Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ca limbă străină, franceza este, după engleză, limba învățată de cele mai multe
persoane (120 de milioane), în majoritatea țărilor[4].
Cuprins
1 Clasificare
2 Răspândire
3 Statut
4 Reglementare
5 Influența asupra altor limbi
6 Limbi creole cu bază lexicală franceză
7 Variante regionale
8 Istorie
9 Fonologie, fonetică și prozodie
10 Gramatică
10.1 Morfologie
10.1.1 Determinanții și părțile de vorbire nominale
10.1.2 Verbul
10.1.3 Părțile de vorbire neflexibile
10.2 Sintaxă
11 Lexic
12 Ortografie
13 Note
14 Surse bibliografice
15 Legături externe
15.1 Organisme de reglementare a limbii
15.2 Dicționare
15.2.1 Dicționare explicative
15.2.2 Dicționare francez-român / român-francez
15.3 Limba franceză ca limbă străină
16 Vezi și
Clasificare
Limba franceză aparține ramurii galo-romanice a familiei limbilor romanice. Chiar
dacă în Franța au fost vorbite o multitudine de limbi romanice, împărțite în două
mari familii, limbi nordice (limbi oïl) și limbi sudice (limbi oc, care aparțin
ramurii iberoromanice), nucleul limbii standard a fost cea vorbită în Evul Mediu la
Paris și în împrejurimi, și adoptată de curtea regală. Aceasta s-a impus treptat în
cadrul procesului de formare a statului centralizat francez, înglobând într-o
sinteză elemente din toate celelalte, în principal din cele nordice.
Codul limbii este fr respectiv fra sau fre (după ISO 639); pentru franceza veche
(842 până la 1400), codul este fro și pentru franceza medie (cca. 1400 până la
1600) codul este frm.
Răspândire
Din mai multe țări OIF africane sunt date nu numai despre cei care știu să citească
și să scrie în franceză, ci și despre cei care doar vorbesc limba. Din ambele
categorii sunt în total 8,7 milioane de oameni, dintre care mai mulți în Tunisia
(6,6 milioane) și Ghana (1 million). Aici se poate include și Algeria, care nu este
membră a OIF, cu 11,2 milioane.
Africa francofonă
Țări de obicei considerate francofone
Țări care nu sunt francofone, dar sunt membre sau observatoare în OIF
În America de Nord, cei mai mulți francofoni trăiesc în Canada (9,6 milioane), iar
în Statele Unite, care nu este în OIF, 2,1 milioane de persoane vorbesc franceza
acasă, după cum formulează documentele recensământului din anul 2000.
Franceză – 21,3%
Limba franceză în SUA. Proporția celor care vorbesc franceza acasă în comitatele
locuite și de francofoni
6-12%
12-18%
Peste 18%
În țările din Indochina sunt în total 1,7 milioane de francofoni, iar în Oceania
0,5 milioane.
În afara cifrelor menționate mai sus, celor 220 de milioane de francofoni le mai
aparțin încă 72 de milioane de persoane numite „parțial francofone”[4].
În ceea ce-i privește pe cei care au franceza ca limbă maternă, numărul lor este
estimat la 77 de milioane în Europa[4], iar în Canada, unde rezultatele
recensământului din 2006 dau date precise despre aceasta, numărul lor este de
6.817.650.
Statut
Din cele 29 de state suverane în care franceza este limbă oficială, în 13 ea este
singura cu acest statut[8]:
Franța
Benin
Burkina Faso
Congo
Coasta de Fildeș
Gabon
Guineea
Mali
Monaco
Niger
Republica Democrată Congo
Senegal
Togo
În alte 16 state suverane, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte
limbi:
Belgia
Burundi
Camerun
Canada
Ciad
Comore
Djibouti
Elveția
Guineea Ecuatorială
Haiti
Luxemburg
Madagascar
Republica Centrafricană
Rwanda
Seychelles
Vanuatu
Franceza este oficială și în 15 formațiuni administrativ-teritoriale care sunt
state nesuverane în cadrul unor state federale, sau sunt teritorii autonome. În 6
dintre acestea, franceza este singura limbă oficială:
în Elveția:
Cantonul Geneva
Cantonul Jura
Cantonul Neuchâtel
Cantonul Vaud
în Belgia:
Comunitatea Franceză[9]
în Canada:
provincia Québec
În alte 11 teritorii, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte limbi:
în Elveția:
Cantonul Berna
Cantonul Fribourg
Cantonul Valais
în Italia:
regiunea Valle d'Aosta
în Regatul Unit:
provincia Guernsey
provincia Jersey
în India:
teritoriul federal Puducherry
în Canada:
provincia Noul Brunswick
Teritoriile de Nord-Vest
teritoriul Nunavut
teritoriul Yukon
Sunt și țări în care franceza nu este oficială, dar există reglementări juridice în
legătură cu ea:
În Statele Unite:
În statul Louisiana, franceza poate fi folosită în învățământ, în justiție, în
actele notariale și în media.
În statul Maine, buletinele electorale pot fi redactate și în franceză, iar unii
angajați ai statului, de exemplu pădurarii, sunt obligați să cunoască franceza.
În Mauritius este permisă folosirea francezei în justiție, în învățământ și în
media.
În alte țări, franceza nu are niciun statut juridic, dar în practică este folosită
intens, mai ales în învățământ și în media. Este cazul țărilor arabe foste colonii
franceze:
Franceza este una din cele șase limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite,
una din cele trei limbi de lucru ale Uniunii Europene, limba folosită pe plan
intern la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, singura limbă oficială a Uniunii
Poștale Universale și una din limbile oficiale a numeroase organizații
internaționale[4].
Cuvinte franceze sunt prezente în multe domenii, mai ales în gastronomie, în modă,
în cosmetică, în domeniul militar și în cel al sentimentelor și caracterului[24].
Engleza este limba care a împrumutat cele mai multe cuvinte din franceză. În
secolul al XXI-lea, lexicul limbii engleze încă mai este, după unii autori[25] în
proporție de 30%, după alții[26] în proporție de 33% de origine franceză.
Altă limbă în care sunt relativ multe cuvinte de origine franceză este româna:
22,12% din lexic[27].
Și în limba spaniolă sunt circa 2.000 de cuvinte din franceză, 7,1% din lexic[29].
în America: creola din Louisiana, cea din Haiti, cea din Guadelupa, cea din
Martinica, cea din Dominica, cea din Sfânta Lucia, cea din Trinidad, cea din
Guyana, cea din insulele Les Saintes;
în Oceanul Indian, având ca trunchi comun creola mascarin, numită și bourbonnais:
creola din Réunion, cea din Mauritius, cea din insula Rodrigues, cea din
Seychelles, cea din arhipelagul Chagos (vorbită în Mauritius de urmașii celor
deportați aici din Chagos);
în Oceania: creola tayo (în Noua Caledonie).
În două țări, creola locală este limbă oficială: în Haiti (pe lângă franceză)[31]
și în Seychelles (pe lângă engleză și franceză).
Variante regionale
Articol principal: Variantele regionale ale limbii franceze.
Conform interpretării din secolul al XXI-lea, variante regionale ale limbii
franceze sunt considerate ansamblurile de particularități cu care este folosită
limba complet formată și însușită de toți vorbitorii din Francofonie, în diferitele
teritorii din lume ale acesteia. Aceste variante nu se confundă cu graiurile numite
tradițional patois în franceză, vorbite pe teritoriul din Franța al limbii franceze
din Evul Mediu până prin secolul al XIX-lea, și care practic au dispărut[32].
Variantele regionale ale limbii franceze actuale nu se confundă nici cu celelalte
limbi oïl vorbite în jumătatea de nord a Franței, care n-au dispărut total, și care
sunt considerate oficial limbi regionale, împreună cu alte limbi romanice din afara
grupului oïl și cu alte limbi neromanice[33].
în Europa:
în Franța:
de nord;
de sud;
belgiană;
elvețiană;
în America:
în Canada:
din provincia Québec;
acadiană (în principal în provincia New Brunswick);
cadiană (în Statele Unite ale Americii, în statul Louisiana);
antileză (în Haiti, Guadelupa și Martinica);
guyaneză;
în Africa:
din Magreb (în Mauritania, Maroc, Algeria și Tunisia);
din Africa Subsahariană (mai ales în fostele colonii franceze și belgiene);
din Oceanul Indian (în Madagascar și pe insulele care au aparținut cândva sau
aparțin Franței);
în Asia:
libaneză;
din Puducherry (în India);
indochineză (în Vietnam, Laos și Cambodgia);
în Oceania:
din Noua Caledonie;
polineziană.
Fiecare dintre cele de mai sus se subîmparte în alte variante regionale, de exemplu
în cea din sudul Franței este o variantă lyoneză, în cea din Québec una
montréaleză, în cea din Antile una haitiană, în cea din Oceanul Indian una din
Mauritius etc.
Istorie
Articol principal: Istoria limbii franceze.
Istoria limbii franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani, terminată
în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de populația
autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-
lea. Limba galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei
limbi franceze. Se formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană[34].
Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul Galiei
este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea
politică înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea a
francilor. Totuși, elemente ale acesteia dau un suprastrat viitoarei limbi
franceze. Limba galo-romană este fărâmițată în dialecte. Cele din nordul Galiei,
sub influența francă, încep să formeze o grupare numită oïl, iar cele din sud, cu
alte trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor oc[35][34].
Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează primele texte scrise ce
reflectă o limbă diferită de latină. În secolul al IX-lea se diferențiază net
dialectele oïl de cele oc[36].
În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se scrie în mai multe dialecte oïl,
dar în ele, trăsăturile comune sunt relativ numeroase. Deși primele opere literare
nu sunt scrise în acesta, unul dintre dialecte, numit françois, vorbit în regiunea
din jurul Parisului, corespunzătoare aproximativ domeniului regal, câștigă
prestigiu. Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire datorită
prestigiului dialectului françois, de asemenea formându-se și răspândindu-se
treptat o limbă scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și în administrația
regală, pe lângă latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va fi cea a
răspândirii și impunerii treptate a acestei limbi comune, pe măsură ce regatul își
extinde dominația pe tot teritoriul Franței actuale, în partea de sud a Belgiei, în
vestul Elveției și în teritorii de pe alte continente, evoluând și îmbogățindu-se
continuu cu elemente din idiomurile pe care le înlocuiește în mare parte și cu
împrumuturi din multe limbi străine[37].
Morfologie
Determinanții și părțile de vorbire nominale
Articol principal: Determinanții și părțile de vorbire nominale în limba franceză.
Majoritatea determinanților abstracți folosiți în franceză au corespondenți exacți
în română. Aceștia sunt articolul hotărât, articolul nehotărât, adjectivele
pronominale și numeralul, atunci când este folosit ca determinant. Doar funcția
articolului partitiv este îndeplinită prin alte procedee în română. Altă deosebire
între determinanți în cele două limbi este că adjectivele pronominale posesive și
demonstrative franceze au forme cu totul deosebite de pronumele corespunzătoare.
Verbul
Articol principal: Verbul în limba franceză.
Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română, adică
diateza, modul, timpul, persoana și genul (masculin și feminin), acesta fiind
limitat la modul participiu. O diferență importantă între cele două limbi este că
în franceză formele temporale sunt mai numeroase.
Dat fiind că ortografia limbii franceze este în foarte mare măsură etimologică,
deci nu redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul că
în vorbire sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de exemplu
categorii de verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu în trei
feluri, dar în vorbire se aude numai rădăcina verbului, deci la patru persoane
verbul sună la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul
exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe lângă un asemenea
cuvânt. La persoana a treia acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un
verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un pronume personal. Singura
excepție este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru
scoaterea în evidență a persoanei.
Sintaxă
Articol principal: Sintaxa limbii franceze.
Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival poate fi
folosit un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât, hotărât,
partitiv) sau dintre adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ. Numai
determinantul numeral și anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu
un articol. Este o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se
folosește fără articol.
Altă deosebire între cele două limbi este că procesul[47] subordonat se exprimă cu
verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând fi exprimat
numai prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în câteva cazuri
cele două construcții fiind la alegere.
Lexic
Articol principal: Lexicul limbii franceze.
Lexicul limbii franceze se caracterizează în principal prin preponderența
cuvintelor de origine latină, fie moștenite, fie împrumutate după constituirea
limbii. Există și un substrat galic, din care au rămas relativ puține cuvinte. În
număr ceva mai mare au rămas cuvinte dintr-un suprastrat germanic, din care provin
cele mai vechi împrumuturi. În tot cursul istoriei sale, limba franceză s-a
îmbogățit cu numeroase cuvinte din limbi foarte diferite, care au intrat în limbă
fie direct, fie indirect. Cele mai multe împrumuturi au provenit mai demult din
limba italiană, iar astăzi predomină cele din engleză.
Ortografie
Articol principal: Ortografia limbii franceze.
Ortografia limbii franceze se caracterizează în primul rând prin faptul că redă
pronunțarea într-un mod mult mai puțin fidel decât cum este redată cea a limbii
române, de exemplu. Acest fapt are drept cauze îndelungata evoluție istorică a
scrierii acestei limbi, în care s-au combinat contactele dintre culturi diferite,
schimbările fonetice ale limbii, progresele tehnice, normele sociale și factori de
putere politică[48].