Fisa istorica a lui Otto Von Bismarck

Otto Eduard Leopold von Bismarck, cunoscut și ca Prințul de Bismarck

sau Cancelarul de Fier, a fost un om de stat german care a jucat un rol
decisiv în unificarea Germaniei și în crearea Imperiului German în
1871. A fost prim-ministru al Prusiei între 1862 și 1890 și cancelar al
Confederației Germane de Nord între 1867 și 1871, respectiv al
Imperiului German între 1871 și 1890. A fost un politician abil și un
diplomat talentat, care a folosit cu succes războaiele și alianțele
pentru a consolida puterea Prusiei și a Germaniei în Europa. A fost, de
asemenea, un conservator autoritar, care a încercat să mențină
ordinea socială și să reprime mișcările democratice și socialiste din
interiorul țării.

Bismarck a început să-și construiască reputația de diplomat în anii

1850, când a fost trimis ca reprezentant al Prusiei la Confederația
Germană, la Sankt Petersburg și la Paris. A susținut interesele prusace
în fața celor ale Austriei, rivala tradițională a Prusiei pentru
hegemonia germană. A revenit în Prusia în 1862, când a fost numit
prim-ministru și ministru de externe de către regele Wilhelm I, care îl
aprecia pentru loialitatea și determinarea sa. Bismarck a avut o relație
dificilă cu parlamentul prusac, pe care l-a ignorat sau l-a dizolvat de
mai multe ori, când acesta se opunea planurilor sale de modernizare
a armatei.

Bismarck a folosit războiul ca principal instrument pentru unificarea

Germaniei sub conducerea Prusiei. În 1864, a format o alianță cu
Austria împotriva Danemarcei, pentru a anexa ducatele Schleswig și
Holstein. În 1866, a provocat un război cu Austria pentru controlul
asupra Confederației Germane, pe care l-a câștigat după bătălia
decisivă de la Sadowa. A creat apoi Confederația Germană de Nord,
care cuprindea statele germane din nordul râului Main, excluzând
Austria. În 1870-1871, a declanșat un război cu Franța, pe care l-a
învins după asediul Parisului. A profitat de entuziasmul naționalist
pentru a convoca un parlament al tuturor statelor germane la
Versailles, unde regele Wilhelm I a fost proclamat împărat al
Germaniei.

Bismarck a rămas cancelar al noului imperiu până în 1890. A condus o

politică externă prudentă și echilibrată, bazată pe menținerea păcii și
a statu-quo-ului în Europa. A încheiat alianțe cu Rusia, Austria și Italia,
pentru a izola Franța și a preveni un război de revanșă. A organizat
mai multe congrese internaționale, unde a mediat conflictele dintre
marile puteri. A sprijinit, de asemenea, expansiunea colonială a
Germaniei în Africa și Asia. În politica internă, a încercat să integreze
diferitele grupuri etnice, religioase și regionale ale Germaniei într-o
națiune unitară. A introdus reforme sociale progresiste, cum ar fi
asigurările de sănătate și pensiile, pentru a câștiga sprijinul
muncitorilor și a contracara influența socialiștilor. A luptat împotriva
liberalismului, catolicismului și socialismului, pe care le considera
amenințări la adresa statului german.

Bismarck a fost demis de împăratul Wilhelm al II-lea în 1890, după ce

cei doi au intrat în conflict pe tema politicii externe și sociale.
Bismarck s-a retras la moșia sa din Friedrichsruh, unde a scris
memoriile sale și a criticat acțiunile noului împărat. A murit în 1898,
la vârsta de 83 de ani. A fost înmormântat într-un mausoleu din
apropiere, alături de soția sa. Bismarck este considerat unul dintre cei
mai importanți și influenți lideri politici ai secolului al XIX-lea. A fost
un arhitect al unificării germane și al consolidării puterii germane în
Europa. A fost, de asemenea, un reprezentant al conservatorismului
prusac și al realismului politic. A lăsat o moștenire controversată, fiind
admirat pentru abilitatea sa politică și pentru reformele sociale, dar și
criticat pentru autoritarismul său și pentru contribuția sa la izbucnirea
Primului Război Mondial.