Un episod important din relațiile româno-italiene.

Vizita lui
Nicolae Ceaușescu în Italia în anul 1973

Transformarea treptată a relațiilor dintre Republica Populară România1 și statele occidentale,

în special cu Republica Italiană, a fost vizibilă la începutul anilor ’60, dar mai ales în căile
diplomatice formale. Din perspectiva evoluției diplomatice dintre România și Republica
Italiană, se pot observa trei mari etape: de la perioada de conflict, între anii 1948-1955, la o
destindere parțială dar forțată între anii 1955-1961 , pentru ca începând din 1962-1965, să se
poată vorbi de o relație bazată pe încredere reciprocă. Așa cum am afirmat mai sus, perioada de
conflict cuprinsă între anii 1948-1955, a fost una conflictuală pentru că s-a desfășurat din punct
de vedere instituțional doar la note verbale de protest emise de ambele țări.
Primul conflict dintre aceste țări în acestă perioadă, a fost acțiunea de preluare a lui Basil
Serban, sediul Legației României pe lângă Vatican. Această problemă a oferit posibilitatea
presei „reacţionare” de a „face mare tapaj”2. Ziarele din Italia au preluat afirmațiile lui Teodor
Solacolu, ca fiind adevărate parțial, alimentând și mai mult mult suspiciunile prezente în mediul
guvernamental italian. Astfel, Solacolu a declarat presei italiene că „viaţa lui este în pericol, că
s-a încercat arestarea lui, că din Bucureşti sosesc funcţionari care doresc că instaleze o staţie de
radio emisiune de spionaj, că s-a luat cu asalt Legaţia”3. Cu toate că se aprecia de către
diplomaţii români că „afacerea de mai sus (scandalul produs cu preluarea Legaţiei de către Basil
Şerban) nu poate avea nicio repercusiune asupra relaţiilor dintre România şi Italia” şi că

1
Republica Populară România, își v-a schimba numele în Republica Socialistă România, odată cu adoptarea noii
Constituții din 21 august 1965.
2
ADMAE, fond Italia,dosar 210/1948. Raportul 37/BS din 8.01.1948.
3
Ibidem. Într-un raport din 1 ianuarie 1948, Basil Şerban recunoaşte că „eu nu am calitatea faţă de Vatican să
preiau Legaţia”. Pe de altă parte, el „atrage atenţia” ministerului să nu ceară agrementul pentru un ministru, „căci
aceasta ar da pretext Vaticanului să ceară agrementul pentru un ministru la Bucureşti, nunţiul lor devenind automat
decanul corpului diplomatic”. ADMAE, fond Italia, dosar 210/1948, Raportul nr. 26/BS din 1 ianuarie 1948
„Franzzonni, secretarul general al ministrului de externe, a recunoscut verbal că eram în dreptul
meu şi mi-a dat de înţeles că problema este între România şi Vatican”4, „preluarea” Legaţiei
României pe lângă Vatican a provocat prima criză diplomatică majoră între România şi Italia.
Un alt eveniment important în dimensiunea relaţiilor formale dintre România şi Italia l-a
constituit închiderea consulatelor italiene din România. La 29 august 1949, MAE a emis o notă
Direcţiei Generale a Securităţii Poporului prin care solicita concursul acesteia pentru închiderea
pe cale administrativă a tuturor oficiilor consulare străine considerate că funcţionau ilegal.
Astfel, la acea dată, MAE recunoştea doar serviciile consulare de pe lângă legaţiile străine din
capitală, oficiile consulare independente sovietice din ţară, consulatul italian din Galaţi,
consulatul general turc din Constanţa şi Biroul de paşapoarte maghiar din Cluj5. Măsura
închiderii pe cale administrativă a agenţiilor consulare italiene din Turnu Severin şi Sinaia urma
să fie aplicată începând cu 1 septembrie 1949, aceasta fiind data limită până la care MAE a
avizat funcţionarea lor legală. La sfârşitul lunii august 1949, Italia avea mai multe agenţii
consulare, respectiv simplii agenţi în diferite localităţi: la Timişoara exista un singur funcţionar
consular, la Iaşi, un funcţionar, la Galaţi, 3 funcţionari, la Brăila, 2 funcţionari şi la Bucureşti6.
Un moment semnificativ pentru noua etapă în care au intrat relaţiile bilaterale l-a constituit
întrevederea ministrului Italiei la Bucureşti cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în iunie 1955. Fiind
rezolvat cazul Pintori, Gheorghiu-Dej s-a lansat într-o evaluare a relaţiilor bilaterale din anii
precedenţi, insistând asupra „erorilor” comise de ambele părţi şi acuzând presa şi radioul italian
că au difuzat campania de denigrare a ţării lansată de exilaţii români din Italia7. Potrivit liderului
comunist român corectându-se aceste „erori ale trecutului” nu mai erau obstacole în calea „unei
extraordinare dezvoltări” a raporturilor comerciale şi culturale dintre cele două ţări. Mai mult,
Gheorghiu-Dej a simţit nevoia să sublinieze originea comună a celor două popoare. După
Conferinţa de la Geneva din 1955, demarează o serie de negocieri între cele două state dincolo
de „constrângerile” anterioare. Începând cu 1956 se remarcă creşterea semnificativă a
volumului schimburilor economice8, dar şi anumite gesturi simbolice9 care par să indice faptul

4
Ibidem.. Raportul 37/BS din 8. 01.1948. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre relaţiile cu Vaticanul.
5
ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 8845, vol. 1, f. 149. Adresa MAE, Direcţiunea Afacerilor Consulare, către
Direcţia Generală a Securităţii Poporului, înregistrată la DGSP cu nr. 103069 din 29 august 1949.
6
Ibidem, f. 150. Tabel cu reprezentanţele diplomatice aflate în ţară.
7
Idem, cutia 1283/1955. Adresa nr. 719/394 din 15 iunie 1955 a Legaţiei italiene la Bucureşti.
8
Cu toate că în noiembrie 1950 s-a semnat acordul comercial italo-român, schimburile comerciale dintre cele
două ţări în perioada 1950-1955 au rămas nesemnificative.
9
Vezi, în această privinţă participarea României la Târgul Internaţional de la Milano din 1956 şi faptul că delegaţia
română a fost condusă de ministrul comerţului exterior, Marcel Popescu. Scînteia, 22 mai 1956.
că relaţiile economice au fost cele care au determinat „normalizarea” relaţiilor politice10.
Interdependenţa politic-economic este evidentă. Dacă până atunci reluarea relaţiilor economice
era condiţionată de rezolvarea problemelor politice, începând cu 1958-1959 apropierea
economică a României de Vest va determina şi noua strategie de politică externă.
Schimbarea calitativă a relaţiilor dintre România comunistă şi statele occidentale, în
special Italia este vizibilă la începutul anilor `60, chiar şi în practicile diplomatice formale. De
exemplu, ministrul plenipotenţiar al României la Roma, într-o notă din iunie 1962, îi aducea la
cunoştinţa ministrului de externe român că senatorul democrat-creştin Attilio Piccioni a fost
numit ministru de externe al Italiei şi, cu toate că face parte din aripa de centru-dreapta a
democrat-creştinilor, având în vedere evoluţia relaţiilor româno-italiene din ultima perioadă,
precum şi faptul că senatorul Piccioni a avut o atitudine favorabilă faţă de delegaţia condusă de
Alexandru Bârlădeanu, îi recomanda trimiterea unei telegrame de felicitare11. „Latinitatea
este mai puternică decât dragostea dintre soţ şi soţie”12. Afirmaţia de mai sus aparţine lui
Amintore Fanfani, unul din importanţii oameni politici italieni13 şi a fost rostită în cadrul unei
întruniri oficiale avute la 10 august 1967, la Eforie Nord, cu Nicolae Ceauşescu 14. Aceasta a
fost prima vizită oficială în România a unui ministru al afacerilor externe italian din perioada
postbelică. Tatonarea părții italiene cu privire la posibilitatea realizării contactelor la nivel de

10
Detensionarea relaţiilor internaţionale nu a produs automat şi detensionarea relaţiilor dintre România şi statele
occidentale. Interesant este faptul că autorităţile române au aplicat măsuri de limitare a circulaţiei corpului
diplomatic acreditat la Bucureşti inclusiv în 1956. Astfel, printr-o circulară a Ministerul Afacerilor Externe român
s-a comunicat oficiilor diplomatice străine, inclusiv Legaţiei Italiei, că se pot face deplasări până la 40 km în unele
direcţii fără a se anunţa MAE. Peste această limită trebuie să se ceară aprobarea MAE. Autorităţile italiene au
reacţionat mai prompt de această dată, ripostând prin introducerea unei măsuri similare. Astfel, la 4 iulie 1957,
MAE italian a comunicat Legaţiei din Roma că în privinţa deplasărilor diplomaţilor români, teritoriul italian se
împarte în trei zone: liberă, cu notificare prealabilă şi interzisă. Zona liberă cuprindea regiunile Lazio, Abruzzi şi
Umbria; zona cu anunţare prealabilă cuprindea o parte în Sudul, Centrul şi nordul Italiei, iar zona interzisă
cuprindea Sardinia, parte din Sicilia şi Calabria, regiunea Puglia, coasta Adriaticii şi în continuare toata zona de
frontieră din nord până la Genova. ADMAE, fond Italia, dosar 210/1954. Raportul Ministerului Afacerilor Externe
din 1956 şi dosar nr. 20-224/1956. Adresa nr. 8057 din 27 octombrie 1956 a Direcţiei a III-a din MAE către
Legaţia RPR Roma.
11
ADMAE, fond Italia, problema 210/1962. Nota nr. 3829 din 5 iunie 1962 adresată lui Corneliu Mănescu.
12
Amintore Fanfani, unul dintre cei mai importanţi oameni politici italieni, de şase ori prim-ministru (18 ianuarie-
10 februarie 1954, 1 iulie 1958-15 februarie 1959, 26 iulie1960-21 februarie 1962, 21 februarie 1962-21 iunie
1963, 1 decembrie 1982-4 august 1983, 17 aprilie-28 iulie 1987) şi de patru ori ministru de externe (1 iulie 1958-
15 februarie 1959, 21 februarie-28 mai 1962, 5 martie-30 decembrie 1965, 23 februarie 1966-24 iunie 1968). A se
vedea anexa II (prim-ministri şi miniştrii afacerilor externe din 1947 până în 1993) din Luigi Vittorio Ferraris
(editor), Manuale della politica esterna italiana 1947-1993, Editori Laterza, 1996, p. 517-521.
13
Din această listă scurtă nu pot lipsi cei doi lideri emblematici ai PCI, Palmiro Togliatti şi Enrico Berlinguer, dar
nici Giuseppe Saragat, Pietro Nenni, Alcide de Gasperi, Giuseppe Pella, Antonio Segni, Aldo Moro, Bettino Craxi,
sau Giulio Andreotti.
14
ANIC, fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 58/1967, f. 27. Stenograma primirii la Eforie Nord de
către Nicolae Ceauşescu a ministrului afacerilor externe al Republicii Italiene, Amintore Fanfani din ziua de 10
august 1967.
stat, secretarul general al M.A.E. italian, Roberto Gaia, își expunea următoarele considerații.
Invitarea lui Nicolae Ceaușescu în Italia, se datorează cu prilejul vizitei lui Aldo Moro ( pe
atunci prim-ministrul al Italiei ) în anul 1971, în București15. Gaia, arăta că situația din Italia
este una foarte complexă și deosebită, alegerile din Italia, schimbarea președintelui16,
confruntările interne, etc. Totodată conform constituției Italiei dar și a practicii legislative, avea
loc așa numitul semestrul alb, perioadă în care președintele Italiei, nu mai are putere deplină,
nu mai poate dizolva parlamentul, nu mai poate lua angajamente politice valide, realizarea unor
vizite în acest semestru alb, vor fi evitate pentru că nu ar avea vreo semnificație politică. Gaia
mai preciza că vizita președintelui R.S.F.Y, s-a desfășurat cu foarte multe dificultăți17. Conform
unei telegrame, trimisă din partea M.A.E italian, se arăta, că perioada aproximativă în realizarea
vizitei lui Ceaușescu a fost luna martie, însă luna nu era fixată propriu-zis18. În determinarea
părții italiene de a da un răspuns cât mai rapid și oficial, oficialii români au făcut un apel la
relațiile personale cu unele persoane politice, ca Amintore Fanfani, care a fost la acea dată
președintele Senatului dar și șeful Secției externe a Partidului Democrat Creștin, care prin D.C
a făcut presiuni directe la Quirinale19. Înaintea vizitei oficiale a președintele statului român, au
fost publicate o serie de probleme și acțiuni pe agenda relațiilor româno-italiene. În vederea
pregătirii vizitei în Italia a președintelui R.S.R, au fost invitate în țară unele personalități ale
vieții economice italiene. Pe 29 ianuarie 1973, are loc vizita lui Leopoldo Pirelli, președintele
grupului cu acealași nume, a urmat vizita Confindustriei ( patronatul italian ), condusă de
președintele acesteia, R. Lombardi ( 11-18 februarie a.c.) dar și o delegație a firmei Firenze
Automobile Italia ( FIAT), compusă din principalii conducători ai firmei, Giovanni Agnelli,
președinte, Umberto Agnelli, administrator delegat, și N. Gioia, secretar general 20.
După presiunile făcute atât de autoritățile române cât și de cele italiene, se aprobă vizita în
Italia a președintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu să înceapă pe data de 21 mai
1973.21 Înaintea plecării lui Ceaușescu, partea română avea o serie de propuneri economice,

15
ADMAE, fond Italia, problema 220/1973.
16
Până în 1971, funcția de președinte a fost ocupată de Giuseppe Saragat, care a făcut parte din Partidul Socialist
Italian. După alegerile pierdute de acesta, în funcția de președinte vine Giovanni Leone, făcând parte din grupul
senatore del vita al Partito Democrazia Cristiana. ( Vezi Bruno Vespa, L’amore el il potere, Editura Mondatori,
Roma, 2007).
17
ADMAE, fond Italia, problema 220/1973, f. 5.
18
ADMAE, fond Italia, problema 220/1972. Notă nr., 0073058, din 10.10. 1972 adresată lui I.Ionașcu.
19
ADMAE, fond Italia, problema 220/ 1973, Notă nr., 066087, din 24. 1. 1973, adresată lui Vasile Gliga,
adjunct al ministrului.
20
Ibidem, f. 22.
pentru oficialii italieni. Ministerul Comerțului Exterior avea sarcina să extindă și să diversifice
schimburile comerciale româno-italiene. Realizarea unor contracte de lungă durată import –
export, de produse de carne cu participarea părții italiene la acțiuni de investiții în România,
pentru dezvoltarea producției. Continuarea negocierilor pentru finalizarea acțiuniilor de
cooperare cu E.N.I, I.R.I, FIAT și PIRELLI, iar în prima jumătate a lunii mai, România a
organizat o întrunire cu toate reprezentațele conducerii instituțiilor, în domeniul comerțului
exterior ( M.C.E, M.I.C.M.G, M.I Ch., M.I.M, etc. ). Luni, pe 21 mai 1973, Nicolae Ceaușescu
împreună cu soția sa, Elena Ceaușescu, se îmbarcă în aeronova prezidențială operată de Tarom,
aceștia au fost însoțiți de Ion Pățan, vicepreședintele al Consiliului de Miniștri, ministrul
comerțului exterior, George Macovescu, ministrul afacerilor externe, Ioan Avram, ministrul
industriei construcțiilor de mașini grele22. Această vizită a fost un turneu, care a vizat și țările
San Marino și Vaticanul. După onorile oficiale, șeful statului român, ia primit pe oficialii
români acreditați în Roma23. A doua zi, pe 22 mai 1973, Ceaușescu s-a întâlnit tete-a tete, cu
președintele Republicii Italiene, Giovanni Leone, ministrul de externe italian, Giuseppe Medici,
Nicola Picella secretar general al președinției republicii, Roberto Gaja, secretar general al
Ministerului Afacerilor Externe, Federico Sensi, consilier diplomatic, al președintelui
republicii, etc24, unde au mai participat și delegațiile partidelor politice din Italia, Partidul
Comunist Italian, în frunte cu Berlinguer, delegația Partidului Socialist Italian condusă de
Bettino Craxi, dar și delegația M.S.I ( Movimento Sociale Italiano ).
Ambele părți au semnat în această zi Declarația solemnă comună, care a trasat principiile
relațiilor dintre România și Italia. Părțile semnatare au declarat că relațiile între ele sunt fondate
pe normele dreptului internațional și scopurile Cartei Națiunilor Unite.
Convorbirea dintre cei doi lideri de stat a fost una protocolară, ambii aducând în conversație
probleme de ordin internațional, cum ar fi Conferința de la Viena, Conferința de la Helsinki,
unde Ceaușescu a subliniat ideea de destindere reală în Europa și de dezarmare, căzând de acord
si președintele italian, afirmând că „și Italia dorește să fie o destindere în Europa, la creearea
unui climat care să favorizeze dezvoltarea relațiilor între toate țările continentului”25.
Președintele italian s-a mai referit și la poziția Italiei în Marea Mediterană, dar și angajamentul
făcut de țara acestuia în conflictul din Orientul Mijlociu, la problema canalului suez. După

22
Scânteia, nr., 9516 din 22 mai 1973.
23
Ibidem.
24
ANIC, fond CC al PCR-Secția Relații Externe, dosar nr., 71/ 1973, f. 3, Stenograma convorbirilor oficiale
între președinții Nicolae Ceaușescu și Giovanni Leone.
25
Ibidem, f. 7.
problemele politicii externe, Nicolae Ceaușescu, a atacat probleme economice. Șeful Partidului
Comunist Român, a vrut de la oficialii italieni trei lucruri majore.
S-a încercat obținerea unei promisiuni de dublare a volumului schimburilor26, facilități
fiscale pentru toate exporturile românești în peninsulă și sprijinul Italiei în negocierile în Piața
Comună, dar și reglementarea unor impozite avantajoase asupra întreprinderilor româno-
italiene înființate în 1970 (așa numita dubla impunere, ceea ce însemna că produsele erau
impozitate atât de țara care importa cât și de cea exportatoare).
Însă italienii nu s-au lăsat înduplecați, președintele Italiei, lăsând de înțeles, că nu intră în
atribuțiile sale, să concretizeze aceste cereri lansate de partea română din cauza Constituției
Italiene, și să oblige firmele italiene cu cine să facă afaceri ci doar să supravegheze „ca un tată
asupra fiiilor săi27, dar această dorință a mea de a continua dezvoltarea relațiilor au
posibilitatea să o aplice în forme concrete doar reprezentații politici, însă în privința unei
contribuții ideale, ca om de stat, ca umanist și ca un om de cultură, nu voi ezita să stimulez
dezvoltarea relațiilor dintre țările noastre”. Ca vizita să aibe un caracter juridic, Ceaușescu ar
fi dorit în timpul vizitei să semneze și un tratat comercial de lungă durată. După refuzul
președintelui Italiei, ministrul de externe italian, Giuseppe Medici, a dat curs să sprijine doar
câteva dintre cererile părții române, și anume, că Roma va sprijini cât de mult poate România
în Comunitatea Economică Europeană ( C.E.E. ), însă Italia trebuie să acționeze similar cu
celalte țări membre din C.E.E. Țările membre în Piața Comună, aveau o politică diferită față de
țările terțe în privința comerțului. Medici, a făcut referire și la dubla impozitare, de care și
oficialii italieni erau interesați, însă economia de piață italiană suferea din cauza evaziunii
fiscale, străină țărilor socialiste, pentru că toate firmele aparțineau statului28.
După discuțiile purtate cu președintele Italiei și cu ministrul de externe la palatul Qurinale,
oficiali români în frunte cu Nicolae Ceaușescu, are loc vizita la Villa Madama și convorbirea
tete -a tete cu prim-ministrul Italiei, Giulio Andreotti29, la convorbire au participat din partea
României, Ioan Pățan, George Macovescu și Ioan Avram, iar din partea italiană, au luat parte,
Giuseppe Medici, Matteo Matteotti și Roberto Gaja, secretar general al M.A.E. Discuțiile dintre
cele două părți au cuprins din nou trei puncte. Oficialii italieni au fost interesați să cunoască

26
În anul 1973, volum schimburilor comerciale între Republica Socialistă România și Italia, depășea 300 de
milioane de dolari, însă conducerea de la București aprecia că până în anul 1980, volumul schimburilor să ajungă
la un 1 miliard de dolari. ( Vezi ANIC, fond M.C.E.-Direcția Import-Export, dosar nr., 32/ 1972-1973, f. 70 ).
27
ANIC, fond CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar nr., 72/ 1973, f. 12, Notă privind convorbirea tov.
Nicolae Ceaușescu cu președintele Republicii Italiene, Giovanni Leone.
28
Ibidem, f. 14.
29
ANIC, fond CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar 73/ 1973, f. 3, Stenograma convorbirii tov. Nicolae
Ceaușescu cu prim-ministru italian Giulio Andreotti.
problema privind conferința consacrată securității europene ( Conferința de la Helsinki ) și care
este obiectivul pe care comuniștii români îl consideră că se poate realiza. Autoritățiile române,
apreciau că s-au obținut o serie de rezultate în pregătirea Conferinței de la Helsinki și că
lucrările se bazează pe depline egalități în drepturi între toate statele participante, însă fără a se
crea un organism supranațional30. Cel de-al doilea punct, interesat de partea italiană, a fost
conflictul sino-sovietic, și relațiile României cu China. Însă răspunsul oficialilor români a fost
unul neutru și echidistant, abordând mai degrabă problema tinerelor românce care vor să se
căsătorească cu tinerii italieni. Astfel, Ceaușescu a dat de înțeles că statul român nu are nici un
fel de problemă cu tinerii, chiar dacă familiile tinerelor românce au rugat întotdeauna
autoritățile române să ia măsuri negative31. În ziua următoare, pe 23 mai 1973, Nicolae
Ceaușescu, a făcut un turneu prin țara gazdă, vizitând astfel uzinele FIAT din Torino.

30
Ibidem, f. 4.
31
Ibidem, f. 10.