TRIPLA ALIANŢĂ (PUTERILE CENTRALE)

Curs nr. 19

I. Germania în perioada 1870-1914

Desăvârşirea unificării Germaniei, crearea pieţei naţionale unice şi realizarea
unităţii administrative, cumulate cu resursele economice foarte bogate existente în interior
şi cu cele provenite din exterior (colonii), au asigurat premisele unei evoluţii galopante a
noului imperiu german spre cumpăna de veacuri. Dacă în 1870, de exemplu, Germania
ocupa locul al IV-lea în lume în producţia de fontă, la începutul secolului al XX-lea ea se
situa pe locul al II-lea. În preajma primului război mondial, metalurgia germană a depăşit,
prin capacitatea ei, metalurgia engleză şi franceză, luate la un loc. În ajunul războiului
mondial, Germania se prezenta ca o mare putere industrială, ocupând primul loc în Europa
şi al doilea în lume, după Statele Unite ale Americii.
Comparativ cu celelalte state europene occidentale, procesul industrializării
masive a economiei Germaniei a beneficiat de existenţa, în interior, a însemnatelor bogăţii
naturale, precum zăcămintele de cărbune concentrate în regiunea Rhenană, îndeosebi în
bazinul Ruhr şi Saar, sau zăcămintele de fier din Lorena şi din Silezia superioară. În plus,
principalele centre industriale, abstracţie făcând de Silezia superioară, erau concentrate
îndeosebi în regiunile apusene ca Westfalia, Renania, Lorena, Saxonia şi Turingia. Iar
despăgubirile de război primite din partea Franţei (5 miliarde franci aur) au oferit un
substanţial impuls iniţial pentru performanta industrie germană.
Progresul accelerat al economiei, incluzând şi pe cea agrară, transporturile,
comunicaţiile şi băncile, a condus la fenomenul concentraţionist industrial şi la formarea
marilor uniuni monopoliste. Monopolurile s-au creat, în primul rând, în industria grea,
unde preexista disponibilitatea concentrării producţiei, iar forma cea mai răspândită a
monopolului german l-a constituit cartelul. În 1905, existau în Germania 385 carteluri, care
concentrau 12.000 întreprinderi, iar în 1911 erau 550-600 carteluri, unele atingând
proporţii uriaşe. Întreaga industrie a cărbunelui şi a metalurgiei erau concentrate în mâinile
câtorva concerne, cele mai cunoscute fiind concernele Krupp şi Tyssen. În domeniul
bancar, un număr de 9 mari bănci berlineze concentrau, în 1909, aproximativ 83% din
întregul capital german.
Pe măsura concentrării producţiei şi a creării monopolurilor, ca şi în cazul
celorlalte state capitaliste dezvoltate, a luat amploare deosebită – direct proporţional cu
însemnătatea fenomenului – exportul de capital aducător de profituri uriaşe, angajând
Germania într-o acerbă dispută pentru asigurarea şi extinderea propriului sistem colonial şi
pentru dobândirea noilor sfere de influenţă.
Repere politice
Constituţia din anul 1871 (aprilie) asigurase hegemonia junkerilor prusaci în
cuprinsul întregului Imperiu german, situaţie explicabilă prin rolul decisiv şi prin ponderea
geografică şi demografică deţinute de Prusia (55% din totalul teritoriului şi 61% din totalul
populaţiei) în cadrul imperiului.
La 8 ianuarie 1871, la Versailles, regele Prusiei, Wilhelm I, se proclamase ca
împărat al celui de-al doilea Reich, Imperiu federal constituit din 22 de state, plus oraşele
libere Hamburg, Bremen şi Lübeck. Conducerea de stat a imperiului era formată din
împărat, cancelar, Consiliul Uniunii (Bundesratul) şi Parlamentul (Reichstagul), puterea
efectivă revenind primilor doi. Consiliul Uniunii era compus din reprezentanţii statelor
componente ale Imperiului, iar legile votate de Reichstag urmau a fi ratificate de Consiliul
Uniunii. Parlamentul federal se alegea pe o durată de 5 ani prin vot universal, direct şi
secret, iar dreptul de vot îl aveau numai bărbaţii în vârstă de peste 25 de ani.
În viaţa politică a Germaniei un rol important a revenit armatei şi Statului ei
Major, mereu consolidate şi utilizate în promovarea autocraţiei în plan intern, precum şi
(mai ales) a expansionismului în plan extern.
După unificarea Germaniei, principalele partide politice au dobândit forma şi
statutul definitive, reprezentând interesele diferitelor categorii ori segmente sociale.
Conservatorii îi reprezentau pe junkerii prusaci, pe ofiţeri şi pe clerul luteran, cu toţii fiind
apărători ai monarhiei şi ai privilegiilor tradiţionale. Conservatorii imperiali erau animaţi
de o doctrină proliberală, conştienţi de necesitatea industrializării promovată de cancelarul
Bismarck. Partidul de centru sau catolic avea o compoziţie eterogenă, beneficiind de
sprijinul clerului catolic şi al nobilimii mici şi mijlocii din statele preponderent catolice ale
Imperiului. În deceniul al VIII-lea s-a constituit şi Partidul naţional liberal reprezentând
interesele burgheziei mari şi mijlocii din Germania vestică şi sudică, dar cu predispoziţii
pentru compromis cu partizanii lui Bismarck. În stânga eşichierului politic se situa Partidul
popular german, cu doctrină liberală, şi Partidul progresiştilor, reprezentând mica
burghezie, funcţionărimea şi, parţial, muncitorii.
Dintre reformele mai însemnate înfăptuite de „Cancelarul de fier” pot fi reţinute,
cu folos, câteva ilustrând flexibilitatea lui Bismarck (reprezentant al junkerimii prusace)
faţă de interesele economice ale burgheziei. În 1871, el a introdus un sistem monetar unic
pentru întregul imperiu, iar în 1875, Banca Prusiei a devenit Banca Imperiului
(Reichbank), care deţinea monopolul emisiunii de bancnote. Printr-o altă lege, din 1872, a
fost reformată administraţia, fiind abolită puterea domenială ereditară, iar în 1876 a fost
uniformizată justiţia în graniţele Imperiului.
Spre a diminua puterea Partidului catolic (de centru) şi a influenţei bisericii
catolice, considerată primejdioasă pentru unitatea Imperiului german, Bismarck a declanşat
o veritabilă ofensivă împotriva acestora sub deviza „Kulturkampf” („lupta pentru cultură”).
Se ştie că biserica catolică se opunea hegemoniei în imperiu a Prusiei, care era protestantă,
slăbind astfel influenţa catolicismului. Or, prin „Kulturkampf” se urmărea înfrângerea
adversarilor hegemoniei Prusiei şi deturnarea atenţiei populare de la problematica
economică şi social-politică spre cea religioasă. Printr-o lege din anul 1872, urmată de
altele, în 1873-1875, clerul catolic a pierdut dreptul de control asupra şcolilor elementare:
tot în 1872, ordinul călugărilor iezuiţi a fost izgonit din Germania, iar în 1875 a fost
introdusă legea cu privire la căsătoria civilă. Dar, în pofida tuturor măsurilor legislative cu
caracter prohibitiv pentru catolici şi chiar a acţiunilor represive iniţiate de guvern, partidul
catolic – sprijinit şi de Papă – n-a înregistrat reculul dorit, ci, dimpotrivă, a câştigat în
popularitate. Guvernul a fost constrâns a face pasul înapoi, încât, după 1876, au fost
revocate unele legi din vremea „Kulturkampfului”.
În 1888 Wilhelm I a murit, succesor fiindu-i nepotul său, Wilhelm al II-lea, a
cărui adversitate faţă de Bismarck a condus la demisia acestuia din urmă în primăvara
anului 1890. Dintre urmaşii în funcţie ai „Cancelarului de fier”, la hotarul dintre secole, s-
au numărat Georg Leo Caprivi (1890-1894), prinţul Hohenlohe Schillingsfürst, apoi
Bernhord von Bülow şi, în sfârşit, Theobold von Bothmann-Hollweg (1909-1917).
În politica externă, ca orice mare putere în devenire, Germania a urmărit
sistematic acapararea de colonii şi pieţe de desfacere, lărgirea sferelor de influenţă în
vederea exportului de capital. Numai că ea a apărut la „ospăţul” colonial mai târziu decât
celelalte puteri, emiţând serioase pretenţii în direcţia reîmpărţirii lumii. Propriile-i proiecte
expansioniste vizau crearea unei „Germanii mari”, care ar fi trebuit să cuprindă Austro-
Ungaria, Balcanii, Asia Mijlocie, Scandinavia, Belgia, Olanda şi o parte a Franţei. În afara
acestora, erau râvnite colonii în Africa, în bazinul Oceanului Pacific, precum şi în America
de Sud. Angajate în plină ofensivă pentru asigurarea unui „loc sub soare” şi pentru
Germania, cercurile politice conducătoare au produs o ideologie corespunzătoare, ale cărei
principale coordonate erau agresiunea şi rasismul. În 1891 a fost înfiinţată organizaţia
„Uniunea pangermană”, promovând pangermanismul, adică extinderea stăpânirii imperiale
asupra tuturor popoarelor de rasă germană. Ideologia pangermanismului avea la bază
concepţiile filozofului Nietzsche, care teoretizase „supraomul”, superioritatea rasei
germane, elitismul şi propagase cultul forţei şi rasismul.
Pentru traducerea în fapt a planului de creare a unui vast imperiu colonial,
cercurile conducătoare germane au acordat o atenţie specială armatei, alocând cea mai
mare parte a bugetului statului sectorului militar.
În 1879, Germania şi Austro-Ungaria au încheiat o alianţă secretă împotriva
Rusiei, iar în 1882, acestei alianţe i s-a alăturat Italia, luând astfel fiinţă Tripla Alianţă,
îndreptată din start împotriva Rusiei şi a Franţei.
Practic, Germania a inaugurat politica sa de expansiune colonială din deceniul al
IX-lea al secolului trecut; în 1884 a fost proclamat protectoratul german asupra coloniei
Angra-Pequena de pe coasta sud-vestică a Africii, statut extins în acelaşi an şi asupra
teritoriilor Togo şi Camerun. Ulterior, Germania a ocupat zona nordică a insulei Noua
Guinee, precum şi unele teritorii din Africa răsăriteană, achiziţionate prin „Societatea de
colonizare germană”. Spre sfârşitul secolului XIX, capitalul german şi-a făcut loc în
Turcia, unde negocierile preliminare din 1898 au sfârşit în 1903 prin acordarea dreptului de
concesiune Băncii Germaniei pentru construirea căii ferate care să facă legătura spre
Bagdad şi spre golful Persic. În Extremul Orient, Germania a ocupat în 1897 golful Chiao
Ciao, integrând apoi întreaga provincie chineză Sandun în sfera ei de influenţă. În 1899, a
obţinut cea mai mare parte a insulelor Samoa din Pacific şi a cumpărat de la Spania
insulele Mariane şi Caroline. Pretutindeni, acţiunile şi proiectele expansioniste germane
aveau de înfruntat interesele similare ale Angliei şi Franţei, aliate politice la începutul
secolului XX, interese care au acutizat relaţiile bilaterale şi au agravat situaţia
internaţională, îndeosebi în vremea crizelor marocane din anii 1905-1906 şi 1911, şi în
timpul războaielor balcanice din 1912-1913, care au prefaţat cea dintâi conflagraţie
mondială a secolului al XX-lea. Dacă, în interior, Germania era (poate) cea mai pregătită
mare putere pentru război, în exterior, poziţia ei era serios afectată, pe de o parte de
apropierea Rusiei de Franţa şi Anglia şi, pe de alta, de îndepărtarea foştilor ei aliaţi, Italia
şi România.

II. Austro-Ungaria de la revoluția de la 1848 până la Primul Război

Mondial (1849-1914)
Ca urmare a înfrângerii revoluţiei din anii 1848-1849, libertăţile câştigate prin
luptă de masele populare au fost repede lichidate; Constituţia din martie 1849, pe care
Curtea de la Viena o dăduse sub presiunea valului revoluţionar (fără a mai fi intrat în
vigoare), a fost abolită, dietele locale – înlăturate, a fost reintrodus regimul absolutist
imediat după înăbuşirea revoluţiei, dar consfinţit oficial ceva mai târziu, prin decretul
împăratului Franz Joseph din 31 decembrie 1851. Administratorul noului regim a fost
ministrul de interne al guvernului imperial din perioada 1849-1860, baronul Alexander von
Bach, al cărui nume a şi fost „împrumutat” regimului pe care l-a patronat, „regimul lui
Bach”. A fost declanşată teroarea împotriva foştilor „rebeli”, iar limba germană reintrodusă
ca limbă oficială de stat în graniţele Imperiului, a cărui securitate interioară era asigurată
prin armată, poliţie şi jandarmerie sprijinite constant de clerul catolic şi de un devotat
aparat birocratic. Şi totuşi, revoluţia paşoptistă n-a rămas fără urmări. Iobăgia a fost
definitiv desfiinţată, fapt confirmat politic prin patentele imperiale din anii 1853 şi 1854.
Conservându-se însă marea proprietate (cu excepţia părţilor estice ale Cehiei şi a regiunilor
săseşti din Transilvania), agricultura s-a dezvoltat pe calea prusacă, într-un sistem ce
îmbina vechiul cu noul, adică regimul clăcăşesc cu cel capitalist (burghez) de exploatare.
Desfiinţarea iobăgiei şi înlăturarea privilegiilor feudale au stimulat dezvoltarea
economică în ansamblu şi a industriei capitaliste îndeosebi, chiar dacă diferenţiat în
cuprinsul Imperiului; industria de fabrică s-a dezvoltat în Austria inferioară şi în Cehia, cea
de maşini agricole şi alimentară – cu precădere în Ungaria, iar în părţile de sud-vest ale
Transilvaniei a progresat industria metalurgică. Celorlalte zone ale monarhiei li s-au
rezervat statutul de pieţe de desfacere ori surse de materii prime.
Intensificarea frământărilor sociale, politice şi naţionale în interior, conjugată cu
eşecurile diplomatice sau militare (1859) în exterior au determinat Curtea din Viena să-şi
revizuiască conduita politică şi să promoveze un regim „liberal”, al cărui reprezentant a
fost noul ministru de interne, contele Golukowski, partizan al transformării Austriei într-o
monarhie federalistă. Diploma imperială din 20 octombrie 1860 consacra încetarea
regimului absolutist şi instaurarea celui liberal, situaţie care va dăinui doar până în 1867.
Noul regim, recunoscând, într-o măsură, instituţiile şi drepturile istorice ale provinciilor
componente ale Imperiului, a fost boicotat de fruntaşii politici din Ungaria şi Croaţia, şi nu
fără urmări. În noua conjunctură politică internă şi internaţională, nefavorabilă deopotrivă,
guvernul austriac a decis realizarea unui compromis cu elita politică maghiară, cea mai
puţin obedientă şi, în perspectivă, sprijinul cel mai sigur pentru Curtea vieneză. Aşa s-a
ajuns la semnarea pactului dualist, în 1867, între reprezentantul guvernului austriac,
contele Beust şi reprezentantul maghiarimii, I. Deak, potrivit căruia clasa politică
conducătoare austriacă ceda o parte din puterea de stat nobilimii şi burgheziei maghiare, pe
o arie geografică bine precizată, în schimbul sprijinului şi cooperării în cadrul noului
Imperiu dualist. Structura multinaţională a imperiului (din populaţia totală de 50 de
milioane de locuitori, aproximativ 29 de milioane o alcătuiau cehii, polonezii, slovacii,
românii, croaţii, italienii etc.), cu cele două naţiuni privilegiate, a imprimat un specific al
dezvoltării statului austro-ungar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul
secolului al XX-lea.
Din 1848 şi până în 1916, tronul a fost ocupat de împăratul Franz Joseph I, care s-
a călăuzit în viaţă după deviza cunoscută „divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte). Ca
împărat al Austro-Ungariei s-a manifestat ca un semiautocrat, simulând respectul formelor
constituţionale, în timp ce, ca rege al Ungariei, el a fost nevoit să guverneze ca un monarh
sub regim parlamentar. În Ungaria, parlamentul era constituit din două camere: Camera
magnaţilor şi Camera deputaţilor, iar miniştrii erau răspunzători faţă de parlament.
În Austria, din 1869 şi până în 1879, puterea politică a fost deţinută de partidul
liberal german (numit şi „constituţional”), reprezentând interesele burgheziei mari şi
mijlocii, prin guvernul Auersperg. Liberalii s-au străduit să întărească supremaţia
germanilor în jumătatea austriacă a Imperiului, dar s-au lovit de rezistenţa dârză a cehilor
şi polonezilor. Liberalii mai urmăreau centralizarea statului şi limitarea drepturilor
adunărilor provinciale, care, adeseori, serveau interesele naţionalităţilor neprivilegiate.
În pofida progresului economic şi a avântului industrial asigurate prin politica
liberalilor, Franz Joseph nu i-a simpatizat şi, în 1879, i-a înlocuit printr-un guvern
conservator condus de contele E. Taaffe, prezent în prim-planul vieţii politice austriece
vreme de 14 ani (1879-1893). Sarcina principală a acestui guvern a constat în strădania de
a asigura împăratului o autoritate cât mai mare, fără abrogarea formelor constituţionale,
parlamentare. Taaffe s-a străduit, totodată, să sporească autoritatea partidului conservator
în rândurile micii burghezii, strădanie eşuată însă. Nemulţumirile acesteia din urmă şi ale
unei părţi a intelectualităţii au fost exploatate cu folos de două noi grupări politice care au
apărut în 1880; grupul „Marii Germanii”, militând pentru unirea Austriei cu Germania, şi
grupul „Creştinii socialişti”, care a izbutit să atragă în rândurile sale o parte însemnată a
micii burghezii, folosind cu abilitate concursul bisericii catolice. După căderea guvernului
Taaffe, conservatorii austrieci, burghezia liberală şi nobilii polonezi au format un guvern
de coaliţie, al cărui obiectiv primordial comun consta în neadmiterea dreptului de vot
universal. Pus, din 1895, sub preşedinţia moşierului polonez Badeni (un devotat al familiei
imperiale), guvernul de coaliţie a fost nevoit – sub presiunea mişcărilor naţionale şi a
social-democraţiei aflată în ascensiune – să facă unele concesii, precum reforma electorală
parţială din 1896 sau recunoaşterea limbii cehe (alături de germană) ca limbă oficială în
Cehia şi Moravia, inclusiv obligativitatea funcţionarilor de stat de a cunoaşte cele două
limbi în zonele amintite (1897). Dar, căderea guvernului Badeni la sfârşitul aceluiaşi an a
condus la abrogarea legii din 1897 şi, drept consecinţe imediate, la sângeroase ciocniri de
stradă între cehi şi germani la Praga, care au necesitat introducerea stării de asediu.
Conflictele permanente dintre deputaţii diferitelor naţionalităţi, obstrucţiile
parlamentare, desele schimbări de cabinete la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui de-al XX-lea se constituiau în argumente ale persistenţei şi acutizării crizei politice a
Imperiului dualist.
Situaţia nu era mai bună nici în Ungaria, unde viaţa politică era popularizată în
jurul partidului liberal al contelui Koloman Tisza, la putere între anii 1875 şi 1890 şi ale
partidului de opoziţie, numit al independenţei, în fruntea căruia se afla fostul revoluţionar
Lajos Kossuth (până în 1894, când acesta a murit). Contradicţiilor naţionale mai vechi ori
mai noi, mai profunde ori mai superficiale care au erodat structura Imperiului la hotarul
dintre secole (exemplificând prin raporturile austro-cehe, austro-italiene, austro-poloneze
etc.) li s-au adăugat – cu un grad sporit de periculozitate – alterarea raporturilor austro-
maghiare. Ultimii au început să revendice despărţirea armatei, o bancă ungară separată şi
desfiinţarea comerţului fără tarife vamale între Ungaria şi Austria. Liberalii maghiari voiau
ca numai un singur minister, cel al afacerilor externe, să fie comun ambelor state, în timp
ce independenţii mergeau şi mai departe, admiţând doar unirea personală şi fără votul
universal. În 1906, parlamentul de la Budapesta a dispus încetarea plăţii impozitelor şi
interdicţia recruţilor de a se prezenta la unităţile lor (austriece). În acele împrejurări,
împăratul a dizolvat Dieta maghiară, iar clasa politică, timorată şi de mişcările populare, a
capitulat în faţa Austriei, acceptând reînnoirea acordului austro-ungar pentru încă zece ani.
În condiţiile în care octogenarul împărat nu mai putea participa activ la
conducerea statului, a sporit influenţa nepotului şi succesorului său, arhiducele Franz
Ferdinand. Acesta, spre a opri sau măcar frâna procesul disoluţiei Imperiului a imaginat un
plan de reorganizare politică, nu prin dualism, ci prin trialism. El intenţiona să ofere
ţinuturilor slave un statut asemănător aceluia al Ungariei. Prin aceasta, ar fi realizat un
dublu obiectiv; lega pe slavi (mai motivat) de Austria şi, totodată, diminua proporţional
greutatea specifică a Ungariei în cadrul monarhiei. Şi pentru a diminua şansele slavilor de
a se elibera complet, considera necesară cucerirea Serbiei, principalul bastion al mişcării de
eliberare a slavilor din Imperiu.
Primul pas spre înfăptuirea proiectului său l-a făcut prin anexarea, în 1908, a
Bosniei şi Herţegovinei, act care a provocat răbufnirea mişcărilor de eliberare naţională în
cadrul Imperiului şi aşa-numita „criză bosniacă” ce a contribuit la precipitarea
evenimentelor politice premergătoare primului război mondial.
În anii imediat premergători marii conflagraţii, conflictele naţionale din sânul
monarhiei dualiste s-au agravat progresiv, încât, în 1914, în rândul cercurilor politice
guvernante austro-ungare şi-a făcut loc convingerea că drumul cel mai bun pentru
consolidarea Imperiului consta în declanşarea unei agresiuni în Balcani. Şi, precum se ştie,
Austro-Ungaria, cu sprijinul material şi moral al Germaniei, folosind ca pretext asasinarea
prinţului moştenitor Franz Ferdinand la Sarajevo, a dat un ultimatum Serbiei, iar la 28 iulie
1914 i-a declarat război, în pofida faptului că guvernul sârb îşi arătase disponibilitatea
acceptării celor mai multe dintre pretenţiile guvernului austriac. Odată cu declanşarea
războiului, guvernul austriac a dispus suspendarea lucrărilor Reichsratului pentru o
perioadă nedeterminată, precum şi desfiinţarea parlamentului maghiar, semnificând
instaurarea dictaturii militare în întreg cuprinsul monarhiei.

III. Italia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul

secolului al XX-lea (1871-1914)
Realizarea unităţii politice italiene a avut, neîndoielnic, consecinţe însemnate
asupra dezvoltării ulterioare a societăţii în ansamblul ei, chiar dacă decalajul între nordul
industrial şi sudul agrar s-a menţinut şi chiar s-a accentuat, şi în pofida unei puternice
dependenţe economice de marile puteri europene; de Franţa, mai întâi, apoi de Anglia şi
Germania. Ritmul dezvoltării economice s-a accelerat în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea, dar trebuie reţinut că această dezvoltare s-a făcut cu sprijinul consistent al
capitalului străin şi pe fondul unor repetate crize, care au grăbit procesul de concentrare şi
de centralizare a producţiei şi capitalului şi, odată cu acestea, polarizarea socială. La
începutul secolului al XX-lea, Italia se înfăţişa multora drept un „imperialism al săracilor”,
o ţară săracă în capitaluri şi cu pământ arabil neîndestulător, cu câteva mari societăţi
monopoliste (Fiat, Ilva, Breda ş.a.) dar şi cu jumătate din populaţie analfabetă, cu pretenţii
de mare putere, dar debitoare în plan economic şi politic celorlalte state occidentale şi, nu
în ultimul rând, cu un număr record de emigranţi (între anii 1876 şi 1914 peste 8 milioane
de italieni şi-au părăsit ţara din pricina mizeriei şi a sărăciei).
Din perspectivă politică, Italia era o monarhie constituţională, cu un guvern numit
de rege şi cu un parlament (organ legislativ) bicameral, ales pe temeiul votului cenzitar.
Dintr-o populaţie de aproximativ 27 milioane de locuitori (în deceniul VIII), doar 600.000
aveau drept de vot. În 1892 acest drept a fost extins şi asupra altor categorii sociale, fiind
ridicat astfel numărul votanţilor la circa 3 milioane de cetăţeni.
În perioada imediat următoare desăvârşirii statului italian unificat, puterea politică
a deţinut-o gruparea „de dreapta”, reprezentând interesele marii burghezii şi ale nobilimii
îmburghezite din Italia de nord. Numiţi şi „cavourişti”, ei au statuat – prin „legea
garanţiilor” din 1871 – regimul Papei, care îşi exercita autoritatea deplină doar în limitele
Vaticanului, având însă dreptul de a primi agenţii diplomatici acreditaţi pe lângă persoana
sa, de a dispune de propriile reprezentanţe diplomatice pe lângă puterile străine şi de a-şi
menţine intactă autoritatea ecleziastică asupra clerului italian. În replică la ocuparea Romei
de către trupele regale, Papa Pius al IX-lea a excomunicat guvernul italian, a întrerupt orice
legături diplomatice cu acesta şi s-a declarat „prizonier în Vatican”, recomandând
catolicilor (deci supuşilor Regelui) să boicoteze alegerile pentru instituţiile centrale ale
statului. Asemenea acţiuni au împins guvernul la contramăsuri, desfiinţând organizaţiile
religioase, confiscând şi vânzând la licitaţie pământurile bisericeşti. Din 1876, în fruntea
ţării a venit un guvern „de stânga”, reprezentând interesele burgheziei liberale industriale,
comerciale şi financiare ridicată după unificare, în frunte cu garibaldianul Agostino
Depretis. Deosebirea între „dreapta” şi „stânga” politică consta în faptul că ultima lupta cu
mai multă înverşunare împotriva clericilor. În 1877, garibaldienii au promulgat legea
învăţământului laic, potrivit căreia predarea „legii divine” în şcoală nu mai era obligatorie.
În plus, domeniile bisericeşti au fost confiscate şi vândute. Tot din iniţiativa lor, a fost
înfăptuită, în 1882, reforma electorală, prin care a fost extins dreptul de vot, şi a fost
adoptat un nou cod civil. În parlament, reprezentanţii „stângii” militau pentru „renaşterea
economică a ţării”, pentru un sistem vamal protecţionist care să apere industria naţională
de concurenţa străină şi pentru tratament egal aplicat celor două ramuri economice de bază,
industria şi agricultura.
Politica externă. Capacitatea de absorbţie redusă a pieţei italiene a generat
năzuinţa şi apoi lupta pentru acapararea unor pieţe externe şi colonii, reperate în imediata
vecinătate, pe litoralul african al Mării Mediterane, în speţă Tunisia şi Tripolitania. Numai
că, cea dintâi era râvnită şi de Franţa, care a şi cucerit-o în 1881, fapt ce a înrăutăţit evident
raporturile italo-franceze şi a împins Italia spre blocul nou constituit germano-austro-
ungar, la care a şi aderat în 1882, definitivând astfel Tripla Alianţă.
După aderarea la acest bloc, Italia a pregătit cucerirea Abisiniei. În 1885, flota
italiană a ocupat unele localităţi de pe litoralul Mării Roşii, apoi, în pofida unor înfrângeri
suferite în 1887, italienii au izbutit să întemeieze colonia Eritreia. Mai târziu, în 1898, a
fost impus protectoratul italian asupra unei părţi din Somalia. Încercarea de impunere a
aceluiaşi protectorat asupra Abisieniei a eşuat lamentabil, după repetate încercări
diplomatico-militare, şi după înfrângerea corpului expediţionar italian pe râul Adua, în
1896. Momentul a determinat o reorientare a politicii externe italiene, în sensul apropierii
de Franţa, cu care se aflase vreme de mulţi ani într-un conflict (război) vamal.
În 1898, tratatul comercial franco-italian punea capăt acelui conflict, iar printr-un
acord bilateral secret vizând politica colonială, încheiat în 1900, Italia se angaja să nu
împiedice expansiunea franceză în Maroc, iar Franţa să procedeze asemănător în privinţa
Tripolitaniei. Mai mult, printr-un acord politic secret din 1903, Italia (care era angajată în
Tripla Alianţă) promitea Franţei să rămână neutră în cazul unui conflict franco-german,
indiferent cine l-ar fi provocat.
În anul 1911, Italia a declanşat războiul de cucerire a provinciilor aparţinând până
atunci Imperiului Otoman, Tripolitania şi Cirenaica. După confruntări prelungite în timp şi
spaţiu, Turcia a fost înfrântă şi silită să accepte, prin pacea de la Laussane (octombrie
1912), stăpânirea Italiei asupra celor două provincii reunite în colonia Libia. În preajma
primului război mondial, o nouă ideologie politică preconiza înfăptuirea „Italiei mari”, care
ar fi trebuit să se suprapună vechilor graniţe ale Imperiului roman.

IV. Formarea Triplei Alianțe

În anii de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial,
neînțelegerile și discordiile Europei nu prevesteau nimic bun. Totuși, nimeni nu putea
întrevedea ce avea cataclismul ce avea să se abată asupra lumii la sfârșitul perioadei Belle
Epoque. Perioada a fost cunoscută şi sub numele de „epoca păcii înarmate”, fiind
caracterizată de instabilitate, crize și neînțelegeri pe continentul european, respectiv de
lupta pentru împărțirea ultimelor spații extraeuropene necucerite.
După succesul unificării, Otto von Bismarck optase pentru Realpolitik, politică ce
urmărea împiedicarea unei alianțe franco-ruse. Realpolitik-ul german însemna menținerea
unui echilibru al puterilor care să determine status-quo-ul teritorial european, păstrarea
unei solidarități tactice între suveranii marilor puteri şi izolarea politică a Franței. Așa se
explică semnarea Alianței celor trei Împărați, în 1873, între Germania, Austro-Ungaria și
Rusia. Alianța era întărită de Convenția de la Schönbrunn, prin care Rusia şi Austro-
Ungaria se obligau să se consulte în cazul redeschiderii „chestiunii orientale”. La baza
convenției a stat acordul de la Reichstadt, din 1876, prin care cele două state îşi propuneau
împărțirea posesiunilor teritoriale otomane din Europa în cazul unei înfrângeri a Turciei în
război. Acordul era întărit și la Budapesta, în ianuarie 1877, Austria fiind interesată de
stăpânirea asupra Bosniei şi Herţegovinei. Însă dificultățile apărute după Congresul de la
Berlin de la 1878 privind influența în Balcani şi divergențele dintre Austro-Ungaria şi
Rusia cu privire la zona sud-estului european au pus capat alianţei. În 1886, când Austro-
Ungaria a sprijinit Bulgaria să scape de influența rusa, alianța era distrusă. Anexarea
Bosniei şi polemica dintre miniştrii de externe Aehrenthal şi Izvolski au înrăutățit
raporturile şi au apropiat Rusia de Serbia.
După inlăturarea lui Bismarck, noul împărat, Wilhelm al II-lea, a imprimat o nouă
orientare politicii externe germane. Cunoscută ca Weltpolitik, aceasta urmărea supremaţia
mondială prin formarea unui imperiu colonial, rezultat din reîmpărțirea coloniilor
principalelor state europene coloniale. Imperiul colonial german obținuse o serie de
teritorii, dar fără o mare importanță economică sau strategică. Intrată târziu în rândul
puterilor coloniale, Germania era un factor de mare instabilitate pe continent. Nesatisfacută
de Conferința de la Berlin, din noiembrie 1884, prin care era impărțit continentul african
intre statele coloniale, Germania urmărea să modifice echilibrul european și mondial în
favoarea sa. Urmărindu-și scopul, impăratul s-a apropiat de Austro-Ungaria, cu care a
semnat, în 1879, o alianță secretă îndreptată împotriva Rusiei. Austro-Ungaria a fost
sprijinită de Germania să obțină Bosnia-Herțegovina în 1908, ceea ce a provocat reacţia
Rusiei, dar şi a națiunilor mici din Balcani, speriate de eventualitatea unei infiltrări austro-
ungare in zonă.
Factorii de decizie de la Berlin şi Viena au căutat să atragă Italia într-o alianță
tripartită. Pentru aceasta, Bismarck a stimulat conflictul franco-italian cu privire la
stăpânirea asupra Tunisiei. După cucerirea acesteia de către Franța, în 1881, Italia a
acceptat propunerea Berlinului de apropiere de Germania și Austro-Ungaria. Astfel, la 20
mai 1882, la Viena, s-au pus bazele unui prim bloc politico-militar (Tripla Alianță sau
Puterile Centrale), îndreptat împotriva Rusiei şi Franței. Tratatul cuprindea opt articole,
cele mai importante clauze fiind cuprinse în articolele 2, 3 şi 4. Viena a fost nevoită să facă
unele concesiei italienilor în problemele balcanice. Italiei i s-a asigurat sprijinul celorlalți
doi parteneri. În cazul unui atac din partea din partea Franței, Germania și Italia își
promiteau sprijin reciproc. Angajamentul de securitate era valabil și în condițiile în care
una dintre părți s-ar fi aflat în război cu alte două mari puteri nesemnatare. Tratatul
prevedea și clauza unei neutralități binevoitoare în cazul în care una din semnatare s-ar fi
aflat în război cu o terță putere. Cele trei state se obligau, de asemenea, să nu facă pace
separată. La cererea Italies s-a semnat și un document adițional (declarația Mancini), prin
care se făcea referire la faptul că tratatul nu era îndreptatîimpotriva Angliei.
Celor trei state li se vor adăuga, din motive specifice, Serbia și România, iar în
anii Primului Razboi Mondial, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Serbia era nemulțumită de
Rusia, deoarece nu i-a acordat sprijin în cadrul Congresului de la Berlin. La rându-i,
România dorea să-și asigure frontiera cu Imperiul Țarist, după pierderea sudului
Basarabiei.
Interesele Germaniei, locomotiva alianţei, se opuneau în orice problemă celor
anglo-franceze, determinând complicații și tensiuni în relațiile internaționale la începutul
secolului al XX-lea. Acest fapt a fost evident în timpul crizelor marocane (1905 și 1911) şi
în perioada războaielor balcanice (1912-1913). Prima criză marocană a dat câștig de cauză
Franței, Germania fiind izolată la Conferința de la Algeciras, din iulie 1905. A doua criză
marocană s-a declanșat în 1911, când Franţa a ocupat Marocul, în urma unei revolte locale.
Germania a ripostat, trimițând două vase militare să ancoreze la Agadir. Deși Italia a
reînnoit acordul cu Tripla Alianță în 1902, nu s-a implicat în conflictele marocane.
Slăbiciunile alianței s-au vădit și în alte privințe. După încetarea războiului vamal
dintre Paris și Roma, în 1898, Italia s-a apropiat de Franța. De altfel, cu sprijin diplomatic
anglo-francez, a ocupat Libia şi arhipelagul Dodecanez, după un război cu Imperiul
Otoman, între 1911-1912. Tratatul de la Ouchy, din octombrie 1912, îi permitea Italiei
instalarea în Cirenaica şi Tripolitania. Mai mult, Italia a semnat un acord și cu Rusia, la
Racconigi, în octombrie 1909, cu acel prilej fiind schițat un cadru de securitate pentru
Peninsula Balcanică, vizând stoparea expansiunii austriece în regiune. Făcând trimitere la
principiul naționalităților, cele două părți urmăreau menținerea status-quo-ului în Balcani.
Deşi era o ripostă slabă față de încorporarea Bosniei-Herțegovina de către Austro-Ungaria,
acordul de la Racconigi marca un pas semnificativ în desprinderea Italiei de Tripla
Înțelegere.
Războiaele balcanice din 1912-1913 au relevat noua poziționare a actorilor din
zonă și lipsa de consistență a Triplicei. Statele creștine din regiune se ridicaseră împotriva
Imperiului Otoman, recent înfrânt de Italia. Bulgaria, Serbia, Muntenegru și Grecia
constituiseră a alianță balcanică, de conjunctură, pentru a-și urmări obiectivele politice și
teritoriale specifice. Germania şi Austro-Ungaria au susținut Bulgaria în problema
Macedoniei. Conferința de la Londra, din mai 1913, a dat însă câştig de cauză Serbiei.
Acest lucru a destrămat coaliția balcanică. Nemulţumită de împărţirea teritoriilor cucerite
de la turci, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi, ceea ce a declanşat al doilea război
balcanic. Bulgaria s-a ridicat împotriva fostelor aliate, riscând să perturbe statu-quo-ul din
sud-estul Europei. Bulgaria a fost înfrântă. Pacea de la Bucureşti (10 august 1913) arăta ca
România se îndepărta de Tripla Alianța, în vreme ce Bulgaria învinsă s-a apropiat de
Berlin şi Viena.
Tripla Alianță era, de acum, o fantoșă. În preajma declanșării Primului Război
Mondial, Italia revendica Trieste şi Trentino, dorind crearea unei „Italii mari”, interesele
sale intrând în coliziune cu cele austro-ungare. La rându-i, România urmărea alipirea
Transilvaniei şi a Bucovinei, teritorii care aprâineau dublei monarhii. Contradicțiile
germano-ruse, amplificate de războaiele balcanice, aveau să se manifeste deschis în 1914.