Republica Federală Germania[11] 

(în germană Bundesrepublik Deutschland   ascultă (ajutor·info)),

[12]
 acronim RFG, colocvial, Germania (în germană Deutschland; pronunție germană: /ˈdɔɪ̯ʧlant/),
este un stat în Europa Centrală. Face parte din organizații internaționale importante,
precum: Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea
Europeană (1957), ONU (1973), OSCE, și din zona euro. Se învecinează: la nord - cu Marea
Nordului, Danemarca și Marea Baltică; la est - cu Polonia și Republica Cehă; la sud -
cu Austria și Elveția; iar la vest - cu Franța, Luxemburg, Belgia și Țările de Jos. Teritoriul Germaniei
acoperă 357.021 de kilometri pătrați (137.847 mile pătrate), într-o zonă cu climat temperat.
Germania are cea mai mare populație dintre statele membre ale Uniunii Europene (82 de milioane
de locuitori).
Diferite triburi germanice au ocupat nordul Germaniei încă din antichitate. În timpul epocii
migrațiilor triburile germanice s-au extins spre sud. Începând din secolul al X-lea teritoriile germane
au format o parte centrală a Sfântului Imperiu Roman.[13] În secolul al XVI-lea, regiunile germane din
nord au devenit centrul Reformei protestante.
Creșterea pan-germanismului în interiorul confederației germane, care a fost ocupată de Franța, a
dus la unificarea majorității statelor germane în 1871 în Imperiul German. După Primul Război
Mondial și Revoluția germană din 1918-1919, imperiul a fost înlocuit de Republica de la Weimar.
Înființarea celui de-al treilea Reich în 1933 a dus la al doilea război mondial și a Holocaustului. După
1945 Germania a pierdut o parte din teritoriul său și a fost împărțită în două state, Germania de
Est și Germania de Vest. În 1990, la scurt timp după revoluțiile care au dus la căderea comunismului
în Germania de Est și în restul Europei de Est, Germania a fost reunificată.
Germania este o republică federală parlamentară alcătuită din 16 state numite Landuri (în
limba germană Länder). Capitala federală și cel mai mare oraș este Berlin. Industria germană este
una din cele mai dezvoltate din lume. Germania este unul din principalele state exportatoare, deține
o poziție-cheie în Uniunea Europeană și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel
global.[14] Cercetarea științifică și tehnologică din Germania este recunoscută ca cercetare de vârf, la
nivel mondial.[15]
Germania a fost un membru fondator al Comunităților Europene în 1957, care a devenit Uniunea
Europeană în 1993. Acesta face parte din Spațiul Schengen, și a devenit un co-fondator al zonei
euro în 1999. Germania este membru al Organizației Națiunilor Unite, NATO, G8, G20 și OCDE.
Cunoscută pentru istoria și cultura sa bogată, Germania a produs numeroși artiști, filozofi, muzicieni,
antreprenori, oameni de știință și inventatori.

Etimologie
Cuvântul „Germania” în limba română, provine de la cuvântul din limba latină „Germania”. Numele
„Germania” a fost utilizat după ce Iulius Cezar l-a adoptat dintr-un termen galic pentru popoarele din
partea de est a Rinului care ar fi însemnat „vecin”.[16]

Istorie
Articole principale: Istoria Germaniei și Istoria Germaniei postbelice.

Triburi germanice
Expansiunea triburilor germanice (750 î.Hr. – 1 d.Hr.)

Se consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice a Bronzului,
sau, cel mai târziu, pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din sudul Scandinaviei și nordul
Germaniei, triburile și-au extins teritoriul spre sud, est și vest, în secolul I î.Hr., ajungând în contact
cu triburile celtice din Galia, precum și cu triburi iraniene, baltice și slave, în Europa de Est. Nu se
cunosc prea multe despre începuturile istoriei germanicilor, avem la dispoziție doar scrieri ale
autorilor romani, cercetări etimologice și descoperiri arheologice.
Pe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început invazia
Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dincolo (la est) de Rin până la munții
Ural). În această perioadă, triburile germanice au început să se familiarizeze cu tacticile de război
romane, menținându-și, însă, apartenența tribală. În anul 9 d.Hr., în cadrul bătăliei de la Pădurea
Teutoburg, triburi germanice conduse de Arminius au înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus.
O mare parte din Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin și la nord de Dunăre, a rămas,
astfel, în afara Imperiului Roman. Spre anul 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea sa Germania,
triburi germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului și Dunării (Limes Germanicus), ocupând mare
parte din aria Germaniei moderne. În secolul III s-au afirmat mai multe triburi vest-germanice:
alamanii, francii, chatii, saxonii, frizonii, sicambrii și turingii. În jurul anului 260 d.Hr., multe triburi
germanice au trecut de limes și de frontiera de pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate, pe atunci,
de romani.[17]

Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

Articol principal: Sfântul Imperiu Roman.

Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman

Carol cel Mare a fondat la 25 decembrie 800 Imperiul Carolingian, care avea să fie divizat în 843.
Imperiul medieval (Sfântul Imperiu Roman) s-a format din partea estică rezultată din această
divizare, și a continuat să existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se
întindea de la râul Eider la nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit, inițial, Sfântul Imperiu
Roman, a fost redenumit, oficial, Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu
Roman al Națiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul
ocupat, devenit, între timp, mai restrâns.

Martin Luther (1483–1546) a inițiat Reforma Protestantă

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei,
Saxoniei, Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost numit Împărat romano-
german al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraților salici (1024-1125), Sfântul Imperiu
Roman (Imperiul romano-german) a cucerit nordul Italiei și Burgundia, dar împărații și-au pierdut din
putere în urma unei controverse privind învestitura. Pe timpul împăraților Hohenstaufen (1138-1254),
prinții germani au căutat să se extindă spre sud și est, ajungând să controleze teritorii locuite
de slavi înainte ca germanii să trimită coloniști în aceste pământuri, și chiar mai la est (ceea ce s-a
numit Ostsiedlung). Orașele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând parte din Liga Hanseatică.
Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315 și Morții Negre din 1348-50, populația Germaniei
a scăzut considerabil.[18]
Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o constituție a căror principii de bază aveau să
dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către șapte principi
electori, care controlau unele din cele mai puternice principate și arhiepiscopii. Începând cu secolul
al XV-lea, împărații au fost aleși, aproape fără excepție, din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.
Călugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele practici ale
Bisericii Catolice, începând, astfel, Reforma Protestantă. O confesiune distinctă, luterană, a devenit
religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la Războiul de
treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%[19]
[20]
. Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar
imperiul a fost împărțit de facto în numeroase principate independente. Din 1740 monarhia austriacă
de Habsburg și Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806 Imperiul a fost dizolvat, ca
urmare a Războaielor Napoleoniene.[21]

Restaurație și revoluție (1814-1871)

Articol principal: Confederația Germană.
Parlamentul de la Frankfurt în 1848

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la Viena și a

fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu
ideile politice ale restaurației a dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate.
Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat
austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit hotărâtor la unificarea economică a
statelor germane. În această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției
Franceze, iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima
dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind,
mai târziu, culorile drapelului german.[22]
În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut drept rezultat proclamarea
republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în Confederația
Germană. Speriați, monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. În aceste
împrejurări, regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar, întrucât
trebuia să renunțe la o parte din puterea politică deținută anterior, acesta a refuzat coroana și a
respins constituția propusă, ceea ce, pe atunci, a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre
regele Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a
izbucnit pe fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von
Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat, în 1864, un război împotriva Danemarcei,
ieșind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o
Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund) și să împiedice Austria, care înainte era cel mai
puternic stat german, să se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)

Articole principale: Imperiul German și Primul Război Mondial.

Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franța, 1871. Bismarck se află în centru, într-o uniformă albă.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1871, când Imperiul

German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea
francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie
1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, al cărui capitală era Berlin. Imperiul
era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche
Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a
câtorva state în afara Europei.
În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura
poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe, izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și
evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate
puterile europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea
alianțelor din care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În mod
specific, Franța a stabilit relații noi prin semnarea tratatului numit Antanta cu Regatul Unit și
asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a
devenit din ce în ce mai izolată.

Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat celorlalte puteri
europene, cerând partea lor din Africa. Conferința Congoului de la Berlin (1884-1885), mediată de
Bismarck, a împărțit Africa între puterile europene. Profitând de o situație politică favorabilă
(prietenie cu Austro-Ungaria, Italia și Rusia, înțelegere cu Franța), Germania a întemeiat
următoarele protectorate: Africa Germană de Sud-Vest (1884), Togo și Camerun (1884), Africa
Germană de Est (1885), inclusiv coloniile germane din Mările Sudului: Kaiser Wilhelmland
(achiziționată, în 1880, de la Noua Guinee), Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între
puterile imperialiste pentru dominația Africii și altor teritorii a provocat continue tensiuni între Marile
Puteri, care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele care au contribuit la declanșarea Primului
Război Mondial.
Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a constituit pretextul
pentru declanșarea Primului Război Mondial. Ca stat inițiator și principala forță a Triplei Alianțe
(Puterile Centrale), Germania a dus greul războiului contra Puterilor Aliate (Antantei) și a suferit
pierderi grele într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale tuturor timpurilor, numărând
aproximativ 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți și 4.216.058 răniți).[23]
În toamna anului 1918, situația grea de pe front și mișcările revoluționare interne l-au determinat pe
împăratul Wilhelm al II-lea să abdice și să plece în exil, în Țările de Jos. Socialiștii au preluat puterea
și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării, aceștia au semnat, la 11 noiembrie,
armistițiul cu Puterile Aliate, care a pus capăt războiului iar, ulterior, Tratatul de la Versailles, în iunie
1919, atrăgându-și ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască înfrângerea din Primul
Război Mondial. Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte
mijloace, iar asprimea sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în nașterea și
creșterea ulterioară a curentului revanșist și nazismului în țară.[24]
c