Italia

stat în Europa de Sud

Sari la navigareSari la căutare
Italia
Republica Italiană
Repubblica Italiana

Drapelul Italiei Stema Italiei

Imn: Il Canto degli Italiani

(Cântecul italienilor)

1:39

Geografie

Suprafață  

 - Total 301.338 km² 

Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.808,72 m) 

Cel mai jos punct Contane[*] (−3,44 m) 

Cel mai mare oraș Roma

Vecini San Marino

Vatican
 Franța
Elveția
Austria
Slovenia
Malta 

Fus orar UTC+1/+2

Populație

Populație  

 - Recensământ 2011 .

Densitate 197,232 loc/km²

Limbi oficiale Italiana[ib 1]

Etnonim Italian, Italiancă, Italieni

Guvernare

Sistem politic Republică

Președinte Sergio Mattarella[10] 

Prim-ministru Mario Draghi 

Legislativ Parlamentul Republicii

Italiene 

Capitala Roma

Istorie 

Unificarea Italiei 

Economie

PIB (PPC) 2021

 - Total ▼ $2.610 trilioane[4] (locul 13)

 - Pe cap de locuitor ▼ $43.376[5] (locul 29)
PIB (nominal) 2021

 - Total ▲ $2.106 trilioane[6] (locul 8)

 - Pe cap de locuitor (locul 25)▲ $34.997[7]

Gini (2018) 33.4 (▼)

IDU (2019) 0.892 (▲ foarte ridicat)

(locul 29)
 Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]

Coduri și identificatori

Cod CIO ITA 

Cod mobil 222 

Prefix telefonic +39[ib 3]

ISO 3166-2 IT 

Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]

1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în

diverse regiuni: germana și ladina în Tirolul de
Sud, slovena în provinciile
Gorizia și Trieste; franceza în Valea Aostei

2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia,

Euro este acceptat la plată, deși acolo moneda
oficială este francul elvețian.

3. ^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul

pentru Elveția (+41)

4. ^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care

Italia face parte

Prezență online
site web oficial
hasthtag
Modifică date / text 

Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica

italiană (in italiană Repubblica italiana),[11][12][13][14] este un stat unitar, republică
parlamentară, aflat în Europa de Sud. Ea acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă
temperată; datorită formei părții sale continentale, este denumită pe plan intern lo
Stivale („Cizma”).[15][16] Cu 61 de milioane de locuitori, este a cincea cea mai populată
țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată [17] și are a treia cea mai mare economie din
zona Euro și a opta din lume după PIB nominal. [18]
Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul
actual al Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de
secole a rămas centrul politic și religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului
Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a
confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar începând cu secolul al XI-
lea, numeroase orașe-stat italiene(en) au început să înflorească practicând navigație,
comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în Italia
medievală).[19] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând
cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.
[20]
 Exploratorii italieni ca Marco Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute
către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă, contribuind la epoca marilor
descoperiri pentru europeni.[21] Totuși, Italia a rămas fragmentată în numeroase state
aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a
făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.
[22]
 Italia va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al
XIX-lea.[22]
După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea(en) pentru independența
Italiei s-au soldat cu unificarea a mare parte din Italia actuală între 1859–1866.
[23]
 Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea,
noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind
Mare Putere.[24][25] Italia sudică și rurală au rămas în mare parte însă excluse de la
industrializare, alimentând o diaspora(en) mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul
Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație socială, care
a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea
Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică
și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și
s-a bucurat de o explozie economică(en), devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate
țări[26][27][28][29] și a cincea economie a lumii până în 1990.[30]
Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale [31] și
este astfel considerată a fi o putere regională majoră. [32][33][34] Italia este unul dintre
membrii fondatori și unul dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[35] fiind membră
și a mai multor instituții internaționale, între care ONU,[36] NATO,[37] OCDE, OSCE, OMC,
[38]
 DAC(en), G4(en), G6(en), G7, G8, G10(en), G20,[39] a Uniunii Mediteranei,[40] a Consiliului
Europei,[38] a Inițiativei Central-Europene,[41] ASEM[42] și a Uniting for Consensus(en).[43]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate. [44] Conform uneia
dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[45] a fost împrumutat prin greaca
antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor” (cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).
[46]
 Taurul era un simbol al triburilor din sudul peninsulei [47] și apărea adesea în luptă cu lupoaica
romană ca simbol al sfidării Italiei libere în timpul Războiului Social.[48] Istoricul grec Dionis din
Halicarnas afirmă aceasta odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus(en),
[49]
 legendă amintită și de Aristotel[50] și Tucidide.[51]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform lui Antioh
din Siracuza(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi: provincia Reggio, și parte
din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea sa Oenotria(en) și Italia deveniseră
sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să
folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar
August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi. [52]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Italiei.

Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma Antică, Regatul
Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.
Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere
de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în

perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[53] urmată de sosirea omului modern acum circa
40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la
baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții –
erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană
erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[54]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[55][56][57][58] iar în
secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și
în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[59] Fenicienii au stabilit
și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[60]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[61][62] a
evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și
cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o
civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală
și a modelat în mare măsură lumea modernă.[63] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea,
Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[64] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor
barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[65] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie
de ani.[66]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[67] urmați în secolul al VI-lea de o

scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[68] Invazia unui alt trib germanic, lombarzii,
spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate
(Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii
1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la
sfârșitul secolului al VIII-lea.[69] Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală.
Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului
Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de
partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.
[70]

Castel del Monte(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală(en). Dat
fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul
Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea. [71] În
1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic
Barbarossa în bătălia de la Legnano,[72] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele
din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit
în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult
în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[73]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-
normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și
bizantine din Italia sudică.[74] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat
unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou(en) și, începând
cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[75] În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state
independente denumite Giudicati(en),[76] deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau
pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din
1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație. [77][78] Recuperarea din
ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a
permis înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa. [79]
Începutul Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state
aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit
și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând
naștere unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori care înființau
dinastii locale.[80] Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu
armate de mercenari denumiți condottieri, bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales germani
și elvețieni, cu comandanți italieni.[81] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la
apariția Florenței(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai păcii de la Lodi(en),
prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea
să dureze circa patruzeci de ani.[82]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia
datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor
dominante, ca familia Medici din Florența,[83][84] și migrația cărturarilor greci(en) care au adus în Italia
texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[85][86][87] Renașterea italiană
și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în
tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord(en), Franța(en), Anglia(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către
Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea
Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime
asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei. [88]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat
și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și
1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa
14% din populația Italiei.[89] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al
XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia
sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din Europa. [90] În secolul al XVIII-
lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină
dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea
în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme
economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele dominante. [22] În
timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost invadate și reorganizate ca un
nou Regat al Italiei, un stat clientelar(en) al Imperiului Francez,[91] în timp ce jumătatea sudică a
peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat
rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în
timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea. [92]

Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război

Mondial[modificare | modificare sursă]

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26

octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor

loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În
contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat
război.[93] Acest Prim Război pentru Independența Italiei(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a
fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor
italiene. În 1859 Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al
Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia,
cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud.[94][95]
În 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole
și Sicilia,[96] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17
martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Armata
imperială austriacă, alcătuită și din efectivele Regimentului 50 de Infanterie din Alba Iulia, a învins
armata italiană în Bătălia de la Custozza. Deși învinsă pe câmpul de luptă, Italia a reușit de această
dată să anexeze Veneto pe cale diplomatică.[97][98] În cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat
garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit
să umple vidul de putere ocupând Statul Papal.[99]
Statutul Albertin(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea
cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără
proprietăți.[100] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale,
dominate de forțe liberale.[100] În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați. [101] Italia nordică
s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și
suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul
Socialist Italian(en) își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator.
Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere
colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra
Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[102]
Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe
câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre

în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una
defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii
importante, inclusiv Carniola Interioară(en), fostul Litoral Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul
Otoman.[103] Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-
se într-un îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele
din urmă, în contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o
ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a marcat
sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul
războiului după două săptămâni.[104][105][106]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit [107] iar regatul a ajuns
în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo(en) și Roma(en), Italia a
obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis
naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”. [108] Italia a anexat de la Ungaria și
portul Fiume,[108] care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după
sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.[109]

Regimul fascist[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Italia Fascistă.

Agitațiile socialiste(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția Rusă și au

provocat agitație și anarhie în toată Italia.[110] Clasa politică liberală se temea de o revoluție de tip
sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito
Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de stat („Marșul asupra
Romei”).[111] Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al
III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru. [112][113] În
următorii ani, Mussolini a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale,
instaurând dictatura.[114][115] Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat
dictaturi similare în Germania Nazistă[116] și în Spania Franchistă.[117]
În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o din Societatea
Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul Japonez și l-a susținut
pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a anexat Albania(en), care era de
facto protectorat italian încă de la independența sa.[118] Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la
10 iunie 1940.[119] După ce la început a înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit
înfrângeri grele pierzându-și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.[120]
Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[121] ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist și
la căderea lui Mussolini la 25 iulie.[122] La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat.[123] Germanii au reușit
pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul
războiului.[122]
În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus de
Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență,
denumită Resistenza.[124][125] Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din
Italia au capitulat.[126] Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict, [127] iar
economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul
secolului al XX-lea.[128]

Italia republicană[modificare | modificare sursă]

Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori(en) ai Uniunii
Europene.

Italia a devenit republică după un referendum[129] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de atunci ca

„Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept de vot.[130] Fiul
lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în
exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947,
mare parte din Veneția Iuliană(en) a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură statală neutră,
denumită Teritoriul Liber Trieste(en), care a fost în 1954 împărțit între cele două țări.[131] Italia și-a
pierdut și posesiunile coloniale.[132]
Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști [133] s-au dovedit
cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații
lui Alcide De Gasperi.[134] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră fondatoare a NATO.[37] Planul
Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat
de o perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”. [135] În 1957, Italia a
devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să
devină Uniunea Europeană (UE).[35]
Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-numiții Ani
de Plumb(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza petrolului din 1973),
conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu
presupusa implicare a serviciilor de informații american și sovietic. [136][137][138] Anii de Plumb au
culminat cu asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara
Bologna(en) din 1980, în care au murit 85 de oameni.[139]
În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu erau
creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-democrații
au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și
Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume, [140] fiind primită în
grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din
PIB.[141][142]
La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de
paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem denumit Tangentopoli(en))
descoperită de anchetele Mani pulite(en) – au cerut reforme radicale.[143] Scandalurile au implicat toate
marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de
aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în
câteva facțiuni.[144] Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată. [145]
În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de magnatul
media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul universitar Romano Prodi),
[146]
 țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare economică.[147] În 2008, Italia a fost lovită de
recesiune, înregistrând din 2008 până în 2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost
una dintre principalele probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011. [148] Guvernul
premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti.[149] În aprilie 2013,
după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a format un nou guvern în
fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor cu noul secretar al PD Matteo Renzi,
[150]
 Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat
că va promova reforme constituționale importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o
nouă lege electorală.[151]