Relaţiile internaţionale în anii 30 şi originile celui de-al Doilea Război Mondial

Obiective:
- Introducere în dezbaterea istoriografică privind responsabilitatea declanșării celui de-al Doilea Război
Mondial
- Prezentarea principalelor evenimente internaționale din perspectiva statelor Axei (Germania și Italia) și a
statelor democratice (Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii)
- Analiza comparată a perspectivelor asupra principalelor provocări militare și politice ale perioadei
- Identificarea deciziilor și acțiunilor care au dus la declanșarea războiului

Una dintre principalele probleme de la care au plecat mai toţi istoricii preocupaţi de
originile celui de-al Doilea Război Mondial a fost dacă Hitler a planificat sau nu confruntarea şi
cine se face responsabil pentru acest nou război. Sunt istorici care susţin că Hitler a dorit războiul
de dragul războiului pentru a distruge omenirea, având vocaţie de războinic. Alţii susţin că Hitler
a fost un tip raţional şi că a urmat un plan bine pus la punct, prin care urmărea extinderea
Germaniei către estul Europei şi transformarea ei în putere mondială. Există şi un al treilea
curent, care susţine că puterile Occidentale au avut și ele un rol esențial în declanșarea
războiului. Aceste state l-au invitat practic pe Hitler, prin ezitările lor, să ceară tot mai mult.
Hitler a fost un maestru al jocului de aşteptare, până când forţele adverse se măcinau în propriile
confuzii. El nu formula cereri exprese, ci doar se declara nemulţumit şi apoi aştepta concesiile
din partea occidentalilor. Unul dintre cei mai cunoscuți istorici care analizează originile
războiului, A.J.P. Taylor, susține că Hitler nu avea un plan detaliat, nu avea soluţii, ci doar
hotărârea de a face şi de a exploata situaţii favorabile. El demonstrează că în anii 1938-39
Germania a alocat înarmării 15% din PIB, la fel ca Marea Britanie, iar apogeul producţiei de
război a fost atins abia în iulie 1944, când aliaţii bombardau teritoriul german. Taylor mai susține
că occidentalii doreau menţinerea statu-quo-ului, însă pentru germani el însemna tratatele
umilitoare şi poziţia de învins. Era sau nu această dorinţă, împărtăşită de toţi politicienii germani,
una agresivă? Era justificat ca Germania să-şi revendice teritoriul unde locuiau germanii, mai
ales că locuitorii din acele zone erau majoritari germani şi au votat ei înşişi pentru aceste alipiri?
Este normal ca o fostă putere să vrea să-şi reia poziţia? Sunt întrebări de la care Taylor pleacă. În
acelaşi timp, susţine el, conciliatorii nu trebuie consideraţi lipsiţi de realism, pentru că ei realizau
că Europa nu poate funcţiona fără o Germanie puternică, aşa cum s-a dovedit şi după război.

Politica externă a statelor Axei (Germania și Italia)

Programul de politică externă a lui Hitler, cu care a cucerit încredrea germanilor, se axa pe
revizuirea tratatelor de la Paris-Versailles și pe transformarea Germaniei într-o super putere
mondială, pe cale militară, economică și prin realizarea unui spațiu vital, care să-i asigure
funcționarea și securitatea.
Prima realizare majoră în politica externă a lui Hitler a fost plebiscitul din Saar (la
sfârșitul Primului Răzoi Mondial, Saar a fost separat de Germania și administrat de Societatea
Națiunilor) din 1935, în urma căruia 90% din populaţie a votat pentru întoarcerea la Germania.
Framța și Marea Britanie au acceptat rezultatul pentru că era la mijloc voinţa populară (dreptul la
autodeterminare), pe care chiar ei o ridicaseră la rang de principiu.
A doua acțiune majoră a fost ocuparea zonei Renane la 7 martie 1936, ceea ce însemna o
încălcare flagrantă a textului şi a spiritului de la Versailles şi Locarno. Conform Tratatului de la
Versailles, Germaniei i se interzicea „să păstreze sau să construiască fortificații pe malul stâng
al Rinului și pe malul său drept la o distanță mai mică de cincizeci de kilometri de Rin”. Tratatul
de la Locarno, din 1925, între Germania, Franța, Italia și Marea Britanie, prevedea că Renania va
rămâne demilitarizată permanent. Numai că, semnarea pactului franco-sovietic din mai 1935, a
fost văzut de Hitler ca o încălcare a tratatului de la Locarno și o amenințare pentru Germania. În
consecință, a decis să pătrundă cu armata în zonă, invocând măsuri de protecție a statului.
Francezilor le-a fost teamă să intervină fără măsuri prealabile de mobilizare, cu care politicienii
nu au fost de acord, iar Marea Britanie nu ar fi acceptat să meargă din nou la război pentru că
germanii şi-au reocupat propria ţară. Astfel, cele două puteri s-au mulţumit să trimită un protest
Ligii. Faptul că decizia lui Hitler a fost o cacialma, o dovedește chiar el: „Cele patruzeci și opt de
ore de după marșul în Renania au fost cele mai stresante din viața mea. Dacă francezii ar fi
pătruns în Renania, ar fi trebuit să ne retragem cu coada între picioare, căci resursele militare de
care dispuneam erau totalmente inadecvate nici măcar pentru o rezistență moderată” (Adolf
Hitler).
Mussolini și-a propus în materie de politică externă să transforme Italia într-o putere
colonială și să domine în zona mediteraneană. Primul proiect de anvergură a fost războiul cu
Etiopia. Fără să ţină cont de relaţiile bune cu etiopienii, fundamentate prin tratatul de prietenie şi
nici de posibilele represalii internaţionale, Ducele a invadat statul african, pretextând unele
incidente de frontieră. Victoria a fost relativ rapidă, iar la 9 mai 1936 Victor Emmanuel a luat
titlul de împărat al Etiopiei. Poziția marilor puteri a fost dificil de exprimat, deoarece trebuiau să
se pronunțe cu privire la acțiunea unui stat aliat. Marea Britanie avea de ales între a onora
principiile Ligii sau a nu supăra Italia, care s-ar fi putut reorienta către Germania. Faptul că
opinia publică engleză încă avea mare încredere în Ligă a determinat Marea Britanie să
condamne agresiunea Italiei. Societatea Naţiunilor a condamnat şi ea agresiunea şi a stabilit
sancţiuni economice, care însemnau oprirea importurilor din Italia, interzicerea vânzării sau
tranzitului de material de război, refuzarea creditelor. SUA, Germania, Japonia şi Austria au
refuzat să participe la boicot, anulându-i, astfel, efectele. Consecinţele agresiunii etiopiene au
fost majore: Mussolini a realizat o demonstrație de forță, care a permis propagandei să îl ilustreze
ca un mare lider, a demonstrat puterea liderului italian, ceea ce a permis întărirea regimului
intern; reacţia Parisului şi Londrei au dat măsura slăbiciunilor puterilor occidentale;
„condamnarea” Italiei de către Ligă a facilitat apropierea acesteia de Germania, în 1936. Criza
etiopiană a mai însemnat eşecul definitiv al securităţii colective şi al Ligii şi ruptura între Franţa,
Marea Britanie şi Italia.
Din 1936 se produce, deci, apropierea germano-italiană, determinată de afinitatea
ideologică între cei doi lideri, dar şi de nemulţumirile Italiei faţă de embargoul impus de
democraţi în 1935, ca urmare a războiului din Etiopia. Numirea în fruntea Ministerului de
Externe italian a lui Galeazzo Ciano a deschis şi mai mult perspectiva colaborării cu Germania.
Începe astfel, treptat, ralierea Italiei la politica Germaniei, concretizată prin semnarea Pactului
Anticomintern, din noiembrie 1937 şi ieşirea Italiei din Societatea Naţiunilor, la 7 decembrie
1937. Italia nu a fost, însă, un partener real și un egal pentru Germania. Multe dintre acțiunile
celor două state s-au desfășurat fără ca aliatul să cunoască dinainte decizia sau au fost pur și
simplu concurente.
Anschlussul. Încă din noiembrie 1937, cotele Halifax dădea de înţeles, în timpul unei vizite la
Berlin, că Marea Britanie ar accepta schimbări în privinţa Danzigului, Austriei şi Cehoslovaciei,
printr-o evoluţie paşnică, fără un război general. Hitler trebuia, deci, să găsească maniera
paşnică, care să nu deranjeze Franţa şi Marea Britanie. În ianuarie 1938, cancelarul austriac Kurt
Schuschnigg a ordonat percheziţii la sediile naziste din Austria, unde a găsit planurile unei
rebeliuni armate. La întâlnirea cu Hitler, ce a avut loc imediat, naziștii austrieci au cerut
coordonarea imediată a Austriei cu politica economică şi externă a Germaniei şi instalarea lui
Seyss-Inquart, liderul naziştilor austrieci, ca ministru de Interne. Schuschnigg a cerut sprijinul
Franţei şi Angliei, care au refuzat să se implice. Pentru că preşedintele Austriei, Wilhelm Miklas
a refuzat numirea, Seyss s-a autoproclamat cancelar şi a cerut ajutorul Germaniei. Astfel a intrat
Hitler în Austria, anunţând Anschlussul. Plebiscitul care a urmat a indicat un procent de 99%
pentru unirea cu Germania. La momentul anexării Austriei, Franţa şi Marea Britanie nu erau
pregătite pentru un conflict armat şi au acceptat situaţia; în plus, austriecii au primit bine decizia
lui Hitler şi deci nu era loc pentru o acţiune internaţională, din moment ce se respecta principiul
autodeterminării, clamat încă din 1919.
Criza cehoslovacă a plecat de la problema Sudetă – regiune cu 3,2 milioane de germani,
din cei 15 mil de locuitori ai Cehoslovaciei – pe care Germania o revendica. În plus, gemanii din
regiune au cerut autonomia în cadrul Cehoslovaciei sau chiar unirea cu Germania, fiind încurajaţi
în această direcţie şi de propaganda venită de la Berlin. Poziţia conciliantă a statelor occidentale
a avut şi de această dată un rol decisiv. La 29-30 noiembrie 1937 a avut loc întâlnirea de la
Londra între prim ministrul britanic Neville Chamberlain şi cel francez, Edouard Daladier, care
au stabilit că trebuie să se ajungă la un acord cu Germania şi să ceară la Praga concesii pentru
regiunea Sudetă. URSS era dispusă să ajute Cehoslovacia, dar trebuia să primească acordul
Poloniei şi României pentru a-şi trece trupele pe teritoriul lor, cerere imposibil de acceptat de
cele două state, ţinând cont de litigiile teritoriale cu Moscova şi de trecutul nu tocmai paşnic. La
15 septembrie 1938 s-a produs vizita lui Chamberlain la Berlin, în timpul căreia a declarat că nu
ar avea nimic de obiectat ca germanii din regiunea Sudetă să se desprindă de Cehoslovacia, dar
procesul să se producă paşnic.
Tensiunea a crescut între Germania şi Cehoslovacia, context în care guvernul ceh a
introdus legea marţială şi mai mulţi germani sudeţi au fost ucişi pentru acte contra statului.
Pentru a evita un conflict ce părea tot mai aproape, Chamberlain a plecat în Germania şi după
discuţii cu Hitler au convenit ca toate regiunile din Cehoslovacia unde germanii reprezentau
majoritatea să revină Germaniei; în schimb, Hitler se angaja să nu atace Cehoslovacia. Hitler s-a
răzgândit însă rapid, adăugând noi cereri ce vizau dezmembrarea Cehoslovaciei, fapt ce a dus la
organizarea conferinţei de la Munchen, din 28-29 septembrie 1938, la care au participat Franţa,
Anglia, Germania şi Italia. SUA şi URSS nu au fost invitate. În urma discuţiilor, regiunea Sudetă
revenea Germaniei, ocuparea urmând să se desfăşoare etapizat, pe parcursul a 10 ani, iar
graniţele Cehoslovaciei să fie fixate în urma unei conferinţe a marilor puteri. Condiţiile au fost
prezentate președintelui cehoslovac Edvard Beneş, care le-a acceptat. Atât Franţa, cât şi Marea
Britanie au considerat acest acord un succes pentru că războiul a fost evitat şi pentru că niciuna
nu era pregătită pentru o confruntare. Ca urmare, considerând că prin acest act a fost evitat
războiul, iar Hitler era satisfăcut, în decembrie 1938 s-a încheiat acordul germano-englez şi
germano-francez de neagresiune. Conştientizând pericolul comun, în pofida „victoriei de la
Munchen”, puterile occidentale au lăsat deoparte neîncrederea reciprocă (francezii credeau că
britanicii nu vor interveni dacă Franţa era atacată, iar britanicii erau suspicioşi în privinţa
francezilor) şi au încheiat o serie de acorduri de cooperare.
Hitler a încurajat însă, mişcarea slovacă pentru autonomia provinciei, iar la sfârşitul lui
februarie 1939, Cehoslovacia s-a destrămat. Asaltul asupra Cehiei a continuat, Hitler cerând
premierului ceh Hacha să renunţe la independenţa statului, ameninţând cu bombardarea Pragăi.
La 15 martie 1939, Hitler a intrat în Cehoslovacia sub pretextul că ţara se află în pragul unui
război civil. Cu aceeaşi ocazie, Hitler a instituit protectoratul asupra Boemiei şi Moravei,
Slovacia a devenit independentă, iar Ungaria a luat Rutenia. Marea Britanie şi Franţa s-au
mulţumit doar să protesteze, deşi acţiunea lui Hitler încălca acordul de la Munchen. Italia a
căutat o compensaţie pentru ocupaţia Germaniei în Cehoslovacia; crezând că poate deveni o
putere mediteraneană şi pentru a contrabalansa puterea germană, Ducele a atacat Albania, în
aprilie 1939. În câteva zile, Victor Emmanuel era proclamat şi rege al Albaniei, consfinţindu-se
astfel uniunea personală italo-albaneză.
Ultima problemă rezolvată de germani înaintea izbucnirea războiului a fost problema
Danzigului, care avea 96% populaţie germană. Danzigul era un oraş liber sub supravegherea
Ligii Națiunilor, dar Polonia controla relaţiile economice ale Danzigului. În martie 1939, Hitler a
cerut Poloniei să nu se opună unei anexări a Danzigului, în schimbul garanţiilor pentru
„coridorul polonez” (prin care, după 1919, Polonia avea acces la Marea Baltică), a unui tratat de
neagresiune pe 25 de ani şi a unei politici comune contra Ucrainei. Polonia a refuzat pentru că nu
dorea o alianţă cu Germania. Pentru a contrabalansa aceste avansuri, a cerut garanţii puterilor
occidentale. La 31 martie 1939, Marea Britanie şi Franţa au dat garanţii Poloniei, deşi ea era
condusă de o dictatură militară cu valenţe antisemite, se distanţase de Ligă, luase teritorii de la
Cehoslovacia, iar Danzigul şi coridorul erau cereri mult mai rezonabile din partea lui Hitler,
decât cele formulate împotriva Cehoslovaciei. Aceste garanţii (se garanta independenţa, nu
frontierele) au fost date tocmai pentru că ele reprezentau un avertisment la adresa lui Hitler.
Ca urmare, Hitler a denunţat, în aprilie 1939, pactul de neagresiune cu Polonia şi
înţelegerea navală cu Anglia, iar în mai a încheiat Pactul de Oţel. Acesta era o alianţă defensivă
şi ofensivă, ce prevedea intrarea automată a partenerului în război dacă cealalată putere era în
conflict cu un terţ. În faţa acestor tendinţe în politica germană, Marea Britanie a căutat să atragă
URSS într-o alianţă, care ar fi încercuit Germania. Pe acest fond, au avut loc tratative între
Franţa, Marea Britanie şi URSS, în august 1939, însă puterile nu au ajuns la un acord. Cele trei
nu au convenit asupra problemei „agresiunii indirecte”, adică dacă statele occidentale permiteau
ca URSS să decidă în locul statului agresat de Germania dacă a existat sau nu o agresiune. Cele
două state în cauză erau Polonia şi România, care nu mai trebuiau consultate. Eşecul acestor
tratative a deschis calea unei înţelegeri directe între Germania şi URSS, care a luat forma
Pactului Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939. Acesta era un pact de neagresiune (nu un
tratat de colaborare!) cu o anexă secretă foarte importantă, prin care erau împărţite teritorii din
estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră şi constituia a doua înţelegere, după cea de la
Rapallo, între Germania şi URSS, state cu regimuri politice antagonice.

Politica externă a statelor democratice

Politica SUA. Washingtonul a încercat, în anii 30, să deschidă mai mult politica externă şi
economică spre Europa. Această abordare era provocată şi de criza economică, care impunea
schimburi comerciale mai largi, iar politica bunei vecinătăţi a fost un mod de abordare a
protejării intereselor americane. În acelaşi timp, SUA au creat şi politici prin care sperau să
limiteze posibilitatea de a izbucni un nou război. Prima măsură a fost „Johnson Act”, care avea
rolul de a interzice SUA să mai fie sursă de aprovizionare pentru conflictele din lume. Actul
interzicea schimburile comerciale cu guvernele care nu îşi respectau termenele de plată ale
datoriilor interaliate. Scopul era de a tăia căile de finanţare a unui nou război.
În 1935, SUA au adoptat „legea neutralităţii”, care prevedea impunerea embargoului la
comerţul cu arme către beligeranţi şi interdicţia pentru navele SUA de a intra în zonele
conflictuale. În 1936, a dat a doua „lege a neutralităţii”, prin care era adoptată carantina faţă de
cei care promovau soluţii extreme, principala vizată fiind Germania. Un alt act a fost „Cash and
Carry Act” prin care se prevedea că SUA făceau comerţ doar cu cei care plăteau cu banii jos şi
îşi luau singuri marfa, avantajată fiind Marea Britanie.
Politica s-a schimbat din 1938, când republicanii au primit mai multe locuri în Congres, iar
Roosevelt a condamnat agresiunile armate. Politica americană din perioadă s-a condus, în linii
generale, după principiul „fără obligaţii”, adică trebuiau evitate angajamentele internaţionale. Pe
toată această perioadă, SUA au încercat să se ţină departe de problemele europene, dar a fost
foarte activă în privinţa promovării intereselor economice.
Politica Franţei şi Marii Britanii. În condiţiile ascensiunii nazismului, Franţa a încheiat o
alianţă cu URSS, în 1935. Premierul francez, Louis Barthou spera să blocheze Germania prin
crearea unui Locarno oriental, prin care Parisul şi Moscova trebuiau să garanteze frontierele
estice. Ascensiunea Germaniei şi propaganda agresivă a lui Hitler contra comunismului au
determinat și schimbarea politicii sovietice. URSS a răcit raporturile cu Reichul (cu care avea un
tratat politic, din 1922) şi s-a apropiat de democraţiile Occidentale. Drept urmare, în 1934, SUA,
Cehoslovacia şi România au reluat relaţiile diplomatice cu URSS şi aceasta a fost acceptată în
Liga Naţiunilor. Asasinarea lui Barthou a dus şi la schimbarea politicii franceze. Noul prim
ministru, Pierre Laval era mai puţin entuziast faţă de o apropiere de URSS şi, din acest motiv,
pactul nu a mai fost însoţit şi de un acord militar.
În 1935, Franţa a iniţiat Frontul de la Stressa. Intenţiile agresive ale Germaniei faţă de
Austria au fost imediat resimţite la Roma şi Paris. Franţa încerca să prevină Anschlussul, care ar
fi fortificat Germania şi ar fi atacat direct sistemul Versailles, iar Italia avea interes în menţinerea
statu-quo-ului danubian, deoarece avea vocaţia unei puteri în zonă central europeană. În plus,
unirea Germaniei şi Austriei ar fi însemnat crearea unui mare stat german la graniţa sa de nord.
Franța și Italia s-au apropiat şi au organizat întâlnirea de la Stressa din 11-14 aprilie 1935, în
urma căreia au decis păstrarea independenţei Austriei şi a statu-quo-ului în zonă.
Frontul de la Stressa a fost spart în acelaşi an, 1935, de Anglia, care a semnat un acord
naval cu Germania, prin care îi acorda dreptul de a avea 35% din tonajul navelor de luptă
britanice şi paritate la submarine. Marea Britanie considera pactul un pas înainte către
consolidarea păcii, de aici şi critica adresată Franţei, care prin apropierea de URSS „încercuia”
Germania şi deci încuraja războiul.
Părerile politicienilor britanici despre Germania erau împărţite: unii se temeau de Hitler, îl
priveau ca pe cea mai mare ameninţare şi credeau că planurile politico-diplomatice şi militare pe
termen lung ale Marii Britanii trebuiau să ţină seamă în primul rând de Germania; alţii
considerau cererile lui Hitler fireşti, pentru că poporul german trebuia să fie reunificat; iar alţii
credeau că Marea Britanie trebuia să ajute Germania din punct de vedere economic, pentru că
economia Marii Britanii avea mai mult de câştigat ca urmare a acestui proces.
Din 1937, la conducerea guvernului britanic a venit Nevile Chamberlain, care a susţinut
politica de conciliere. El susţinea că Marea Britanie, prin poziţia geografică trebuia să fie un
mediator al problemelor continentale. Chamberlain l-a înlocuit în 1938 pe ministrul de Externe
Anthony Eden, care avea puncte de vedere antigermane.

Întrebări de fixare a cunoștințelor:

- Care au fost efectele crizei etiopiene?
- Care au fost efectele ascensiunii nazismului asupra politicii externe sovietice?
- Prin ce se caracterizează politica conciliatoristă?
- Care au fost cauzele semnării pactului Ribbentrop-Molotov?