Sunteți pe pagina 1din 15

PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PARTIDELE POLITICE

În epoca modernă, progresul înregistrat de societatea românească s-a reflectat în modul de organizare şi
funcţionare a unor instituţii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obştească (Parlamentul), guvernul,
justiţia, biserica, armata. Sistemul politic al României moderne a avut la bază Constituţia din 1866, care a creat
fundamentul democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul monarhiilor constituţionale, în cadrul cărora
suveranul era doar arbitru şi factor de echilibru. Rolul prin¬cipal îl aveau partidele politice, care din 1895 au venit
la putere prin mecanismul alternanţei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spaţiul consacrat al
disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.
3.1. Monarhia. Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental. Această instituţie centrală a avut
un rol important în anii 1859–1918, contribuind la procesul de afirmare şi de modernizare a statului român.
Atribuţiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale:
Regulamentul Organic (1831-1832), Convenţia de la Paris (1858), Constituţia din 1866. În timpul lui Cuza,
atribuţiile domniei au crescut, trecându-se la un regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importantă dintre instituţiile statului din această perioadă, instituţie a cărei funcţionare a
fost reglementată prin Constituţie. Actul fundamental din 1866 avea la bază principiul conform căruia suveranul
„domneşte, dar nu guvernează”. Prin Constituţia din 1866, era consa¬crată, ca formă de guvernământ a statului
român, monarhia constituţională. Mo¬delul îl constituiau monarhiile parla¬mentare din Occident (Belgia, Marea
Britanie ş.a.), şi nu imperiile conserva¬toare cu care se învecina România. Instituţia monarhică a avut un rol major
în accelerarea procesului de moder¬nizare - occidentalizare a societăţii româ¬neşti. Conform Constituţiei din
1866, domnul (din 1881, regele) exercita împre¬ună cu Parlamentul („reprezentaţiunea naţională”) puterea
legislativă şi, împreună cu guvernul, pe cea executivă. Între pre¬rogativele sale se numărau: sancţionarea şi
promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate monedă, reprezentarea statului român în politica
externă. EI era şeful armatei, avea iniţiativa legilor şi dreptul de veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare
a unor legi votate de Parlament. În schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, dacă nu erau contrasemnate
de un ministru, care purta astfel responsabilitatea lor (Constituţia din 1866 – articolul 92). Domnul îl numea pe
primul-ministru, care, la rândul său, forma guvernul şi organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul
democratic clasic, în care guver¬nele rezultă din alegeri). Această stare de lucruri era cauzată de situaţia concretă
a societăţii româneşti, în care cei mai mulţi dintre locuitorii de la sate nu erau ştiutori de carte şi nu aveau drept
de vot (îl vor primi după primul război mondial). Atribuţiile domnitorului erau pe viaţă şi ereditare.
Simbolul monarhiei constituţionale româneşti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui
principe străin se împlinea o dorinţă mai veche a clasei politice, al cărei scop era de a stinge rivalităţile dintre
marile familii boiereşti şi de a ridica prestigiul internaţional al statului român. Desigur, descendenţa sa dintr-o
presti¬gioasă dinastie germană a contat mult în dezvoltarea legăturilor politice, economice şi militare dintre
regatul român şi cea mai însemnată putere europeană din acea vreme, Germania wilhelmiană.
De-a lungul întregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lungă din istoria românilor (1866 - 1914) – Carol a jucat un
rol important în evoluţia statului român, fiind figura politică centrală. Devenit principe al României în 1866, Carol,
disciplinat şi perseverent, descinzând dintr-o prestigioasă dinastie germană, şi-a împlinit menirea de monarh
constituţional. Carol I s-a ataşat de ţara al cărei domnitor (rege) a devenit, apărându-i interesele. Primii ani de
domnie au însemnat o perioadă de adaptare din care n-au lipsit dificultăţile determinate de diverşi factori:
disputele dintre conservatori şi liberali-radicali, simpatia francofilă a opiniei publice, evidentă în timpul războiului
franco-prusac din 1870-1871. După anii 1870-1871, când au loc manifestări antidinastice, Carol a căutat să
impună o domnie autoritară cu acordul Puterilor garante şi al conservatorilor. Dificultăţile de la începutul domniei
au fost treptat depăşite, urmând, îndeosebi după cucerirea independenţei de stat, etapa de consolidare a
dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol şi-a luat titlul de Alteţă Regală, în martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar
pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat (coroana folosită fiind confecţionată din oţelul tunurilor capturate la
Plevna); pe 18 mai 1881 s-a încheiat „pactul de familie”, prin care era reglementată succesiunea la tron,
moştenitor fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; în 1884
s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale căror venituri completau lista civilă a regelui.
Personalitate echilibrată şi cu o educaţie deosebită, integru din punct de vedere moral, disciplinat şi riguros,
regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conservatori, a protejat sistemul bipartit, a
încurajat modernizarea statului şi a spri¬jinit mişcarea naţională a românilor din afara graniţelor. De la începutul
domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia
erau dornici să adopte măsuri cu caracter reformator în folosul statului român.
Pe plan intern, Carol a încurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a
stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. EI a instituit în 1895
sistemul rotativei guvernamentale. Prin atribuţia sa constituţională de numire a primului ministru, regele avea un
rol cheie în determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern acţiona în aşa fel încât
obţinea victoria electorală. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi
pentru formarea tinerelor generaţii de intelectuali; în 1891 a sprijinit înfiinţarea Fundaţiei culturale „Carol I”.
Chemat pe tronul României pentru a consolida poziţia ţării pe plan internaţional, Carol I a desfăşurat o intensă
activitate în politica externă; s-a dedicat cuceririi independenţei; a alăturat România Triplei Alianţe (1883) şi a
implicat-o în războaiele balcanice. În timpul războiului de independenţă a avut merite importante în desfăşurarea
operaţiunilor militare. După Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de liberă
trecere a armatei ţariste prin Dobrogea. În contextul deteriorării relaţiilor româno-ruse, după 1878 s-a orientat
spre Puterile Centrale sau Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi, pentru un timp, Italia), cu care a încheiat
Tratatul din 1883 (secret). Această orientare externă n-a fost determinată în primul rând de originea germană a
regelui, ci de presiunea panslavismului, susţinut de Rusia. În plus, orientarea spre Puterile Centrale era o reacţie la
atitudinea neprietenoasă a Rusiei din 1878, când armatele ruseşti au întârziat retragerea lor de pe teritoriul
României, după încheierea răz¬boiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul că, după ce prin Convenţia din
aprilie 1877 Rusia s-a angajat să apere integritatea teritorială a României, în 1878, prin Tratatul de la Berlin, a
ocupat trei judeţe din sudul Basarabiei. În timpul regelui Carol I, România s-a afirmat ca un factor de echilibru în
Balcani. Ca urmare a participării ţării noastre la al doilea război balcanic, încheiat cu pacea de la Bucureşti (1913),
Cadrilaterul a revenit statului român.
Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi:
intervenţia regelui pe lângă curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste
condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru şcolile româneşti etc. Totuşi, în această
chestiune el a avut o atitudine prudentă, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus şi Austro-Ungar. În
timpul primului război mondial suveranul a acceptat neutralitatea României, hotărâre adoptată în cadrul
Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. După moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a
urmat la tron conform „Pactului de familie” din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta şi-a legat numele de
participarea României la primul război mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum şi de înfăptuirea
unor importante reforme (agrară, electorală).
3.2. Reprezentanţa Naţională (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativă. În baza Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a inaugurat în România parlamentul bicameral: Adunarea Electivă
(Adunarea Deputaţilor) şi Corpul Ponderator (Senatul). Constituţia din 1866 a stat la baza vieţii parlamentare din
anii 1866-1914, precizând importantele prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea şi adoptarea legilor,
a bugetului, controlul activităţii guvernamentale prin întrebări, interpelări, anchete, moţiuni de cenzură. Potrivit
Constituţiei, Repre-zentanţa Naţională era un parlament bicameral format din Senat şi Adunarea Deputaţilor.
De regulă, Parlamentul îşi desfăşura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp în care erau discutate şi votate
legile. În mod normal, lucrările se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea „Mesajul Tronului” adresat
de rege legislativului. Activitatea parlamentară se încheia în fiecare an cu „răspunsul Corpurilor Legiuitoare la
mesajul tronului”. Parlamentul îşi exercita dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul în care se
aplicau legile. Deputaţii şi senatorii, mai ales cei din opoziţie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerând unor
miniştri să răspundă pentru anumite decizii sau acte politice şi câteodată obligându-i chiar să demisioneze.
Parlamentul a avut o contribuţie esenţială în crearea cadrului legislativ al modernizării. În activitatea lor,
guvernanţii aveau de înfruntat opoziţia parlamentară care era extrem de activă.
3.3. Guvernul, ca instituţie reprezentând puterea executivă, este o creaţie a epocii moderne, având ca act de
naştere Regulamentul. În baza Constituţiei din 1866, regele încredinţa guvernul unui lider de partid, după care
dizolva parlamentul şi se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul îşi construia majorităţi
parlamentare, autorităţile locale fiind puse în slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul „făcea”
Parlamentul, ceea ce însemna o alterare a regimului constituţional. În 1895, regele Carol I a introdus sistemul
„rotativei guvernamentale” care consta în alter¬narea la guvernare a celor două partide importante: Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Conservator. „Rotativa guvernamentală” nu a exclus disputele şi patimile politice.
Conform Constituţiei din 1866, executivul era răspunzător în faţa parlamentului pentru activitatea desfăşurată,
dar în practică era factorul decisiv în conducerea tării.
3.4. Armata a avut un rol major în evoluţia României moderne, aducându-şi contribuţia la cucerirea
independenţei de stat şi la înfăptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structură şi organizare: în 1860 s-a înfiinţat
Ministerul de Război, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizării generale.
3.5. Biserica era o importantă instituţie, care se bucura de respect şi de prestigiu moral. Cuza a secularizat averile
mănăstireşti (1863) şi a încercat să diminueze rolul clericilor în treburile civile. Prin înţelegerea dintre guvern şi
Patriarhie (1885), Biserica Română rămânea independentă, păstrându-şi administraţia în conformitate cu
canoa¬nele răsăritene. Tot acum, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia faţă de Patriarhia de la
Constantinopol, fapt care avea urmări pozitive asupra suveranităţii naţionale. Ea a contribuit la dezvoltarea
culturii, la unitatea spirituală şi naţională a românilor.
3.6. Partide şi grupări politice. Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din România în această perioadă.
Viaţa politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal constituit în 1875 şi de Partidul Conservator, înfiinţat în
1880. Ambele au participat la guvernarea ţării şi, cu toate deosebirile de idei, au acţionat în vederea modernizării
societăţii româneşti. În viaţa politică au mai existat şi disidenţe liberal-radicale, conservatoare, partide de
orientare social-democrată sau socialistă.
Liberalii. Reprezentând îndeosebi burghezia, liberalii îi aveau ca reprezentanţi de seamă pe I. C. Brătianu, C. A.
Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu. Ei se pronunţau pentru respectarea regimului parlamentar constituţional şi
„domnia legilor”, fiind adepţii politicii „prin noi înşine”. Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor
grupări sau dizidenţe. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti care susţineau
libertatea presei, lărgirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegători, reforma agrară radicală. În
cadrul P.N.L., în 1884, s-a creat gruparea radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după moartea sa de Gheorghe Panu,
care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reformă agrară şi o legislaţie
eficientă a muncii; în 1886 s-au desprins tinerii liberali conduşi de Nicolae Fleva. După 1895, s-a constituit
gruparea condusă de P.S. Aurelian, numită „drapelistă” după oficiosul acestuia, „Drapelul”. Totuşi, aceste
disidenţe nu au afectat decisiv unitatea partidului: după 1890, odată cu afirmarea tinerilor politicieni în frunte cu
Ion I. C. Brătianu, partidul şi-a consolidat poziţia. În 1913, în programul liberal au fost înscrise două reforme
importante: reforma agrară (vizând crearea unei proprietăţi mijlocii puternice) şi reforma electorală (acordarea
dreptului de vot pentru ştiutorii de carte). Principalele publicaţii liberale erau „Românul”, „Voinţa naţională” şi
„ Viitorul”.
Conservatorii. Din rândul acestora făceau parte marii proprietari de pământ, intelectuali, elemente ale burgheziei
comerciale şi bancare. Adepţi ai politicii „paşilor mărunţi”, ei se străduiau să menţină vechile tradiţii politice şi
marea proprietate. Între liderii de seamă s-au remarcat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe
Gr. Cantacuzino. Publicaţiile centrale conservatoare erau „Timpul”, „Conservatorul”, „Epoca”. Acest partid nu a
fost ocolit de fuziuni sau disidenţe: în 1907, conservatorii s-au unit cu junimiştii conduşi de Petre Carp, iar în 1908
gruparea lui Take Ionescu a părăsit partidul şi a înfiinţat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerării
ritmului de modernizare a ţării. De asemenea, Nicolae Filipescu împreună cu adepţii săi au părăsit Partidul
Conservator în 1915, datorită politicii lor filoantantiste.
Alte orientări politice. Pe scena politică au apărut şi alte orientări politice, dar de mai mică întindere. După 1890 s-
a încercat constituirea unui Partid Ţărănesc, evidenţiindu-se Constantin Dobrescu Argeş, Vasile Kogălniceanu, Ion
Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat în octombrie 1895, atunci când s-a constituit Partida Ţărănească.
Aceasta va avea, însă, o existenţă efemeră, un adevărat Partid Ţărănesc constituindu-se abia după Primul Război
Mondial.
Mişcarea socialistă s-a afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stânga şi prin publicaţii
precum „Contem¬poranul”, „Lumea Nouă” sau „Emanciparea”. Un teoretician al mişcării a fost Constantin
Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din România, intitulat „Ce vor socialiştii români?”. În 1893
s-a înfiinţat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România care susţinea introducerea votului universal,
garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor, răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor
la ţărani. În 1899, prin „trădarea generoşilor”, care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe ideile socialiste
ale epocii, s-a dizolvat. Mişcarea socialistă a supravieţuit în cercurile socialiste şi în organizaţiile sindicale. În 1910,
a fost organizat Partidul Social Democrat din România, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele Partidului Naţionalist
Democrat.
3.7. Politica externă. După experienţa Congresului de la Berlin, regele Carol I şi Ion C. Brătianu au căutat să
încadreze România într-un sistem de alianţe care să-i asigure prote¬jarea integrităţii teritoriale şi a intereselor
sale externe. Era vorba, în primul rând, de a se apăra în faţa tendinţelor expansio¬niste ale Imperiului Rus, pentru
care regatul român constituia o piedică în calea aspiraţiilor hegemonice în Europa de Sud-est. Tripla Alianţă,
formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, reprezenta o uriaşă forţă politică, eco¬nomică şi militară, sub
auspiciile căreia regatul român îşi putea menţine stabili¬tatea şi se putea dezvolta în continuare. România s-a
alăturat Triplei Alianţe printr-un tratat bilateral încheiat cu Aus¬tro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a
aderat, în aceeaşi zi, şi Germania. Această aderare a României la Tripla Alianţă a fost ţinută secretă, datorită
puternicelor sentimente francofile ale majorităţii opiniei publice româneşti. Trebuie precizat, însă, că în acea
epocă, Franţa nu putea oferi statului român garanţii suficiente de susţinere externă.
Politica guvernului maghiar faţă de românii din Transilvania, faţă de fruntaşii memorandişti a slăbit alianţa
României cu Puterile Centrale şi a influenţat opinia publică din regat, care a devenit din ce în ce mai ostilă Austro-
Ungariei. Treptat, politi¬ca externă a României s-a reorientat spre Tripla Antantă, formată din Franţa, Marea
Britanie şi Rusia. În acest sens, semnifica¬tivă a fost vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914. De
asemenea, legăturile diplomatice cu Franţa s-au inten¬sificat, creându-se, astfel, premisele pentru participarea
României la Primul Război Mondial de partea Antantei. Dacă România nu a participat la primul război balcanic,
izbucnit în 1912, în cel de-al doilea război balcanic ea s-a aflat de partea celor victorioşi, deci alături de Serbia,
Grecia şi Turcia, împotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat
României sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra). Cel de-al doilea război balcanic a
sporit rolul României de garant al echilibrului în Balcani, deci de putere importantă în sud-estul continentului.

4. STATUL – AGENT AL MODERNIZĂRII PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

4.1. Agricultura. Problema ţărănească. Până în anul 1914, agricultura a rămas cea mai importantă ramură
economică. Principalul progres în agricultură a fost creşterea suprafeţelor cultivate mai ales cu cereale. Marea
proprietate reprezenta în jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi timp, aproape
80% din totalul ţărănimii nu poseda pământ suficient. După anul 1900, agricultura a fost înzestrată cu maşini şi
utilaje, care nu au determinat însă o creştere însemnată a productivităţii. La baza relaţiilor agrare au rămas
învoielile agricole. Sistemul arenzilor în muncă şi produse şi munca la tarla au complicat situaţia ţăranilor.
Intervenţia statului în domeniul agriculturii a pornit de la realităţile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea
importantă a acestei ramuri în cadrul economiei naţionale (în 1900 contribuia cu două treimi la produsul naţional
şi asigura trei pătrimi din exportul ţării), insuficienţa pământului pentru ţărani, analfabetismul, inventarul agricol
modest, credite puţine, tensiunile sociale (răscoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). După legea rurală din
1864, au urmat alte măsuri ameliorative: în martie 1866 s-a adoptat legea învoielilor agricole, care reglementa
raporturile dintre ţărani şi moşieri; în 1881 s-a înfiinţat Creditul Agricol; constituirea băncilor populare; adoptarea
în 1904 a legii care permitea ţăranilor să formeze obşti săteşti în vederea cumpărării de pământ; după răscoala
din 1907 a fost limitată arendarea, s-a elaborat o nouă lege a învoielilor agricole şi s-au adoptat noi măsuri care să
faciliteze cumpărarea de pământ.
Asemenea măsuri nu au abordat însă problema esenţială şi anume cea privind redistribuirea pământului. În 1907,
a avut loc o mare răscoală a ţăranilor care s-a extins din nordul Moldovei până în Muntenia şi Oltenia; a fost
nevoie de intervenţia armatei pentru înăbuşirea acesteia, numeroşi ţărani fiind omorâţi sau arestaţi. Răscoala a
arătat acuitatea problemei agrare şi a generat o semnificativă mutaţie în atitudinea clasei politice faţă de
ţărănime. Imediat după răscoală au fost adoptate unele măsuri vizând rezolvarea problemei agrare: legea
învoielilor agricole (1907); înfiinţarea Casei Rurale (1908). În ciuda acestei legislaţii, agricultura a rămas în mare
măsură asemănătoare structural cu ceea ce fusese la jumătatea secolului precedent. În 1907, circa o treime dintre
familiile de ţărani aveau mai puţin de 3 ha, astfel că pentru a-şi asigura existenţa, erau nevoite să se „învoiască”
pentru a lucra pe moşiile marilor proprietari. Relaţiile agrare nu s-au schimbat substanţial, iar productivitatea era
relativ modestă; predomina cultura cerealelor. Schimbări sesizabile au apărut în organizarea producţiei pe marile
proprietăţi, în sensul că a crescut numărul maşinilor agricole şi al muncitorilor agricoli.
4.2. Industria. Industria a fost domeniul în care progresul a avut o evoluţie lentă, dar continuă, accelerându-se
ritmul acestuia în ultimul deceniu al secolului trecut. Dacă până în deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea activităţile
industriale erau susţinute mai ales de ateliere şi manufacturi, neimplicarea statului printr-o politică de încurajare
şi protejare a producţiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate. Intervenţia statului s-a
realizat după ce România a devenit independentă şi după ce a expirat convenţia comercială încheiată cu Austro-
Ungaria în 1875. Totuşi, imediat după obţinerea independenţei, industria era lipsită de capital autohton, de cadre
tehnice bine calificate, de maşini şi materii prime. În consecinţă, politicieni, eco¬nomişti, oameni de cultură au
susţinut că încurajarea industriei naţionale se putea realiza printr-un program de măsuri protecţioniste. Cadrul
legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri in¬dustriale: industria alimentară, forestieră, petrolieră
şi metalurgică. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, în dauna producţiei meşteşugăreşti.
Acest fapt a fost determinat, în bună măsură, de iniţiativele în plan legislativ adoptate de Parlamentul român:
legea de încurajare a industriei naţionale din 1887, care viza industria mare, acorda înlesniri, pe timp de 15 ani,
celor care înfiinţau întreprinderi mari, cu cel puţin 25 de lucrători şi cu un capital minim de 50.000 lei. Legea
generală a tarifelor din 1886 iniţia protecţionismul, aplicând unele taxe de import la produse care concurau cu
produsele indus¬triei naţionale. În 1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogăţiile subsolului, cu
excepţia petrolului au trecut în proprietatea statului, creându-se condiţii mai bune pentru exploatarea lor. Aceste
măsuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei. Industria uşoară era cel mai bine
reprezentată, deoarece necesita capitaluri mici, dispunea de materie primă din abundenţă şi ieftină, procurată din
agricultură şi aducea câştiguri imediate.
După anul 1900, cea mai dezvoltată era industria petrolieră, care beneficia de cele mai moderne rafinării din
lume, astfel încât România era, în 1914, a doua ţară producătoare de petrol din Europa. Progrese au înregistrat
industria forestieră şi alimentară. În preajma primului război mondial, industriile dominante erau industria
petrolieră şi cea de cherestea. Lacunele din structura industriei româneşti sunt evidente. Absenţa unei industrii
siderurgice şi constructoare de maşini, precum şi caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii că nivelul
industrializării se aflau cu mult în urma celor vest-europeni. În plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea
produsului intern brut (în preajma primului război mondial). Industria constructoare de maşini era inexistentă,
astfel ţara rămânea dependentă de importuri în acest sector vital. O trăsătură specifică a constituit-o pătrunderea
capitalului străin în diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahăr), îndeosebi după adoptarea legii minelor
(1895), care acorda numeroase facilităţi investitorilor. Ponderea cea mai importantă o avea capitalul englez,
olandez, francez şi belgian.
4.3. Transporturile. Progresele în domeniul industriei şi accesul la piaţa internaţională au fost posibile şi datorită
modernizării mijloacelor de transport şi de comunicaţii. Mecanizarea comunicaţiilor, utilizarea telegrafului şi
telefonului au favorizat tranzacţiile, iar extinderea reţelei feroviare şi a şoselelor a influenţat creşterea volumului
transporturilor. Statul a acordat o mare atenţie dezvoltării căilor de transport: în 1869 a fost inaugurată calea
ferată Bucureşti-Giurgiu, prima din România, iar în 1872 s-a dat în folosinţă Gara de Nord; în 1879 a început
construirea căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată executată de sta¬tul român. Ca şi în alte domenii ale
dezvoltării economice, statul român şi-a asumat responsabilitatea pentru administrarea întregului sistem feroviar.
După obţinerea independenţei, căile ferate devin monopol de stat prin răscumpărarea liniilor construite de
acţionarii străini. În 1895 s-a dat în folosinţă podul peste Dunăre de la Cernavodă, construit de inginerul român
Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung pod din Europa.
4.4. Comerţul şi sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, România a încheiat acorduri comerciale cu
Austro-Ungaria (1875), Franţa, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finanţele publice şi creditul au
constituit un alt sector în care sta¬tul a intervenit activ în scopul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Mutaţii
importante au apărut în sistemul bancar: în 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda naţională
(leul); a luat fiinţă Casa de Economii şi Consemnaţiuni (1864). Prima emisiune de hârtie - monedă a fost realizată
în 1877. Ea a impus ordinea monetară şi a contribuit la încurajarea investiţiilor interne. Un moment important l-a
constituit înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880) cu dreptul de a emite monedă. Proiectul de lege
prevedea că pentru înfiinţarea băncii nu putea fi folosit decât capitalul românesc, din care două treimi urmau să
provină din surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al băncii a fost cel liberal. La începutul
secolului XX, sistemul bancar era deja format şi răspundea necesităţilor de credit ale societăţii româneşti. Ca o
expresie a dezvoltării economice, în 1881 se înfiinţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.
4.6. Învăţământul. Organizarea învăţământului pe principii moderne a început încă din prima jumătate a secolului
al XIX-lea prin activitatea cărturarilor Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr. Învăţământul public s-a introdus prin
Regulamentele Organice. Legea instrucţiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric şi de dezvoltare pentru
învă-ţământul primar, secundar şi universitar. Introducând obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar de
4 clase şi stabilind un sistem unitar de învăţământ, legea situa România alături de ţări avansate ca Franţa, Italia,
Elveţia, Ţările Scandinave. Populaţia şcolară era în creştere, deşi analfabetismul continua să fie o problemă pentru
România. Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas în 1893, când a fost votat proiectul de lege propus de
Take Ionescu. Acest proiect reor¬ganiza învăţământul primar şi îi dădea un caracter practic. De asemenea, s-a
reorganizat instrucţiunea publică, punându-se accent pe frecvenţa elevilor şi pe pregătirea noilor dascăli, s-a
dezvoltat reţeaua şcolară, crescând numărul ştiutorilor de carte. Cel mai important rol în modernizarea
învăţământului românesc de toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul şi astronomul Spiru Haret. Ca
ministru al instrucţiunii publice, el a iniţiat culturalizarea şi alfabetizarea în mediul rural şi a organizat programe
speciale de pregătire a învăţătorilor. Totodată, s-a afirmat învă-ţământul superior şi s-a format un corp profesoral
valoros, s-au creat laboratoare şi au apărut publicaţii ştiinţifice. După înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi
Bucureşti (1864), au fost orga¬nizate şi alte noi instituţii de învăţământ superior: Facultatea de Medicină, Şcoala
de Arte Frumoase, Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele (1881), Şcoala Superioară de Arhitectură, Universitatea
din Cluj (1872) Universitatea din Cernăuţi (1874) etc. În această perioadă au apărut primele organizaţii ale
corpului didactic, publicaţii consacrate şcolii şi problemelor pedagogice, primele asociaţii studenţeşti. În celelalte
teritorii româneşti, situaţia învăţământului era dificilă datorită atitudinii imperiilor care le stăpâneau: lipsa
ajutorului financiar, impunerea predării în limba maghiară (în Transilvania după 1867), în germană (Bucovina) şi
rusă (Basarabia). În Transilvania, limba română era admisă ca limbă de predare în învăţământul primar şi
confesional. Însă în timpul regimului dualist, limba maghiară a devenit obliga¬torie pentru predarea tuturor
obiectelor de studiu. În învăţământul superior exista câte o catedră de limba română la Universităţile din Cluj şi
Budapesta, cu subvenţii pentru studenţii români acordate de biserică şi de fundaţiile particulare; de asemenea, s-
a înfiinţat o catedră de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi.
4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literaţi, artişti, oameni de ştiinţă au
deschis drumuri noi şi au înfi¬inţat instituţiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au cultivat valorile
artistice şi ştiinţifice care au sincronizat şi integrat România în lumea civilizată. Secolul al XIX-lea poate fi
considerat cel mai spectaculos în istoria românilor datorită trecerii de la Evul Mediu la modernitate. În acest
proces, rolul hotărâtor revine culturii care a schimbat mentalităţi şi a orientat societatea românească spre un
model european.
Academia Română. Înfiinţată ca „Societatea literară română” (1866), ulterior Societatea Academică Română
(1867), Academia Română primeşte această titulatură în anul 1879. Ea avea trei secţii: literatură, istorie, ştiinţe.
Din iniţiativa unor oameni de cultură din toate provinciile locuite de români se forma, în 1866, o societate literară
care avea ca scop iniţial stabilirea ortografiei, gramaticii şi editarea dicţionarului limbii române. Treptat, s-au
alăturat nu numai filologi şi istorici, ci şi personalităţi din domeniul economiei, medicinei, ştiinţelor naturale etc.
Din 1879, scopul principal al Academiei Române a fost pro¬movarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a
literelor, ştiinţelor şi artelor frumoase”. Din acest for au făcut parte importanţi oameni de cultură Academia a
rămas până astăzi cea mai importantă instituţie de cultură a României. Încă de la întemeiere, membrii Academiei
proveneau din toate ţinuturile locuite de români (din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi de la sudul Dunării), fapt
semnificativ pentru politica culturală a statului român. În aceeaşi direcţie pan-ro¬mânească a acţionat şi „Liga
pentru uni¬tatea culturală a tuturor românilor”, înfiinţată la Bucureşti în 1890, al cărei suflet a fost Nicolae Iorga.
Prin filialele ei, deschise în diferite oraşe ale ţării şi în unele capitale occidentale, au fost încura¬jate şi făcute
cunoscute eforturile de emancipare culturală şi politică ale româ¬nilor transilvăneni.
Academia Română a devenit treptat principalul for de coagulare a forţelor culturii şi ştiinţei, contribuind la
afirmarea spiritualităţii româneşti din toate provinciile. Au luat fiinţă diverse societăţi şi asociaţii culturale. Una
dintre cele mai importante a fost Societatea „Junimea” (Iaşi 1863), avându-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi, Vasile Pogor şi Petre P. Carp. Publicaţia acesteia, „Convorbiri Literare” a promovat valori autentice,
bazându-se pe criteriul estetic, afirmând însemnătatea şi valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale
culturii şi vieţii politice româneşti: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Xenopol, Slavici etc. Alături de aceasta au
activat şi alte societăţi: Societatea Culturală „Ateneul Român” (Bucureşti, 1865).
În literatură s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumită viziune asupra conţinutului creaţiei
literare şi a rolului creatorului în cadrul societăţii: romantismul se întemeia pe evocarea trecutului, a virtuţilor
înaintaşilor ca model de redeşteptare a spiritului naţional, pe evocarea naturii şi a iubirii; sămănătorismul, care
prezenta satul românesc ca un mediu ideal de viaţă, susţinea valorificarea folclorului şi a literaturii originale;
poporanismul îşi propu-nea orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentanţii acestui curent
nu credeau în viitorul industrial al României şi preconizau dezvoltarea lumii satelor, militând pentru votul
universal şi reforma agrară.

5. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate în două alianţe
politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla Înţelegere
sau Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Interesele politice şi economice divergente ale acestora, numeroasele crize
regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a declanşat pe 15
iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand (moştenitorul
tronului austro-ungar) şi soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-
Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei. În „săptămâna tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a
transformat războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive înte¬meiate să
se teamă de război. Poziţia geografică a României, poten¬ţialul ei economic şi uman făceau inevitabilă implicarea
ţării noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile.
Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a pus România în fata unei
întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile Centrale),
pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antantă)
anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi Bucovina.
Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-Ungaria, la care
aderaseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securităţii faţă de politica agresivă a Rusiei.
În aceste condiţii, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naţionale.
Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au participat prinţul moştenitor,
Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai ţării. În dezbaterile care au avut loc, regele Carol I a
pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în Rusia o
primejdie de moarte pentru ţara noastră. Ceilalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take
Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pronunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi în
acest caz România nu are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a acceptat, în final, formula neutralităţii
armate, supunându-se majorităţii. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se
motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea tratatul de
alianţă, iar Austro-Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul său, Ferdinand I (din
septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia bine pregătită pentru
război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea
sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.
POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile Centrale – regele Carol I,
conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru pregătirea războiului şi realizarea unităţii
naţionale – guvernul liberal; intrarea în război alături de Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia
naţionalistă; neu-tralitatea definitivă – mişcarea socialistă.
Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică românească şi principalele partide
politice erau frământate de posibila intrare a României în război şi de problema întregirii naţionale. Opinia publică
românească şi majoritatea oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914,
România a încheiat o convenţie secretă cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i se
recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina).
Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru
lichidarea Austro-Ungariei”, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să
nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din Antantă
(Franţa, Anglia).
După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea poli¬ticii externe a fost asumată de I.I.C. Brătianu.
Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta, ei nu intenţionau să renunţe la neutralitate fără
garanţii complete din partea Aliaţilor privind situaţia României şi realizarea obiectivelor sale naţionale. Brătianu a
fost prudent în negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi timp era conştient că
România nu putea rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea reali¬zarea unirii. Măsurile interne de
pregătire a teritoriului şi armatei pentru o eventuală intrare a ţării în război şi intensa activitate diplomatică din
perioada neutralităţii (1914-1916) s-au desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între antantişti şi
germanofili.
În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au încercat să atragă România
de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale. Viena
(cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul (împăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra primului
ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar să
permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii
ruseşti; promisiuni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei
(„cartea bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern conservator condus
de un politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbinând promisiunile cu
ameninţările pentru a-l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român şi Antantă
s-au purtat la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg şi au fost influenţate de evoluţia evenimentelor de pe front.
Opinia publică susţinea intrarea ţării în război alături de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae
lorga, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea
Culturală a tuturor Românilor prin articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un
curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus şi tratatul din
1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile Centrale.
În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război: economia a
fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de echipament militar s-au obţinut împrumuturi din
partea Angliei şi s-au făcut comenzi către Germania şi Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri, dotarea armatei
române era modestă, căci industria autohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar transportul
achiziţiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra Serbiei a
fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit să se recurgă la o rută ocolitoare,
prin porturile ruseşti de la Marea Albă (Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).
Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute, dar a şi somat România, în
vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu
reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de
alianţă şi convenţia militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse
modalităţi: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la
apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele
aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor Centrale.
De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi egalitatea cu
ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. La rândul
său, România urma să declare război Austro-Ungariei cel târziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14
august 1916 a aprobat oficial tratatele şi a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având
convingerea că sosise timpul pentru ca poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie întregită.
TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA, ITALIA, (4 AUGUST 1916): „I. Rusia, Franţa,
Anglia şi Italia garantea¬ză integritatea teritorială a regatului Ro¬mâniei în toată întinderea fruntariilor sale
actuale. II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile sta¬bilite prin convenţia
militară. III. Aliaţii recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei prevăzute şi
hotărnicite în art. 4. VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile,
tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii conferinţei de pace.”
CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza toate forţele sale de uscat şi de apă şi a
ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august 1916. 2. Armata rusă se obligă să atace în chipul cel mai energic
pe tot frontul austriac. 3. Rusia se obligă să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie,
pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o hotărâtă ofen¬sivă prin
armata lor de la Salonic cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea ata¬cului României. 4. [...] se obligă a
furniza României mu¬niţiuni şi material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României în război numai
împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania (15 august), Turcia (17 august) şi Bulgaria (20
august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor declara război României. Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”,
trei armate ro-mâne (în total, 420.00 de militari) au acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera
Transilvania şi o armată (142.000 de militari) a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul de a apăra frontiera
împotriva unui atac germano-bulgar şi pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea.
România a intrat în război fără ajutorul promis din partea Antan¬tei. În urma mobilizării, armata română
cuprindea 813.758 soldaţi şi 19.843 ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării situaţia
era dificilă: cele mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi militari aveau o
instrucţie insuficientă; de asemenea, numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru a asigura transportul
operativ. Toate acestea aveau să se resimtă în timpul participării la război. Obiectivul iniţial al armatei române era
eliberarea Transilvaniei şi apoi înaintarea pe valea Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a
armatei austro-ungare.
La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând război Austro-Ungariei şi
trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori niciodată”. Ofensiva peste Carpaţi a debutat victorios:
militarii români au preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş,
Miercurea-¬Ciuc, Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe, Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi
Sighişoara. Dar această înaintare entuziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în sud, la Turtucaia (19 -
24 august 1916) de către germani şi bulgari. S-a creat o situaţie dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea
de a trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin care ar fi
obligat Bulgaria să nu atace România). În plus, contraofensiva austro-ger¬mană din Transilvania a silit armata
română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”. În Carpaţii Orientali atacul duşman
a fost oprit („Pe aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost rupt şi România invadată. Inamicul a acţionat pe
mai multe direcţii: în nord a înaintat pe valea Oltului şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut
Dunărea la Zimnicea. În acest context, după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum
şi la Neajlov-Argeş (16 – 20 noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23 noiembrie 1916), au
intrat sub ocupaţie străină. Armata română a suferit pierderi grele în oameni (250.000 de morţi, răniţi sau
prizonieri) şi în echipament: două treimi din dotarea individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi un sfert din
totalul tunurilor. După patru luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate
din efectiv. Cauzele acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încredinţate armatei române erau ambiţioase,
dar nerealiste; România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud, avea de apărat o frontieră de 1.700 km;
avea o armată numeroasă, dar slab echipată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat pro¬misiunile; planul
de război obliga la ofensive pe două fronturi.
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova. În acelaşi timp, zeci de mii
de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu rămâne sub ocupaţia inamicului. Retragerea s-a
făcut în dezordine, mulţi bătrâni, femei şi copii murind de foame şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au
luat măsurile necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit
nerealiste. În conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile” din
campania anului 1916. Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se găsea ţara, autorităţile au decis să pună la
adăpost în Rusia, temporar, tezaurul Băncii Naţionale a României precum şi alte valori.
În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupaţie
militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe populaţiei: rechiziţii, demontarea unor instalaţii
industriale şi trimiterea lor în ţările învingătoare, confiscarea mijloacelor de locomoţie şi a depozitelor de
alimente, pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autorităţi. Germania a dominat prin administraţia şi
economia organizate cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în final în sudul
Moldovei (ianuarie 1917), pe linia Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă, dar nu a fost scoasă din luptă.
Moldova reprezenta speranţa renaşterii statului român. La Iaşi, oraş devenit capitală provizorie, s-a format un
guvern de uniune naţională (11 decembrie 1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-
democraţi în frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma
agrară şi cea electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama faţă de posi¬bilele tulburări
sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat im¬puls reformelor. Pentru impulsionarea rezistenţei militare, la
23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei înfăptuirea celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar
Parlamentul a hotărât să modifice Constituţia (iulie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o
populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost agravate de iz¬bucnirea unei epidemii de
tifos, care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, până în mai 1917, armata română s-a refăcut şi a
fost dotată cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru
operaţiuni, organizaţi în Armata I şi Armata a II-a. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-
o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie 1916; totodată, s-
au îmbunătăţit comunicaţiile şi s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române
viza o ofensivă în zona Nămoloasa, în timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în
zona Oituz şi de la vest spre est, pe valea Siretului.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o dotare tehnică modernă, pusă
la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat planul comanda¬mentului german de a scoate România
din război, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Gene¬ralul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă
Mărăşti (11 - 19 iulie 1917), în ca¬drul efortului general aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile
Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se
agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi
lansează o ofensivă menită să scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), ruşii
se retrag din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le
pagube importante. În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac aus¬tro-german la Oituz (26 iulie –
¬9 august). Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura
de stat bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.
La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din monarhia austro-ungară aflaţi
prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că «Darniţa a fost prima Alba-Iulia a românilor»). Armata
română, comandată de adevărate personalităţi militare, între care generalii Alexandru Averescu, Eremia
Grigorescu, Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului naţional.
Nepieritoare pagini de istorie au scris căpitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu ş.a.
Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei Sovietice din război. Trupele
ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, dedându-se la agitaţii bolşevice.
Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori, comiţând jafuri,
distrugeri şi provocând incidente la Galaţi, Paşcani, Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie
pentru zona din spatele frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era
însă im¬posibil. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i
pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice de la Petersburg au recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin
Diamandy – reprezentantul României în capitala rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13
ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului statului român.
La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au amplificat, cerându-se înlăturarea
regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii. Evenimentele din spaţiul rus şi ieşirea Rusiei din război prin
semnarea armistiţiului şi a păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către
trupele germane şi austro-¬ungare, au împiedicat România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au obligat-o să
semneze, la rândul său, armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi pacea de la Bucureşti (24
aprilie / 7 mai 1918). În acest context, primul ministru Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de
Alexandru Averescu (ianuarie 1918) şi apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie –
octombrie 1918). După ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde trebuia să se
aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Moldova rămăsese descoperit
în urma plecării armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi ocupată complet de inamic şi a
supravieţui ca stat, s-a ales ultima soluţie. Misiunea răspunderii acestei soluţii a fost încredinţată de rege
guvernului condus de Alexandru Marghiloman, care şi-a sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale
(el va fi considerat de mulţi români un trădător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile Centrale
pacea de la Bucureşti (la 24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de Bulgaria;
Austro-Ungaria lua o parte din Munţii Carpaţi, însumând 5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra
ţiţeiului pe timp de 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata română era
demobilizată, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa.
Dintr-un teritoriu de 137.000 km2 cât avusese România înainte de război, rămânea sub ocupaţia Puterilor
Centrale o suprafaţă de 100.000 km2 (Dobrogea şi Muntenia până la Siret), cuprinzând 72% din populaţie. Pacea
de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului
român. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti Ro¬mânia devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale,
guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.
În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul
Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generală şi armata română a reintrat
în război, pacea de la Bucureşti fiind considerată un act nul şi neavenit. Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a
găsit România în tabăra învingătoare. Participarea sa la război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale
pentru care a dat o imensă jertfa - aproximativ 800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. La 18 noiembrie 1918,
într-o atmosferă de entuziasm, regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza
împlinirea idealului de întregire teritorială. Curând după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a
oferit românilor prilejul de a transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efectivă de
alipire a noilor teritorii la Rega¬tul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-
1920, participarea la război a României, alături de Puterile Antantei - Franţa, Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a
constituit argumentul hotărâtor pentru oamenii politici români - în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au
pledat cauza României la tratativele de pace.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), încurajaţi de intrarea
patriei-mame în război (au¬gust 1916), sperau într-o apropiată întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda
insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor se¬vere luate de autorităţile austriece în Bucovina şi
de cele maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi ares¬tarea fruntaşilor
mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi
ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea
idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia- s-
a înrolat în armata română.
Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrală şi de sud-est au
apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din
Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale
Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la Viena
de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „Către
popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-¬Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut
succes); mutaţiile produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de
acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit cu
acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. Realizarea
României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii
româ¬nilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei
Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul
afirmării pe plan internaţional a principiului autodetermi¬nării şi a celui al naţionalităţilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe 3 aprilie
(martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în
celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia
adoptată în noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei,
menţinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor
economico-sociale: la întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia
administrativă, religioasă, şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18
aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi
studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de trupele
ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a
solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea
alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ rus
(atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire
ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia
unirii cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei
„Cuvânt moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor
ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26
aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea
unor cărţi şi abecedare în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea
ziarului „Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii
din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara anului 1917,
intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă
acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care
doreau s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea
revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care a
proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al
Basa¬rabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de
Con¬siliul de directori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea
expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a
Republicii Federative Ruse.
b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse, in-
tensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a
pune capăt anar¬hiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să
trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie
1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese
trans¬portat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa
Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat
prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul
citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze
până la înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autono-mia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau
respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii fără portofoliu, iar în
parlament de un număr proporţional cu totalul populaţiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru
Marghiloman, aflat la Chişinău. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în Asociaţia
Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica
pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octom¬brie 1918) privind organizarea
federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în
Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe liderul socialist
George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în nu¬mele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi
a exprimat dorinţa de sece¬siune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus,
deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la
Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a influenţat
puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi în Basarabia, au
exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare
naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Consti¬tuantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale”
cu celelalte pro¬vincii româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul
Naţional, ca organism reprezen¬tativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul (fost
deputat român în Parla¬mentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări,
Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei româ¬ne. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea
unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul
Naţional a votat „Legea funda¬mentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza auto¬nomiei se încheia,
trecându-se la etapa a doua.
b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile
necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la
convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 no¬iembrie 1918. Întrunit la data stabilită,
Congresul a votat în unanimi¬tate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat
locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost
consfinţită de regele Ferdi¬nand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a
bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi
Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 20 sep¬tembrie 1918, s-a format, la Paris,
Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant
al tuturor românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice ro¬mâneşti: Partidul Naţional
Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin
Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de
principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodetermi¬nare pe baza
principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, sepa¬rarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în
teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către
deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei
proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român
Cen¬tral (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare
partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul
la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale locale. Acestea
au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină or¬dinea în Transilvania. La 9
noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ulti¬mativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În
acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 trata¬tivele cu reprezentanţii guvernului ungar,
conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut orga¬nismele politice româneşti, dar au oferit
românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, du
pă modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa
românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.
b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate
demonstrează opiniei publice mondiale că uni¬rea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni române.
C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor
transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor
pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un ca¬racter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia,
au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheor¬ghe Pop de Băseşti, a
adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un
program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile
Goldiş, se preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor români¬lor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungu¬rească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 no¬iembrie 1918, decretează unirea acelor români si a
tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al
naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă
teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III.
În legătură cu aceasta, ca principii funda¬mentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă
următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim cu¬rat democratic pe toate terenurile vieţii pu¬blice. Votul
obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere
şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii
industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state indus¬triale din
Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a aface¬rilor naţiunii române Adunarea Naţio¬nală hotărăşte instituirea
unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română ori¬când şi
pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul
naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv
Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica
unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o
suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan inter¬naţional
prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

S-ar putea să vă placă și