ELVETIA

Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană,

franceză, și italiană, la care se mai adaugă văile vorbitoare de 
retoromană. De aceea, elvețienii, deși predominant germanofoni, nu
formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale.
Sentimentul de apartenență la o țară comună se bazează pe un
fundal istoric, pe valori comune (federalismul și democrația directă) și
pe simbolistica alpină. Înființarea Confederației Elvețiene este datată
prin tradiție la 1 august 1291, când se sărbătorește ziua națională.
Elveția există ca stat în forma sa actuală de la adoptarea Constituției Federale Elvețiene în 1848.
Precursorii Elveției au stabilit o alianță protectoare la sfârșitul secolului al XIII-lea (1291), formând o
confederație de state ce a persistat secole de-a rândul.
Cele mai vechi urme de existență a hominizilor în Elveția actuală datează de circa 150.000 de
ani. Cele mai vechi așezări agrare din Elveția, găsite la Gächlingen, au fost datate în preajma anului
5300 î.e.n.
Cele mai vechi triburi cunoscute din zonă fac parte din culturile Hallstatt și La Tène, ultima denumită
după situl arheologic din La Tène, în partea de nord a Lacului Neuchâtel. Cultura La Tène s-a
dezvoltat și a înflorit spre sfârșitul Epocii Fierului după anul 450 î.e.n., posibil sub influența civilizațiilor 
greacă și etruscă. Unul dintre cele mai importante grupuri tribale din regiunea Elveției au fost helvetii.
În 58 î.e.n., la bătălia de la Bibracte, armatele lui Iulius Cezar i-au învins pe helvetii. În anul 15 î.e.n., 
Tiberius, care urma să devină al doilea împărat al Romei și fratele său, Drusus, au cucerit Alpii,
integrându-i în Imperiul Roman. Zona ocupată de helvetii—care aveau să dea numele ulterior
de Confoederatio Helvetica—a devenit pentru prima oară parte a provinciei romane Gallia Belgica și
apoi a provinciei Germania Superior, în vreme ce porțiunea estică a Elveției moderne a fost integrată
în provincia romană Raetia.
La începutul Evului Mediu, din secolul al IV-lea, partea vestică a Elveției moderne a făcut parte din
teritoriul regilor burgunzi. Alemanii s-au stabilit în Platoul Elvețian în secolul al V-lea și în văile Alpilor
în secolul al VIII-lea, formând Alemania. Elveția actuală a fost atunci împărțită între regatul Alemaniei
și Burgundia. Întreaga regiune a devenit parte a Imperiului Franc aflat în expansiune în secolul al VI-
lea, după victoria lui Clovis I asupra alemanilor la Tolbiac în 504 e.n., și apoi după dominația francă
asupra burgunzilor.
De-a lungul restului secolelor al VI-lea–al VIII-lea, zona Elveției a continuat să fie sub hegemonie
francă (dinastiile Merovingiană și Carolingiană). Dar după expansiunea din timpul lui Carol cel Mare,
imperiul franc a fost împărțit prin tratatul de la Verdun în 843. Teritoriile Elveției de astăzi au fost
împărțite atunci între Francia Mijlocie și Francia Orientală până când au fost reunificate sub Sfântul
Imperiu Roman în preajma anului 1000.
În 1200, Platoul Elvețian cuprindea dominioanele caselor Savoia, Zähringer, Habsburg și Kyburg
. Unele regiuni (Uri, Schwyz, Unterwalden, denumite ulterior Waldstätten) au fost incluse în 
Imediațiunea imperială, cu scopul de a da împăratului control direct asupra trecătorilor montane. La
căderea dinastiei Kyburg în 1264, Habsburgii, în frunte cu regele Rudolph I (sfânt împărat roman în
1273) și-au extins teritoriul în estul Platoului Elvețian.