Islanda

Articol

Discuție

Lectură

Modificare

Modificare sursă

Istoric

Acesta este un articol bun. Apăsați aici pentru mai multe informații.

țară din Europa

Islanda

Ísland (islandeză)

Lýðveldið Ísland (islandeză)

Drapelul Islandei Stema Islandei

Drapelul Islandei Stema Islandei

Deviză: Inspired by Iceland Modificați la Wikidata

Imnul național: Lofsöngur

(Imnul)

Europe-Iceland.svg

Geografie

Suprafață  

 - Total 103.004 km² Modificați la Wikidata

Apă (%) 2,7 Procenti[2]

Cel mai înalt punct Hvannadalshnúkur (2.110 m) Modificați la Wikidata

Cel mai jos punct Oceanul Atlantic (0 m) Modificați la Wikidata

Vecini Groenlanda

Insulele Feroe

Svalbard Modificați la Wikidata

Fus orar UTC±0 (UTC+0) Modificați la Wikidata

Populație

Densitate 3,1 loc/km²

 - Estimare 2019 364.260

Limbi oficiale Limba islandeză Modificați la Wikidata

Guvernare

Sistem politic republică

Președinte Guðni Jóhannesson Modificați la Wikidata

Prim-ministru(d) Katrín Jakobsdóttir[*] Modificați la Wikidata

Legislativ Althing Modificați la Wikidata

Capitala Reykjavík () Modificați la Wikidata

Istorie

Independență față de Danemarca

autonomie 1 februarie 1904

suveranitate 1 decembrie 1918

republică 17 iunie 1944[1]

Economie

PIB (PPC)  

PIB (nominal)  

Gini Modificați la Wikidata26,1

IDU Modificați la Wikidata0,959

Coduri și identificatori

Cod CIOISL Modificați la Wikidata

Cod mobil 274 Modificați la Wikidata

Prefix telefonic +354 Modificați la Wikidata

ISO 3166-2 IS Modificați la Wikidata

Domeniu Internet .is Modificați la Wikidata

Prezență online

site web oficial

hasthtag

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Islanda[a] (în islandeză Ísland; pronunție islandeză: /ˈislant/) este o țară insulară nordică aflată între
Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic. Are o populație de 364.260 de locuitori pe o suprafață de
103.000 km², ea fiind astfel țara cu cea mai rarefiată populație din Europa.[6] Capitala și cel mai mare
oraș al țării este Reykjavík; zonele lui înconjurătoare din sud-vestul țării dețin două treimi din populație.
Insula conține vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un platou
caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri glaciare curg către
mare prin câmpia litorală. Islanda este încălzită de Curentul Golfului și are o climă temperată, în ciuda
latitudinii mari la care se află, în apropierea cercului polar de nord.

Conform vechiului manuscris Landnámabók, colonizarea Islandei a început în 874 e.n., când căpetenia
norvegiană Ingólfur Arnarson a devenit primul locuitor permanent al insulei.[7] În secolele ce au urmat,
scandinavii au colonizat Islanda, aducând cu ei thralli(d) (sclavi, sau iobagi) de origine celtică.

Insula a fost guvernată ca o comunitate independentă(d) de către parlamentul local, Althingul, una din
cele mai vechi adunări legislative din lume care încă funcționează. După o perioadă de frământări,
Islanda a intrat sub dominație norvegiană în secolul al XIII-lea. Formarea Uniunii de la Kalmar în 1397 a
unificat regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei. Islanda a intrat și ea odată cu Norvegia în acea
uniune, dar la dizolvarea ei prin ieșirea Suediei în 1523, Islanda a intrat sub control danez. Regatul Danez
a introdus luteranismul în Islanda în 1550.[8]
În urma Revoluției Franceze și a Războaielor Napoleoniene, s-a conturat lupta Islandei pentru
independență, care a culminat cu obținerea independenței în 1918(d) și înființarea Regatului Islandei,
având ca șef de stat monarhul Danemarcei(d), stat cu care se afla în uniune personală. Pe durata
ocupației Danemarcei(d) în al Doilea Război Mondial, Islanda a votat cu majoritate covârșitoare să
devină republică în 1944(d), punând astfel capăt ultimelor legături formale rămase cu Danemarca.

Până în secolul al XX-lea, Islanda s-a bazat mai ales pe pescuit și agricultură. Industrializarea pescăriilor și
Planul Marshall implementat după al Doilea Război Mondial au adus prosperitate și Islanda a devenit
una dintre cele mai bogate și mai dezvoltate țări din lume. În 1994, Islanda a devenit parte a Zonei
Economice Europene, ceea ce a susținut diversificarea economiei și serviciilor financiare.

Islanda are o economie de piață cu impozite relativ mici, comparativ cu alte țări membre OCDE,[9] și are
cea mai mare rată de apartenență la sindicate din lume.[10] Statul întreține un sistem de cheltuieli
sociale tipic nordic(d) care furnizează asistență sanitară universală(d) și educație terțiară(d) pentru toți
cetățenii.[11] Islanda se clasează pe primele locuri la indicii democrației și egalității(d), fiind a treia țară
din lume după mediana averii adulților(d). În 2020, a ajuns pe locul patru în lume după indicele ONU al
dezvoltării umane,[12] și este pe primul loc la indicele global al păcii(d). Islanda se alimentează aproape
în întregime cu energie regenerabilă.

Cultura islandeză este bazată pe moștenirea scandinavă. Majoritatea islandezilor sunt urmașii
coloniștilor germanici și celtici. Limba islandeză, o limbă germanică de nord, a evoluat din nordica veche
și este strâns înrudită cu feroeza și cu dialectele norvegiene vestice. Moștenirea culturală a țării cuprinde
bucătăria tradițională, literatura și saga medievale. Islanda are cea mai mică populație dintre toate țările
membre NATO și este singura care nu are o armată, apărarea țării fiind în sarcina unei paze de coastă cu
armament restrâns.

Istorie

Colonizarea și prima comunitate 874–1262

Debarcare vikingilor în Islanda – desen din secolul al XIX-lea, de Oscar Wergeland(en).

Ingólfur Arnarson (în islandeza modernă: Ingólfur Arnarson), primul colonist scandinav care a locuit
permanent Islanda
Conform Landnámabók și Íslendingabók(en), călugării celți denumiți Papar(en) ar fi trăit în Islanda
înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-scoțiene. Săpături
arheologice recente au scos la iveală la Hafnir(d), în peninsula Reykjanes(d), ruinele unei cabane.
Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată cândva între 770 și 880.[13]

Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson(en) a fost primul care a făcut înconjurul Islandei în 870 și a
stabilit că este vorba de o insulă.[14] El a iernat acolo și a construit o casă la Húsavík(en). Garðar a plecat
în vara următoare, dar unul dintre oamenii săi, Náttfari(en), a hotărât să rămână în urmă cu doi sclavi.
Náttfari s-a stabilit în ceea ce astăzi se numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor permanent al
Islandei.[15][16]

Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi în anul 874.
Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi cu thrallii(d) lor, dintre
care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930, majoritatea terenului arabil al insulei fusese luat în
proprietate; Althing, o adunare legislativă și judecătorească, a fost înființat pentru a reglementa
Comunitatea Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea Groenlandei
începând cu 986.[17] Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă Medievală, când
temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea.[18] În acest moment, circa 25% din
teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de 1% cât a mai rămas astăzi.[19] Creștinismul a fost
adoptat prin consens pe la 999–1000, deși păgânismul nordic(en) a mai persistat în rândurile unor
segmente ale populației câțiva ani de atunci.

Evul Mediu

Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík(en)

Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze, desfășurat la
Þingvellir(d)

Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit de primii coloniști
s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor islandeze.[20] Luptele interne
pentru putere și agitația populației din Epoca Sturlungilor a dus la semnarea Vechiului Legământ(en) în
1262, prin care s-a pus capăt Comunității independente și a adus Islanda sub coroana norvegiană.
Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar, când regatele Norvegiei, Danemarcei și
Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această uniune în 1523, Islanda a rămas dependență
norvegiană, ca parte a regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Solul nefertil,
erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie grea într-o societate în care
subzistența depindea aproape exclusiv de agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două ori,
prima dată în 1402–1404 și din nou în 1494–1495.[21] Prima epidemie a ucis între 50% și 60% din
populație, iar a doua între 30% și 50%.[22]

Reforma și începuturile Epocii Moderne

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian al III-lea al

Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón Arason(en), ultimul episcop
catolic de Hólar(en), a fost decapitat în 1550 împreună cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit oficial luterană
și luteranismul a rămas de atunci religia dominantă.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții comerciale dure(en).
Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit la scăderea populației. Pirații din
diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară, au venit în expediții de jaf la așezările de pe coastă și au răpit
oameni, luându-i ca sclavi.[23][b] O mare epidemie de variolă a ucis în secolul al XVIII-lea o treime din
populație.[24][25] În 1783, vulcanul Laki(en) a erupt, cu efecte devastatoare.[26] În anii de după erupție,
perioadă denumită Greutățile Ceții(en) (în islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din animale au
murit. Circa un sfert din populație a murit în foametea ce a urmat.[27]

Mișcarea pentru independență 1814–1918

În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost despărțit în două regate
separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas dependentă de Danemarca. De-a lungul secolului al
XIX-lea, clima țării a continuat să se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă în Lumea Nouă, în
special în regiunea Gimli(en), Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci Noua Islandă(en). Circa
15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000.[28]

Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de ideile
naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența Islandei a început să
se formeze în anii 1850 sub conducerea lui Jón Sigurðsson(en), pe baza naționalismului islandez incipient
inspirat de Fjölnismenn(en) și de alți intelectuali islandezi cu studii în Danemarca. În 1874, Danemarca a
acordat Islandei o constituție și o autonomie limitată. Autonomia a fost extinsă în 1904, iar Hannes
Hafstein(en) a fost primul care a îndeplinit funcția de ministru pentru Islanda(en) în cabinetul danez.

Regatul Islandei 1918–1944

HMS Berwick(en) a condus invazia britanică a Islandei

Actul de Uniune Dano-Islandeză(en), acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și valabil 25 de
ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune personală cu Danemarca. Guvernul
Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a cerut Danemarcei să se ocupe de politica externă a
Islandei. Ambasadele daneze din toată lumea au început să arboreze două steme și două drapele: ale
Regatului Danemarcei și ale Regatului Islandei.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de Danemarca.
După ce Germania a ocupat Danemarca(en) la 9 aprilie 1940, Althingul a înlocuit regele cu un regent și a
declarat că guvernul islandez trebuie să preia controlul asupra afacerilor sale externe și asupra altor
probleme de care până atunci se ocupa Danemarca. O lună mai târziu, forțele armate britanice au
invadat și au ocupat țara(en), încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost preluată de
Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte, aranjament pe care în cele din
urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.

Republică independentă, 1944–prezent

Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor Morunului”(en)

La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză(en) a expirat după 25 de ani. Începând cu 20 mai
1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia uniunea personală cu
Danemarca, de a aboli monarhia și de a înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din voturi pentru
încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții republicane.[29] Islanda a devenit oficial republică la
17 iunie 1944, cu Sveinn Björnsson(en) primul președinte.

În 1946, forțele de ocupație ale Aliaților au părăsit Islanda. Țara a devenit oficial membru NATO la 30
martie 1949, în ciuda unor controverse și proteste ce au avut loc în țară(en). La 5 mai 1951, s-a semnat
un acord de apărare cu Statele Unite. Soldații americani s-au întors în Islanda sub egida Forței de
Apărare a Islandei(en), și a rămas acolo de-a lungul întregului Război Rece. SUA și-au retras ultimele
forțe la 30 septembrie 2006.

Islanda a prosperat în timpul războiului. Perioada imediat de după război a fost urmată de o creștere
economică substanțială, condusă de industrializarea pescuitului și de programele Planului Marshall, prin
care islandezii au primit cel mai mult ajutor pe cap de locuitor dintre toate țările europene (209 dolari, în
timp ce Olanda distrusă de război era pe locul doi, la distanță, cu doar 109 dolari).[30][31]
Anii 1970 au fost marcați de Războaiele Morunului(en) — dispute cu Regatul Unit pe tema extinderii
limitelor de pescuit ale Islandei până la 200 de mile în largul coastelor. Islanda a găzduit un summit la
Reykjavík în 1986(en) între președintele Statelor Unite Ronald Reagan și premierul sovietic Mihail
Gorbaciov, în care s-au făcut pași importanți către dezarmarea nucleară(en). După câțiva ani, Islanda a
devenit prima țară care a recunoscut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care s-au separat de
URSS. În anii 1990, țara și-a extins rolul pe plan internațional, dezvoltând o politică orientată către cauze
umanitare și de menținere a păcii. În acest scop, Islanda a furnizat ajutoare și expertiză diferitelor
misiuni de intervenție coordonate de NATO în Bosnia, Kosovo și în Irak.[32]

Islanda a aderat la Zona Economică Europeană în 1994, după care economia s-a liberalizat și s-a
diversificat mult. Relațiile economice internaționale au crescut mai mult după 2001, când proaspăt
dereglementatele bănci islandeze au început să acumuleze cantități masive de datorii externe,
contribuind la o creștere cu 32% a venitului național brut(en) între 2002 și 2007.[33][34]

Explozia economică și criza

În anii 2003–2007, după privatizarea sectorului bancar sub guvernul lui Davíð Oddsson(en), Islanda a
trecut către o economie bazată pe investiții străine și pe servicii financiare.[35] Ea devenea rapid una
dintre cele mai prospere țări din lume, dar a fost lovită puternic de o criză financiară majoră(en).[35]
Criza a avut ca rezultat cea mai mare emigrare din Islanda de la 1887 până atunci, un număr de 5.000 de
oameni părăsind țara în 2009.[36] Economia Islandei s-a stabilizat sub guvernul Jóhannei Sigurðardóttir,
și a crescut cu 1,6% în 2012.[37] Numeroși islandezi au rămas însă nemulțumiți de starea economiei, de
promisiunile neonorate și de politicile de austeritate ale guvernului, astfel încât Partidul
Independenței(en) a revenit la putere într-o coaliție cu Partidul Progresist(en) după alegerile din 2013.
[38]

Geografie

Articol principal: Geografia Islandei.

Harta fizică generală

Islanda se află la limita între Oceanele Atlantic și Arctic. Insula principală se află în întregime la sud de
cercul polar de nord, care trece prin mica insulă islandeză Grímsey(en) aflată în largul coastei nordice a
insulei principale. Țara se află între paralelele de 63° și 67° latitudine nordică și între meridianele de 25°
și 13 grade longitudine vestică.
Islanda este mai aproape de Europa continentală decât de America de Nord continentală; astfel, insula
este de regulă inclusă în Europa din motive istorice, politice, culturale și practice. Din punct de vedere
geologic, insula cuprinde părți din ambele plăci continentale. Cel mai apropiat uscat este Groenlanda
(290 km). Cele mai apropiate uscaturi din Europa sunt Insulele Feroe (420 km); insula Jan Mayen
(570 km); insulele Shetland și Hebridele Exterioare, ambele la circa 740 km; coastele scoțiene ale Marii
Britanii și Orkney, ambele la circa 750 km. Coastele Norvegiei și deci continentul european propriu-zis se
află la circa 970 km distanță.

Trei peisaje islandeze tipice.

Islanda este a 18-a cea mai mare insulă din lume, și a doua insulă a Europei după Marea Britanie. Insula
principală are 101.826 km², dar întreaga țară cuprinde 103.000 km² de uscat, dintre care 62,7% este
tundră. Există treizeci de insule minore aparținând arhipelagului islandez, inclusiv puțin populata
Grímsey și arhipelagul Vestmannaeyjar. Lacurile și ghețarii acoperă 14,3% din suprafață; doar 23%
conține vegetație.[39] Cele mai mari lacuri sunt Þórisvatn(en) (lac de acumulare): 83–88 km² și
Þingvallavatn(en): 82 km²; alte lacuri importante sunt și Lagarfljót(en) și Mývatn(en). Jökulsárlón(en)
este cel mai adânc, având 248 m.[40]

Geologic, Islanda face parte din Dorsala Atlantică, zonă din mijlocul oceanului unde scoarța oceanică se
depărtează și se formează altă scoarță. Această zonă a dorsalei oceanice se află peste o pană a mantalei,
făcând ca Islanda să se înalțe deasupra nivelului mării. Dorsala marchează limita între Placa Eurasiatică și
Placa Nord-Americană, iar Islanda a apărut prin procesele de rifting și acreție(en) prin fenomene
vulcanice de-a lungul dorsalei.[41]

Coasta de 4.970 de kilometri a Islandei este punctată de numeroase fiorduri, zone în care se află și
majoritatea așezărilor. Interiorul insulei, Înălțimile Islandei, este o zonă rece și nelocuibilă, cu nisip,
munți și câmpii de lavă. Marile orașe sunt capitala Reykjavík, cu orașele înconjurătoare Kópavogur,
Hafnarfjörður și Garðabær, localitatea Reykjanesbær aflată în împrejurimi, unde se află aeroportul
internațional, și orașul Akureyri din nordul Islandei. Insula Grímsey de pe cercul polar de nord conține
cea mai nordică zonă locuită din Islanda.[42] Islanda are trei parcuri naționale: Vatnajökull(en),
Snæfellsjökull(en), și Þingvellir(en).[43] Țara este considerată un „puternic performer” în protecția
mediului, fiind clasată pe locul 13 după Indicele Performanței Ecologice calculat de Universitatea Yale în
2012.[44]

Islanda, văzută din spațiu la 29 ianuarie 2004

 Islanda, văzută din spațiu la 29 ianuarie 2004

Suðureyri(en)

Suðureyri(en)

Norðfjörður(en)

Norðfjörður(en)

erupția lui Eyjafjallajökull

erupția lui Eyjafjallajökull

Sudul Islandei, lângă Drumul Inelar, privit către nord în timpul iernii lui 2001

Sudul Islandei, lângă Drumul Inelar, privit către nord în timpul iernii lui 2001

Geologia

Geysir din valea Haukadalur(en), izvor geotermal care a dat numele gheizerelor, cel mai vechi cunoscut
în lume

Pământ foarte tânăr din punct de vedere geologic, Islanda se află atât pe punctul fierbinte islandez(en)
cât și pe Dorsala Atlantică, care trece chiar prin ea. Această poziție face ca insula să fie foarte activă din
punct de vedere geologic, având numeroși vulcani activi, cei mai importanți fiind Hekla, Eldgjá(en),
Herðubreið(en) și Eldfell(en).[45] Erupția vulcanului Laki(en) din 1783–1784 a dus la o foamete în care a
murit o pătrime din populația insulei.[46] Mai mult, acea erupție a produs nori de praf și ceață în
aproape toată Europa și în părți din Asia și Africa timp de mai multe luni, afectând clima și din alte zone.
[47]

Islanda are numeroase gheizere, între care Geysir, de la care vine și cuvântul, dar și celebrul Strokkur,
care erupe la fiecare 5–10 minute. După o fază de inactivitate, Geysir a reluat erupțiile după o serie de
cutremure în 2000. Geysir și-a redus apoi însă din nou activitatea și erupe rar.
Fiind disponibilă energia geotermală pe scară largă, și prin exploatarea a numeroase râuri și cascade
pentru energie hidroelectrică, majoritatea locuitorilor au acces la apă caldă, încălzire și electricitate
ieftină. Insula este formată în principal din bazalturi, lave cu conținut redus de dioxid de siliciu, asociată
vulcanismului efuziv(en) care apare și în Hawaii. Islanda are însă o varietate de tipuri de vulcani,
(compoziți și de fisură), mulți producând lave mai evoluate, cum ar fi riolitele și andezitele. Islanda are
sute de vulcani, dintre care 30 de sisteme vulcanice sunt active.[48]

Surtsey, una dintre cele mai tinere insule din lume, face parte din Islanda. Denumită după personajul
mitologic Surt, ea s-a ridicat deasupra oceanului într-o serie de erupții vulcanice între 8 noiembrie 1963
și 5 iunie 1968.[42] Doar cercetătorii care cercetează colonizarea noii insule de către viața de uscat au
voie să viziteze insula.[49]

La 21 martie 2010, vulcanul Eyjafjallajökull din sudul Islandei a erupt pentru prima oară după 1821,
obligând 600 de oameni să-și părăsească locuințele.[50] Alte erupții din 14 aprilie au obligat alte sute de
oameni să-și părăsească locuințele.[51] Norul de cenușă vulcanică a produs perturbări majore ale
traficului aerian în întreaga Europă.[52]

Clima

Ghețarul Eyjafjallajökull, unul dintre cei mai mici ghețari din Islanda

Clima zonelor de coastă ale Islandei este subpolară oceanică. Curentul Atlanticului de Nord asigură
temperaturi medii anuale mai ridicate decât în majoritatea locurilor de la latitudini similare. Climă
asemănătoare se întâlnește în Insulele Aleutine, în Peninsula Alaska și în Țara Focului, deși toate aceste
regiuni sunt mai apropiate de Ecuator. În ciuda apropierii de zona arctică, coastele Islandei nu sunt
blocate de gheață deloc pe timpul iernii. Incursiunile ghețurilor sunt rare, ultima fiind înregistrată pe
coasta de nord în 1969.[53]

Clima variază de la o zonă la alta a insulei. În general, coasta sudică este mai caldă, mai umedă și mai
vântoasă decât nordul insulei. Înălțimile din centru sunt cele mai reci zone ale țării. Șesurile interioare
din nord sunt cele mai aride. Iarna cade mai multă zăpadă în nord decât în sud.

Cea mai ridicată temperatură înregistrată vreodată a fost de 30,5 °C la 22 iunie 1939 la Teigarhorn pe
coasta de sud-est. Cea mai scăzută a fost de −38 °C la 22 ianuarie 1918 la Grímsstaðir și la Möðrudalur în
nord-est. Recordurile de temperatură pentru Reykjavík sunt de 26,2 °C la 30 iulie 2008, și de −24.5 °C la
21 ianuarie 1918.

Biodiversitatea

Există circa 1.300 de specii de insecte cunoscute în Islanda, un număr mic comparativ cu al altor țări (în
toată lumea au fost descrise peste un milion de specii). Singurul mamifer terestru indigen găsit de
oameni la sosirea lor pe insulă a fost vulpea polară,[54] sosită pe insulă la sfârșitul Erei Glaciare,
mergând pe marea înghețată. În cazuri rare, vântul a adus pe insulă și lilieci, dar aceștia nu se pot înmulți
aici. Urșii polari sosesc ocazional din Groenlanda, dar ei doar vizitează insula, neexistând o populație
islandeză de urși polari.[55] Nu există reptile sau amfibieni autohtoni.[56]

Oaie islandeză(en)

Din punct de vedere fitogeografic, Islanda aparține provinciei Arctice a regiunii Circumboreale(en) din
cadrul regatului Boreal. Circa trei sferturi din insulă sunt zone sterpe, fără vegetație; cea mai mare parte
a plantelor o constituie iarba pășunilor consumată regulat de erbivorele domestice. Cel mai des întâlnit
copac autohton din Islanda este mesteacănul nordic (Betula pubescens(en)), care în trecut forma păduri
ce acopereau mare parte din țară, alături de plopi tremurători, sorbi (Sorbus aucuparia), ienuperi și alți
copaci mai mici, mai ales sălcii.

La începutul colonizării umane, insula era extensiv împădurită. La sfârșitul secolului al XII-lea,
Íslendingabók(en), Ari cel Înțelept, o descria ca „împădurită de pe munți până la țărmul mării”.[57]
Colonizarea umană permanentă a perturbat mult ecosistemul izolat de soluri vulcanice în strat subțire și
biodiversitatea deja redusă. Pădurile au fost exploatate masiv de-a lungul secolelor pentru lemne de foc
și cherestea.[54] Despădurirea, deteriorarea climei în timpul Micii Ere Glaciare și pășunatul excesiv al
turmelor de oi importate de coloniști au produs o pierdere critică de sol vegetal în urma eroziunii. Astăzi,
multe ferme au fost abandonate. Trei sferturi din suta de mii de kilometri pătrați ai Islandei sunt afectați
de eroziunea solului, dintre care optsprezece mii de kilometri pătrați atât de grav încât nu mai pot fi
folosiți.[57] Doar câteva mici crânguri de mesteceni mai există acum în rezervații izolate. Plantarea de
noi păduri a crescut numărul de arbori, dar încă nu se compară cu pădurile de la început. Între pădurile
plantate se numără și specii alogene.[54] Cel mai înalt arbore din Islanda este un molid sitka(en) plantat
în 1949 la Kirkjubæjarklaustur; el a fost măsurat la 25,2 m înălțime în 2013.[58]

Vulpea polară este singurul mamifer autohton de uscat din Islanda și a fost singurul mamifer de uscat
prezent aici înainte de sosirea omului
Între animalele Islandei se numără oaia(en) și vaca islandeză(en), găinile, caprele, caii, și ciobănescul
islandez(en), toate rase de animale domestice importate de Europeni. Între animalele sălbatice se
numără vulpea polară, nurca, șoareci, șobolani, iepuri și reni. Urșii polari vizitează ocazional insula,
călătorind pe iceberguri din Groenlanda. În iunie 2008, au sosit doi urși polari în aceeași lună.[59] Între
mamiferele marine din apele din jurul insulei se numără foca obișnuită (Phoca vitulina) și cea
cenușie(en) (Halichoerus grypus). În apele oceanului din jurul Islandei trăiesc numeroase specii de pești,
industria pescuitului fiind o mare parte a economiei Islandei, ea reprezentând aproximativ jumătate din
exporturile totale ale țării. Păsările, mai ales cele marine, sunt o parte importantă a ecosistemului
islandez. Papagalii de mare, lupii de mare și pescărușii cu trei degete(en) cuibăresc pe stâncile litoralului.
[60]

Vânătoarea comercială de balene se practică cu intermitențe[61][62] împreună cu vânătoarea în scopuri

științifice.[63] Observarea balenelor a devenit o parte importantă a economiei Islandei începând cu
1997.[64]