Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Imperiul german (în germană: Deutsches Kaiserreich) a fost un stat național creat la 18
ianuarie 1871 și desființat la 9 noiembrie 1918, odată cu abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea.
În istoriografia germană se folosește destul termenul mai precis de „Al Doilea Reich”,
considerând că Sfântul Imperiu Roman a fost Primul Reich, iar Germania nazistă a fost Al
Treilea Reich. Primul care a folosit această enumerare a fost Arthur Moeller van Den Bruck,
care, în 1923, făcea apologia unui al treilea Imperiu German idealizat. Ideile sale au fost
preluate de propaganda nazistă. După „războiul cel mare” (cunoscut mai apoi ca Primul Război
Mondial), denumirea Drittes Reich (tradus Al treilea Imperiu, dar de cele mai multe ori desemnat
ca Al Treilea Reich) a devenit numele folosit în toate situațiile pentru Germania nazistă, fiind
folosit chiar și de reprezentanții regimului lui Hitler.
„Imperiul German” (Deutsches Reich) a fost numele oficial al statului atât în perioada de domnie
a kaizerilor (1871-1918), cât și în timpul republicii de la Weimar și a Germaniei naziste, de aceea
următoarele trei articole ale seriei Istoriei Germaniei acoperă denumirea oficială de Deutsches
Reich.
Sub masca idealismului, naționalismul german s-a îndepărtat rapid de caracterul său liberal de
la 1848, pentru a ajunge la autoritara Realpolitik a primului-ministru prusac Otto von Bismarck.
Bismarck dorea să înfăptuiască unificarea germanilor într-un stat conservator dominat de Prusia.
Scopul său a fost atins prin trei succese militare:
1. La început s-a aliat cu Austria pentru a învinge Danemarca într-un război scurt
(Al doilea război pentru Schleswig) din 1864, reușind să cucerească
astfel Schleswig-Holstein.
2. În 1866, cu participarea Italiei, el a făcut să izbucnească războiul austro-prusac.
Austriecii au fost învinși în bătălia de la Königgrätz. Bismarck a reușit să excludă
vechii rivali austrieci de la formarea Confederației Germane Nordice,
confederație compusă din statele germane care sprijiniseră Prusia în război.
Această Confederație Germană avea să fie precursorul Imperiului din 1871.
3. În sfârșit, Franța a fost învinsă în războiul franco-prusac (1870–1871).
Confederația a fost transformată în Imperiu prin proclamarea regelui
Prusiei Wilhelm I ca împărat german într-o ceremonie din Palatul Versailles, un
gest de umilire a Franței.
Bismarck a pregătit personal în linii mari Constituția Confederației Germane de Nord din 1866 să
devină Constituția Imperiului German din 1871. Germania se bucura de câteva caracteristici
democratice: cea mai importantă era Reichstagul (Parlamentul), care, spre deosebire de
Parlamentul Prusiei, avea membrii aleși prin sufragiu direct și egal al tuturor cetățenilor germani
de sex masculin. Totuși, legile, pentru a fi aprobate, aveau nevoie și de
aprobarea Bundesrat (Camera federală a deputaților statelor), adunare în care Prusia avea o
influență majoră. În acest fel, Prusia exercita o influență hotărâtoare în amândouă camerele.
Puterea executivă era apanajul kaizerului, care numea cancelarul federal, primul fiind Otto von
Bismarck. Cancelarul era răspunzător numai în fața Împăratului și îndeplinea fără comentarii
toate indicațiile suveranului. În mod oficial, cancelarul ocupa singura funcție executivă în stat. În
practică însă, secretarii de stat, (birocrații de frunte ai statului, care se ocupau de unele domenii
precum finanțele, afacerile externe sau apărarea), funcționau ca miniștri neoficiali ai portofoliilor
respective. Cu excepția perioadelor 1872-1873 și 1892-1894, cancelarul a fost și primul-ministru
al Prusiei. Reichstagul avea puterea să aprobe, să modifice sau să respingă legi, dar nu avea
dreptul la inițiativă legislativă, putere care aparținea exclusiv cancelarului.
Forțele militare ale statelor mai mici au fost trecute sub controlul Prusiei, în timp ce armatele
regatelor mai mari precum Bavaria și Saxonia au fost organizate conform principiilor prusace,
urmând ca pe timp de război să fie controlate de guvernul federal. Deși imperiul era din multe puncte
de vedere un stat autoritarist, a fost permisă dezvoltarea partidelor politice.