea acestora, la 1909, Ion
I.C. Brătianu a testat poziţia Germaniei şi Austro-Ungariei în eventualitatea în care
Bulgaria ar fi obţinut câştiguri teritoriale în urma unui conflict cu Turcia. Cele
două mari puteri şi-au precizat cu claritate atitudinea, declarându-se pentru
sprijinirea diplomatică a României, fără ca acest ajutor să fie extins la cel militar în
cazul în care ţara noastră ar fi dorit să acţioneze contra Bulgariei. Explicaţia rezida
în schimbările produse în zonă sub aspectul exercitării autorităţii imperiilor vecine
prin trecerea Serbiei în sfera de influenţă a Rusiei, ceea ce motivează Germania şi
Austro-Ungaria în sensul atragerii de partea lor a Bulgariei. În timpul primului
război balcanic care opune Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegrul Turciei,

82
România îşi declară neutralitatea, sperând să obţină pe cale diplomatică revizuirea
graniţei. La sfârşitul anului 1912, în cadrul negocierilor derulate la Londra, românii
cer bulgarilor fixarea graniţei din Dobrogea pe linia Silistra-Balcic – ca formulă
minimală sau pe linia Turtucaia-Balcic – ca formulă maximală. Refuzul bulgarilor
de a accepta una din variante, conduce la intervenţia marilor puteri care decid în
mai 1913 acordarea Silistrei şi a unei zone de 3 km în jurul oraşului în favoarea
României, fără a se aduce modificări graniţei. Era în fapt un compromis aprobat
provizoriu de Bulgaria şi România, anul 1913 şi desfăşurarea celui de-al doilea
conflict război balcanic în care Bulgaria trebuia să ţină piept foştilor aliaţi,
producând schimbarea atitudinii statului român. Prin declaraţia din 13 iulie 1913,
se instalează starea de război între România şi Bulgaria, cea din urmă terminând ca
învinsă. Negocierile de pace s-au purtat la Bucureşti, la 10 august stabilindu-se
următoarele: Bulgaria renunţa la majoritatea teritoriilor dobândite în conflictul din
1912, ceda Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) României şi recunoştea linia
Turtucaia-Balcic ca frontieră cu statul român.
Declanşarea primul război mondial a însemnat pentru clasa politică
românească necesitatea de a reevalua interesele ţării în raport cu marile puteri. Nu
se poate vorbi despre o unitate a opiniilor în legătură cu tabăra alături de care
România avea să participe la conflict. Se fac auzite voci care îndeamnă la
continuarea alianţei cu Puterile Centrale, dar, tot mai mult, se manifestă tendinţa de
depărtare de acestea, datorită atitudinii ostile a Austro-Ungariei la 1913 când
refuzase cererile teritoriale formulate de guvernul român. Se adăugau acţiunile de
solidaritate cu românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, acţiuni care
îndemmnau la orientarea spre puterile Antantei. Pe această linie se înscrie şi
convenţia secretă româno-rusă din 18 septembrie 1914 prin care, în schimbul
„neutralităţii binevoitoare faţă de Rusia”, aceasta promitea „să recunoască dreptul
României de a anexa provinciile aparţinând Austro-Ungariei a căror populaţie este
românească”. Din pricina diversităţii opiniilor, în primă instanţă se va opta pentru
neimplicarea în război, decizie adoptată în cadrul Consiliului de Coroană din 3
august 1914 de majoritatea celor prezenţi, excepţie făcând Carol I şi conservatorul
P.P.Carp.
Privind retrospectiv, intervalul 1866-1914 a coincis cu perioada în acre se
produc importante mutaţii în statulul politic internaţional al României, acum
aceasta dobândindu-şi independenţa faţă de Poartă, transformându-se în regat şi
consolidându-şi poziţia în SE continentului.

Rezumat:

83
 Intervalul 1866-1914, prin evenimentele pe care le găzduieşte, reprezintă
perioada unor importante transformări în privinţa statului politic internaţional al
României. De la început a fost marcat de tensiuni diplomatice generate de
instalarea la conducerea Principatelor a unui principe străin, Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, care face trecerea de la monarhia de tip autoritar a lui
Cuza la monarhia constituţională ereditară. Dezamorsarea conflictului cu Poarta nu
a condus la dispariţia nemulţumirilor între părţi, românii încercând să stabilească
alianţe regionale cu vecinii mai mici interesaţi de emanciparea de sub tutela
otomană. Insuccesul unor asemenea demersuri a confirmat necesitatea apropierii
de marile puteri interesate de modificarea realităţilor din SE Europei, între acestea
detaşându-se Rusia, alături de care România doreşte să participe la războiul din
1877. Alegerea pe care o face la 1877 clasa politică, şi anume dobândirea pe calea
armelor, a fost determinată de lipsa de disponibilitate a Imperiului Otoman faţă de
cererile avansate de reprezentanţii guvernului de la Bucureşti. Constituţia care
cataloga Principatele drept „provincii privilegiate” constituie o dovadă suficientă în
acest sens.
Implicarea în conflictul ruso-turc a adus României independenţa, dublată,
însă de îndeplinirea condiţiilor formulate în tratatul de la Berlin, precum şi de
pierderi teritoriale în favoarea Rusiei. Nerespectarea de către aceasta a
inviolabilităţii teritoriului românesc a condus la intensificarea neîncrederii în
rândul clasei politice care încearcă să găsească sprijin diplomatic în altă parte.
Aderarea în 1883 la Tripla Alianţă din care făceau parte Austro-Ungaria,
Germania şi Italia a însemnat ieşirea României din izolarea politică în care se afla,
dar şi obţinerea unei garanţii în faţa eventualelor proiecte expansioniste ale Rusiei.
Cu toate acestea, raporturile româno-austriece au fost constant încordate datorită
impactului negativ avut asupra economiei româneşti de convenţia parafată la 1875,
dar mai ales din pricina politicii de deznaţionalizare la care era supusă populaţia
română din cuprinsul statului dualist. Dezamorsate în urma intervenţiei Germaniei,
conflictele anunţate au contribuit, la începutul veacului al XX-lea, la schimbarea
orientării politice a României, primul război mondial găsind-o mai aproape de
Antantă, decât de tabăra Puterilor Centrale.
Consolidarea poziţiei statului român în zonă devine o certitudine la sfârşitul
perioadei pe care am analizat-o, o dovadă a acestei realităţi constituind-o faptul că
în vremea războaielor balcanice România se transformă în arbitru, negocieri de
pace purtându-se şi la Bucureşti.

84
 Bibliografie generală:

 Angelescu, C.C., Izvoarele Constituţiei de la 1866, Bucureşti, 1926

 Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca
modernă, Bucureşti, 1997
 Berindei, D., Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-
1876), Bucureşti, 1992
 Bulei, I., Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, 2000
 Bulei, I., Sistemul politic al României modene. Partidul Conservator,
Bucureşti, 1987
 Câncea, P., Viaţa politică din România în primul deceniu al
independenţei de stat (1878-1888), Bucureşti, 1974
 Căzan, Gh.N., Rădulescu-Zonner, S., România şi Tripla Alianţă.
1878-1914, Bucureşti, 1979
 Ciachir, N., Războiul pentru independenţa României în context
european (1875-1878), Bucureşti, 1977
 Cliveti, Gh., România şi crizele internaţionale. 1853-1913, Iaşi, 1997
 Corivan, N., Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei
României, Bucureşti, 1977
 Corivan, N., Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877,
Bucureşti, 1984
 Drăganu, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în
România până la 1916, Clij-Napoca, 1991
 Focşeneanu, E., Istoria constituţională a României (1859-1918),
Bucureşti, 1983
 Hitchins, K., România. 1866-1947, Bucureşti, 1996
 Iacob, Gh., Societatea şi economia. Procesul de modernizare, în
Istoria Românilor, vol. VII/2
 Iordache, A., Instituirea monarhiei constituţionale şi a regimului
parlamentar în România (1866-1871), Bucureşti, 1997
 Iordache, A., Sub zodia Strousberg. Viaţa politică din România între
1871-1878, Bucureşti, 1991
 Iordache, A., Viaţa politică în România. 1910-1914, Bucureşti, 1972
 Iorga, N., Războiul pentru independenţa României. Acţiuni
diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, 1927
 Iosa, M., Lungu, T., Viaţa politică în România. 1899-1910, Bucureşti,
1977

85
  Istoria economică a României. I. De la începuturi până la cel de al
doilea război mondial, cood. acad. N.N. Constantinescu, Bucureşti, 1998
 Lăzărescu, D., Introducere în istoria liberalismului European şi în
istoria Partidului Naţional Liberal din România, Bucureşti, 1996
 Lungu, T., Viaţa politică din România la sfârşitul secolului al XIX-lea
(1888-1899), Bucureşti, 1967
 Mamina, I., Bulei, I., Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Bucureşti,
1994
 Platon, Gh., Liberalismul românesc în secolul al XIX-lea; emergenţă,
etape, forme de expresie, în Gh. Platon, De la constituirea naţiunii la Marea
Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Iaşi, 1998
 Platon, Gh., Platon, Al.F., Boierimea din Moldova în secolul al XIX-
lea, Bucureşti, 1995
 Stan, A., Putere politică şi democraţie în România. 1859-1918,
Bucureşti, 1995
 Zeletin, Ş., Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti,
1925

86