ROMÂNIA ÎN CADRUL RELAŢIILOR GERMANO-MAGHIARE

Este explicabilă apropierea germano-ungară în anii interbelici prin

urmărirea recuperării teritoriilor pierdute şi ştergerea „ruşinii de la Trianon”.
Astfel, în fruntea Ungariei în perioada de referinţă se găsesc forţe politice de
dreapta. Între aceste forţe politice, a fost considerat simbolic Partidul Vieţii
Maghiare. La 1 martie 1920 amiralul Miklós Horthy a fost declarat regent.
Începând cu anii 1926-1927 politica externă maghiară se întâlneşte constant
cu cea a Italiei, deşi până în 1936 nu prezenta convergenţă cu Germania.
Această cooperare s-a dovedit foarte intensă, iar în 1940 s-a articulat ca un
fel de replică a imposibilităţii Italiei de a disloca sistemul francez de alianţe.
Concret, când Italia n-a reuşit să smulgă România de lângă Franţa, italienii
s-au gândit la constituirea unei alianţe ca o contrapondere a sistemului
francez. Cert este că această apropiere a contribuit la intensificarea
revizionismului maghiar şi-a făcut lumea europeană mai sensibilă la
problemele ridicate de Germania.
Trebuie remarcat în politica externă germană o linie de continuitate
între guvernele dinaintea lui Hitler. Acesta din urmă l-a convocat repede pe
Horthy, în 1934 la Berlin. Vizita i-a sugerat lui Horthy utilitatea apropierii
de Anglia pentru a contrabalansa presiunile U.R.S.S. Interesant este că
Ungaria şi-a arătat opoziţia faţă de Anschluss deşi prezenta convergenţe cu
tendinţele revizioniste maghiare. Relaţiile germano-maghiare s-au
intensificat progresiv şi după vizita lui Konstantin von Neurath în capitalele
statelor balcanice fără să ocolească Budapesta.
La 17 martie 1934 erau semnate Protocoalele de la Roma între Italia,
Ungaria şi Austria. Semnarea lor avea semnificaţii multiple dar principala
nuanţă care se întrevedea era încercarea Italiei de a crea o contrapartidă la
Înţelegerea Balcanică. Italia încerca astfel întărirea liniei revizioniste, căci
după iunie 1933, iniţiativa ei de a realiza un condominium al marilor puteri
eşuase. Horthy a negat constant existenţa acestei dimensiuni a Protocoalelor
de la Roma în privinţa Înţelegerii Balcanice. Când, la 9 octombrie 1934 s-au
produs asasinatele de la Marsilia, Ungaria a fost dovedită drept implicată în
asasinate.
Între 11-14 iunie 1937 autorităţile germane au tatonat la Budapesta
posibilitatea intensificării relaţiilor germano-maghiare. O menţiune specială
merită anul 1937 pentru că, după militarizarea Renaniei percepţia ţărilor
mici a fost că posibilitatea adoptării unei politici de neutralitate diminua
progresiv în Europa. În iulie 1938 vizite oficiale maghiare au avut loc şi la
Roma. Acestea au pus în evidenţă voinţa Budapestei de a se alia Axei.
Argumente în plus proveneau din comportamentul Ungariei în timpul crizei
de la München. Când Germania încerca să convingă reprezentanţii marilor
puteri că avea dreptate, Ungaria s-a dovedit foarte interesată de prăbuşirea
Micii Înţelegeri şi de a recupera teritoriile componente ale Ungariei Mari.
Acest comportament a justificat decizia coaliţiei Ligii Naţiunilor de a
recomanda schimbul de populaţii. La 23 august 1938, Consiliul Micii
Antante a enunţat promisiunea provizorie de neagresiune în relaţiile cu
Ungaria şi i se recunoştea acesteia dreptul la egală înarmare. În acea zi,
Horthy a luat parte la lansarea vasului Prinz Eugen. Sensibilitatea Ungariei
la refacerea armatei germane, la crearea unei noi flote şi recuperarea
statutului era foarte mare. Interesant este că din acest moment discuţiile
Hitler-Horthy au conţinut şi precizarea că exista posibilitatea atacării
Cehoslovaciei şi în această conjunctură Ungaria era invitată să atace această
ţară. Horthy a mărturisit totuşi lui Hitler că nu consideră Ungaria pregătită
de război. Deşi Horthy a negat, sursele pun în evidenţă faptul că în timpul
discuţiilor, Hitler a sugerat că participarea Ungariei împotriva Cehoslovaciei
ar însemna ca aceasta să primească Slovacia şi Ucraina subcarpatică. Cert
este că de-a lungul vizitei din 21-25 august 1938 Hitler l-a asigurat pe
Horthy că interesele Germaniei, Italiei şi Ungariei ar fi servite de această
cooperare. Ca urmare a Aranjamentelor de la München, Ungaria a cerut şi ea
revizuirea frontierelor.
La 2 noiembrie 1938, a fost convocată la Viena o conferinţă în care
Germania şi Italia au arbitrat diferendele de frontieră maghiaro-slovace.
Germanii au moderat cererile exagerate ale Ungariei, care erau sprijinite de
Italia. Şi la arbitrajul din 1940, Germania a acţionat în aceeaşi direcţie
moderatoare. Ulterior, punctul de vedere maghiar a avut câştig de cauză iar
guvernul maghiar a considerat că a fost justificată decizia de a se acorda
Ungariei Rutenia întreagă. De asemenea, Horthy nu a considerat invazia
maghiară în Slovacia şi Rutenia din aprilie 1939 ca pe o violare a Pactului de
neagresiune faţă de Mica Înţelegere pentru că acest pact nu mai era în
vigoare.
La 20 decembrie 1938 contele István Csaky a vizitat Roma, în urma
căreia a declarat că Aranjamentul de la München a creat o bază fermă pentru
pacea europeană iar că aranjamentele vieneze au fost doar tendinţa firească a
celor realizate la München. Ministrul italian Galeazzo Ciano a făcut, cu acest
prilej, o declaraţie de presă. Conform acesteia, Aranjamentele de la
München au constituit o cotitură în politica marilor puteri. Axa a realizat cu
acest prilej o reaşezare a frontierelor şi de soluţionare a problemelor central-
europene. La 31 decembrie 1938, premierul maghiar Béla Imrédy formula
cereri pentru reîntoarcerea unui milion de maghiari în Ungaria.
Între 29 aprilie şi 1 mai 1939, regentul şi premierul maghiar au vizitat
Berlinul, întâlnindu-se cu Hitler şi Ribbentrop. Cu acest prilej, s-a discutat
despre situaţia europeană generală, situaţia central-europeană de după
ocuparea de către germani a Cehiei şi preluarea Ruteniei de către Ungaria.
S-a abordat şi problema pericolului bolşevismului şi s-a reafirmat vechea
camaraderie de arme germano-ungară. Ribbentrop a subliniat că cea mai
importantă forţă politică a Europei o constituia Axa şi îndemna Ungaria să
stabilească bune relaţii cu vecinii încât să se poată realiza o Axă Berlin-
Budapesta-Belgrad- Bucureşti sub dominaţia Germaniei şi Italiei. Partea
maghiară a declarat că e gata să ajungă la un acord cu Iugoslavia dar că în
problema României ar trebui impuse unele concesii în problema
minorităţilor.
În 1940, după victoriile Axei, în capitalele acesteia s-a luat în discuţie
reglementarea conflictului maghiaro-român, pe problema Transilvaniei. S-a
precizat că participarea Germaniei la arbitraj ar trebui să impună Budapestei
şi Bucureştiului o decizie finală, fără comentarii. Toate rezervele formulate
de România au fost respinse de Germania şi Italia. Prin al doilea arbitraj de
la Viena, România a pierdut jumătatea de nord şi intrândul secuiesc. Italia a
sprijinit în principal revendicările maghiare dar Germania s-a arătat
rezervată şi a arătat mai multă disponibilitate pentru cererile româneşti.
Pentru interesele Germaniei, România era mai importantă prin poziţia
strategică şi resurse. Arbitrajul a nemulţumit România, în timp ce partea
maghiară, nici ea pe deplin satisfăcută, s-a arătat mai încântată. După vizita
lui Ciano la Hitler, la 28 august 1940 detaliile arbitrajului au fost lăsate pe
seama miniştrilor de externe. Ministrul italian a precizat că singurul lucru
asupra căruia insista era ca pacea să fie garantată iar resursele româneşti să
ia drumul Axei.
Pe 29-30 august a avut loc arbitrajul. Csaky s-a arătat cooperant însă
ministrul de externe Pál Teleky s-a dovedit extrem de ostil. Tensiunea a
crescut pe parcursul discuţiilor încât Ribbentrop s-a văzut nevoit să acuze
Ungaria de intenţia de a duce o politică antigermană. Mai puţin violente au
fost discuţiile cu M. Manoilescu care nu ştia exact care e poziţia
Bucureştiului şi care era poziţia sa. Dar miniştrii Axei erau hotărâţi să facă
România să plătească scump garanţiile franco-britanice din 1939.
Acceptarea arbitrajului s-a făcut iniţial de către partea maghiară şi apoi de
către cea română, iar semnarea documentelor s-a făcut pe 30 august la
Palatul Belvedere. Germania şi Italia au declarat că au făcut tot ce era posibil
pentru înţelegerea dintre părţi şi că partajul are caracterul unui acord şi nu al
unui arbitraj.
După declararea războiului în 1939 Ungaria s-a declarat neutră. În
toamna anului 1940 cele două ţări arbitrate au semnat separat aderarea la
Axă, fiecare urmărind să acapareze întreaga Transilvanei. La 10 aprilie
1941, la patru zile după atacul german asupra Iugoslaviei, Ungaria intră în
această ţară, deşi din 12 decembrie 1940 data un acord de neagresiune
maghiaro-iugoslav. Dar Reich-ul a informat Ungaria că are nevoie să
tranziteze ţara pentru războiul cu Iugoslavia. Autorităţile germane au
precizat celor maghiare că pot profita de această ocazie pentru a recupera
teritoriile pierdute la 1919. După sinuciderea contelui Teleky, ministerul de
externe maghiar a fost preluat de László Bárdossy. Ciano a văzut în Teleky
un antigerman în timp ce noul ministru era pe placul Axei. Teleky a afirmat
deseori simpatia pentru democraţiile occidentale inclusiv în martie 1941
când Axa era stăpână pe continent. Teleky s-a temut să nu o sfârşească într-
un lagăr german după ce a declarat că spera că Germania să piardă războiul.
Cu László Bárdossy, Ungaria a recuperat Voivodina şi a participat la
invadarea Uniunii Sovietice. La 13 decembrie 1941, Ungaria a declarat
război Statelor Unite ale Americii. L. Bárdossy a argumentat prin faptul că
Marea Britanie a declarat război Ungariei şi că el nu a făcut decât să se
comporte solidar cu Germania.
Pe parcursul războiului România şi Ungaria au continuat să se
duşmănească în problema Transilvaniei. În primăvara anului 1942 o comisie
germano-italiană, condusă de un subsecretar de stat german s-a constituit
pentru reglementarea noilor probleme apărute în problema Transilvaniei.
Această comisie a avut drept sarcină studierea conflictului româno-maghiar.
Raportul final al comisiei a adus noutăţi. Germania a ajuns la concluzia că
problema nu avea soluţie. Şeful acestei comisii credea că singura alternativă
era crearea unei Transilvanii independente, sub tutela marilor puteri.
Participarea Ungarei la războiul din răsărit nu a avut amploarea dorită
de Germania care nu îl aprecia pe Horthy. Începând din primăvara anului
1943, la Berlin s-a perceput corect faptul că la Budapesta şi la Bucureşti se
duceau negocieri secrete pentru ieşirea din război. Datorită unor scurgeri de
informaţii, întâlnirea din 16-17 aprilie 1943 a fost apreciată drept furtunoasă
pentru că Hitler şi Ribbentrop s-au arătat nemulţumiţi faţă de Ungaria. Hitler
a vorbit despre pericolul sovietic, despre camaraderia maghiaro-germană,
vechi clişee ale discuţiilor bilaterale şi a remarcat comportarea soldaţilor
maghiari pe front diferită de poziţia liderilor lor. El l-a acuzat pe noul
ministru de externe, Miklós Kállay că printr-o pistă din Turcia tatonează
posibilitatea unei păci separate. La Ankara s-a intrat în legătură cu britanicii
iar ministrul de externe maghiar era informat de acest lucru. Prezenţa lui W.
Churchill la Adana şi propunerea Turciei de a crea un bloc antisovietic a
atras diplomaţia maghiară. Horthy a negat implicarea lui Kállay în astfel de
negocieri şi a declarat că în ciuda participării relativ minore, faţă de
România, la conflictul cu Uniunea Sovietică, contribuţia Ungariei era
semnificativă. A dat asigurări că Ungaria îşi va face datoria în război şi nu
va negocia cu inamicii. Horthy a precizat că 36.000 evrei au fost încadraţi în
batalioanele de muncă din lagăre. De asemenea, Horthy s-a plâns că
Germania tratează mai prieteneşte România. El a încercat să dea vina pe
Mihai Antonescu care a demarat negocieri secrete. Discuţia s-a încheiat prin
afirmarea colaborării totale în război. Şi Hitler a declarat că în condiţiile
decesului lui Carol al V-lea de Habsburg, el nu se mai simţea obligat să
acţioneze în direcţia reinstaurării Habsburgilor. El a declarat că, în realitate,
preşedintele F. D. Roosevelt ar vrea să îl pună pe tron pe Otto de Habsburg,
care ar trece Ungaria în tabăra Naţiunilor Unite. Pentru a preîntâmpina o
defecţiune la Budapesta, Hitler l-a demis pe Dietrich Iagow, considerat că nu
era un fin diplomat şi nu înţelegea probleme complexe din regiune. În martie
1943 a fost ataşat Edmund Veesenmayer cu o misiune specială de a face o
cercetare între forţele politice maghiare şi pentru a afla care ar fi de partea
germanilor. La întoarcerea la Berlin el a afirmat că îl considera pe M. Kállay
neloial Germaniei şi că ducea o politică pentru scoaterea Ungarei din război.
El era de părere că ministru Kállay era un pol important al puterii şi că
reprezintă principalul pericol al intereselor germane la Budapesta. El sugera
totuşi că orice schimbare în Ungaria nu se putea face fără acordul regentului,
cel mai influent om din stat. Totodată, aprecia că trebuia acţionat în direcţia
îmbunătăţirii relaţiilor cu Ungaria mai ales în perspectiva desfăşurării
războiului în Europa de sud-est. Veesenmayer a vizitat Budapesta şi în
noiembrie 1943 şi a întocmit un nou raport. El era de părere că Bethlen s-a
dovedit corect în relaţiile cu Germania dar că era un antigerman convins. El
l-a propus pe Béla Imrédy, pentru preluarea puterii pentru că acesta era un
naţional-socialist fanatic. Diplomatul l-a informat pe Hitler şi despre
pericolul reprezentat de Kállay care ar putea scoate Ungaria din război.
Raportul a fost primit rău la Berlin unde a fost criticat. Veesenmayer a fost
chemat la Cartierul general din Prusia Orientală. Consultat, Veesenmayer a
sugerat convocarea lui Horthy în Germania.
La 17-18 martie 1944 a avut loc ultima întâlnire Hitler-Horthy.
Horthy a cerut retragerea spre refacere a diviziilor maghiare de pe frontul
sovietic. Hitler era decis să pună capăt situaţiei din Ungaria punându-l în
dificultate pe Horthy. I s-a refuzat o întâlnire între patru ochi cu Führerul
german iar interpretului maghiar i s-a cerut să părăsească sala de discuţii.
Hitler a impus condiţii grele lui Horthy: să ceară demisia lui Miklós Kállay,
la Berlin trebuia trimis un ataşat maghiar apreciat de nazişti, reprezentantul
german la Budapesta trebuia să fie numit în guvern, trupele germane
trebuiau primite pe teritoriul Ungariei. Deşi aceste condiţii ştirbeau
independenţa statului maghiar Horthy le-a acceptat. Maghiarii au trimis un
alt reprezentant la Berlin iar trupele germane au ocupat poziţii cheie în
Ungaria. Între 19 martie 1944 şi 1 martie 1945, Veesenmayer a condus în
nume propriu Ungaria. Odată ajuns la Budapesta, M. Horthy a luat măsuri
pentru a pune în practică politica impusă de Hitler. Veesenmayer a formulat
instrucţiuni în privinţa noului regim din ţară care să asigure buna colaborare
cu Germania. Un general maghiar Döme Sztójay a devenit premierul
Ungariei între martie şi august 1944. Noul premier a avut relaţii bune cu
germanii dar s-a retras pe motive de boală. În această perioadă H. Himmler
s-a implicat activ în politica evreiască a Ungariei deşi s-au conturat multe
dificultăţi în această problemă. În mai 1944, un acord bilateral a permis
germanilor să deporteze evreii spre lagărele de exterminare. 400.000 de
evrei maghiari au fost deportaţi. Între august şi octombrie 1944, Ungaria a
fost condusă de premierul Imré Lakatós. El era considerat la Berlin un om de
încredere deşi existau informaţii că s-a implicat în capitularea armatei
maghiare pe frontul sovietic. În octombrie 1944, iritat de politica dusă de
Horthy, Berlinul l-a forţat să abdice. Pe 15 octombrie l-au şantajat forţându-i
mâna şi l-au pus pe Ferenc Szálasi, şeful Partidului Crucea cu Săgeţi, partid
de extremă dreapta în fruntea statului. În momentul în care acesta era numit
regent trupele sovietice, alături de cele române, invadau Ungaria.
Transilvania era definitiv pierdută. În situaţia dificilă în care s-a aflat noul
guvern a părăsit Budapesta iar în martie 1945, după o succesiune de
înfrângeri a părăsit ţara. Horthy, alături de Imrédy şi Szálasi au fost aduşi în
faţa Tribunalului de la Nürnberg dar numai Horthy a fost eliberat. Ceilalţi
doi au fost condamnaţi la moarte de un Tribunal maghiar pentru crime de
război la cererea Uniunii Sovietice. Politica de colaborare cu Germania a
costat scump Ungaria care a intrat sub ocupaţia militară sovietică.