Grecia 

(în greacă Ελλάδα, transliterat: Elláda, pronunție în greacă: [eˈlaða]), oficial, Republica

Elenă (în greacă Ελληνική Δημοκρατία, transliterat: Ellīnikī ́ Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[9] și
cunoscută încă din antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de Sud.[10] Conform
recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare oraș și
capitala țării este Atena.

Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[11][12][13] și se

învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Macedonia de Nord și cu Bulgaria, și la nord-est cu Turcia.
Țara este formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia
Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea Egee(en) (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia
de Vest(en), Creta și Insulele din Marea Ionică. Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea
Ionică se află la vest, iar Marea Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul
Mediteranei și a 11-a ca lungime din lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare număr de insule
(aproximativ 1.400, dintre care 227 sunt locuite). Optzeci la sută din teritoriul grec este format din
munți, dintre care cel mai înalt este Muntele Olimp cu 2.917 m.

Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile
egeene(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de
naștere al democrației ca formă de guvernare,[14] al filosofiei occidentale(en),[15] al Jocurilor Olimpice,
al literaturii occidentale(en) și al istoriografiei, științelor politice, al marilor principii științifice și
matematice,[16] și al dramaturgiei occidentale,[17] incluzând genurile tragediei și comediei. Realizările
culturale și tehnologice ale Greciei au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației
grecești pătrunzând în Orient prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin
intermediul Imperiului Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri
din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în Europa și al
treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare parte din miezul istoric al civilizației
grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec de Independență față de Imperiul Otoman.

Grecia este o țară democratică[18] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată, un nivel de trai
ridicat[19][20] și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[21] Grecia este membru fondator
al Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o structură precursoare
a acesteia în 1981 (precum și membră a zonei euro din 2001[22]), și este și membră a mai multor instituții
internaționale, inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC. Economia Greciei este cea mai
mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Cuprins

 1Etimologia

 2Istoria

o 2.1De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.

 o 2.2Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)

o 2.3Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)

o 2.4Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)

o 2.5Războiul Grec de Independență (1821–1832)

o 2.6Secolul al XIX-lea

o 2.7Din secolul al XX-lea până în prezent

 3Geografia și clima

 4Politica

o 4.1Partide politice

o 4.2Lege și justiție

o 4.3Relațiile externe

o 4.4Armata

o 4.5Împărțire administrativă

 5Economia

o 5.1Introducere

o 5.2Aderarea la zona euro

o 5.3Criza datoriilor suverane (2010–)

o 5.4Agricultura

o 5.5Industria maritimă

o 5.6Turism

o 5.7Transporturi

o 5.8Telecomunicații

o 5.9Știință și tehnologie

 6Demografie

o 6.1Orașele
 o 6.2Migrația

o 6.3Religia

o 6.4Limbi

o 6.5Educația

o 6.6Sistemul sanitar

 7Cultura

o 7.1Teatru

o 7.2Filosofia

o 7.3Literatura

o 7.4Cinematografia

o 7.5Bucătăria

o 7.6Muzica și dansul

o 7.7Sport

o 7.8Mitologia

o 7.9Sărbători publice

o 7.10Patrimoniul mondial

 8Note de completare

 9Note bibliografice

 10Legături externe

Etimologia[modificare | modificare sursă]

Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi. Deși grecii își
denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și numele oficial este Republica Elenă, în
română ea este denumită Grecia, termen latin utilizat de către romani (în scrierea Graecia), ceea ce
înseamnă literal „țara grecilor”, și care derivă el însuși de la numele
grecesc Γραικός (transliterat Graikos). Și în română se utilizează uneori și termenul de Elada.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Istoria Greciei.

De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Grecia Antică.

Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor(en), Micene.
Teritorii și colonii grecești în Perioada Arhaică (750-550 î.Hr.)

Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se găsește în peștera
Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.[23] Așezările neolitice din Grecia, datând din
mileniul al VII-lea î.Hr.,[23] sunt printre cele mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta pe care s-a
răspândit revoluția agrară din Orientul Apropiat în Europa.[24]

Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut civilizația occidentală,
[25][26][27][28][29]
 începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea Egee pe la 3200 î.Hr.,[30] civilizația
minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[29][31] și apoi civilizația miceniană pe continent (1900–1100 î.Hr.).
[31]
 Aceste civilizații cunoșteau scrisul, forma indescifrabilă de scriere a civilizației minoice fiind
denumită Linear A, iar cea a micenienilor, Linear B, o veche formă a limbii grecești. Micenienii i-au
asimilat și absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit violent prin preajma lui 1200 î.Hr.,
într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca Bronzului(en).[32] Aceasta a adus o
perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile scrise.

Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri Olimpice.
[33]
 Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt considerate a fi fost compuse
de Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[34][35] Odată cu sfârșitul Epocii Întunecate, au apărut
diferite regate și orașe-stat în toată peninsula greacă, care s-au răspândit până la țărmurile Mării
Negre, Italia de Sud (în latină Magna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică. Aceste state și coloniile lor
au atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie culturală fără precedent, cea
a Greciei clasice, exprimată prin arhitectură(en), teatru, știință, matematică și filosofie. În 508
î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de guvernare în Atena.[36][37]

Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de origine din Iran până
în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru orașele-stat grecești. Tentativele orașelor-
stat din Asia Mică de a răsturna dominația persană au eșuat, iar Persia a invadat statele Greciei
continentale(en) în 492 î.Hr., dar a fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de la
Maraton din 490 î.Hr. O a doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia de la
Termopile, opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat Atena.
După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr. la Salamina, Plateea și Mycale, perșii au fost obligați
din nou să se retragă. Conflictele militare, denumite Războaiele Medice, au fost purtate mai ales de
Atena și de Sparta. Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să apară conflicte între
diferitele orașe-stat.
Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Greciei clasice.

Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul Peloponesiac (431–404 î.Hr.),
care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul de principală putere a Greciei Antice. Atât
Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând lumea
greacă în Liga de la Corint, sub conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al primului stat
grec unificat din istorie.

După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat conducerea Ligii de la
Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele combinate ale tuturor orașelor-stat grecești
în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în bătăliile de la Granicus, Issus și Gaugamela, grecii au
ocupat Susa și Persepolis, capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel Mare se
întindea din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.

Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei. Moartea sa a cauzat
prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe regate, cele mai cunoscute fiind Imperiul
Seleucid și Egiptul Ptolemaic. Printre alte stat fondate de greci se numără Regatul Greco-
Bactrian și Regatul Greco-Indian(en) în India. Numeroși greci au migrat
către Alexandria, Antiohia, Seleucia(en) și în numeroase alte orașe elenistice din Asia și din Africa.[38] Deși
unitatea politică a imperiului lui Alexandru nu a putut fi conservată, ea a dus la o dominație a civilizației
elenistice și a limbii grece în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel puțin două secole, și, în cazul
unor părți din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult.[39]

Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Articole principale:  Grecia elenistică  și  Grecia romană.

Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel mai vechi calculator analog mecanic
(Muzeul Național de Arheologie de la Atena(en)).

Detaliu din Mozaicul Alexandru(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel Mare pe calul său, Bucephalus.

Rotunda(en) romană din Salonic.

După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă(en), inițiată de unul dintre
generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei până în 276 î.Hr., precum și hegemonia
asupra majorității orașelor-stat grecești.[40] Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica Romană a devenit
din ce în ce mai implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de războaie cu Macedonia(en).
[41]
 Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna(en) din 168 î.e.n. a fost începutul sfârșitului puterii
Antigonizilor în Grecia.[42] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca provincie a Romei, restul Greciei
devenind protectorat roman.[41][43]

Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat restul Greciei și a
organizat-o sub forma provinciei senatoriale(en) Achaea.[43] În ciuda superiorității militare, romanii
admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic influențați(en) de ele, de unde și celebra afirmație
a lui Horațiu: Graecia capta ferum victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul prizonier”).
[44]
 Știința, tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un apogeu în timpul
perioadei elenistice.[45]

Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea creștinismului timpuriu
în secolele al II-lea și al III-lea,[46] și primii lideri și autori creștini (cel mai cunoscut fiind apostolul Pavel)
erau în general vorbitori de greacă,[47] deși niciunul nu era originar din Grecia. Grecia însăși avea o
tendință de a rămâne la păgânism și nu a fost un centru influent al creștinismului timpuriu: de fapt,
unele practici religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la sfârșitul secolului al IV-lea,[48] iar
unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne până în secolul al X-lea.[49]

Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Imperiul Bizantin.

Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în anul 555

După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de Răsărit este denumit
prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit simplu „Imperiul Roman”) și a
continuat să existe până în 1453. Cu capitala la Constantinopol, limba și literatura sa erau grecești, iar
religia predominant creștină ortodoxă.[50]

Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au suferit de pe urma
dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și expedițiile de jaf
ale goților și hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu invazia slavă a Greciei din secolul al VII-
lea, au avut ca rezultat o prăbușire dramatică a autorității imperiale în peninsula greacă.[51] După invazia
slavilor, guvernul imperial mai păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă, anume asupra
orașelor Atena, Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau invaziei și
continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate.[51] În afara acestor zone, se
consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară foarte redusă.[52][53]

Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos(en), rămășiță a stăpânirii Ordinul Ospitalierilor de pe

insulă.

Palatul Mystras, rămășiță a despotatului Moreei.

Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-lea și o mare

parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a lungul secolului al IX-lea.[54]
[55]
 Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din Sicilia și din Asia Mică spre peninsula
greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia Mică, iar cei care
rămâneau erau asimilați.[52] În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a avut ca rezultat o
puternică creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene ale imperiului.[54]

După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare parte din Grecia a
căzut rapid sub dominație francă[56] (perioada a fost denumită Frankokratia) sau venețiană în cazul unora
dintre insule.[57] Reînființarea Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită de recuperarea
a mare parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al Aheei din Peloponez a rămas o
importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce insulele au rămas în mare parte sub
control genovez sau venețian.[56]

Ca atare, personalități remarcabile ale timpului au propus de asemenea schimbarea titlului imperial în
„împărat al elenilor”,[58][59] și, la sfârșitul secolului paisprezece, la împărat se făcea referire în mod
frecvent cu „împăratul elenilor”.[60] În mod asemănător, în anumite tratate internaționale ale timpului,
împăratul bizantin este calificat drept „Imperator Graecorum”.[61]

În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după ce mai
întâi sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[62] Până la începutul secolului al XV-lea,
înaintarea otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin din Grecia în principal la Despotatul
Moreei din Peloponez.[62] După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea a fost
ultima rămășiță a Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în mâinile lor în
1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale.[63] După cucerirea turcească, numeroși
cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea antică grecească, au fugit în Occident,
luând cu ei numeroase volume de literatură și contribuind astfel semnificativ la Renaștere.[64]

Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)[modificare | modificare sursă]

Vezi și:  Fanarioți.

Castelul bizantin de la Anghelokastro(en) a rezistat cu succes asediului otoman în primul atac asupra
Insulei Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din 1716 care i-a forțat pe turci să renunțe
la cucerirea insulei.[65]

Turnul Alb din Salonic, una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.
În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub control otoman până
la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră teritoriu venețian și nu au căzut în mâinile
otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670. Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă ce a scăpat
de o îndelungată stăpânire otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene până la cucerirea
lor de către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în mâinile Regatului Unit în 1809
până la reunificarea cu Grecia în 1864.[66][necesită  pagina]

În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei din urmă obținând
poziții puternice în cadrul administrației otomane,[66][necesită  pagina] mare parte din populația Greciei
continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi turcești. S-au impus taxe grele, și în ultimii ani
ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică de creare a domeniilor ereditare, care a dus
la iobăgirea populației grecești.[67]

Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate de guvernele

otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din Imperiul Otoman, indiferent
dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat pe cei ce nu erau musulmani să se
convertească la Islam, creștinii se confruntau cu diferite tipuri de discriminări care le confereau statut de
cetățeni de rang inferior ai Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când erau
combinate cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri de
fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor credință
religioasă.[66][necesită  pagina]

Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și adesea dur.[66]
[necesită  pagina]
 Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce altele (cum ar fi Atena) se bucurau
de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din interior și numeroase insule au rămas practic
autonome față de statul otoman timp de mai multe secole.[66][necesită  pagina]

Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau de obicei
împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă, existaseră câteva războaie în
care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind participarea grecilor în bătălia de la Lepanto din
1571, Răscoalele Țărănești din Epir(d) din 1600–1601, Războiul din Moreea(en) din 1684–1699, și Revolta
lui Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea Imperiului Otoman în folosul
intereselor rusești.[66][necesită  pagina] Aceste ridicări la luptă au fost înăbușite de otomani cu mari vărsări de
sânge.[68][69]

Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a istoriei grecești,
perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate, doar Insulele Ionice rămânând
libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii în 1537(en), 1571 și 1716(en), toate soldate cu respingerea
otomanilor. În secolul al XVIII-lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de negustori greci. Aceștia
au ajuns să domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând comunități în bazinul
Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană tăiase legăturile Greciei
cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma Protestantă și iluminismul, aceste idei,
împreună cu idealurile Revoluției Franceze și ale naționalismului romantic(en) au început să pătrundă în
lumea greacă prin intermediul diasporei mercantile.[66][necesită  pagina] Spre sfârșitul secolului al XVIII-
lea, Rigas Feraios, primul revoluționar care și-a închipuit un stat grec independent, a publicat o serie de
documente legate de independența Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena, prima hartă detaliată a
Greciei, dar a fost ucis de agenți otomani în 1798.[66][necesită  pagina][70]

Războiul Grec de Independență (1821–1832)[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Războiul de independență al Greciei.

Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de Independență (1821–1830),

de Theodoros Vryzakis(en).

În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”) cu scopul

eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari din toate popoarele din Balcani,
declanșarea de revoluții simultane în Pelopones, în Principatele Dunărene și la Constantinopol. Prima
dintre aceste revoluții a izbucnit la 4 februarie 1821 în Țara Românească sub conducerea
localnicului Tudor Vladimirescu, susținută de o revoluție declanșată cu o lună mai târziu de Alexandru
Ipsilanti dar, dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau, acțiunea a fost rapid înăbușită de
otomani. Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17 martie 1821 manioții(en) din Pelopones au
declarat război otomanilor.[71]

Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în octombrie 1821,
grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta peloponesiacă a fost rapid urmată
de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia Centrală, care însă aveau să fie rapid înăbușite. Între
timp însă, marina grecească improvizată reușea să învingă flotele otomane din Marea Egee și să
împiedice sosirea pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și egiptenii au devastat insulele,
inclusiv Chiosul și Psara, comițând masacre nediscriminatorii ale populației.[71] Aceste acțiuni au avut ca
efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în favoarea rebelilor greci.[66][necesită  pagina]
Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile consecutive.
Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului, care a acceptat să-l trimită pe fiul
său Ibrahim Pașa(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima revolta în schimbul unor teritorii. Ibrahim a
debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a obținut rapid victorii: până la sfârșitul lui 1825, mare parte
din Pelopones era sub control egiptean, iar orașul Missolonghi—asediat de turci din aprilie 1825—a
căzut în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a reușit să înabușe mare parte din revolta
peloponesiacă că a recucerit Atena.

După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să intervină în conflict.
Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele combinate otomano-egiptene se
pregăteau să atace insula grecească Hydra, flota aliată a interceptat-o pe cea otomano-egipteană
la Navarino. După o săptămână de expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu distrugerea flotei
turco-egiptene. O forță expediționară franceză a fost trimisă pentru a supraveghea evacuarea armatei
egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din Grecia Centrală până în 1828. Ca urmare
a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra(en), în 1830, a fost recunoscută independența unui stat
grecesc incipient.

Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Vezi și:  Regatul Greciei.

Intrarea  Regelui Otto  în Atena, Peter von Hess(d), 1839.

În 1827 Ioannis Kapodistrias din Corfu a fost ales ca primul guvernator al noii republici. În urma asasinării
lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia lui Otto din Casa de Wittelsbach originară
din Bavaria. În 1843 o revoltă l-a făcut pe rege să accepte o constituție și o adunare reprezentativă.

Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un an înlocuit cu
prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus cu el Insulele Ionice ca dar de
încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos Trikoupis(en), creditat cu o importantă
îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională
prin impunerea regulii votului de încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.

Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de infrastructură, cum ar
fi Canalul Corintului, au dus la impozitarea exagerată și la slăbirea economiei grecești, obligând
declararea insolvenței publice în 1893 și acceptarea impunerii Controlului Financiar Internațional pentru
plata datoriilor naționale. O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una unic grecească: problema
limbii oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”. Mare parte din elite o considerau
însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze greaca veche.

Evoluția teritorială a Regatului Greciei până la 1947.

Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în greaca Katharevousa(en) (purificată), o formă pe

care puțini greci obișnuiți știau să o citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca limbă
națională, dar conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până într-acolo
încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte în Atena și
guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească viața politică grecească până
în anii 1970.

Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de greacă de sub
control otoman. Mai ales în Creta, o o revoltă prelungită în 1866–1869(en) agitase spiritele. Când a
izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877, sentimentul popular grec era în favoarea rușilor,
dar Grecia era prea îngrijorată de perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în război. Cu
toate acestea, în 1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare a tratatului de
la Berlin, deși Creta a rămas la otomani.

Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros Deligiannis, cedând
presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-Turc ce a urmat, slab pregătita și slab
dotata armată greacă a fost învinsă de otomani. Prin intervenția Marilor Puteri însă, Grecia a pierdut
doar puțin teritoriu de-a lungul graniței, iar Creta a devenit stat autonom(en) condus de prințul George al
Greciei.

Din secolul al XX-lea până în prezent[modificare | modificare sursă]

Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge(en) pe Acropola din Atena. Avea să fie dat jos într-una dintre
primele acțiuni ale rezistenței grecești.

La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei crescuse. În anii ce au

urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim ministru Eleftherios Venizelos pe tema politicii
externe a țării în ajunul Primului Război Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit țara în
două grupuri antagonice. De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut două guverne,
un guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist la Salonic. Cele două guverne
au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de partea Antantei.

După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o regiune care la
acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă în Războiul Greco-Turc din 1919–
1922, care a avut ca rezultat un masiv schimb de populații între cele două țări conform Tratatului de la
Lausanne.[72] Conform diferitelor surse,[73] câteva sute de mii de greci pontici au murit în această
perioadă în ceea ce este uneori denumit genocidul grecilor pontici.[74]

Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a introduce un milion
și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească. Populația greacă a Istanbulului a scăzut
de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001.[75]

După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un referendum ținut în
1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă(en). Premierul Georgios Kondylis(en) a preluat puterea în 1935
și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia printr-un nou referendum în 1935. În anul următor, a
urmat o lovitură de stat care l-a instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim dictatorial
denumit Regimul de la 4 August(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu Regatul Unit și nu
s-a aliat cu Axa.

La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația greacă a refuzat și,
în Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele italiene în Albania,
aducând Aliaților prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în cele din urmă să cadă în fața unor
forțe germane trimise de urgență în Bătălia Greciei. Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu
probleme grave cauzate de rezistența grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna lui
1941–1942, și marea majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de concentrare.
[76]
 După eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști, care a dus la
devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga predominant comunistă, tensiuni
ce au durat treizeci de ani.[77] Următoarele două decenii au fost caracterizate prin marginalizarea stângii
în sferele politică și socială, dar și printr-o rapidă creștere economică parțial generată de Planul
Marshall.

Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou(d) de către regele Constantin al II-lea în iulie

1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu lovitura de stat de la 21 aprilie 1967
și instaurarea Regimul Coloneilor(en). Suprimarea brutală a Revoltei de la Politehnica din Atena la 17
noiembrie 1973 a transmis unde de șoc prin regimul dictatorial, și printr-o contralovitură de stat a fost
instaurat ca dictator generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis(d) ca dictator. La 20 iulie 1974, în
urma invadării insulei Cipru de către Turcia, regimul s-a prăbușit.

Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris, unde trăise în exil
autoimpus din 1963, momentul marcând începutul epocii Metapolitefsi(en). Primele alegeri multipartid de
după 1964 s-au ținut la prima aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975 a fost promulgată
o constituție democrată și republicană după un referendum(en) în care locuitorii au ales să nu restaureze
monarhia.