Siria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Siria (dezambiguizare).
Siria
Republica Arabă Siriană
arabă  ‫الجمهورية العربية السورية‬
transl al-Jumhūriyyah al-‘Arabīyah as-
Sūriyyah

Drapelul Siriei Stema Siriei

Imnul național: "Homat el Diyar"

"Gardienii Terenului"
‫حماة الديار‬

MENIU

0:00

Localizarea Siriei

Geografie
Suprafață  
 - totală 185,181 km² (locul 89)
Cel mai înalt punct Muntele
Hermon (2.813,95 m) 
Cel mai jos punct Marea Galileei (−214 m) 
Cel mai mare oraș Alep
Vecini Turcia
Israel
Irak
Iordania
Liban 
Fus orar UTC+2 (UTC+2) 
Ora de vară UTC+3 (UTC+3)
Populație
Densitate 118.3 loc/km²
 - Estimare 2012 27.951.639 (locul 54)
 - Estimare 2019 18.499.181
Limbi oficiale Arabă
Etnonim sirieni (pl.)
sirian (masc.)
siriancă (fem.) 
Guvernare
Sistem politic Republică semiprezidențială
Sistem monopartit
Președinte Bashar al-Assad
Prim-ministru Wael Nader al-Halqi
Președintele Consiliului
Mohammad Jihad al-Laham
Popular
Legislativ Consiliul Popular al Siriei
Capitala Damasc
Istorie
Stat independent
Colonizarea franceză 1 septembrie 1918
Proclamarea Regatului
8 martie 1920
Arab Sirian
Independența față
17 aprilie 1946
de Franța
Independența față
28 septembrie 1961
de Republica Arabă Unită
Preluarea puterii de stat
8 martie 1963
de către partidul Ba'ath
Economie
 PIB (PPC)  
PIB (nominal)  
IDU 0,536
Monedă Syrian pound(d) ( SYP ) 
Coduri și identificatori
Cod CIO SYR 
Cod mobil 417 
Prefix telefonic +963 
ISO 3166-2 SY 
Domeniu Internet .sy 
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 

Siria (în arabă ‫سوريا‬ sau  ‫سورية‬, Sūriyā sau Sūrīyah), oficial Republica Arabă Siriană,

[2]
 este o țară din Asia de Vest, mărginită de Liban și Marea Mediterană la vest, Turcia la
nord, Irak la est, Iordania la sud și Israel în sud-vest. Capitala țării este Damasc, unul
din cele mai vechi orașe din lume populate continuu. [3] Siria este situată în regiunea
supranumită "Cornul Abundenței", care formează un arc adânc începând din Irak,
trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale și
al Israelului și continuând până în Valea Nilului în Egipt. La nord și la sud de această
regiune, se întind deșerturi vaste și stepe care au fost transformate parțial în ogoare
roditoare, datorită irigațiilor artificiale, practicate aici de mii de ani. Controlul guvernului
sirian se întinde azi la doar 30-40% din teritoriul de jure al statului și asupra a mai puțin
de 60% din populație.[4]
O țară cu câmpii fertile, munți înalți și deșerturi, Siria este casa diversor grupuri etnice și
religioase, inclusiv arabi sirieni, greci, armeni, asirieni, kurzi, cerchezi,
[5]
 mandeeni[6] și turci. Printre grupările religioase se
numără suniții, creștinii, alaviții, druzii, mandeenii, șiiții, salafiții și yazidii. Arabii suniți
constituie cel mai mare grup comunitar din Siria.
Denumirea românească „Siria” era altădată sinonimă cu Levant (cunoscut în arabă
ca al-Sham), deși statul modern cuprinde teritorii ale mai multor regate și imperii vechi,
inclusiv civilizația eblană a mileniului 3 î. Hr. Capitala sa, Damasc, este printre cele mai
vechi orașe locuite continuu.[7] În epoca islamică, Damascul a fost sediul Califatului
Omeiad și capitala provincială a Sultanatului Mameluc din Egipt.
Statul sirian modern a fost înființat după Primul Război Mondial ca mandat francez și
reprezenta cel mai mare stat arab ce s-a ivit din fostul Levant arab stăpânit de otomani.
A devenit independent ca republică parlamentară pe 24 octombrie 1945, când Siria a
devenit membru fondator al Națiunilor Unite, act ce a încheiat juridic Mandatul Francez
– cu toate că trupele franceze n-au părăsit țara până în aprilie 1946. Perioada de după
obținerea independenței a fost tumultoasă și un număr mare de lovituri de stat militare
și tentative de lovituri de stat au zguduit țara în perioada anilor 1949–71. Între 1958–61,
Siria a intrat într-o scurtă uniune cu Egiptul, care s-a terminat cu lovitura de stat siriană
 din 1961. Republica Arabă Siriană a apărut la sfârșitul anului 1961, după referendumul
constituțional din 1 decembrie, și a fost din ce în ce mai instabilă până la lovitura de stat
ba'athistă din 1963, de pe urma căreia Partidul Ba'athist a ajuns la putere, menținându-
se acolo până acum. Siria s-a aflat sub Dreptul de Urgență din 1963 până în 2011,
suspendând în mod efectiv cele mai multe protecții constituționale pentru cetățeni, iar
sistemul său de guvernământ este considerat nedemocratic. [8] Bashar al-Assad a
devenit președinte în 2000, fiind precedat de tatăl său Hafez al-Assad, care a fost în
funcție din 1970 până în 2000.[9]
În afară de Națiunile Unite, Siria mai este membră a unei organizații internaționale
numită Mișcarea de Nealiniere; în prezent este suspendată din Liga
Arabă[10] și Organizația Cooperării Islamice[11] și s-a autosuspendat din Uniunea
Mediteraneană.[12] Din martie 2011, o parte dintre sirieni, cu ajutor consistent din afara
Siriei, este implicată într-o răzvrătire împotriva lui Assad și guvernului Partidului Ba'ath,
aceasta fiind parte primăverii arabe, o represiune ce a dus la Războiul Civil Sirian și a
făcut din Siria una dintre cele mai puțin pașnice țări din lume. [13] Guvernul interimar
alternativ sirian a fost format de grupul de opoziție Coaliția Națională Siriană, în martie
2013. Reprezentanții acestui guvern alternativ au fost invitați să ia locul Siriei în Liga
Arabă.[14]

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Antichitatea veche
 2.1.1Eblaiții și amoriții
 2.1.2Arameii și fenicienii
o 2.2Antichitatea clasică
o 2.3Evul Mediu
 2.3.1În timpul epocii lui Mohammed
 2.3.2Siria islamică (al-Sham)
 2.3.3Cruciații, Ayyubidii, Mamelucii și nizariții
o 2.4Siria otomană
o 2.5Mandatul francez
o 2.6Republica siriană independentă
o 2.7Siria ba'athistă
 3Geografie
o 3.1Orașe
 4Politică
o 4.1Drepturile omului
o 4.2Armata
o 4.3Relații externe
o 4.4Diviziuni administrative
o 4.5Internetul și telecomunicațiile
 5Economie
o 5.1Industria petrolului
o 5.2Transportul
 o 5.3Aprovizionarea cu apă și salubritatea
 6Demografie
o 6.1Grupuri etnice
o 6.2Religia
o 6.3Limbi
o 6.4Cele mai mari orașe
 7Cultură
o 7.1Artele
o 7.2Cultura populară
o 7.3Sporturi
o 7.4Bucătăria
o 7.5Patrimoniu mondial UNESCO
 8Educație
 9Sănătate
 10Vezi și
 11Referințe
 12Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria numelui Siria.
Numele Siria este derivat din termenul luvian de secol 8 î. Hr. „Sura/i” și din
denumirile grecești vechi: Σύριοι, Sýrioi, sau Σύροι, Sýroi, ambele fiind inițial derivate de
la Aššūrāyu (Asiria) din Mesopotamia de nord.[15][16] Oricum, din timpul Imperiului
Seleucid (323-150 î. Hr.), acest termen a fost aplicat și pentru Levant, și din acest punct
grecii au aplicat termenul fără distincție pentru asirienii din Mesopotamia și arameii din
Levant.[17][18] Opinia modernă academică larg acceptată susține puternic argumentul că
cuvântul grec este asociat cu înruditul Ἀσσυρία, Asiria, fiind în fond derivat
din akkadianul Aššur.[19] În trecut, alții au crezut că este derivat din Syrion, numele pe
care sidonienii l-au dat muntelui Hermon. [20] Oricum, descoperirea inscripției Çineköy în
2000, pare să susțină teoria că termenul Syria derivă de la Asiria, a cărei patrie antică a
fost localizată în nordul Irakului modern.
Teritoriul desemnat de cuvânt s-a schimbat cu timpul. Clasic, Siria se află la sfârștiul
estului Mediteranei, între Arabia și sudul Asiei Mici din nord, incluzând părți din Irak și
având o frontieră, despre care nu știm nimic sigur, în nord-est, pe care Pliniu cel
Bătrân o descrie că include, de la vest la est, Commagene, Sophene și Adiabene.[21]
În timpul lui Pliniu, în orice caz, acestă Sirie mai largă a fost divizată în trei provincii
sub Imperiul Roman (dar politic independente una de alta): Iudeea, redenumită mai
tâziu Palestina în 135 d. Hr. (regiunea corespunde cu Damascul și Libanul modern și cu
regiunile Homs; Celesiria (sau „Siria goală”), aflată în sudul râului Eleuteris și în Irak. [22]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Siriei.
Antichitatea veche[modificare | modificare sursă]
Figură feminină, 5000 BC. Muzeul Orientului Antic.

Capul zeului, regatul Yamhad (c. 1600 î. Hr.)[23]

De la aproximativ 10.000 î.Hr., Siria a fost centrul culturii neolitice, unde a apărut
agricultura și creșterea vitelor pentru prima dată în lume. Perioada neolitică ulterioară
se caracterizează prin case dreptunghiulare ale culturii Mureybet. În perioada
Neoliticului pre-ceramică, oamenii foloseau vase de piatră, ghips și var alb. Găsirea
uneltelor obsidiene din Anatolia sunt dovezi ale relațiilor comerciale timpurii.
Orașele Hamoukar și Emar au jucat un rol important în timpul Neoliticului târziu și a
Epocii Bronzului. Arheologii au demonstrat că civilizația din Siria a fost una din cele mai
veche de pe Pământ, probabil precedată doar de cea a Mesopotamiei.
Eblaiții și amoriții[modificare | modificare sursă]
Palatul monarhic din Ebla c. 2400 î. Hr.

Articole principale: Ebla și Amoriți.
Cea mai veche civilizație bătinașă din regiune a fost Regatul Ebla[24], aflat în
apropierea Idlibului de azi, din nordul Siriei. Ebla pare să fi fost fondat în 3500 î. Hr., [25]
[26][27][28][29]
 și și-a făcut averea treptat, prin comerțul cu
statele mesopotamiene Sumer, Asiria și Akkad, precum și cu popoarele hurian și hattian
din nord-vest, Asia Mică.[30] Darurile venite din partea faraonului, găsite în timpul
excavărilor, confirmă contactul Eblei cu Egiptul.
Unul dintre cele mai vechi texte scrise din Siria este un acord comercial între
vizirul Ibrium al Eblei și regatul ambiguu numit Abarsal din jurul anului 2300 î. Hr.[31]
[32]
 Savanții cred că limba eblaită ar fi printre cele mai vechi limbi semitice scrise
cunoscute după akkadiană. Recente clasificări ale limbii eblaite au arătat că a fost o
limbă semitică răsăriteană, destul de apropiată de limba akkadiană.[33]
Ebla a fost slăbită de un lung război cu Mari, și toată Siria a devenit parte a Imperiului
Akkadian după ce cuceririle lui Sargon de Akkad și ale nepotul său Naram-Sin au sfârșit
dominația Eblanului asupra Siriei în prima jumătate a secolului 23, î. Hr. [34][35]
Din secolul 21 î. Hr., hurienii s-au stabilit în părțile nord-estice ale Siriei, pe când restul
regiunii a fost dominată de amoriți, Siria a fost numită Pământul Amoriților de către
vecinii lor asiro-babilonieni. Limba semitică nord-vestică a amoriților are atestarea cea
mai veche din limbile canaanite. Mari a reapărut în această perioadă și a avut o
prosperitate reînnoită până a fost cucerită de Hammurabi al Babilonului. De
asemenea, Ugaritul s-a ridicat de asemenea în acel timp, aproximativ prin 1800 î. Hr., în
apropierea Latakiei moderne. Ugaritica era o limbă semitică apropiată de limbile
Canaanite, ce a dezvoltat alfabetul ugaritic.[36] Regatul Ugariților a supraviețuit până la
distrugerea sa de către mâinile unor popoare jefuitoare indo-europene ale mării, în
secolul 12 î. Hr.
Yamhad (Alepul modern) a dominat nordul Siriei timp de două secole, [37] deși Siria de
Est a fost ocupată în secolele 19 și 18 î. Hr. de Vechiul Imperiu Asirian, condus de
dinastia Amorită a lui Shamshi-Adad I, și de Imperiul Babilonian care a fost fondat de
amoriți. Yamhad a fost descris în tăblițele de la Mari ca cel mai puternic stat din Orientul
Apropiat și că are mai mulți vasali decât Hammurabi al Babilonului. [37] Yamhad și-a
impus autoritatea asupra lui Alalah,[38] Qatnei,[39] a statelor huriene și a Văii Eufratului
până la hotarele cu Babilonul.[40] Armata lui Yamhad a dus o campanie departe, la
hotarele Elamului (Iranul modern).[41] Yamhad a fost cucerit și distrus, împreună cu Ebla,
de hitiți indo-europeni din Asia Mică cam prin 1600 î. Hr.[42]
Din această perioadă, Siria a devenit un teren de bătălie pentru diferite imperii străine.
Este vorba de imperiul hitit, imperiul Mitanni, imperiul egiptean, imperiul asirian mediu,
și mai puțin Babilonul. Inițial, egiptenii au ocupat mult din sud, pe când hitiții și mitaniții,
mult din nord. Oricum Asiria a obținut dominația, distrugând Imperiul Mitanni și anexând
teritorii imense deținute înainte de hitiți și Babilon.
Arameii și fenicienii[modificare | modificare sursă]

Templul fenician din Amrit.

Reliefuri din Tel Halaf datând din timpul regatului arameic a lui Bit Bahiani

În jurul secolului 14 î. Hr., diferite popoare semitice s-au ivit pe teritoriu,

precum suteenii semi-nomazi, care au intrat într-un conflict fără succes,
cu Babilonul aflat în est, și cu arameii vorbitori de limbă semitică vestică care i-au
absorbit pe amoriții de mai înainte. Suteanii au fost de asemenea subjugați de Asiria și
de hitiți pentru secole. Egiptenii au luptat cu hitiții pentru controlul asupra Siriei vestice;
lupta și-a atins apogeul cu Bătălia de la Kadesh din 1274 î. Hr.[43][44] Vestul a rămas
parte a imperiului hitit până la distrugerea sa în jurul anului 1200 î. Hr., [45] pe când Siria
estică a devenit parte a Imperiului Asirian Mijlociu, [46] care de asemenea a anexat mult
din vest în timpul regimului lui Tiglath-Pileser I (1114–1076 î. Hr.).
Odată cu distrugerea hitiților și declinul Asiriei la sfârșitul secolului 11 î. Hr., triburile
arameice au preluat controlul asupra unei bune părți din interior, formând state precum
Bit Bahiani, Aram-Damascus, Hama, Aram-Rehob, Arab-Naharaim și Luhuti. Din acest
punct, regiunea a devenit cunoscută ca Arameea sau Aram. Aici a fost de asemenea o
sinteză între arameii semiți și rămășițele de hitiți indo-europeni, ce a dus la fondarea
unui număr de state siro-hitite în nordul centrului Aramului (Siria) și sudul Asiei Mici
(Turcia modernă), printre care Palistin, Carchemish și Sam'al.
Un grup canaanit cunoscut ca fenicieni a ajuns să domine coastele Siriei, (și de
asemenea Libanul și nordul Paletinei) din secolul 13 î. Hr., formând orașe-stat ca Amrit,
Simyra, Arwad, Paltos, Ramitha și Shuksi. Din aceste regiuni de coastă și-au întins
influența de-a lungul Mediteranei, făcând colonii în Malta, Sicilia, peninsula
Iberică (Spania și Portugalia modernă), coastele Africii de nord, dar cel mai semnificativ
fapt este fondarea marelui oraș-stat Cartagena (în Tunisia modernă) în secolul 9 î. Hr.,
care mult mai târziu a devenit centru al unui imperiu însemnat, ce rivaliza cu Imperiul
Roman.
Siria și întregul Orient Apropiat, precum și alte teritorii, au căzut în mâinile
vastului Imperiu Neo-Asirian (911 î. Hr. – 605 î. Hr.). Asirienii au introdus aramaica
imperial ca lingua franca a imperiului. Această limbă a rămas dominantă în Siria și în
întreg Orientul Apropiat până la cucerirea arabă islamică din secolele 7-8 d. Hr. Tot
până la cucerire, imperiul a fost mijloc de răspîndire a creștinismului. Asirienii și-au
numit coloniile din Siria și Liban, Eber Nari. Dominația asiriană s-a terminat după ce
asirienii au slăbit foarte mult în urma unei serii de războaie civile brutale, urmate de o
coaliție de atac a fostelor popoare
supuse: mezii, babilonienii, caldeii, perșii, sciții și cimerienii. În timpul căderii
Asiriei, sciții au devastat și prădat mult din Siria. Ultima poziție a armatei asiriene a fost
Carchemish din nordul Siriei, în 605 î. Hr. Imperiul Asirian a fost succedat de Noul
Imperiu Babilonian (605 î. Hr. – 539 î. Hr.). În această perioadă, Siria a devenit loc de
bătălie între Babilonia și altă fostă colonie asiriană, Egiptul. Babilonienii, ca și rudele lor
asiriene, au fost victorioși în lupta împotriva Egiptului.
Antichitatea clasică[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Siria (provincie romană) și Siria Palestina.

Orașul antic Palmira

Perșii ahemenizi a preluat Siria de la Babilon ca parte a hegemoniei lor în Asia de sud-

vest, în 539 î. Hr. Perșii, care s-au aflat patru secole sub conducere asiriană, au păstat
aramaica imperială ca limbă a Imperiului Ahemenid (539 î. Hr. - 330 î. Hr.), precum și
numele asirian al satrapiei Aramului/Siriei, Eber-Nari.
Siria a fost cucerită de Imperiul Macedonean grec, condus de Alexandru cel Mare prin
aproximativ 330 î. Hr., și în consecință a devenit provincia Coele-Siria a Imperiului
Seleucid grecesc (323 î. Hr. – 64 î. Hr.).
Grecii au fost cei care au dat regiunii numele de „Siria”. La origine o corupere a
denumirii „Asiria”, grecii au folosit acest termen nu doar pentru a descrie Asiria însăși, ci
pamanturile din vestul acesteia, care s-au aflat timp de secole sub dominație asiriană.
[47]
 Așadar, în lumea greco-romană, atât arameii din Siria, cât și asirienii din
Mesopotamia, erau numiți „sirieni” sau „siriaci”, deși aceștia erau popoare distincte, dar
această confuzie va continua și în lumea modernă. În cele din urmă, părți ale Siriei
seleucide au fost preluate de Hașmonei până la dezintegrarea lentă a imperiului
elenistic.
Pentru scurt timp, Siria ajuns sub control armenesc din 83 î. Hr., prin cuceririle lui Tigran
cel Mare, care a fost întâmpinat ca salvator al poporului său de seleucizi și romani.
Armenii au menținut controlul asupra Siriei pentru două decenii înainte de a fi izgoniți de
romani.

Teatru Roman din Bosra din provincia Arabia, Siria de azi

Pompei cel Mare al Imperiului Roman, a capturat Antiohia în 64 î. Hr.,

transformând Siria în provincie romană.

Imperiul palmirian în 271 d. Hr.

Palmira, un regat bogat și uneori puternic, vorbitor de aramaică, a apărut în centrul

Siriei, în secolul 2; palmirienii au înființat o rețea comercială care a făcut orașul unul
dintre cele mai bogate din imperiul roman. În cele din urmă, la sfârșitul secolului 3 d.
Hr., regele Palmirei, Odenatus, l-a învins pe împăratul persan Shapur I și a controlat în
întregime estul roman, pe când Zenobia, succesorul și văduva sa, a înființat Imperiul de
la Palmira, care a cucerit Egiptul, Siria, Palestina, mult din Asia Mică, Iudeea și Libanul,
înainte de a fi până la urmă adusă sub control roman în 273 d. Hr.
Regatul mesopotamian asirian Adiabene a controlat teritorii din nord-estul Siriei între 10
d. Hr. și 117 d. Hr., înainte de a fi cucerit de Roma. [48]
Limba aramaică a fost la fel de rătăcită ca și Zidul lui Hadrian din Britania antică, cu
inscripții scrise de soldații asirieni și aramei din Imperiul Roman.[49]
În cele din urmă, controlul Siriei a trecut la bizantini, în urma scindării Imperiului Roman.
[30]

Populația în mare măsură vorbitoare de aramaică din Siria în timpul apogeului

imperiului bizantin, probabil că n-a predominat până în secolul 19. Anterior cuceririi
arabe islamice din secolul 7 d. Hr., masa populației erau aramei, dar Siria era de
asemenea casa claselor conducătoare grecești și romane, asirienii rămânând în nord-
est, fenicienii de-a lungul coastelor, iar evreii și armenii fiind de asemenea existenți în
orașe mari, alături de nabateeni și arabii pre-islamici, precum lahmizii și gassanizii ce
locuiau în deșerturile din sudul Siriei. Creștinismul sirian a devenit religia cea mai
importantă, deși alții urmau iudaismul, mitraismul, maniheismul, religia greco-romană,
religia canaanită și religa mesopotamiană. Populația largă și prosperă a Siriei a făcut
din Siria una dintre cele mai importante provincii romane și bizantine, mai ales în
secolele 2 și 3 (d. Hr.).[50]
Împăratul roman Alexandru Sever, care a fost împărat din 222 până în 235, a fost un
arameu din Siria. Vărul său, Eliogabal, care a fost împărat din 218 până în 222, a fost
de asemenea din Siria, iar familia sa deținea drepturi ereditare în preoțimea înaltă a
zeului arameu al soarelui, în Homsul modern din Siria. Un alt împărat roman care a fost
sirian a fost Filip Arabul (Marcus Iulius Filipus), împărat din 244 până în 249. [50]
Siria este importantă în istoria creștinismului: Saul din Tars, cunoscut mai mult
ca apostolul Pavel, a fost convertit pe drumul spre Damasc și a fost un personaj
semnificativ în biserica creștină din Antiohia din Siria antică, de unde a pornit în multe
din călătoriile sale misionare. (Fapte 9:1–43)
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]
În timpul epocii lui Mohammed[modificare | modificare sursă]
Prima interacțiune a lui Mohammed cu poporul și triburile Siriei a avut loc în timpul
invaziei Dumatului Jandal, în iulie 626[51], unde acesta a ordonat adepților săi să
invadeze Dumatul, întrucât Mohammed a înțeles că anumite triburi au fost implicate în
marele jaf și s-a pregătit de atacarea chiar a Medinei. [52]
William Montgomery Watt susține că aceasta a fost cea mai importantă expediție pe
care Mohammed a ordonat-o în timpul său, chiar dacă a fost menționată puțin în
sursele primare. Dumat Al-Jandal se afla la 500 mile (804,672 km) distanță de Medina,
iar Watt afirmă că acolo nu exista o amenințare imediată la adresa lui Mohammed, în
afară de posibilitatea ca conexiunile cu Siria și aprovizionările spre Medina să fie
întrerupte. Watt spune că „este tentant să presupui că Mohammed prevăzuse deja
expansiunea ce avea să aibă loc după moartea sa” și că marșul rapid al trupelor sale i-
ar fi „impresionat pe toți cei care au auzit de el”. [53]
De asemenea, William Muir crede că expediția a fost importantă întrucât Mohammed a
fost urmat de 1000 de bărbați ce se aflau la hotarele cu Siria, unde triburi distante i-au
însușit numele, pe când orizontul politic al fostului impreriu mohammedan s-a extins. [51]
Siria islamică (al-Sham)[modificare | modificare sursă]
Frescă din Qasr al-Hayr al-Gharbî, construită la începutul secolului 7

Prin 640 d. Hr., Siria a fost cucerită de armata arabă Rashidun, condusă de Khalid ibn
al-Walid. La mijlocul secolului 7, dinastia Omeiadă, iar apoi conducătorii imperiului, au
plasat capitala imperiului la Damasc. Puterea țării a scăzut în timpul ultimei domnii
Omeiade, în special datorită totalitarismului, corupției și revoluțiilor cauzate de acestea.
Dinastia Omeiadă a fost răsturnată în 750 de dinastia Abbasidă, care a mutat capitala
imperiului la Baghdad.
Araba – devenită oficială sub Omeiazi – a devenit limbă dominantă,
înlocuind greaca și aramaica, dominante în epoca bizantină. În 887, Tulunizii, dinastie
ce conducea Egiptul islamic, au anexat Siria ce aparținea Abasizilor, și au fost mai
târziu înlocuiți cu dinastia egipteană a Ihșidizilor, iar mai târziu cu hamdanizii, dinastie
ce își au originea în Alep, fondată de Sayf al-Dawla.[54]
Cruciații, Ayyubidii, Mamelucii și nizariții[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Wadi al-Khazandar (1299). Mongolii conduși de Ghazan i-au înfrânt pe Mameluci.

Părți ale Siriei au fost deținute de stăpâni francezi, englezi, italieni și germani, între
1098 și 1189, în timpul cruciadelor, stăpânirile ce au condus în acea perioadă fiind
cunoscute ca state cruciate, iar prima țară de acest fel din Siria a fost Principatul de
Antiohia. Regiunea montană de coastă a fost de asemenea ocupată în parte
de ismaeliți nizariți, așa-numiții Asasini, care au avut confruntări și armistiții intermitente
cu statele cruciate. Mai târziu în istorie, „nizariții au făcut cunoscute ostilitățile france; ei
au primit sprijin de la Ayyubidi.”[55]
După un secol de conducere selgiucidă, Siria a fost cucerită (1175–1185) în cea mai
mare parte de despotul războinic kurd Saladin, fondatorul dinastiei Ayyubide din
Egipt. Alep a căzut în mâinile mongolilor lui Hulegu în ianuarie 1260, iar Damascul în
martie, dar apoi Hulegu a fost forțat să-și întrerupă atacul și să se întoarcă în China
pentru a trata o dispută de succesiune.
Siria otomană[modificare | modificare sursă]

1803 Atlasul Cedid, prezentând Siria otomană marcată ca „Al Sham” în galben

Femei siriene, 1683

În 1516, Imperiul Otoman a invadat sultanatul Mameluc al Egiptului, cucerind Siria și

încoporând-o în imperiul său. Sistemul otoman n-a fost împovărător pentru sirieni
deoarece turcii au respectat araba ca limbă a Coranului și au acceptat rolul apărătorilor
credinței. Damascul a devenit centru comercial important al Meccăi, ce a primit un
caracter sfânt pentru musulmani, datorită rezultatelor bune ale pelerinilor nenumărați ce
au trecut prin pelerinajul spre Mecca.[56]
Administrația otomană a introdus un sistem ce a condus la co-existență pașnică.
Fiecare minoritate etno-religioasă – musulmani șiiți arabi, musulmani sunniți arabi,
ortodocși sirieni aramei, ortodocși greci, creștini maroniți, creștini
asirieni, armeni, kurzi și evrei – constituia millet.[57] Liderii religioși ai fiecărei comunități
au administrat drepturile de stare și au executat anumite funcții civile de asemenea. [56] În
1831, Ibrahim Pasha al Egiptului a renunțat la loialitatea sa față de imperiu și a invadat
Siria otomană, capturând Damascul. În timpul conducerii sale scurte asupra domeniului,
a încercat să schimbe demografia și structura socială a regiunii: a adus mii de țărani
egipteni pentru a popula câmpiile din Siria de sud, a reconstruit Jaffa și a așezat în ea
soldați egipteni veterani, intenționând să o transforme într-o capitală regională și a
zdrobit rebeliunile țăranilor și druizilor și a deportat oamenii neloiali din triburi. Oricum,
în 1840 a fost nevoit să predea teritoriul înapoi otomanilor.
Din 1864, reformele Tanzimatului au fost aplicate în Siria otomană, fiind dezmembrate
provinciile (vilaietele) Alep, Zor, Beirut și Damasc; a fost creat Mutasarifatul Muntelui
Liban și curând după aceasta, Mutasarifatul Ierusalim a fost creat și a primit un statut
separat.
În timpul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a intrat în conflict de partea
Germaniei și imperiului austro-ungar. În cele din urmă a suferit înfrângere și a pierdut
controlul asupra întregului Orient Apropiat în favoarea Imperiului Britanic și a Imperiului
Francez. În timpul conflictului, genocidul împotriva popoarelor creștine a fost executat
de otomani și aliații săi sub forma Genocidului Armean și a celui Asirian, orașul Deir ez-
Zor din Siria otomană fiind destinația finală a acestor marșuri ale morții. [58] La
mijlocul Primului Război Mondial, doi diplomați ai aliaților (francezul François Georges-
Picot și britanicul Mark Sykes) s-au înțeles în secret asupra împărțirii de după război a
Imperiului Otoman în zone de influență prin Acordul Sykes-Picot din 1916. Inițial, cele
două teritorii au fost separate de o graniță ce se întindea aproape ca o linie dreaptă, de
la Iordan la Iran. În orice caz, descoperirea petrolului în regiunea Mosul puțin înainte de
sfârșitul războiului, a dus la o altă negociere cu Franța în 1918, prin care această
regiune a fost cedeată 'Zonei B', adică zonei britanice de influență. Această frontieră a
fost mai târziu recunoscută pe plan internațional când Siria a primit un mandat al Ligii
Națiunilor în 1920.[59]
Mandatul francez[modificare | modificare sursă]

Inaugurarea președintelui Hashim al-Atassi în 1936

În 1920, un Regat al Siriei independent a fost înființat sub Faisal I din familia
Hașemiților. Oricum, această conducere a durat doar câteva luni, până la Bătălia de la
Maysalun. Trupe franceze au ocupat Siria în urma Conferinței de la San Remo, la care
s-a propus ca Liga Națiunilor să pună Siria sub mandat francez. Generalul Gouraud a
avut, potrivit secretarului său, de Caix, două opțiuni: „Să creeze o națiune siriană care
nu există... acoperind rupturile care încă o divizează” sau „să cultive și să mențină tot
fenomenul, ce cere arbitrarea noastră în contextul acestor diviziuni”. De Caix a adăugat:
„Trebuie să spun că mă interesează doar a doua opțiune”. Este ceea ce a făcut
Gouraud.[60][61]
În 1925, Sultan al-Atrash a condus o revoltă ce a izbucnit în Muntele Druizilor și s-a
răspândit în toată Siria și în unele părți ale Libanului. Al-Atrash a câștigat niște bătălii
împotriva francezilor, notabile fiind Bătălia de la al-Kafr din 21 iulie 1925, Bătălia de la
al-Mazraa din 2–3 august 1925 și bătăliile de la Salkhad, al-Musayfirah și Suwayda.
Franța a trimis mii de soldați din Maroc și Senegal, redobândind astfel multe orașe, deși
rezistența a durat până în primăvara lui 1927. Francezii l-au condamnat la moarte pe
Sultan al-Atrash, dar acesta a scăpat cu rebelii la Transiordania și a fost în cele din
urmă iertat. S-a întors în Siria în 1937, după semnarea Tratatului Siriano-Francez.
Siria și Franța au negociat un tratat de independență în septembrie 1936, iar Hashim al-
Atassi a fost primul președinte ce a fost ales sub prima încarnare a republicii moderne
Siria. Oricum, tratatul n-a avut nici o putere deoarece Legislatura Franceză a refuzat să-
l ratifice. Odată cu căderea Franței în 1940, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
Siria intrat sub controlul Franței de la Vichy, până britanicii și francezii liberi au ocupat
țara în campania Siria-Liban, în iulie 1941. Presiunea continuă din partea naționaliștilor
sirieni și a britanicilor i-a forțat pe francezi să-și evacueze trupele în aprilie 1946, lăsând
țara în mâinile unui guvern republican ce a fost format în timpul mandatului. [62]
Republica siriană independentă[modificare | modificare sursă]

Alep în 1961

Răsturnarile de putere au dominat politica siriană de la independență până la sfârșitul

anilor 1960. În mai 1948, forțele siriene au invadat Palestina, împreună cu statele arabe
și imediat au atacat așezările evreiești. [63] Președintele lor, Shukri al-Quwwatli și-a
însărcinat trupele pe front, „să distrugă sioniștii”.[64][65] Scopul invaziei a fost prevenirea
înființării statului Israel.[66] Înfrângerea în acest război a fost unul din factorii principali ai
loviturii de stat siriene din martie 1949, înfăptuită de colonelul Husni al-Za'im, descrisă
ca prima răsturnare militară din lumea arabă[66] de la începutul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Aceasta a fost curând urmată de altă răsturnare, a colonelului Sami al-
Hinnawi, care a fost singur destituit rapid de colonelul Adib Shishakli, totul în cadrul
aceluiași an.[66]
În cele din urmă, Shishakli a abolit întru totul multipartidismul, dar a fost răsturnat prin
lovitura de stat din 1954, iar sistemul parlamentar a fost restabilit. [66] În orice caz, din
această perioadă, puterea a fost din ce în ce mai concentrată pe statornicirea militară și
buna securitate.[66] Slăbiciunea instituțiilor parlamentare și proasta gestionare a
economiei a condus la tulburări și la influența naserismului și a altor ideologii. A fost un
teren fertil pentru mișcările ce susțineau naționalismul arab, naționalismul sirian și
socialismul, ce reprezentau elemente nemulțumite ale societății. Printre nemulțumiți se
numărau și minorități religioase, care cereau o reformă radicală. [66]
În noiembrie 1956, ca rezultat direct al Crizei Suezului,[67] Siria a semnat un pact
cu Uniunea Sovietică. Acesta a dat un punct de sprijin pentru influența comunistă în
cadrul guvernului, în schimbul echipamentului militar. [66] Atunci, Turcia a devenit
îngrijorată de creșterea în putere a tehnologiei militare siriene, mai ales că părea posibil
ca Siria să recucerească İskenderunul. Doar dezbaterile aprinse de la Națiunile Unite
au redus amenințarea războiului.[68]
Pe 1 februarie 1958, președinții Shukri al-Quwatli al Siriei și Nasser al Egiptului, au
anunțat unirea Egiptului și Siriei, formând Republica Arabă Unită, și toate partidele
politice siriene, inclusiv comuniștii, și-au încetat activitățile. [62] Pănă una alta, un grup de
ofițeri sirieni ba'athiști, alarmați de poziția slabă a partidului și creșterea fragilității
uniunii, au decis să formeze un Comitet Militar secret; membrii săi inițiali au fost
locotenentul-colonel Muhammad Umran, maiorul Salah Jadid și căpitanul Hafez al-
Assad. Când Siria s-a separat pe 28 septembrie 1961 după o lovitură de stat,
instabilitatea urmată a culminat cu lovitura din 8 martie 1963. Partidul Socialist Arab
Ba'ath, condus de Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar, a preluat puterea. Noul cabinet a
fost dominat de membri Ba'ath.[62][66]
Siria ba'athistă[modificare | modificare sursă]

Hafez al-Assad îl salută de Richard Nixon la sosirea acestuia la aeroportul Damasc în 1974

Pe 23 februarie 1966, Comitetul Militar a executat o răsturnare în interiorul partidului

Ba'ath, arestându-l pe președintele Amin Hafiz și desemnând guvern civil, regionalist, al
Ba'ath, pe 1 martie .[66] Deșo Nureddin al-Atassi devenise șeful formal al statului, Salah
Jadid a fost conducătorul efectiv al Siriei din 1966 până în 1970. [69] Răsturnarea a dus la
o împărțire în două a originalului Partid pan-arab Ba'ath: au fost înființate mișcarea
ba'athistă iraqiană (a condus Iraqul din 1968 până în 2003) și mișcarea ba'athistă ce
conduce Siria.
În prima parte a lui 1967, a existat o mică stare de război între Siria și Israel. Conflictul
cu privire la cultivarea pământului de către Israel în Zona Demilitarizată a dus la
conflictele aeriene prebelice din 7 aprilie dintre Israel și Siria. [70] După ce Israel a lansat
o lovitură preventivă, a început Războiul de Șase Zile, iar Siria s-a alăturat războiului și
a atacat Israelul. În ultimele zile ale războiului, Israelul și-a îndreptat atenția spre Siria,
capturând două treimi din Înălțimile Golan în 48 de ore.[71] Înfângerea a fost cauzată de
o neînțelegere între Jadid și Assad cu privire următoarele demersuri. [72]
Satul Quneitra, în mare măsură distrus înaintea retragerii israilene din iunie 1974.

Neînțelegerea s-a iscat între Jadid, care controla aparatul de partid, și Assad, care îl
controla pe cel militar. Forțele siriene trimise să ajute PLO s-au retras în 1970, în timpul
lui ostilităților din „Septembrie Negru”.[73] Lupta pentru putere a culminat în noiembrie
1970, cu Mișcarea Corectivă, o răsturnare militară nesângeroasă ce i-a dat lui Hafez al-
Assad întreaga putere.[74]
Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egiptul au inițiat Războiul de Iom Kipur împotriva
Israelului. Armata Israeliană a anulat câștigurile siriene inițiale și a lovit mai adânc în
teritoriul sirian.[75]
La începutul lui 1976, Siria a intrat în Liban, începând ocupația militară siriană. În
următorii 15 ani de război civil libanez, Siria a luptat pentru controlul asupra Libanului și
a încercat să oprească Israelui de la preluarea sudului Libanului. După, trupele siriene
au rămas în Liban până în 2005.
La sfârșitul anilor 1970, o răzvrătire islamistă a Fraților Musulmani s-a îndreptat
împotriva guvernului. Islamiștii au atacat civili și personalul militar liber, determinând
forțele de securitate să ucidă de asemenea civili prin lovituri represive. Răzvărirea a
atins punctul culminant în 1982, prin masacrul de la Hama, [76] când între 10,000 –
40,000 de oameni au fost uciși de trupele regulate ale Armatei Siriene.
Relațiile Siriei cu alte două state arabe și cu lumea occidentală au suferit schimbări
majore, aceasta participând la Războiul din Golf condus de SUA împotriva lui Saddam
Hussein. Siria a participat la Conferința multilaterală de la Madrid din 1991, iar în anii
1990 s-a angajat în negocieri cu Israelul. Aceste negocieri au eșuat, iar de la întâlnirea
de la Geneva a președintelui Hafez al-Assad cu președintele Bill Clinton, din martie
2000, n-au mai avut loc convorbiri directe siro-israeliene. [77]

Situația militară în Războiul Civil Sirian pe 25 noiembrie 2015.

      Teritorii controlate de forțele guvernamentale siriene

      Teritorii controlate de forțele kurde (Rojava)

      Teritorii controlate de Statul Islamic al Iranului și Levantului

      Teritorii controlate de frontul al-Nusra

      Teritorii controlate de forțele de opoziție siriene

Hafez al-Assad a murit pe 10 iunie 2000. Fiul său, Bashar al-Assad, a fost ales
președinte în urma unor alegeri la care n-a avut contracandidați. [62] Alegerea sa a văzut
nașterea Primăverii Damascului și speranțe de reforme, dar în toamna lui 2001
autoritățile au reprimat mișcarea, arestând pe unii dintre intelectualii care o conduceau.
[78]
 În schimb, reformele au fost limitate la anumite reforme ale pieței. [9][79][80]
Pe 5 octombrie 2003, Israelul a bombardat un loc de lângă Damasc și a pretins că
aceasta a fost un antrenament al teroriștilor membri ai Jihadului Islamic. [81] În martie
2004, kurzii și arabii sirieni s-au ciocnit în orașul nord-estic al-Qamishli. Semne de
tulburări au fost văzute în orașele Qameshli și Hassakeh. [82] În 2005, a luat sfârșit
ocupația Siriei în Liban.[83] Pe 6 septembrie 2007, Israelul și-a trimis luptătorii să execute
Operațiunea Orchard împotriva unui suspect reactor nuclear aflat în construcție,
construit de tehnicieni nord-coreeni.[84]
Războiul Civil Sirian aflat în desfășurare, a fost inspirat de revoluțiile Primăverii Arabe.
A început în 2011 ca un lanț de proteste pașnice, care au fost urmate de o represiune a
Armatei Siriene.[85] În iulie 2011, dezertorii din armată au declarat formarea Armatei
Siriene Libere și au început să formeze unități de luptă. Opoziția este dominată de
musulmani sunniți, în timp ce figurile din guvern sunt alawiți.[86] Portivit diferitor surse,
inclusiv ale Națiunilor Unite, până la 100,000 de oameni au fost omorâți în iunie 2013, [87]
[88][89]
 inclusiv 11,000 de copii.[90] Pentru a scăpa de violență, peste 2.1 milioane de
refugiați sirieni au fugit în țările vecine Iordan, [91] Iraq,[92] Liban și Turcia.[93][94] Un număr
estimat de 450,000 de creștini sirieni și-au părăsit casele. [95] Cum războiul civil a
continuat, au apărut îngrijorări că țara ar putea deveni fragmentată și va înceta să mai
existe ca stat.[96]

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Siriei.

Localizarea Siriei
Harta Siriei

Siria se situează între latitudinile 32° și 38° N. La fel ca majoritatea statelor din Orientul
Apropiat, Siria este o țară aridă, cu relief predominant deșertic, în care pustiurile ocupă
peste o treime din teritoriu.
În Siria se deosebesc două regiuni geografice principale: cea vestică și cea estică.
Regiunea vestică cuprinde platoul îngust și lanțul muntos de pe coastă, care izolează
interiorul țării de masele de aer umed dinspre Marea Mediterană. Partea estică este
ocupată de o stepă vastă. Aceasta este traversată de Eufrat, care dă naștere pe
malurile sale unor adevărate oaze.
Clima este caldă și uscată în Siria, iar iernile sunt blânde. Datorită înălțimii la care se
află țara, ninsoarea are loc ocazional iarna.[97] Petrolul în cantități comerciale a fost
descoperit pentru prima dată în nord-est, în 1956. Cele mai importante terenuri
petroliere sunt cele din Suwaydiyah, Qaratshui, Rumayian, and Tayyem, lângă Dayr
az–Zawr. Terenurile sunt o externsie naturală a terenurilor Iraqului din Mosul și Kirkuk.
Petrolul a devenit resursa naturală principală a Siriei și materia principală de export
după 1974. Gazul natural a fost descoperit pe terenul din Jbessa în 1940. [62]
Orașe[modificare | modificare sursă]
Capitala Siriei este Damasc (1.711.000 locuitori), situat în sud-vestul țării, este
supranumit Orașul Iasomiei, fiind printre cele mai vechi orașe locuite din lume. Este al
doilea oraș ca mărime din Siria. Alep (2.132.100 locuitori) este cel mai mare oraș al
Siriei, fiind situat în nord-vestul țării la 310 kilometri de Damasc, totodată fiind și cel mai
mare oraș al Levantului. Alte orașe: Homs (652.609 locuitori), Latakia (383.786
locuitori), Hama (312.994 locuitori), Ar-Raqqah (220.488 locuitori), Deir ez-Zor (211.857
locuitori), Al-Hasakah (188.160 locuitori).

Damasc
 
 

Alep
 

Homs (Moscheea Khaled Ebn El-Walid)

 

Latakia
 

Hama
 

Ar-Raqqah
 


 Deir ez-Zor (Piața 8 Martie)
 

Al-Hasakah (Biserica armeană)

Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica Siriei.
Vezi și: Războiul Civil Sirian.

Parlamentul sirian la mijlocul secolului 20

Hafez al-Assad a condus Siria din 1970 până în 2000. Fiul acestuia, Bashar al-Assad, a

preluat conducerea țării în 2000. În momentul actual, în Siria are loc un conflict armat
între guvernul autoritar de la Damasc, pe de o parte, opoziția democrată pro-
occidentală siriană, forțele kurde și gruparea extremistă musulmană sunnită
numită SIIL, pe de altă parte.
Siria este oficial o republică unitară. Constituația adoptată în 2012, a transformat Siria
într-o republică semi-prezidențială, datorită dreptului constituționali de a fi aleși indivizi
ce nu fac parte din Frontul Național Progresist.[98] Președintele este șeful statului, iar
prim-ministrul este șef de guvern.[99] Legislativul este Consiliul Poporului, corp
responsabil de emiterea legilor și dezbaterea politicii. [100] În cazul unei moțiuni de
cenzură by a simple majority, primului ministru trebuie să propună președintelui demisia
guvernului.[101]
Ramura executivă este constituită din președinte, doi vicepreședinți, primul ministru și
Consiliul de Miniștri (cabinetul). Constituția cere ca președintele să fie musulman [102], dar
nu face din islam o religie de stat.
Constituția dă președintelului dreptul de a desemna miniștrii, de a declara război
și stare de urgență, să emită legi (care, cu excepția cazurilor de urgență, au nevoie de
ratificarea Consiliului Poporului), să declare amnistie, să amendeze constituția și să
desemneze funcționari civili și personalul militar. [103] Potrivit constituției din 2012,
președintele este ales de cetățenii sirieni prin alegeri directe.
Ramura legislativă a Siriei este Consiliul unicameral al Poporului. Sub constituția
precedentă, Siria n-a avut alegeri legislative multipartidiste, [103] două treimi din locuri
fiind repartizate automat coaliției conducătoare. [104] Pe 7 mai 2012, Siria a avut primele
alegeri la care au putut lua parte partide din afara coaliției de guvernământ. Șapte
partide politice noi au participat la alegeri, dintre cere Frontul Popular pentru Schimbare
și Eliberare a fost cel mai mare partid de opoziție. În orice caz, rebelii anti-
guvernamentali înarmați, au ales să nu aibă candidați și au apelat la susținători să
boicoteze alegerile.
Președintele este actualul Secretar Regional al Partidului Ba'ath din Siria și liderul
coaliției de guvernământ Frontul Național Progresist. În afara coaliției sunt 14 partide
politice kurde ilegale. [105]
Ramurile judiciare ale Siriei sunt Curtea Constituțională a Siriei, Consiliul Judiciar
Superior, Curtea de Casare și Curțile Securității Statului. Jurisprudența islamică este o
sursă principală de legislație, iar sistemul judiciar din Siria are elemente ale
drepturilor otoman, francez și islamic. Siria are trei niveluri de curți: curțile de primă
instanță, curțile de apelului și curtea constituțională, cel mai mare tribunal. Curțile
religioase tratează chestiuni ce țin de dreptul familial și personal. [103] Curtea Supremă de
Securitate (SSSC) a fost abolită de președintele Bashar al-Assad prin decretul legislativ
nr. 53 din 21 aprilie 2011.[106]
Legea 59 a Statutului Personal din 1953 (amendată de Legea 34 din 1975) este
codificată în șaria.[107] Articolul 3(2) al constituției din 1973 declară jurisprudența islamică
ca sursă principală a legislației. Codul Statutului Personal este aplicat pentru musulmani
de curțile șaria.[108]
Ca rezultat al războiului civil aflat în desfășurare, au fost formate guverne alternative,
precum Guvernul Interimar Sirian, Partidul Uniunii Democratice și regiuni guvernate
de dreptul șaria. Pe 28 martie 2013, reprezentanții guvernului interimar sirian au fost
invitați să ia locul Siriei în Liga Arabă și[14] au fost recunoscuți de mai multe națiuni,
inclusive Statele Unite, Regatul Unit și Franța, ca „singurii reprezentanți ai poporului
sirian”.[109][110][111]
Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

Civili răniți ajungând la spital în Alep, octombrie 2012

Situația drepturilor omului în Siria a fost o preocupare importantă printre organizații
independente precum Human Rights Watch, care în 2010 s-a referit la reputația țării ca
la „printre cele mai rele din lume”.[112] Freedom House[113] a numit Siria „neliberă” în
studiul său anual Freedom in the World (Libertatea în lume).[114]
Autoritățile sunt acuzate de arestarea activiștilor democrației și drepturilor
omului, cenzurarea site-urilor web, reținerea bloggerilor și impunerea de interdicții de a
călători. Arestările abuzive, tortura și disparițiile sunt răspândite.[115] Deși constituția
Siriei garantează egalitatea de gen, criticii spun că legile statutelor personale și codul
penal discriminează femeile și fetele. În plus, codul penal garantează o atitudine
indulgentă față de așa-numita 'crimă de onoare'.[115] Pe 9 noiembrie 2011, în timpul
răzvrătirii împotriva președintelui Bashar al-Assad, Națiunile Unite au raportat că din
3500 de morți, 250 erau copii cu vârsta în jur de 2 ani, iar băieți care aveau în jur de 11
ani, au fost laolaltă violați de ofițerii serviciilor de securitate. [116][117] În august 2013,
guvernul a fost suspectat că a folosit arme chimice împotriva civililor. Secretarul de Stat
al SUA, John Kerry a spus că este de netăgăduit că armele chimice au fost folosite în
țară și că forțele președintelui Bashar al-Assad au comis o „obscenitate morală”
împotriva propriului popor. „Nu faceți greșeli”, a zis Kerry. „Președintele Obama crede
că trebuie să aibă răspundere cei care ar folosi cea mai atroce armă din lume împotriva
celor mai vulnerabili oameni din lume. Nimic nu este astăzi mai serios și nimic nu cere o
cercetare mai serioasă”.[118]
Dreptul de Urgență, care supendă în mod efectiv protecțiile constituționale, a fost în
vigoare din 1963 până pe 21 aprilie 2011. [106] A fost justificat de guvern în vederea
continuării războiului cu Israelul pentru Înălțimile Golan.
În august 2014, șeful Oficiului Drepturilor Omului de la ONU, Navi Pillay a criticat
comunitatea internațională pentru „paralizie” în tratarea războiului civil ce durase deja
mai mult de trei ani și a cuprins țara, iar până pe 30 aprilie 2014 a dat 191,369 morți în
crime de război, care, potrivit lui Pillay, au fost comise cu o totală lipsă de teamă de
urmări de toate părțile conflictului. Minoritatea alawiților și creștinii au fost tot mai țintiți
de islamiști și alte grupări ce luptă în războiul civil sirian. [119][120]
Armata[modificare | modificare sursă]

Soldat sirian purtând un model făcut de sovietici ShMS de mască de război nuclearo-biologico-chimică, țintind
cu o pușcă de atac automat Type-56

Președintele Siriei este comandantul suprem al forțelor armate, ce cuprind aproximativ

400,000 de soldați sub mobilizare. Armata este o forță de recruit; bărbații slujesc în
armată după c eating vârsta de 18 ani. [121] Perioada serviciului militar obligatoriu a
scăzut cu timpul, în 2005 de la doi ani și jumătate la doi ani, în 2008 la 21 de luni, iar în
2011 la un an și jumătate.[122] Circa 20.000 de soldați sirieni au fost instalați în Liban
până pe 27 aprilie 2005, când ultimele din trupele siriene au părăsit țara după trei
decenii.[121]
Prăbușirea Uniunii Sovietice—mult timp principala sursă de antrenament, material și
credit a forțelor siriene—este posibil să fi încetinit abilitatea Siriei de a dobândi
echipament militar modern. Ea are un arsenal de rachete sol-sol. La începutul anilor
1990, au fost procurate din Coreea de Nord rachete Scud-C ce pot fi lansate la 500 km
distanță. De asemenea, după cum se spune, rachetele Scud-D au fost dezvoltate în
Siria cu ajutorul Coreei de Nord și Iranului, potrivit lui Zisser.[123]
Siria a primit ajutor financiar semnificativ de la statele arabe din regiunea Golfului
Persan, ca urmare a participării acestora la Războiul din Golf. O porțiune considerabilă
din aceste fonduri au fost alocate bugetului militar.
Relații externe[modificare | modificare sursă]

Misiuni diplomatice în Siria

Asigurarea securității naționale, creșterea influenței printre vecinii arabi și asigurarea

întoarcerii Înălțimilor Golan, au fost până acum scopurile principale ale politicii externe a
Siriei. În multe momente ale istoriei sale, Siria a avut tensiuni virulente cu vecini precum
Turcia, Israel, Iraq și Liban. Siria a avut o îmbunătățire a relațiilor cu câteva state din
jurul său în secolul 21, înaintea Primăverii Arabe și a Războiului Civil Sirian.
Din 2011, de când are loc războiul civil și ucideri asociate și violări ale drepturilor
omului, Siria a fost din ce în ce mai izolată de țările din regiune și de comunitatea
internațională. S-au rupt relațiile diplomatice cu mai multe țări precum: Marea Britanie,
Canada, Franța, Italia, Germania, Tunisia, Egipt, Libia, Statele Unite, Belgia, Spania și
statele Golfului.[124]
Din Liga Arabă, Siria continuă să întrețină relații diplomatice cu Algeria, Egipt, Iraq,
Liban, Sudan și Yemen. Violența Siriei împotriva civililor a dus la suspendarea acesteia
din Liga Arabă și Organizația Cooperării Islamice în 2012. Siria continuă să întrețină
relații bune cu aliații săi tradiționali, Iran și Rusia, care sunt printre puținele țări ce susțin
guvernul sirian în conflictul cu opoziția.
Siria consideră provincia Hatay din Turcia este parte a teritoriului său.[125]
Israel a anexat în mod unilateral Înălțimile Golan în 1981, iar guvernul sirian continuă să
ceară întoarcerea acestui teritoriu.
Ocuparea Libanului de către Siria a început în 1976 în urma războiului civil libanez și s-
a terminat în aprilie 2006, ca reacție la presiunea internă și internațională de după
asasinarea fostului prim-ministru libanez, Rafik Hariri.
Siria este inclusă în Politica Europeană de Vecinătate (ENP) ce urmărește apropierea
dintre UE și vecinii săi.
Diviziuni administrative[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Guvernoratele Siriei și Districtele Siriei.
Siria este împărțită în 14 guvernorate, care se sub-împart în 61 districte, care sunt la
rândul lor sunt împărțite în subdistricte.
Nr. Guvernorat Capitală

1 Latakia Latakia
2 Idlib Idlib
3 Alep Alep
4 Al-Raqqah Al-Raqqah
Al-
5 Al-Hasakah
Hasakah
6 Tartus Tartus
7 Hama Hama
8 Deir ez-Zor Deir ez-Zor
9 Homs Homs
10 Damasc –
11 Rif Dimashq –
12 Quneitra Quneitra
13 Daraa Daraa

Al-
14 Al-Suwayda
Suwayda
Guvernoratele Siriei

Internetul și telecomunicațiile[modificare | modificare sursă]

Telecomunicațiile din Siria sunt supravegheate de Ministerul Comunicațiilor și
Tehnologiei.[126] În plus, Telecomul Sirian joacă un rol integral în distribuirea accesului la
internet în cadrul guvernului.[127] Armata Electronică Siriană servește ca un grup militar
pro-guvernamental în spațiul cibernetic și a fost considerată mult timp dușmanul
grupului de hackeri Anonymous.[128] Din cauza legilor de cenzurare a internetului, 13.000
de activiști ai internetului au fost arestați între martie 2011 și august 2012. [129]

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Siriei.
Planul exportului Siriei de dinainte de războiul civil (nu mai reprezintă exporturile actuale ale Siriei)

Asasinarea prim-ministrului libanez Rafiq al-Hariri în 2005 de către agenții

guvernamentali ai Siriei, au atras sancțiuni economice pentru Siria, iar producția și
exportul de petrol au scăzut în consecință. Industria prelucrătoare este diversificată
(produse alimentare și textile, televizoare, frigidere). Mari rafinării de petrol sunt în
Baniyas și Homs. Agricultura, datorită condițiilor de mediu, nu are un rol important în
economie, cu toate că aici lucrează 30% din populația activă, practicându-se în special
pe câmpiile litorale, în depresiunile centrale și în valea fluviului Eufrat, unde există
sisteme de irigație. Culturile principale sunt grâul, orzul și bumbacul. Pomicultura se
remarcă prin citrice, măsline și mere. Principalii parteneri economici sunt țările
arabe, China, Germania și Italia. Siria încă rămâne o țară cu o sărăcie extinsă și o
penurie de resurse alimentare și energetice, cauzate în special de corupție, tiranie și
războiului civil.
Începând din 2015, economia siriană depinde de surse de venituri nestabile, precum
taxe vamale micșorate și impozite pe venit, care sunt puternic susținute de linii de credit
din Iran.[130] Se crede că Iranul a trimis între $6 miliarde și $20 miliarde USD pe an în
Siria, în timpul Războiului Civil Sirian.[131] Economia siriană s-a contractat cu 60%, iar
lira siriană a pierdut 80% din valoare, cu economia devenind parte a întreprinderii de
stat și parte a economiei de război.[132] La începutul Războiului Civil Sirian, Siria a fost
clasificată de Banca Mondială ca o țară cu venit inferior de mijloc.[133] În 2010, Siria a
rămas dependentă de ulei și sectoarele agricole. [134] Sectorul uleiului a furnizat în jur de
40% din câștigurile de export.[134] Expediții offshore demonstrate au arătat că cote largi
de ulei există pe fundul Mării Mediteranene, între Siria și Cipru. [135] Sectorul agricol
contribuie cu în jur de 20% la PIB și 20% la servicii. Se așteaptă ca rezervele de ulei să
scadă în anii următori, Siria devening deja un importator net de ulei. [134] De la începutul
războiului civil, economia a scăzut cu 35%, iar lira siriană a scăzut la o șesime din
valoarea ei de dinante de război. [136] Guvernul se bazează tot mai mult pe credit din Iran,
Rusia și China.[136]
Economia este puternic reglementată de guvern, care a crescut subvențiile și a întins
controlul comerțului pentru a domili protestatarilor și a proteja rezervele de schimburi
străines.[137] Constrângerile economice pe termen lung includ bariere ale comerțului
extern, delinul producției de ulei, mult șomaj, creșterea deficitelor bugetare și creștera
presiunii asupra furnizorilor de apă cauzată de folosirea masivă în agricultură, creșterea
rapidă a populației, expansiunea industrială și poluarea apei. [137] UNDP a anunțat în
2005 că populația sirană trăiește în sărăcie și 11,4% trăiesc sub nivelul de subzistență.
[62]

Cota Siriei în exporturile globale s-a erodat gradual din 2001. [138] Adevăratul PIB pe cap
de locuitor a crescut cu doar 2,5% pe an în perioada 2000–2008. [138] Șomajul se
menține la un nivel înalt, de în jur de 10%. Rata sărăciei a crescut de la 11% în 2004 la
12,3 în 2007.[138] În 2007, exporturile principale ale Siriei includeau uleiul brut, produse
rafinate, bumbac brut, îmbrăcăminte, fructe și cereale. Cea mai mare parte din
importurile siriene sunt materiale brute esențiale pentru industrie, vehicule, echipament
agricol și utilaj greu. Câștigurile din exporturile de ulei precum și remitererile din partea
lucrătorilor sirieni sunt cele mai importante surse ale guvernului pentru schimbul extern.
[62]

Instabilitatea politică a adus o amenințare semnificativă la dezvoltarea economică

viitoare. Investițiile străine sunt afectate de violență, restricțiile guvernamentale,
sancțiunile economice și izolarea internațională. De asemenea, economia Siriei rămâne
poticnită de birocrația de stat, căderea producției de ulei, creșterea deficitelor bugetare
și inflație.[139]
Înaintea războiului civil din 2011, guvernul spera să atragă noi investiții în turism, gazul
natural și sferele serviciilor, pentru a-și diversifica economia și a-și reduce dependența
de ulei și agricultură. Guvernul a început să facă reforme economice meinte să
liberalizeze cel mai multe piețe, dar aceste reforme au fost și au fost complet anulate de
la izbucnirea conflictului în 2011.[140]
Din 2012, datorită războiului civil sirian aflat în desfășurare, valoarea exporturilor
globale ale Siriei au scăzut cu două treime, de la cifra de US$12 miliarde în 2010 la
doar US$4 miliarde în 2012.[141] PIB-ul Siriei a scăzut cu peste 3% în 2011. [142] În 2012,
mai ales industriile uleiului și turismului Siriei au fost devastate, cu US$5 milarde
pierduți în conflictul în desfășurare în timpul războiului civil. [141] Reconstrucția necesară
cauzată de războiul civil în desfășurare va costa nu mai puțin de US$10 miliarde.
[141]
 Sancțiunile au vlăguit finanțele guvernului. Interdicțiille SUA și Uniunii Europene
asupra importurilor de ulei, ce au intrat în vigoare în 2012, se estimează că costă Siria
în jur de $400 milioane pe lună.[143]
Veniturile din turism au scăzut în mod dramatic, cu rata ocupării hotelelor căzând de la
procentul de 90% de dinante de război la mai puțin de 15% în mai 2012. [144] În jur de
40% din angajații în sectorul turismului și-au pierdut locurile de muncă de la începutul
războiului.[144]
În mai 2015, ISIS a capturat minele de fosfat din Siria, unele dintre ultimele resurse
principale de venituri a regimului Assad. [145] În luna următoare, ISIS a dinamitat o
conductă de gaz ce a fost folosită pentru a genera încălzirea și electricitatea în Damasc
și Homs; potrivit unui analist, numele acest joc are scopul distrugerii resurselor cheie
ale regimului.[146] În plus, ISIS închide gazul Shaer și alte trei facilități de pe teritoriu —
Hayan, Jihar și Ebla — cu pierderea acestor domenii de gaze vestice ce au potențialul
de face Iranul să subvenționeze mai târziu regimul Assad. [147]
Industria petrolului[modificare | modificare sursă]
Rafinărie de petrol în Homs

Industria petrolului din Siria a scăzut semnificativ. În septembrie 2014, ISIS producea
mai mult petrol decât regimul, cu 80,000 bbl/d (13,000 m3/d), în comparație cu 17,000
bbl/d (2,700 m3/d) al regimului, Ministerul Sirian al Petrolului susținând că la sfârșitul lui
2014, producția de petrol a plonjat la 6,829 bbl/d (1,085.7 m3/d); de atunci, ISIS a
capturat un domeniu petrolier, determinând apariția unei producții proiectate de petrol
de 6.829 bbl/d (1.085,7 m3/d).[130] În al trelea a al Războiului Civil Sirian, ministrul
adjunct al economiei, Salman Hayan, a declarat că două rafinării petroliere principale
ale Siriei au operat la mai puțin de 10% din capacitate. [148]
Istoric, țara a produs petrol de calitate înaltă la domeniile petroliere localizate în nord-
est de la sfârșitul anilor 1960. La începutul anilor 1980, petrolul de calitate înaltă cu
coninut scăzut de sulf, a fost descoperit lângă Deir ez-Zor, în Siria de est. Rata Siriei de
producție a petrolului a scăzut dramatic de la 600.000 de barili pe zi (95,000 m3/d)
(bpd) din 1995 la mai puțin de 140.000 bbl/d (22,000 m3/d) în 2012. [149] Înaintea
răzvrătirii, mai mult de 90% din exporturile siriene de petrol se ducerea în țările UE, iar
restul în Turcia.[144] Veniturile aduse de petrol și gaz au constituit în jur de 20% din PIB-
ul total și 25% din veniturile totale ale guvernului. [144]
Autostrada M5 de lângă Al-Rastan

Transportul[modificare | modificare sursă]
Siria are patru aeroporturi internaționale (Damasc, Alep, Lattakia și Kamishly), ce
servesc ca centre ale liniilor aviatice siriene.
Majoritatea încărcăturilor siriene sunt transponrtate de Chemins de Fer Syriens
(compania feroviară siriană), care are legătură cu Căile Ferate Turcești de Stat
(echvalentul turc). Pentru o țară relativ subdezvoltată, infrastructura feroviară a Siriei
este bine menținută cu multe servicii expres și trenuri moderne. [150]
Rețeaua de drumuri din Siria este de 69.873 km lungime, inclusiv 1.103 km de
autostrăzi. Țara are de asemenea 900 km navigabili, dar n-are căi navigabile
semnificative economic.[151]
Aprovizionarea cu apă și salubritatea[modificare | modificare sursă]
Siria este o țară semiaridă cu resurse de apă limitate. Sectorul ce consumă cea mai
multă apă este agricultura. Utilizarea casnică a apei constituie doar în jur de 9% din
utilizarea totală a apei.[152] O mare provocare pentru Siria este creșterea rapidă a
populației împreună cu o nevoie în creștere de apă urbană și industrială. În 2006,
populația Siriei era de 19,4 milioane cu o rată a creșterii de 2,7%. [153]
Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Siriei.
Populații istorice (în mii)

An Pop.   ±% p.a.  

1960 4.565 —    

1970 6.305 3,28%

1981 9.046 3,34%

1994 13.782 3,29%

2004 17.921 2,66%

2014 17.952 0,02%

Sursă: Biroul Central de Statistici a Republicii

Arabe Siriene, 2011[154]

Cei mai mulți oameni locuiesc în valea râului Eufrat și de-a lungul câmpiei de coastă, o
fâșie fertilă între munții de coastă și deșert. Densitatea totală a populației din Siria este
de în jur de 99 de locuitori pe kilometri pătrați. Potrivit World Refugee Survey 2008,
publicat de Comitetul pentru Refugiați și Imigranți din Statele Unite, Siria a găzbuit o
populație de refugiați și căutători de azi de aproximativ 1.852.300 oameni. Majoritatea
vastă a acestei populații era din Iraq (1.300.000), dar populații considerabile din
fosta Palestină (543.400) și Somalia (5.200) au locuit de asemenea în țară. [155]
În ce privește ceea ce ONU a descris ca cel mai mare caz umanitar neprevăzut din era
noastră,[156], în jur de 9.5 milioane de sirieni, adică jumătate din populație, s-au mutat de
când izbucnit Războiul Civil Sirian în martie 2011;[157] 4 milioane sunt în afara țării ca
refugiați.[158]
Populația Siriei este de cca 20 de milioane de locuitori. Sporul natural este ridicat
(22,5‰), datorită natalității mari (27,2‰) și a mortalității mici (4,7‰). În ultima vreme,
rata mortalității a crescut puternic datorită războiului civil. Speranța de viață este ridicată
pentru un stat din Orientul Apropiat (69 de ani pentru bărbați și 72 de ani pentru femei),
dar și acest indice demografic a scăzut din cauza războiului civil. Populația urbană este
de 50,6%. Principalul grup etnic o reprezintă arabii (sirieni 74,9%, beduini 7,4%,
palestinieni 3,9%), cu 86,2%, urmați de kurzi (7,3%), armeni (2,7%), turci. Principalele
culte sunt Islamul (dintre care 74% sunniți), cu 90%, Creștinism, Mozaism. În urma
războiului civil, cca 1 milion de refugiați (în special creștini) au părăsit Siria.
Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]
Copii din Alep

Damasc, îmbrăcăminte tradițional

Sirienii sunt în general levantini băștinași, înrudiți cu cu vecinii lor direcți,

precum libanezii, palestinienii, irakienii, maltezii și iordanienii. [159][160] Siria are o populație
de aproximativ 17.951.639 (2014 est.) [161] arabi sirieni, alături de vreo 600.000 de arabi
palestinieni, constituind împreună aproximativ 74% din populație (dacă sunt excluși
creștinii sirieni).[137]
Creștinii băștinași vorbitori de aramaică vestică și asirienii sunt socotiți a fi în jur de
400.000 de oameni,[162]. Vorbitorii de aramaică vestică locuiesc în toată țara, în special
în marile centre urbane, pe când asirienii locuiesc în special în nord și nord-est (Homs,
Alep, Qamishli, Hasakah). Mulți (în special grupul asirian) încă păstrează dialecte neo-
aramaice ca limbi scrise și vorbite, pe când sătenii din Ma'loula, Jubb'adin și Bakh'a
încă păstrează aramaica vestică.[163]
Al doilea cel mai mare grup etnic din Siria sunt kurzii. Ei constituie în jur de 9% din
populație, sau aproximativ 1.6 milioane de oameni. [164] Cei mai mulți kurzi locuiesc în
partea nord-estică a Siriei și cei mai mulți vorbesc varianta Kurmanji a limbii kurde.

Compoziția etno-religioasă a Siriei.

Siria este, de asemenea, casă a altor grupuri etnice diferite, în special turkmenii (în jur
de 500,000–1,000,000),[165] cerchezii (vreo 100.000),[166] grecii[167] și armenii (aproximativ
100,000), cei mai mulți dintre aceștia din urmă fiind veniți în timpul Genocidului Armean.
Siria are a șaptea cea mai mare populație armeană din lume. Ei sunt adunați în special
în Alep, Qamishli, Damasc și Kesab.
Siria a fost odată casa unei populații importante de evrei, cu mari comunități în Damasc,
Alep și Qamishii. Din cauza perscecuțiilor din Siria și oportunităților din alte părți, evreii
au început să emigreze în cea de-a doua jumătate a secolului 19 în Marea Britanie,
Statele Unite și Israel. Procesul s-a terminat cu înființarea statului Israel în 1948. Astăzi,
doar puțini evrei rămân în Siria.
Cea mai mare concentrație a diasporei siriene din afara lumii arabe este în Brazilia,
care are milioane de oameni cu origini arabe sau din Orientul Apropiat. [168] Brazilia este
prima țară de pe continentele americane ce oferă vize umanitare refugiaților sirieni.
[169]
 Majoritatea arabilor argentinieni sunt de origine libaneză sau siriană. [170]
Religia[modificare | modificare sursă]

Religia în Siria (est. 2006)[171]

      Musulmani (87%)

      Creștini (10%)

      Druzi (3%)

Marea Moschee din Alep

Musulmanii sunniți constituie în jur de 74% din populația Siriei, iar arabii sunniți
constituie 59–60% din populație, iar cei mai mulți kurzi (9%) și turkmeni (3%) sunt
sunniți, pe când 13% sunt șiiți (alaviți, isnașariți și ismailiți)[172]. 10% din populație sunt
creștini[171] (majoritatea ortodocși antiohieni, restul fiind greco-catolici, membri ai Bisericii
Asiriene a Estului, ortodocși armeni, protestanți și ale denominațiuni), iar 3% sunt druzi.
[171]
 Druzii numără în jur de 500.000 de persoane și sunt concentrați în special în partea
de sud a regiunii Jabal al-Druze.[173]
Familia președintelui Bashar al-Assad este alavită și alaviții domină guvernul Siriei și
dețin poziții militare cheie.[174] În mai 2013, Observatorul Sirian pentru Drepturile
Omului (SOHR) a afirmat că din 94.000 de morți în timpul Războiului Civil Sirian, cel
puțin 41.000 erau alaviți.[175]
Creștinii (2.5 milioane) – un număr considerabil dintre ei se află printre refugiații
palestinieni –, sunt împărțiți în mai multe grupuri. Ortodocșii
antiohieni calcedonieni constituie 35,7% din populația creștină; catolicii (melkiții, catolicii
armeni, catolicii siriaci, maroniții, catolicii caldeeni și cei de rit latin) constituie
26,2%, Biserica Apostolică Armeană 10,9%, ortodocșii siriaci 22,4%; mai este Biserica
Asiriană a Estului și alte denominațiuni creștine mai mici. De asemenea, există multe
mănăstiri creștine. Mulți creștini sirieni aparțin clasei socio-economice înalte. [176]
Limbi[modificare | modificare sursă]
Araba modernă standard este limba oficială. Anumite dialecte arabe sunt folosite în
viața de zi cu zi, în special levantina în vest și mesopotamiana în nord-est. Kurda (în
forma sa kurmanji) este vorbită în mare măsură în regiunile kurde din Siria.
Limbile armeană și turcă (dialectul sud-azerian) sunt vorbite de minoritățile armeană și
respectiv, turcmenă.
Aramaica a fost lingua franca a regiunii înainte de apariția arabei și este încă vorbită
printre asirieni, iar siriaca clasică este încă folosită ca limbă liturgică de variate
denominațiuni creștine. Este remarcabil că neo-aramaica vestică este încă vorbită în
satul Ma'loula, precum și în două sate învecinate, aflate la 56 km (35 mi) nord-est de
Damasc.
Mulți sirieni educați vorbesc de asemenea engleza și franceza.
Cele mai mari orașe[modificare | modificare sursă]
  v • d • m  Cele mai mari orașe din Si
Recensământul oficial din 2004

Loc Numele orașului Provincie

1 Alep Guvernoratul Alep
2 Damasc Damasc
3 Homs Guvernoratul Homs
4 Latakia Guvernoratul Latakia
5 Hama Guvernoratul Hama
Alep
6 Ar-Raqqah Guvernoratul Ar-Raqqa
7 Deir ez-Zor Guvernoratul Deir ez-Zor
8 Al-Hasakah Guvernoratul Al-Hasakah
9 Qamishli Guvernoratul Al-Hasakah

10 Sayyidah Zaynab Guvernoratul Rif Dimashq

Damasc

Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Siriei.
Siria este o societate tradițională cu o lungă istorie culturală. [177] Se acordă importanță
familiei, religiei, educației, autodisciplinei și respectului. Gustul sirienilor pentru artele
tradiționale este exprimat în dansuri precum al-Samah, Dabkeh și variantele acestora,
precum și dansul sabie. Ceremoniile de căsătorie și naștere a copiilor sunt ocazii pentru
demonstrații energice ale obiceiurilor populare. [178]
Artele[modificare | modificare sursă]
Galerie de artă din Damasc

Literatura Siriei a contribuit la literatura arabă și are o tradiție mândră de poezie orală și
scrisă. Scriitorii sirieni, dintre care mulți au migrat în Egipt, au jucat un rol crucial
în nahda sau renașterea literară și culturală arabă din secolului 19. Printre scriitorii
sirieni contemporani remarcabili se numără, printre alții, Adunis, Muhammad
Maghout, Haidar Haidar, Ghada al-Samman, Nizar Qabbani și Zakaria Tamer. După
lovitura de stat din 1996, Partidul Ba'ath a adus o cenzură intensă. În acest context,
genul romanului istoric, dirijat de Nabil Sulayman, Fawwaz Haddad, Khyri al-Dhahabi și
Nihad Siris, este uneori folosit ca mijloc de exprimare a unei păreri diferite, ce critică
prezentul prin descrierea trecutului. Folclorul narativ sirian, ca subgen al ficțiunii istorice,
este îmbibat cu realism magic, și este de asemenea folosit ca un mijloc de critică
mascată a prezentului. Salim Barakat, emigrant sirian ce locuiește în Suedia, este una
dintre figurile principale ale genului. De asemenea, literatura siriană contemporană
conține științifico-fantastic și utopii futuristice (Nuhad Sharif, Talib Umran), care de
asemenea pot juca rol de media de opoziție.
Cultura populară[modificare | modificare sursă]
Muzica scenică siriană, în special cea a Damascului, a fost mult timp cea mai
importantă în lumea arabă, mai ales în domeniul muzicii arabe clasice. Siria a dat
câteva celebrități pan-arabe, printre care Asmahan, Farid al-Atrash și Lena
Chamamyan. Orașul Alep este cunoscut pentru muwashshahul său, o formă de poezie
cântată andaluziană popularizată de Sabri Moudallal, precum și de celebrități populare
ca Sabah Fakhri.
Televiziunea a fost introdusă în Siria în 1960, când Siria și Egiptul (care a introdus
televiziunea în același an) erau părți ale Republicii Arabe Unite. A emis în alb și negru
până în 1976. Telenovelele siriene au o pătrundere considerabilă pe piață peste tot în
lumea arabă.[179]
Aproape toate debușeele media din Siria sunt deținute de stat, iar Partidul Ba'ath
controlează aproape toate ziarele.[180] Autoritățile operează agenții de informații,
[181]
 printre care Shu'bat al-Mukhabarat al-'Askariyya. [182] De la începutul Războiului Civil
Sirian, mulți dintre artiștii, poeții, scriitorii și activiștii Siriei au rămas întemnițați, inclusiv
renumitul caricaturist Akram Raslam.[183]
Sporturi[modificare | modificare sursă]
Cele mai populare sporturi din Siria sunt fotbalul, baschetul, înotul și tenisul. Damascul
a fost locul de desfășurare a celei de-a cincea și a șaptea ediții a Jocurilor Pan-Arabe.
Multe echipe populare de fotbal își au sediul în Damasc, Alep, Homs, Latakia, etc.
Stadionul Abbasiyyin din Damasc este casa echipei naționale siriene de fotbal. Echipa a
obținut anumite succese, calificându-se în patru competiții din Cupa Asiei. Echipa a
jucat primul meci internațional pe 20 noiembrie 1949, pierzând în fața Turciei cu 7–0. În
mai 2013, echipa a fost așezată pe locul 138 în clasamentul FIFA.
Bucătăria[modificare | modificare sursă]
Fatuș, mâncare din bucătăria siriană

Bucătăria siriană este bogată și variată în ingrediente. Mâncarea siriană constă mai
mult din feluri de mâncare sud-mediteranene, grecești și sud-asiatice. Unele mâncăruri
siriene au evoluat din mesele tucești și franceze: mâncăruri precum kebabul shish,
dovlecelul umplut, „yabra'” (frunze umplute cu struguri, cuvântul yapra' derivă din
cuvântul turc 'yaprak' care înseamnă „frunză”).
Principalele feluri de mâncare ce formează bucătăria siriană sunt kibbeh,
humusul, tabuleul, fatușul,
labnehul, șaorma, mujaddara, shanklish, pastırma, sujuk și baclavaua. Baclavaua este
preparată din patiserie filo umplută cu nuci tocate și amestecată cu miere. Adesea,
sirienii servesc selecții de aperitive, cunoscute ca meze, înaintea felului principal de
mâncare. Za'atar, vita tocată și manakishul de brânză sunt aperitive populare. Pâinea
netedă arabă khubz este întotdeauna mâncată împreună cu meze.
Băuturile variază în Siria, în dependență de perioada din zi și de ocazie. Cafeaua arabă,
cunoscută și ca cafea turcească, este cea mai cunoscută băutură fierbinte. De obicei,
este preparată dimineața la micul dejun sau seara. De obicei, este servită pentru
oaspeți sau după masă. Arakul, o băutură alcoolică, este o băutură cunoscută servită
mai mult la ocazii speciale. Alte exemple de băuturi siriene sunt Ayran, Jallab, cafeaua
albă și o bere de producție locală numită Al Shark. [184]
Patrimoniu mondial UNESCO[modificare | modificare sursă]
Între 1979-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 6 obiective
culturale sau naturale din Siria.

Educație[modificare | modificare sursă]

Universitatea din Damasc

Educația este gratuită și obligatorie între anii 6 și 12. Școala constă în 6 ani de educație
primară, urmați de perioadă de 3 ani de pregătire generală sau vocațională și un
program de 3 ani academic sau vocațional. A doua perioadă de trei ani de pregătire
academică este necesară pentru admiterea la universitate. Admiterea totală la instituțiile
de învățământ superioare este de 150.000 de persoane. Rata de alfabetizare a sirienilor
de 15 ani și mai mult este de 90,7% pentru bărbați și 82,2% pentru femei. [185][186]
Din 1967, toate școlile, colegiile și unversitățile au fost puse sub supravegherea atentă
a guvernului de către Partidul Ba'ath. [187]
Sunt șase universități de stat în Siria[188] și 15 universități private.[189] Cele două
universități de stat de top sunt Universitatea din Damasc (180.000 studenți) [190] și
Universitatea din Alep.[191] Universitățile private de top din Siria sunt: Universitatea
Siriană Privată, Universitatea Internațională Arabă, Universitatea din Kalamoon și
Universitatea Internațională de Știință și Tehnologie. Mai sunt de asemenea multe
instituții superioare în Siria, precum Institutul Superior de Administrare a Afacerilor, ce
oferă programe în afaceri.[192]
Potrivit Clasamentului Webometric al Universităților Lumii, pe primele locuri în țară sunt
Universitatea din Damasc (locul 3540 pe plan mondial), Universitatea din Alep (locul
7176) și Universitatea Tishreen (locul 7968).[193]

Sănătate[modificare | modificare sursă]
În 2010, cheltuiala pe sănătate constituia 3,4% din PIB-ul țării. În 2008, erau 14,9
medici și 18,5 asistente la 10.000 de locuitori.[194] Speranța de viață la naștere era de
75,7 ani în 2010 sau de 74,2 ani pentru bărbați și 77,3 pentru femei. [195]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Palmyra
 Crac des Chevaliers
 Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO
 Listă de fluvii din Asia
 Statul Islamic în Irak și Levant

Referințe[modificare | modificare sursă]
1. ^ Raportul Dezvoltării Umane
2. ^ Horia C. Matei (2005). Enciclopedia Statelor Lumii. București: MERONIA. p.  427. ISBN 978-973-
7839-38-1. Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
3. ^ „Neolithic Tell Ramad in the Damascus Basin of Syria”. Web.archive.org. Arhivat din original la  11
noiembrie 2006. Accesat în 25 ianuarie 2013.
4. ^ „Momentum shifts in Syria, bolstering Assad's position”,  The New York Times,  18 iulie 2013.
5. ^ Gammer 2004, p. 64.
6. ^ Who cares for the Mandaeans?, Australian Islamist Monitor.
7. ^ „Neolithic Tell Ramad in the Damascus Basin of Syria”. Archive. Arhivat din original la  11 noiembrie
2006. Accesat în  25 ianuarie 2013.
8. ^ „Freedom on the world report”. Freedomhouse.org. Accesat în  25 ianuarie 2013.
9. ^ a b Michael Bröning (7 martie 2011). „The Sturdy House That Assad Built”. The Foreign Affairs.
10. ^ MacFarquhar, Neil (12 noiembrie 2011). „Arab League Votes to Suspend Syria”.  The New York
Times. Accesat în  12 noiembrie 2011.
11. ^ „Regional group votes to suspend Syria; rebels claim downing of jet”. CNN. 14 august 2012.
Accesat în 14 august 2012.
12. ^ „Syria suspends its membership in Mediterranean union”. Xinhua News Agency. 1 decembrie 2012.
13. ^ Sherwell, Phillip.  „Syria replaces Afghanistan as world's least peaceful country”. The Daily
Telegraph. Accesat în  22 septembrie 2014.
14. ^ a b Black, Ian (26 martie 2013).  „Syrian opposition takes Arab League seat”.  The Guardian.
15. ^ Rollinger, Robert (2006). "The terms "Assyria" and "Syria" again" (PDF). Journal of Near Eastern
Studies 65 (4): 284–287. doi:10.1086/511103.
16. ^ Frye, R. N. (October 1992). "Assyria and Syria: Synonyms" (PDF). Journal of Near Eastern Studies
51 (4): 281–285. doi:10.1086/373570.
17. ^ Herodotus, The Histories, VII.63, s:History of Herodotus/Book 7.
18. ^ Joseph, John (2008). „Assyria and Syria: Synonyms?”  (PDF).
19. ^ First proposed by Theodor Nöldeke in 1881; cf. Harper, Douglas (noiembrie 2001). „Syria”. Online
Etymology Dictionary. Accesat în 13 iunie 2007.
20. ^ Pipes, Daniel (1992).  Greater Syria: The History of an Ambition. Middle East Forum. p. 13.  ISBN  0-
19-506022-9. Accesat în 1 februarie 2010.
21. ^ Pliny. „Book 5 Section 66”. Natural History. 77AD. University of Chicago.  ISBN  84-249-1901-7.
22. ^ „Syria  :: Roman provincial organization”.  Britannica Online Encyclopedia. Accesat în  25 octombrie
2008.
23. ^ „jabbul head louvre”. Louvre.fr. Accesat în 24 iulie 2014.
24. ^ Pettinato, Giovanni. The Archives of Ebla; Gelb, I. J. "Thoughts about Ibla: A Preliminary Evaluation"
in Monographic Journals of the Near East, Syro-Mesopotamian Studies 1/1 (May 1977) pp. 3–30.
25. ^ William J. Hamblin. Warfare in the Ancient Near East to 1600 BC. p. 239.
26. ^ Ian Shaw,Robert Jameson.  A Dictionary of Archaeology. p.  211.
27. ^ Ross Burns. Monuments of Syria: A Guide. p.  155.
28. ^ Paolo Matthiae,Nicoló Marchetti. Ebla and its Landscape: Early State Formation in the Ancient Near
East. p.  35.
29. ^ Victor Harold Matthews, Don C. Benjamin. Old Testament Parallels: Laws and Stories from the
Ancient Near East. p. 241.
30. ^ a b „Syria: A country Study – Ancient Syria”. Library of Congress. Data as of April 1987. Accesat în  5
September  2007.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
31. ^ Kenneth Anderson Kitchen. On the Reliability of the Old Testament. p.  285.
32. ^ Stephen C. Neff. Justice Among Nations. p. 14.
33. ^ „The Aramaic Language and Its Classification”  (PDF).  Journal of Assyrian Academic Studies. 14 (1).
34. ^ Trevor Bryce.  Ancient Syria: A Three Thousand Year History. p.  16.
35. ^ Cyrus Herzl Gordon,Gary Rendsburg,Nathan H. Winter. Eblaitica: Essays on the Ebla Archives and
Eblaite Language, Volume 4. p. 68.
36. ^ John F. Healey. The Early Alphabet. p.  22.
37. ^ a b Stephanie Dalley. Mari and Karana: Two Old Babylonian Cities. p. 44.
38. ^ Nadav Naʼaman. Canaan in the Second Millennium B.C.E. p.  285.
39. ^ Iorwerth Eiddon Stephen Edwards.  The Cambridge Ancient History. p. 32.
40. ^ William J. Hamblin. Warfare in the Ancient Near East to 1600 BC. p. 259.
41. ^ Jack M. Sasson.  The Military Establishments at Mari. p.  2+3.
42. ^ Relations between God and Man in the Hurro-Hittite Song of Release, Mary R. Bachvarova, Journal
of the American Oriental Society, Jan–Mar SAAD 2005
43. ^ John Lange.  The Philosophy of Historiography. p.  475.
44. ^ Immanuel Velikovsky. Ramses II and His Time. p. 23.
45. ^ Douglas Frayne.  Ugarit in Retrospect. p.  23,24,25.
46. ^ Georges Roux, Ancient Iraq, 3rd ed., Penguin Books, London, 1991, p.381
47. ^ Rollinger, Robert (2006). "The terms "Assyria" and "Syria" again" (PDF). Journal of Near Eastern
Studies 65 (4): 284–287. doi:10.1086/511103.
48. ^ Hist." xviii., vii. 1
49. ^ Charlotte Higgins.  „When Syrians, Algerians and Iraqis patrolled Hadrian's Wall”.  the Guardian.
50. ^ a b Cavendish Corporation, Marshall (2006).  World and Its Peoples. Marshall Cavendish.
p. 183.  ISBN  0-7614-7571-0.
51. ^ a b Muir, William (1861),  The life of Mahomet, Smith, Elder & Co, pp.  225–226
52. ^ Mubarakpuri, The Sealed Nectar, pp. 193-194. (online)
53. ^ Watt, W. Montgomery  (1956). Muhammad at Medina. Oxford University Press. p. 35.  ISBN  978-0-
19-577307-1. This expedition receives scant notice in the sources, but in some ways it is the most
significant so far. As Dumah was some 800  km (500  mi) from Medina there can have been no
immediate threat to Muhammad, but it may be, as Caetani suggests, 1 that communications with
Syria were being interrupted and supplies to Medina stopped. It is tempting to suppose that was
already envisaging something of the expansion which took place after his death. (free online)
54. ^ „Syria: History”. Encyclopædia Britannica. Accesat în  25 ianuarie 2013.
55. ^ Farhad Daftary. A Short History of the Ismailis. 1998, Edinburg, UK. Edinburg University Press. Page
146.
56. ^ a b „Syria – Ottoman”. Library of Congress Country Studies. Accesat în 25 ianuarie 2013.
57. ^ a b Stanford J. Shaw, "Dynamics of Ottoman Society and administration", in "History of the Ottoman
Empire and Modern Turkey"
58. ^ Pouring a People into the Desert:The "Definitive Solution" of the Unionists to the Armenian Question,
Fuat Dundar, A Question of Genocide, ed. Ronald Grigor Suny, Fatma Muge Gocek and Norman M.
Naimark, (Oxford University Press, 2011), 280–281.
59. ^ „Mandat Syrie-Liban”  (PDF). Arhivat din original  (PDF) la  26 iunie 2008. Accesat în 25 ianuarie 2013.
60. ^ James Barr (2011). a line in the sand. Britain, France and the struggle that shaped the Middle East.
Simon & Schuster.  ISBN  978-1-84737-453-0.
61. ^ Peter N. Stearns, William Leonard Langer (2001). „The Middle East, p. 761”. The Encyclopedia of
World History. Houghton Mifflin Books.  ISBN  978-0-395-65237-4.
62. ^ a b c d e f g „Background Note: Syria”.  United States Department of State, Bureau of Near Eastern
Affairs, May 2007.
63. ^ Gelber,2006, pp. 138
64. ^ Morris,2008, pp. 253, 254
65. ^ Tal,2004, pp. 251
66. ^ a b c d e f g h i „Syria: World War II and independence”. Britannica Online Encyclopedia.
67. ^ Robson, John (10 februarie 2012). „Syria hasn't changed, but the world has”. Toronto Sun. Accesat
în 25 ianuarie 2013.
68. ^ Brecher, Michael; Jonathan Wilkenfeld (1997). A Study of Crisis. University of Michigan Press.
pp.  345–346.  ISBN  0-472-10806-9.
69. ^ „Salah Jadid, 63, Leader of Syria Deposed and Imprisoned by Assad”.  The New York Times.  24
august 1993.
70. ^ Mark A. Tessler (1994). A History of the Israeli-Palestinian conflict. Indiana University Press.
p. 382.  ISBN  978-0-253-20873-6. Accesat în 29 decembrie 2010.
71. ^ „A Campaign for the Books”.  Time.  1 septembrie 1967.
72. ^ Line Khatib (23 mai 2012). Islamic Revivalism in Syria: The Rise and Fall of Ba'thist Secularism.
Routledge. pp.  34–. ISBN 978-0-415-78203-6. Accesat în  28 ianuarie 2013.
73. ^ „Jordan asked Nixon to attack Syria, declassified papers show”. CNN. 28 noiembrie 2007. Accesat
în 25 octombrie 2008.
74. ^ Seale, Patrick  (1988). Asad: The Struggle for the Middle East. University of California
Press. ISBN 0-520-06976-5.
75. ^ Rabinovich, Abraham (2005).  The Yom Kippur War: The Epic Encounter That Transformed the
Middle East. New York City: Schocken Books. p. 302.  ISBN  0-8052-4176-0.
76. ^ Itzchak Weismann. „Sufism and Sufi Brotherhoods in Syria and Palestine”. University of Oklahoma.
Accesat în 30 ianuarie 2013.
77. ^ Marc Perelman (11 iulie 2003).  „Syria Makes Overture Over Negotiations”. Forward.com. Accesat
în 25 octombrie 2008.
78. ^ George, Alan (2003). Syria: neither bread nor freedom. London: Zed Books. pp. 56–58. ISBN 1-
84277-213-9.
79. ^ Ghadry, Farid N. (2005).  „Syrian Reform: What Lies Beneath”. The Middle East Quarterly.
80. ^ „Profile: Syria's Bashar al-Assad”. BBC News. Accesat în 25 octombrie 2008.
81. ^ Huggler, Justin (6 octombrie 2003).  „Israel launches strikes on Syria in retaliation for bomb
attack”. The Independent. London. Arhivat din  original  la 15 mai 2011. Accesat în 23 octombrie
2008.
82. ^ „Naharnet Newsdesk – Syria Curbs Kurdish Riots for a Merger with Iraq's Kurdistan”. Naharnet.com.
Accesat în 25 octombrie 2008.
83. ^ Guerin, Orla (6 martie 2005). „Syria sidesteps Lebanon demands”. BBC News. Accesat în 28 aprilie
2010.
84. ^ Sanger, David (14 octombrie 2007).  „Israel Struck Syrian Nuclear Project, Analysts Say”.  The New
York Times. Accesat în  15 octombrie 2007.
85. ^ „Syrian army tanks 'moving towards Hama'”. BBC News.  10 mai 2011. Accesat în  18 mai 2015.
86. ^ Sengupta, Kim (20 februarie 2012).  „Syria's sectarian war goes international as foreign fighters and
arms pour into country”. The Independent. Antakya. Accesat în  22 februarie 2012.
87. ^ „Syria deaths near 100,000, says UN – and 6,000 are children”. The Guardian. 13 iunie 2013.
88. ^ Carsten, Paul (15 martie 2012). „Syria: Bodies of 23 'extreme torture' victims found in Idlib as
thousands rally for Assad”.  The Daily Telegraph. Accesat în 25 ianuarie 2013.
89. ^ „Arab League delegates head to Syria over 'bloodbath'.  USA Today. (22 December 2011). Retrieved
26 June 2012”.  USA Today. 22 decembrie 2011. Accesat în  25 ianuarie 2013.
90. ^ "Syria conflict: Children 'targeted by snipers'". BBC News. 24 November 2013
91. ^ Location Settings (12 martie 2012).  „Syria: Refugees brace for more bloodshed”. News24.com.
Accesat în 25 ianuarie 2013.
92. ^ Lara Jakes And Yahya Barzanji (14 martie 2012). „Syrian Kurds get cold reception from Iraqi Kurds”.
Yahoo! News. Accesat în 30 ianuarie 2013.
93. ^ „Syria crisis: number of refugees tops 1.5 million, says UN”. The Guardian. 16 mai 2013.
94. ^ Syria Regional Refugee Response – Demographic Data of Registered Population. UNHCR.
95. ^ "Syrian Civil War Causes One-Third of Country’s Christians to Flee Their Homes  ". The Algemeiner
Journal. 18 October 2013.
96. ^ „The death of a country”. The Economist.  23 februarie 2013. Accesat în  22 februarie 2013.
97. ^ Eroare la citare: Etichetă  <ref>  invalidă; niciun text nu a fost furnizat
pentru referințele numite  geo
98. ^ „Constitution of Syria. Articles 58–59”. Scribd.com.  15 februarie 2012. Accesat în  30 ianuarie 2013.
99. ^ „Constitution of Syria. Articles 83–118”. Scribd.com. 15 februarie 2012. Accesat în 30 ianuarie 2013.
100. ^ „Constitution of Syria. Article 75(1)2)(4)”. Scribd.com. 15 februarie 2012. Accesat în 30
ianuarie 2013.
101. ^ „Constitution of Syria. Article 77(2)”. Scribd.com.  15 februarie 2012. Accesat în  30 ianuarie
2013.
102. ^ „Constitution of Syria”. Accesat în  22 octombrie 2008.
103. ^ a b c „Syria (05/07)”. State.gov. Accesat în  25 octombrie 2008.
104. ^ „Syria: Elections without Politics”. Carnegie Endowment.
105. ^ „Syria clamps down on Kurd parties”. BBC News.  3 iunie 2004. Accesat în 22 octombrie
2008.
106. ^ a b „Decrees on Ending State of Emergency, Abolishing SSSC, Regulating Right to Peaceful
Demonstration”. Syrian Arab News Agency. 22 aprilie 2011. Accesat în 30 ianuarie 2013.[nefuncțională]
107. ^ „Syria”. Carnegie Endowment for International Peace. p.  13.
108. ^ „Syria (Syrian Arab Republic)”. Law.emory.edu. Accesat în  18 februarie 2013.
109. ^ „Syria conflict: UK recognises opposition, says William Hague”. BBC. 20 noiembrie 2012.
Accesat în 28 august 2013.
110. ^ Hugh Schofield (13 noiembrie 2012). „Syria: France backs anti-Assad coalition”. BBC.
Accesat în 28 august 2013.
111. ^ Madhani, Aamer (12 decembrie 2012). „Obama says U.S. will recognize Syrian
opposition”. USA Today.
112. ^ „Syria among worst for rights abuses: HRW report”. Reuters. 24 ianuarie 2011.
113. ^ Guy Dinmore (31 martie 2006). „Bush enters debate on freedom in Iran”. Financial Times.
Accesat în 6 aprilie 2006.(necesită abonare)
114. ^ „Freedom in the World Report: Syria”. ianuarie 2011.
115. ^ a b „Syria: Events of 2008”. Human Rights Watch.
116. ^ Joe Lauria (29 noiembrie 2011).  „More than 250 children among dead, U.N. says”. The
Wall Street Journal. Accesat în  29 noiembrie 2011.
117. ^ „UN report: Syrian forces commit 'gross violations' of human rights, CNN”.  29 noiembrie
2011.
118. ^ „Iran warns west against military intervention in Syria”.  The Guardian. Accesat în  28 august
2013.
119. ^ Güsten, Susanne (13 februarie 2013).  „Christians Squeezed Out by Violent Struggle in
North Syria”. The New York Times.
120. ^ Behari, Elad (23 decembrie 2011).  „Syria: Sunnis Threatening to Massacre Minority
Alawites”. Arutz Sheva.
121. ^ a b John Pike. „Syria – Overview”. Globalsecurity.org. Accesat în 30 ianuarie 2013.
122. ^ „Syria reduces compulsory military service by three months”.  China Daily. 20 martie 2011.
Arhivat din  original  la 3 mai 2011. Accesat în 23 aprilie 2011.
123. ^ "Syria's embrace of WMD"[nefuncțională] by Eyal Zisser, The Globe and Mail, 28 September 2004
(link leads only to abstract; purchase necessary for full article).
124. ^ Strenger, Carlo (8 februarie 2012). „Assad takes a page out of Russia's book in his war
against rebels”. Haaretz. Accesat în  15 ianuarie 2013.
125. ^ Morris, Chris (2005). „Chapter 9: Crossroads”.  The New Turkey. London:  Granta Books.
pp.  203–227.  ISBN  1-86207-865-3.
126. ^ „ ‫”وزارة االتصاالت والتقانة‬. Moct.gov.sy. Accesat în 28 august 2013.
127. ^ „AT&T – 4G LTE, Cell Phones, U-verse, TV, Internet & Phone Service”. Ste.gov.sy. Accesat
în 28 august 2013.
128. ^ Katerji, Oz (4 aprilie 2013).  „The Syrian Electronic Army Are at Cyber War with
Anonymous”. Vice.com. Accesat în 28 august 2013.
129. ^ „Internet Anonymity in Syria, Challenges and Solution”. Link.springer.com. Accesat în 28
august 2013.
130. ^ a b „Syria regime revenues shrink as losses mount”. TDS. AFP.  30 mai 2015. Accesat în  31
mai 2015.
131. ^ „Iran spends billions to prop up Assad”. TDA. Bloomberg.  11 iunie 2015. Accesat în 11
iunie 2015.
132. ^ „Syria's economy cut in half by conflict”. BBC News.  23 iunie 2015. Accesat în 24 iunie
2015.
133. ^ „Country and Lending Groups”. World Bank. Accesat în  26 iulie 2012.
134. ^ a b c „Syria Country Brief, September 2010”  (PDF). World Bank.
135. ^ Transactions of the American Institute of Mining and Metallurgical Engineers - Google
Books. Books.google.com. Accesat în  24 iulie 2014.
136. ^ a b „Syria Weighs Its Tactics as Pillars of Its Economy Continue to Crumble”.  The New York
Times.  13 iulie 2013. Accesat în 13 iulie 2013.
137. ^ a b c „Syria”. The World Factbook.  2007.
138. ^ a b c „Economic Challenges and Reform Options for Syria: A Growth Diagnostics
Report”  (PDF). World Bank. 21 februarie 2011. p.  10.
139. ^ „Syria”. Index of Economic Freedom.
140. ^ „Syria reverts to socialist economic policies to ease tension”. Reuters. 4 iulie 2012. Accesat
în 27 octombrie 2012.
141. ^ a b c „Syria's battling economy may hold on with help from friends”. Agence France-Presse.
Accesat în 28 august 2012.[nefuncțională]
142. ^ „Syria's ailing economy hits citizens and regime”.  Financial Times.  6 februarie 2012.
Accesat în 24 august 2012.
143. ^ „Syrians struggle with shortages as economy buckles”.  Associated Press.  22 ianuarie 2013.
[nefuncțională]

144. ^ a b c d „The Syrian Economy: Hanging by a Thread”. Carnegie Endowment for International
Peace.  20 iunie 2012.
145. ^ Sherlock, Ruth (27 mai 2015).  „Isil seizes Syrian regime's lucrative phosphate mines”. The
Telegraph. Accesat în  11 iunie 2015.
146. ^ „IS blows up Syria gas pipeline serving capital: monitor”. Yahoo News. AFP. 10 iunie 2015.
Accesat în 11 iunie 2015.
147. ^ Shaheen, Kareem; al-Khalidi (11 iunie 2015).  „String of losses in Syria leaves Assad regime
increasingly precarious”. The Guardian. Accesat în 11 iunie 2015.
148. ^ Al-Khalidi, Suleiman (27 ianuarie 2015).  „Syria raises fuel prices to snuff out black market,
soothe unrest”. Reuters. Accesat în 28 ianuarie 2015.
149. ^ „Syria says preparing to finalize oil deal with Russia”. Reuters. Accesat în 28 august 2012.
150. ^ „How to travel by train from London to Syria | Train travel in Syria”. Seat61.com. Accesat
în 25 octombrie 2008.
151. ^ „ACTUAL ARTICLE TITLE BELONGS HERE!”. The World Factbook.
152. ^ M. Salman & W. Mulla. The Utilization of Water Resources for Agriculture in Syria: Analysis
of Current Situation and Future Challenges [1]
153. ^ World Bank (2001). Syrian Arab Republic Irrigation Sector Report. Rural Development,
Water and Environment Group, Middle East and North Africa Region, Report No. 22602-SYR [2]
154. ^ „Population Existed in Syria According To Censuses (1960, 1970, 1981, 1994, 2004) And
Estimates of Their Number in Mid Years 2005–2011(000)”. Central Bureau of Statistics. Accesat în 18
octombrie 2015.
155. ^ „World Refugee Survey 2008”. U.S. Committee for Refugees and Immigrants. 19 iunie
2008.[nefuncțională]
156. ^ Politi, Daniel (30 august 2014).  „U.N.: Syria Crisis Is 'Biggest Humanitarian Emergency of
Our Era'”.  Slate. Accesat în 1 septembrie 2014.
157. ^ Nebehay, Stephanie (29 august 2014).  „Syrian refugees top 3 million, half of all Syrians
displaced – U.N”. Reuters. Accesat în 29 august 2014.
158. ^ „Demographic Data of Registered Population”. UNHCR.Parametru necunoscut |
urlr= ignorat (ajutor);
159. ^ Richards, M; Rengo, C; Cruciani, F; Gratrix, F; Wilson, JF; Scozzari, R; MacAulay, V;
Torroni, A (2003). „Extensive Female-Mediated Gene Flow from Sub-Saharan Africa into Near
Eastern Arab Populations”. American Journal of Human Genetics. PMC – NCBI.  72  (4): 1058–
1064.  doi:10.1086/374384. PMC  1180338  .  PMID  12629598.
160. ^ „In the Wake of the Phoenicians: DNA study reveals a Phoenician-Maltese link”. National
Geographic Magazine. octombrie 2004. Accesat în 30 ianuarie 2013.
161. ^ Eroare
la citare: Etichetă  <ref>  invalidă; niciun text nu a fost
furnizat pentru referințele numite  CIA - TWF
162. ^ „Syria's Assyrians threatened by extremists - Al-Monitor: the Pulse of the Middle East”. Al-
Monitor. Accesat în 24 iulie 2014.
163. ^ „Turkey-Syria deal allows Syriacs to cross border for religious holidays”.  Today's
Zaman.  26 aprilie 2008. Accesat în  23 aprilie 2011.[nefuncțională]
164. ^ „Syria – Kurds”.  Library of Congress Country Studies.
165. ^ „Suriye Türkmenleri”. Review of International Law and Politics.  2007. p.  112. Accesat în 12
august 2012.
166. ^ „A Country Study: Syria”. Library of Congress. Accesat în  30 ianuarie 2013.
167. ^ ^ Jump up to: a b Greek Ministry of Foreign Affairs Relations with Syria
168. ^ „The Arabs of Brazil”. Saudi Aramco World. 2005. Accesat în  30 ianuarie 2013.
169. ^ United Nations High Commissioner for Refugees.  „UN refugee agency welcomes Brazil
announcement of humanitarian visas for Syrians”. Unhcr.org. Accesat în 24 iulie 2014.
170. ^ „Inmigracion sirio-libanesa en Argentina” (în Spanish). Confederación de Entidades
Argentino Árabes. Accesat în 30 ianuarie 2013.
171. ^ a b c „Syria - International Religious Freedom Report 2006”. U.S. Department of State.  2006.
Accesat în 28 iunie 2009.
172. ^ „Syria – International Religious Freedom Report 2006”. U.S. Department of State. 2006.
Accesat în 28 iunie 2009.
173. ^ Danna, Nissim (decembrie 2003).  The Druze in the Middle East: Their Faith, Leadership,
Identity and Status. Brighton: Sussex Academic Press. p.  227. ISBN 978-1-903900-36-9.
174. ^ „The Alawi Capture of Power in Syria”.  jstor.org. Accesat în  5 noiembrie 2015.
175. ^ „Death toll in Syria likely as high as 120,000: group”. Reuters. 14 mai 2013.
176. ^ Tomader Fateh (25 octombrie 2008). „Patriarch of Antioch: I will be judged if I do not carry
the Church and each one of you in my heart”.  Forward Magazine. Arhivat din  original  la 2 martie
2010. Accesat în  30 ianuarie 2013.
177. ^ Hopwood, Derek (1988).  Syria 1945–1986: Politics and Society.  Routledge.  ISBN  0-04-
445039-7.
178. ^ Salamandra, Christa  (2004). A New Old Damascus: Authenticity and Distinction in Urban
Syria.  Indiana University Press. p.  103. ISBN 0-253-21722-9.
179. ^ Salti, Rasha (2006). Insights into Syrian Cinema: Essays and Conversations with
Contemporary Filmmakers. ArteEast.  ISBN  1-892494-70-1.
180. ^ „Freedom House report on Syria (2010)”  (PDF). Freedom House. Arhivat
din  original  (PDF)  la 27 decembrie 2010.
 181. ^ Wright, Robin (2008).  Dreams and shadows, the Future of the Middle East. Penguin Press.
p. 214.  more than one dozen intelligence agencies
182. ^ Wright, Robin (2008).  Dreams and shadows, the Future of the Middle East. Penguin Press.
p. 230.  hundreds of thousands of mukhabarat according to dissident Riad Seif
183. ^ „Akram Raslan: How Caricatures Shake Tyranny”. Syria Untold.  13 aprilie 2015. Accesat
în 23 septembrie 2015.
184. ^ „Damascus”. Raidió Teilifís Éireann.  15 octombrie 2009. Accesat în  26 noiembrie 2009.
[nefuncțională]

185. ^ „U.S. Relations With Syria”. State.gov. 24 octombrie 2012. Accesat în 25 ianuarie 2013.
186. ^ „Syria's Education System – Report – June 2001”  (PDF). Accesat în 23 aprilie 2011.
187. ^ „Syria – Education”. Countrystudies.us. Accesat în 25 octombrie 2008.
188. ^ Ministry of Higher Education (23 noiembrie 2011). „Public universities”. Ministry of Higher
Education. Arhivat din  original  la 5 august 2012. Accesat în 22 ianuarie 2013.
189. ^ „Private universities”. Ministry of Higher Education.  23 noiembrie 2011. Accesat în  22
ianuarie 2013.[nefuncțională]
190. ^ „Forward Magazine, Interview with President of Damascus University”. februarie 2008.
Arhivat din  original  la 18 iunie 2008.
191. ^ Forward Magazine, Interview with President of Aleppo University, May 2008 [nefuncțională].
192. ^ „Getting education right”. martie 2008. Arhivat din  original  la 3 octombrie 2010.
193. ^ „Syrian Arab Republic”. Ranking Web of Universities. Accesat în  26 februarie 2013.
194. ^ „Health”. SESRIC. Accesat în  5 martie 2013.
195. ^ „Demography”. SESRIC. Accesat în 5 martie 2013.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Siria

 ro  Profil de țară pe situl Ministerului Afacerilor Externe al României

 ro  Îndrumar de afaceri Document elaborat de Ministerului Comerțului din
România
 ro  Laura Sitaru, „ Conflictul sirian citit în cheie confesională”, în  Revista 22, 3
septembrie 2013
 ro  Laura Sitaru, „Siria, la capătul eforturilor diplomatice?”, în Revista 22, 27
august 2013
 ro  Laura Sitaru, „Chei de intrepretare ale conflictului sirian”, în Revista 22, 16
august 2011
 ar  Profil de țară pe situl Ligii Statelor Arabe
 Siria, 27 iulie 2006, Florin Iorganda, Descoperă

Subiecte Siria — Sirieni — Limba arabă
v • d • m
 Apărare  • Așezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie
Economie  • Educație  • Faună  • Floră  • Geografie  • Hidrografie  • Istorie  • Orașe  • Politică
Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • • Cioturi  • • Formate  • • Imagini  
• • Portal

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Si

2004 official census

Loc Numele orașului Prov

1 Alep Guvernoratul Alep
2 Damasc Damasc
3 Homs Guvernoratul Homs
4 Latakia Guvernoratul Latakia
5 Hama Guvernoratul Hama
6 Rakka Guvernoratul Ar-Raqqa
Alep 7 Deir ez-Zor Guvernoratul Deir ez-Zor
8 Al-Hasakah Guvernoratul Al-Hasaka
9 Qamishli Guvernoratul Al-Hasaka

10 Sayyida Zeinab Guvernoratul Rif Dimash

Damasc

[arată]
v • d • m
Liga Arabă