Elveția (în germană Schweiz[a] ˈʃvaɪts; în franceză Suisse sɥis(ə); în italiană Svizzera ˈzvit͡ sːɛra;

în retoromană Svizra ˈʒviːtsrɐ sau ˈʒviːtsʁːɐ), denumită complet Confederația

Elvețiană (în latină Confoederatio Helvetica, de unde și abrevierea CH), este o republică
federală formată din 26 de cantoane autonome. Consiliul Federal și Adunarea Federală
(parlamentul)[13] au sediul la Berna. Țara se situează în partea de vest a Europei Centrale,[b] unde se
învecinează cu Germania la nord, cu Franța la vest, cu Italia la sud, și cu Austria și Liechtenstein la
est.
Elveția nu are ieșire la mare și este împărțită între Munții Alpi, Platoul Elvețian și Munții Jura,
întinzându-se pe o suprafață de 41.285 km². Deși Alpii ocupă cea mai mare parte a teritoriului,
populația elvețiană de aproximativ 8 milioane de persoane este concentrată mai ales în zona
Platoului, unde se află marile orașe. Între aceste orașe se numără orașele globale și centrele
economice Zürich și Geneva.
Confederația Elvețiană are o lungă istorie de neutralitate armată — nu a mai fost în stare de război
din 1815 — și a aderat la Națiunile Unite abia în 2002. Ea urmărește, însă, o politică externă activă
și este frecvent implicată în procesele de pace din toată lumea.[14] Elveția este și locul unde s-a
născut Crucea Roșie și este sediul mai multor organizații internaționale, inclusiv al doilea birou al
ONU din lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al Asociației Europene a
Liberului Schimb și face parte din Spațiul Schengen – deși nu este membră a Uniunii Europene, și
nici a Spațiului Economic European.
Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor, și are cea mai
mare bogăție pe cap de persoană adultă (în termeni de bunuri financiare și nefinanciare) din toate
țările lumii.[15][16] Zürich și Geneva au fost clasate pe locurile doi, respectiv opt în clasamentul calității
vieții.[17] Țara este pe locul al 19-lea în lume ca PNB și pe locul treizeci și șase după paritatea puterii
de cumpărare. Este al douăzecilea cel mai mare exportator și al optsprezecelea cel mai mare
importator de bunuri.
Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză, și italiană, la care se mai
adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea, elvețienii, deși predominant germanofoni, nu
formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de apartenență la o țară
comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune (federalismul și democrația directă)[18] și
pe simbolistica alpină.[19] Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin tradiție la 1 august 1291,
când se sărbătorește ziua națională.

Numele[modificare | modificare sursă]

Denumirea în limba română provine din cea latinească, de Helvetia, asociată termenului neolatin
de Confederatio Helvetica.
Termenul folosit în limbile locale provine de la termenul alemanic Schwiizer, utilizat pentru a-i
denumi pe locuitorii din Schwyz și din teritoriul asociat, unul dintre cantoanele din Waldstätten, care
a format nucleul Vechii Confederații Elvețiene. Numele a apărut ca exonim, fiind aplicat pars pro
toto soldaților confederației. Elvețienii au început ei înșiși să folosească acest nume după Războiul
Suab din 1499, alături de termenii confederați, Eidgenossen, utilizați încă din secolul al XIV-lea.
Toponimul Schwyz este atestat din 972, în germana înaltă veche Suittes, termen legat de suedan,
care înseamnă „a arde”, referindu-se la zona împădurită care fusese arsă pentru a fi construit orașul.
[20]
Numele a fost extins întregii zone cantonale, iar după Războiul Suab din 1499 a început să fie
utilizat pentru a denumi întreaga confederație.[21][22] Numele țării în germana elvețiană, Schwiiz, este
omofon cu cel al cantonului, fiind deosebit de acesta prin utilizarea articolului hotărât
(d'Schwiiz pentru confederație,[23] dar numai Schwiiz pentru canton și oraș).[24]
Denumirea Confederatio Helvetica a fost introdusă în latina modernă treptat după formarea statului
federal în 1848, ca ecou al Republicii Elvețiene napoleoniene, apărând pe monede din 1879, fiind
apoi înscris pe Palatul Federal în 1902 și utilizat după 1948 pe sigiliul oficial.[25] El provine din
termenul Helvetii, trib galic de pe Platoul Elvețian dinaintea epocii romane. Helvetia apare și
ca personificare națională a confederației în secolul al XVII-lea, cu o piesă de teatru scrisă în 1672
de Johann Caspar Weissenbach.[26]

Istoria[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Elveției.
Elveția există ca stat în forma sa actuală de la adoptarea Constituției Federale Elvețiene în 1848.
Precursorii Elveției au stabilit o alianță protectoare la sfârșitul secolului al XIII-lea (1291), formând o
confederație de state ce a persistat secole de-a rândul.
Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]
Cele mai vechi urme de existență a hominizilor în Elveția actuală datează de circa 150.000 de ani.
[27]
Cele mai vechi așezări agrare din Elveția, găsite la Gächlingen, au fost datate în preajma anului
5300 î.e.n.[27]

Fondat în 44 î.e.n., Augusta Raurica a fost prima așezare

romană de pe Rin și se numără astăzi printre cele mai importante situri arheologice din țară. [28]
Cele mai vechi triburi cunoscute din zonă fac parte din culturile Hallstatt și La Tène, ultima denumită
după situl arheologic din La Tène, în partea de nord a Lacului Neuchâtel. Cultura La Tène s-a
dezvoltat și a înflorit spre sfârșitul Epocii Fierului după anul 450 î.e.n.,[27] posibil sub influența
civilizațiilor greacă și etruscă. Unul dintre cele mai importante grupuri tribale din regiunea Elveției au
fost helvetii. În 58 î.e.n., la bătălia de la Bibracte, armatele lui Iulius Cezar i-au învins pe helvetii.[27] În
anul 15 î.e.n., Tiberius, care urma să devină al doilea împărat al Romei și fratele său, Drusus, au
cucerit Alpii, integrându-i în Imperiul Roman. Zona ocupată de helvetii—care aveau să dea numele
ulterior de Confoederatio Helvetica—a devenit pentru prima oară parte a provinciei romane Gallia
Belgica și apoi a provinciei Germania Superior, în vreme ce porțiunea estică a Elveției moderne a
fost integrată în provincia romană Raetia.
La începutul Evului Mediu, din secolul al IV-lea, partea vestică a Elveției moderne a făcut parte din
teritoriul regilor burgunzi. Alemanii s-au stabilit în Platoul Elvețian în secolul al V-lea și în văile Alpilor
în secolul al VIII-lea, formând Alemania. Elveția actuală a fost atunci împărțită între regatul
Alemaniei și Burgundia.[27] Întreaga regiune a devenit parte a Imperiului Franc aflat în expansiune în
secolul al VI-lea, după victoria lui Clovis I asupra alemanilor la Tolbiac în 504 e.n., și apoi după
dominația francă asupra burgunzilor.[29][30]
De-a lungul restului secolelor al VI-lea–al VIII-lea, zona Elveției a continuat să fie sub hegemonie
francă (dinastiile Merovingiană și Carolingiană). Dar după expansiunea din timpul lui Carol cel Mare,
imperiul franc a fost împărțit prin tratatul de la Verdun în 843.[27] Teritoriile Elveției de astăzi au fost
împărțite atunci între Francia Mijlocie și Francia Orientală până când au fost reunificate sub Sfântul
Imperiu Roman în preajma anului 1000.[27]
În 1200, Platoul Elvețian cuprindea dominioanele caselor Savoia, Zähringer, Habsburg și Kyburg.
[27]
Unele regiuni (Uri, Schwyz, Unterwalden, denumite ulterior Waldstätten) au fost incluse
în Imediațiunea imperială, cu scopul de a da împăratului control direct asupra trecătorilor montane.
La căderea dinastiei Kyburg în 1264, Habsburgii, în frunte cu regele Rudolph I (sfânt împărat roman
în 1273) și-au extins teritoriul în estul Platoului Elvețian.[29]
Vechea Confederație Elvețiană[modificare | modificare sursă]

Charta federală din 1291

Vechea Confederație Elvețiană a fost o alianță formată de comunitățile din văile Alpilor centrali.
Confederația a facilitat gestiunea intereselor comune (liberul schimb) și a asigurat pacea pe
importantele rute comerciale montane. Carta Federală din 1291 convenită între comunele rurale
din Uri, Schwyz și Unterwalden este considerată a fi documentul fondator al confederației, deși este
posibil ca alte alianțe similare să fi existat cu decenii în urmă.[31][32]

Vechea Confederație Elvețiană din 1291 (gri închis)

până în secolul al XVI-lea (gri deschis) și asociații săi (albastru)
Până în 1353, celor trei cantoane inițiale li s-au alăturat și Glarus și Zug, precum și orașele-
stat Lucerna, Zürich și Berna, formând „Vechea Confederație” de opt state, confederație ce a existat
până la sfârșitul secolului al XV-lea. Expansiunea a dus la creșterea puterii și avuției federației.
[32]
Până în 1460, confederații controlau mare parte din teritoriul de la sud și vest de Rin până la
munții Alpi și Jura, în special după victoriile împotriva Habsburgilor (bătălia de la Sempach, bătălia
de la Näfels), în fața lui Carol Temerarul al Burgundiei în anii 1470, și după succesul mercenarilor
elvețieni. Victoria elvețiană în Războiul Suab împotriva Ligii Suabe a împăratului Maximilian I în
1499 a dus la independența de facto a confederației față de Sfântul Imperiu Roman.[32]
Vechea Confederație Elvețiană dobândise o reputație de invincibilitate în aceste războaie timpurii,
dar expansiunea federației a suferit un regres în 1515 după înfrângerea elvețienilor în bătălia de la
Marignano. Aceasta a pus capăt așa-numite epoci eroice a istoriei elvețiene.[32] Succesul reformei
lui Zwingli în unele cantoane a dus la conflicte religioase intercantonale în 1529 și 1531 (Războaiele
Kappelului). Abia la o sută de ani după aceste războaie civile, în 1648, prin Pacea din Westfalia,
țările europene au recunoscut independența Elveției față de Sfântul Imperiu Roman, ca și
neutralitatea ei.[29][30]
În perioada modernă timpurie a istoriei elvețiene, autoritarismul crescând al familiilor nobiliare s-a
combinat cu o criză financiară cauzată de Războiul de Treizeci de Ani care a dus la războiul
țărănesc din 1653. În contextul acestei lupte, conflictul dintre cantoanele catolice și protestante a
persistat, izbucnind în alte violențe la bătăliile de la Villmergen în 1656 și 1712.[32]
Epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]

Actul de Mediere a fost tentativa lui Napoleon de compromis

între Vechiul Regim și o republică.
În 1798, guvernul Franței revoluționare a cucerit Elveția și a impus o nouă constituție de stat unitar.
[32]
Prin aceasta, guvernarea țării s-a centralizat, abolind efectiv cantoanele, iar Mülhausen și
valea Valtellina s-au separat de Elveția. Noul regim, denumit Republica Helvetică, a fost deosebit de
nepopular. El fusese impus de o armată străină invadatoare și a distrus secole de tradiție,
transformând Elveția într-un stat-marionetă al Franței. Suprimarea de către francezi a revoltei
din Nidwalden în septembrie 1798 a fost un exemplu de prezență oprimatoare a armatei franceze și
de rezistență a populației localnice împotriva ocupației.
Când a izbucnit războiul între Franța și rivalii săi, forțele rusești și austriece au invadat Elveția.
Elvețienii au refuzat să lupte de partea francezilor în numele Republicii Helvetice. În
1803, Napoleon a organizat la Paris o întâlnire a politicienilor elvețieni de ambele părți. Rezultatul a
fost Actul de Mediere, care a restaurat în mare parte autonomia Elveției, introducând o confederație
de 19 cantoane.[32] Din acel moment, mare parte din politica elvețiană a privit echilibrarea tradițiilor
de autonomie ale cantoanelor cu necesitatea unui guvern central.
În 1815, Congresul de la Viena a restabilit complet independența Elveției, iar puterile europene au
acceptat să recunoască permanenta neutralitate a țării.[29][30][32] Soldații elvețieni au continuat să lupte
pentru guverne străine până în 1860 când au fost prezenți la Asediul Gaetei. Tratatul a permis
Elveției și să-și mărească teritoriul, admițând în federație cantoanele Valais, Neuchâtel și Geneva.
Frontierele Elveției au rămas de atunci neschimbate.[33]
Statul federal[modificare | modificare sursă]

Primul Palat Federal din Berna (1857). Unul dintre cele trei
cantoane care prezidează peste Tagsatzung (fostul consiliu legislativ și executiv), Berna a fost
ales drept capitală federală în 1848, în principal datorită apropierii sale de zonele francofone. [34]
Restaurarea puterii nobilimii a fost însă doar temporară. După o perioadă de agitație, cu repetate
ciocniri violente, cum ar fi Züriputsch-ul din 1839, războiul civil a izbucnit în 1847 când unele dintre
cantoanele catolice a încercat să facă o alianță separată (Sonderbundskrieg).[32] Războiul a durat
mai puțin de o lună, și a cauzat mai puțin 100 de victime, majoritatea morți accidentale. Oricât ar
părea de minor Sonderbundskrieg prin comparație cu alte revolte și războaie europene din secolul al
XIX-lea, el a jucat totuși un rol important în psihologia și în societatea elvețiană.
Războiul i-a convins pe majoritatea elvețienilor de nevoia de unitate și putere în fața vecinilor
europeni. Elvețieni din toate clasele sociale, de toate religiile, aderenți la diverse curente politice, au
realizat că este mai mult în avantajul cantoanelor ca interesele lor economice și religioase să fie
unificate.
Astfel, în vreme ce restul Europei a fost răvășit de revolte, elvețienii au redactat o constituție prin
care țara era organizată ca stat federal, inspirată în mare parte din constituția SUA. Această
constituție prevede o autoritate centrală, lăsând cantoanelor dreptul de autonomie în ce privește
aspectele locale. Dând credit celor care favorizau puterea cantoanelor (Sonderbund Kantone),
adunarea națională a fost împărțită într-o cameră superioară (Consiliul Cantoanelor, cu 2
reprezentanți pe fiecare canton) și o cameră inferioară (Consiliul Național al Elveției, cu
reprezentanți aleși din toată țara). Referendumul este obligatoriu pentru orice amendament la
constituție.[30]

Inaugurarea în 1882 a tunelului feroviar Gotthard ce leagă

cantonul sudic Ticino, cel mai lung tunel din lume la acea vreme.[35]
S-a introdus un sistem unic de greutăți și măsuri și în 1850 francul elvețian a devenit monedă unică
în toate cantoanele. Articolul 11 din constituție interzice trimiterea de trupe în străinătate, deși
elvețienii erau încă obligați să ofere regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii gărzi elvețiene
la asediul Gaetei din 1860, ceea ce a dus la sfârșitul serviciului militar în străinătate.
O clauză importantă a constituției a fost aceea că ea poate fi rescrisă în totalitate dacă se consideră
necesar, permițând astfel evoluția sa ca întreg, fără a trebui să fie modificată amendament cu
amendament.[36]
Aceasta s-a dovedit în curând când creșterea demografică și Revoluția Industrială care au urmat au
dus la apeluri pentru modificarea constituției. O primă propunere a fost respinsă de populație în
1872, dar modificările ulterioare au dus la acceptarea ei în 1874.[32] Ea a introdus referendumul
facultativ pentru adoptarea legilor la nivel federal. Prin ea s-au stabilit responsabilitățile federale
pentru apărare, comerț, și în chestiuni legale.