Scoția 

(în engleză Scotland, pronunțat /ˈskɒt.lənd/; scris la fel în scots și pronunțat /ˈskɔt.lənd/;

în gaelică scoțiană Alba, pronunțat /ˈal̪ ˠapə/ (  ascultă)) este o țară ce face parte din Regatul Unit și
acoperă treimea de nord a insulei Marea Britanie.[1][2][3] Se învecinează cu Anglia la sud, și este
înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est și cu Canalul de Nord(d) și Marea
Irlandei la sud-vest. În plus față de partea de pe insula Marea Britanie, țara este formată din
peste 790 de insule,[4] între care Northern Isles(d) și Hebride(d).
Regatul Scoției a apărut ca stat suveran independent în Evul Mediu Timpuriu și a continuat să
existe până la 1707. Prin moștenire, în 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a devenit rege al
Angliei și al Irlandei(d), formând astfel o uniune personală a celor trei regate(d). Ulterior, Scoția a
intrat într-o uniune politică(d) cu Regatul Angliei la 1 mai 1707 pentru a crea noul Regat Unit al
Marii Britanii. (Tratatul de Uniune(d) a fost convenit în 1706 și adoptat de către Legile de Uniune
din 1707(d), adoptate de Parlamentele celor două regate, în ciuda opoziției și revoltelor anti-uniune
din Edinburgh, Glasgow, și din alte părți.)[5][6] Uniunea a creat și noul Parlament al Marii Britanii,
care a înlocuit atât Parlamentul Scoției(d) cât și Parlamentul Angliei(d). (În 1801, Marea Britanie în
sine a intrat într-o uniune politică cu Regatul Irlandei pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei; Parlamentul Irlandei(d) a fuzionat cu cel al Marii Britanii pentru a forma Parlamentul
Regatului Unit. De la crearea Statului Liber Irlandez în 1922, Regatul Unit cuprinde Marea
Britanie și Irlanda de Nord).[7]
În Scoția, monarhia Regatului Unit(d) a continuat să utilizeze o varietate de stiluri, titluri și alte
simboluri regale ale statalității specifice Regatului Scoției dinaintea uniunii. Sistemul juridic din
Scoția a rămas, de asemenea, separat de față de cel din Anglia și Țara Galilor(d) și față de cel
din Irlanda de Nord(d); Scoția constituie o jurisdicție distinctă în dreptul public și în cel privat.
[8]
 Continuarea existenței instituțiilor juridice, educaționale, religioase și ale altora, distincte față de
cele din restul Regatului Unit, au contribuit cu toate la continuarea culturii și identității naționale
scoțiene după uniunea cu Anglia din 1707.[9]
Edinburgh, capitala țării și al doilea oraș ca mărime, a fost centrul iluminismului scoțian(d) din
secolul al XVIII-lea, care a transformat Scoția într-una dintre puterile comerciale, intelectuale și
industriale ale Europei. Glasgow, cel mai mare oraș din Scoția,[10] era odinioară unul dintre cele
mai de seamă orașe industriale din lume și acum se află în centrul conurbațieiGreater Glasgow(d).
Alte mari zone urbane sunt Aberdeen și Dundee. Apele scoțiene constau dintr-un sector mare al
Atlanticului de Nord și din Marea Nordului,[11] care conține cele mai mari rezerve de
petrol din Uniunea Europeană. Din această cauză, Aberdeen, al treilea oraș din Scoția, este
supranumit „capitala petroliferă a Europei”.[12][13]
În urma unui referendum(d), în 1997, s-a reînființat un Parlament Scoțian(d), sub forma
unui parlament unicameral deconcentrat(d), cu 129 de membri, având autoritate peste multe
domenii ce țin de politica internă. Partidul Național Scoțian (SNP), care susține independența
Scoției(d), a câștigat o majoritate absolută în alegerile legislative din 2011[14] și hotărât organizarea
unui referendum pentru independență, care a avut loc la 18 septembrie 2014; o majoritate de
55% la 45% a respins independența cu o prezență la vot(d) de 85%.[15][16] După ce Partidul
Conservator a câștigat o majoritate absolută în alegerile generale britanice din 2015(d), a organizat
un referendum privind apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană care a avut loc la 23
iunie 2016; în Scoția, o majoritate de 62% la 38% a respins retragerea din UE cu o prezență la
vot de 67%,[17] iar guvernul analizează reorganizarea referendumului pentru independență în
2018. Scoția este reprezentată în Parlamentul Regatului Unit de 59 de deputați și în Parlamentul
European de 6 deputați.[18] Scoția este, de asemenea, membră a Consiliului Britanico–Irlandez(d)
[19]
 și a  Adunării Parlamentare Britanico-Irlandeze(d).

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Etimologie
o 1.2Istoria timpurie
o 1.3Influența romană
 o 1.4Evul Mediu
o 1.5Începutul Erei Moderne
o 1.6Secolul al XVIII-lea
o 1.7Secolul al XIX-lea
o 1.8La începutul secolului al XX-lea
o 1.9Situația postbelică
o 1.10Educația
 2Geografie și istorie naturală
o 2.1Geologie și geomorfologie
o 2.2Clima
o 2.3Flora și fauna
 3Demografia
 4Religia
 5Politica și guvernarea
o 5.1Modificările constituționale
o 5.2Subdiviziuni administrative
o 5.3Dreptul civil și penal
o 5.4Apărarea
 6Economia
o 6.1Moneda
o 6.2Sistemul sanitar
o 6.3Educație
 7Cultura
 8Mass-media
 9Sport
 10Infrastructura
o 10.1Drumuri
o 10.2Transporturi aeriene
o 10.3Căi ferate
o 10.4Pe apă
 11Note
 12Bibliografie suplimentară
o 12.1Monografii specializate
 13Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea de "Scoția" vine de la Scoti(d), denumirea latină a gaelilor(d). Cuvântul Scotia („Țara
Gaelilor”) din latina târzie a fost inițial folosit cu referire la Irlanda.[20] Cel târziu în secolul al XI-lea,
denumirea de Scotia a fost folosită cu referire la teritoriul (locuit predominant de vorbitori de
gaelică) scoțian de la nord de râul Forth(d), alături de denumirile Albania sau Albany, ambele
derivate din termenul gaelic Alba.[21] Utilizarea cuvintelor din familia Scoția pentru a cuprinde tot
ceea ce este astăzi Scoția, a devenit comună abia în Evul Mediu Târziu(d).

Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]

Repetatele glaciațiuni care au acoperit întregul pământ ale Scoției moderne, au distrus orice
urme de locuire umană care ar fi putut exista înainte de perioada mezoliticului. Se crede primele
grupuri post-glaciale de vânători-culegători au ajuns în Scoția acum circa 12.800 de ani, când
stratul de gheață s-a retras după ultima glaciațiune(d).[22][23]
Skara Brae(d), o așezare neolitică, situată pe coasta de vest a insulei Mainland, Orkney(d).

Grupurile de coloniști a început construirea primei permanente cunoscute case pe pământ

Scoțian în jurul valorii de acum 9500 de ani, iar primele sate în jur de 6.000 de ani în urmă. Bine
conservat sat din Skara Brae pe continent din Orkney datează din această
perioadă. Neolitic locuire, de înmormântare și de ritual site-uri sunt deosebit de frecvente și bine
conservate din Nordul Ostroavele și Insulele de Vest, în cazul în care o lipsă de copaci au dus la
cele mai multe structuri fiind construit din piatră locală.[24] Descoperirea în 2009 în Scoția a unui
mormânt de 4000 de ani cu tezaur la Forteviot(d), în apropiere de Perth, capitala unui regat
al picților Britanie din secolele al VIII-lea-al IX-lea e.n., este unică în Marea Britanie. Acesta
conține rămășițele unei căpetenii din Epoca Bronzului timpuriu așezate pe pietricele de cuarț alb
și coajă de mesteacăn. De asemenea, s-a descoperit pentru prima dată că oamenii din Epoca
Bronzului timpuriu puneau flori pe morminte.[25][26]
Este posibil ca Scoția să fi făcut parte dintr-o cultură comercială maritimă din Epoca Bronzului
Târziu, numită Epoca Bronzului Atlantică(d), care cuprindea formațiuni statale celtice din zonele
care au devenit Anglia, Franța, Spania și Portugalia.[27][28][29][30] În iarna anului 1850, o furtună
puternică a lovit Scoția, cauzând pagube însemnate și peste 200 de morți.[31] În Golful Skaill,
furtuna a îndepărtat pământul de pe un knoll mare, neregulat, cunoscut sub numele de
„Skerrabra”. Când furtuna s-a liniștit, localnici au găsit conturul unui sat, constând dintr-un număr
mic de case fără acoperișuri.[32] William Watt de Skaill, Laird(d) local, a început o campanie
amatoricească de excavare a sitului, dar după descoperirea a patru case, lucrările au fost
abandonate în 1868. Situl a rămas netulburat până în 1913, când în timpul unui singur week-end-
ul a fost jefuit de un grup de oameni cu lopeți care a luat o cantitate necunoscută de artifacte. În
1924, o altă furtună a dărâmat o parte din una din case și s-a stabilit ca situl să fie asigurat și
cercetat mai serios. Lucrările au fost încredințate profesorului Vere Gordon Childe(d) de
la Universitatea din Edinburgh, care a călătorit în Skara Brae pentru prima dată la mijlocul anului
1927.

Influența romană[modificare | modificare sursă]

Tăbliță găsită în Bo'ness(d), datată cca. 142 e.n. reprezentând un călăreț roman trecând peste picți. Astăzi
la NMS(d)
Protoistoria(d) scrisă a Scoției a început cu sosirea Imperiului Roman în partea sudică și centrală a
Marii Britanii, când romanii au ocupat ceea ce este acum Anglia și Țara Galilor, administrându-le
sub o provincie numită Britannia. Au existat invazii și scurte ocupații romane ale sudului Scoției.
Conform istoricului roman Tacitus, caledonii „au recurs la rezistența armată pe scară mare”,
atacând castrele romane și ducând lupte sporadice cu legiunile. Într-un atac-surpriză nocturn,
caledonii erau aproape să distrugă în întregime Legiunea a 9-a(d), până când aceasta a fost
salvată de către cavaleria lui Agricola.[33]
În anii 83-84 e.n., generalul Gnaeus Julius Agricola(d) i-a învins pe caledoni în bătălia de la Mons
Graupius. Tacitus scria că, înainte de luptă, conducătorul caledonilor, Calgacus(d), a ținut un
vibrant discurs în care a spus despre poporul său că este „ultimul liber” și i-a acuzat pe romani că
„prefac lumea într-un pustiu și numesc pustiul «pace»” (traducere liberă). După victoria romanilor,
au fost înființate pentru scurt timp castre romane de-a lungul crestei Gask(d) aproape de linia
Highlandului(d) (numai Cawdor(d), în apropiere de Inverness, este cunoscut a fi fost construit
dincolo de acea linie). După trei ani de lupte, armatele romane s-au retras în sudul zonei
montane(d).[34]
Romanii au ridicat zidul lui Hadrian pentru a controla triburile de pe ambele părți ale acetuia.
[35]
 Astfel, Limes Britannicus(d) a devenit granița de nord a Imperiului Roman; deși armata a apărat
și zidul lui Antoninus, aflat mai la nord, în Câmpia Centrală(d), timp de două scurte perioade –
ultima în timpul domniei împăratului Septimius Severus între 208 și 210.[36]
Ocupația militară romană a unei părți semnificative a ceea ce este acum nordul Scoției a durat
doar aproximativ 40 de ani; deși influența lor în partea de sud a țării, ocupate de tribuile britone,
cum ar fi votadinii(d) și Damnonii(d), ar fi fost încă considerabilă între secolele I și al V-lea.
Termenul galez termen Hen Ogledd („Vechiul Nord”) este folosit de istorici pentru a descrie ceea
ce este acum nordul Angliei și sudul Scoției în timpul locuirii sale de popoare vorbitoare de limbi
britonice în jurul anilor 500 până la 800. Conform scrierilor din secolele al IX-lea și al X-lea,
regatul gaelic(d) Dál Riata a fost întemeiat în secolul al VI-lea în vestul Scoției.[37][38] Puncul de
vedere „tradițional” este că acesta a fost întemeiat de coloniști din Irlanda care au adus cu ei
cultura și limba gaelică. Cu toate acestea, unii arheologi au contrazis acest punct de vedere,
declarând că nu există dovezi arheologice sau toponimice ale unei migrări sau a unei cuceriri de
către un mic grup de elite.[39]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Piatra pictă de clasă I de la Aberlemno, cunoscută sub numele de Aberlemno 1 sau Piatra Șarpe.

Regatul Picților (cu centrul în Fortriu(d) în secolul al VI-lea) a fost statul care în cele din urmă a
devenit cunoscut sub numele de „Alba” sau „Scoția”. Dezvoltarea „Picției”, conform modelului
istoric dezvoltat de Peter Heather(d), a fost un răspuns natural la imperialismul roman.[40] Un alt
punct de vedere pune accentul pe bătălia de Dun Nechtain, și pe domnia lui Bridei m. Beli (671-
693), cu o altă perioadă de consolidare în timpul domniei lui Óengus mac Fergusa (732-761).[41]
Regatul Picților așa cum se prezenta el la începutul secolului al VIII-lea, când scria Bede, era în
mare parte aceleași ca și regatul Scoției în timpul domniei lui Alexandru I (1107-1124). Cu toate
acestea, până în secolul al zecelea, regatul pict a fost dominat de ceea ce se poate identifica
drept cultură gaelică, și își dezvoltase o legendă tradițională, a unei cuceriri irlandeze în jurul
strămoșului dinastiei regale contemporane, Cináed mac Ailpín (Kenneth MacAlpin).[42][43][44]
De la o bază teritorială din estul Scoției, la nord de râul Forth și la sud de râul Oykel, regatul a
cucerit ținuturile situate la nord și sud. Prin secolul al XII-lea, regii din Alba și-au adăugat la
teritorii și zonele anglofone din sud-est și au dobândit suzeranitate asupra
teritoriilor Galloway (vorbitor de gaelică) și Caithness (vorbitor de nordică). La sfârșitul secolului al
XIII-lea, regatul ajunsese aproximativ la frontierele sale moderne. Cu toate acestea, schimbările
din procesele culturale și economice apărute începând cu secolul al XII-lea au făcut ca Scoția să
arate foarte diferit în Evul Mediu târziu.
Imboldul pentru această schimbare a fost domnia lui David I și Revoluția Davidiană(d).
Feudalismul, reorganizarea guvernului și primele orașe legal recunoscute (numite burghuri(d)) își
au începuturile în această perioadă. Aceste instituții, împreună cu imigrația cavalerilor și clericilor
francezi și anglo-francezi, a facilitat osmoza culturală, prin care cultura și limba zonelor joase de
coastă și ale unor părți din teritoriul inițial al regatului din partea de est au devenit, ca și sud-estul
proaspăt cucerit, anglofone, în timp ce restul țării a păstrat limba gaelică, cu excepția insulelor
nordice Orkney și Shetland, care au rămas sub dominație nordică până în 1468.[45][46] Statul
scoțian a trecut printr-o perioadă de succese și stabilitate între secolele al XII-lea și al XIV-lea,
caracterizate prin relații relativ pașnice cu Anglia, prin legături comerciale și de învățământ bine
dezvoltate cu Continentul. La apogeul acestei înfloriri culturale, John Duns Scotus era unul dintre
cei mai importanți și influenți filosofi.

Monumentul Wallace îl comemorează William Wallace, erou național scoțian din secolul al XIII-lea.

Moartea lui Alexandru al III-lea , în luna martie 1286, urmată de cea a nepoatei lui, Margaret,
domnița Norvegiei, a rupt linia de succesiune veche de secole a regilor Scoției și a întrerupt subit
cei 200 de ani de epocă de aur începuți cu David I. Edward I al Angliei a fost rugat să arbitreze
între pretendenții coroanei scoțiene coroana, și a organizat un proces cunoscut sub numele
de Marea Cauză(d) pentru a identifica cel mai legitim pretendent. John of Scotland(d) a fost declarat
rege în Sala Mare a Castelului Berwick(d) pe 17 noiembrie 1292 și a fost încoronat la Scone(d) pe
30 noiembrie, de Sfântul Andrei(d). Edward I, care își negociase recunoașterea ca suzeran suprem
al Scoției, superior feudal al ținutului, a subminat în mod constant autoritatea lui John.[47] În 1294,
Balliol și alți nobili scoțieni au refuzat cererile lui Edward de a servi în armata lui împotriva
francezilor. În schimb, parlamentul scoțian a trimis soli în Franța să negocieze o alianță. Scoția și
Franța au încheiat pe 23 octombrie 1295 un tratat cunoscut sub numele de Auld Alliance(d) (1295-
1560). A urmat războiul și regele John a fost detronat de Edward, care a preluat personal
controlul asupra Scoției. Andrew Moray(d) și William Wallace au devenit rapid principalii lideri ai
rezistenței față de dominația engleză în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războaiele
Scoțiene de Independență(d) (1296-1328).[48]
Natura luptei s-a schimbat în mod semnificativ atunci când Robert de Bruce, Conte de Carrick, l-a
ucis rivalul său John Comyn(d) pe 10 februarie 1306 la Greyfriars Kirk(d) în Dumfries(d).[49] El a fost
încoronat rege (cu numele Robert I) după mai puțin de șapte săptămâni. Robert s-a luptat ca
rege pentru a restabili independența Scoției timp de peste 20 de ani, începând prin a recuceri
Scoția de la invadatorii normanzi englezi, bucată cu bucată. Victoria din bătălia de la
Bannockburn din 1314 a demonstrat că scoțienii și-au recăpătat controlul asupra regatului lor. În
1315, Edward Bruce(d), fratele Regelui, a fost pentru scurt timp proclamat rege al Irlandei(d) în
timpul unei invazii scoțiene nereușite a Irlandei, care viza consolidarea poziției Scoției în
războaiele sale împotriva Angliei. În 1320, prima declarație de independență din lume atestată
documentar, Declarația de la Arbroath(d), a câștigat sprijinul Papei Ioan al XXII-lea, ceea ce duce
la recunoașterea legală a suveranității scoțiene de către coroana engleză.
Cu toate acestea, războaiele cu Anglia au continuat timp de mai multe decenii după moartea lui
Bruce. Un război civil între dinastia Bruce și vechii rivalii ai acesteia, Comyn-Balliol, a durat până
la mijlocul secolului al XIV-lea. Deși dinastia Bruce a ieșit victorioasă, David al II-lea nu avea un
moștenitor, ceea ce i-a permis nepotului lui pe jumătate, Robert al II-lea, să urce la tron și să
întemeieze dinastia Stewart.[50][51] Stewarții au domnit în Scoția tot restul Evului Mediu. Sub ei,
țara a trecut printr-o perioadă de mare prosperitate de la sfârșitul secolului al XIV-lea, de-a lungul
Renașterii Scoțiene până la Reformă(d), aceasta în ciuda unui permanent război cu Anglia, a
creșterii diviziunii între Highlands(d) (zona deluroasă din nord) și Lowlands(d) (șesul din sud), și un
număr mare de regi copii.[52]
Această perioadă a fost apogeul alianței franco-scoțiene. Garda Scoțiană – la Garde Écossaise –
a fost înființată în 1418 de Carol al VII-lea al Franței. Soldații scoțieni din Garde Écossaise au
luptat alaturi de Ioana d'Arc împotriva Angliei în Războiul de o Sută de Ani.[53] În martie 1421, o
forță franco-scoțiană condusă de John Stewart, al 2-lea conte de Buchan(d), și Gilbert de
Lafayette, a învins o armată engleză mai numeroasă în bătălia de la Baugé. Trei ani mai târziu,
în bătălia de Verneuil, francezii și scoțienii au pierdut in jur de 7000 de oameni.[54] Intervenția
scoțiană a contribuit la victoria Franței în război.

Începutul Erei Moderne[modificare | modificare sursă]

În 1502, Iacob al IV-lea al Scoției(d) a semnat Tratatul de Pace Perpetuă(d) cu Henric al VII-lea al
Angliei. De asemenea, el s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Margaret Tudor, pregătind
viitoarea Uniune a Coroanelor(d). Pentru Henric, intrarea prin căsătorie într-una dintre cele mai
așezate familii regale a conferit legitimitate noii dinastii regale Tudor.[55] Un deceniu mai târziu,
Iacob a luat fatidica hotărâre de a invada Anglia pentru a sprijini Franța în conformitate cu Auld
Alliance(d). El a fost ultimul monarh britanic care a murit în luptă, la bătălia de la Flodden(d).[56] După
o generație, Auld Alliance a fost denunțată prin tratatul de la Edinburgh(d). Franța a acceptat să-și
retragă toate forțele terestre și navale. În același an, 1560, John Knox și-a îndeplinit obiectivul de
a face din Scoția o țară protestantă, și parlamentul Scoțian a revocat autoritatea papală în Scoția.
[57]
 Mary, Regina Scoției, catolică și fostă regină a Franței, a fost forțată să abdice în 1567.[58]
În 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a moștenit tronul Regatului Angliei și Regatului Irlandei, și
a devenit regele Iacob I al Angliei și al Irlandei, și a plecat de la Edinburgh la Londra.[59] Cu
excepția unei perioade scurte de sub Protectorat, Scoția a rămas stat separat, dar a existat un
considerabil conflict între coroană și covenantiști(d) pe tema formei de guvernare
eclesiastică. Revoluția Glorioasă din 1688-89 a dus la răsturnarea putereii regelui Iacob al VII-lea
al Scoției și al II-lea al Angliei de către Parlamentul englez în favoarea lui William și Mary(d).
Împreună cu țări precum Franța, Norvegia, Suedia și Finlanda, Scoția a trecut printr-o foamete în
1690. Mortalitatea mare, natalitatea scăzută și emigrația au redus populația din unele părți ale
țării, cu 10 până la 15%.[60]
În 1698, Company of Scotland(d) a încercat un proiect de a pune la punct o colonie comercială
la Istmul Panama. Aproape fiecare proprietar de pământ scoțian care a avut bani puși deoparte a
investit în schema Darien(d). Eșecul acesteia a dus la scăpătarea acestor latifundiari, dar nu și la
sărăcirea orașelor. Cu toate acestea, nobilii scăpătați, împreună cu pericolul invaziei engleze, a
jucat un rol important în a convinge elita scoțiană să accepte unirea cu Anglia.[61][62]
La 22 iulie 1706, Tratatul de Uniune(d) a fost convenit între reprezentanții Parlamentului Scoției(d) și
ai Parlamentului Angliei(d) și, în anul următor, Legile de Uniune au fost adoptate de ambele
parlamente pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii, începând de la 1 mai 1707.

Secolul al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

Ilustrație de David Morier a bătăliei de la Culloden(d).

Cum taxele comerciale vamale cu Anglia erau acum desființate, comerțul a înflorit, în special
cu America Colonială. Clipperele aparținând mogulilor tutunului din Glasgow erau cele mai rapide
nave pe traseul către Virginia. Până la Războiul de Independență din 1776, Glasgow a fost cel
mai mare port din lume la comerțul cu tutun.[63] Diferențele între averile clasei negustorilor
din Lowlands(d) și ale vechilor clanuri din Highlands(d) s-au adâncit, amplificând secole de diviziune.
Pretendenții detronați, din ramura Stuart iacobită(d) au rămas populari în Highlands și în nord-est,
în special în rândul populației care nu era prezbiteriană, între care se numărau romano-catolicii
și protestanții adepți ai Bisericii Episcopale(d) (anglicanii scoțieni). Cu toate acestea, două
mari răscoale iacobite(d) declanșate în 1715 și 1745 nu au reușit să înlăture dinastia de
Hanovra de pe tronul Britanic. Amenințarea răscoalelor iacobite pentru Regatul Unit și pentru
monarhi s-a încheiat efectiv cu bătălia de la Culloden(d), Marea Britanie este ultima luptă de
câmp(d) din istoria Marii Britanii. Această înfrângere a deschis calea pentru transferuri de populație
indigenă pe scară largă din Highlands și din Insule, denumiteHighland Clearances(d).
Iluminismul Scoțian(d) și Revoluția Industrială au făcut din Scoția un centru intelectual, industrial și
comercial[64]–într-atât încât Voltaire spunea: „În Scoția căutăm toate ideile noastre de
civilizație.”[65] După dispariția iacobitismului și acceptarea Uniunii, mii de scoțieni, în principal
lowlanderi, au ocupat numeroase poziții de putere în politică, administrație publică, armată și
marină, comerț, economie, colonii, întreprinderi și alte domenii în tot Imperiul Britanic emergent.
Istoricul Neil Davidson observa că „după 1746, a existat un nivel cu totul nou de participare a
scoțienilor la viața politică, în special în afara Scoției.” Davidson precizează, de asemenea, că
„departe de a fi «periferică» în economia britanică, Scoția – sau, mai precis, Lowlandul – s-a aflat
în centrul său."[66]

Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Transport pe Clyde, de John Atkinson Grimshaw, 1881

Legea Scoțiană de Reformă din 1832(d) a crescut numărul de parlamentari scoțieni și a extins
drepturile politice asupra a mare parte din clasa de mijloc.[67] De la mijlocul secolului, au început
să crească vocile ce solicitau autonomia Scoției, și ca urmare a fost reînființată funcția
de secretar de stat pentru Scoția(d).[68] Spre sfârșitul secolului, printre prim-miniștrii britanici de
origine scoțiană s-au numărat William E. Gladstone[69] și contele de Rosebery.[70] Spre sfârșitul
secolului al XIX-lea, importanța crescândă a clasei muncitoare a fost marcată de succesul lui Keir
Hardie în alegerile parțiale din Mid Lanarkshire, 1888(d), care au dus la întemeierea Partidului
Laburist Scoțian(d), care a fost absorbit în Partidul Laburist Independent(d) în 1895, Hardie fiind
primul lider al acestuia.[71]
Glasgow a devenit unul dintre cele mai mari orașe din lume, și a fost cunoscut ca „al Doilea Oraș
al Imperiului”, după Londra.[72] După 1860, șantierele navale de pe malul Clyde-ului s-au
specializat în vapoare din fier (după 1870, din oțel), material care a înlocuit rapid lemnul atât la
flotele comerciale cât și la cele de luptă. A devenit principalul centru de construcții navale al lumii.
[73]
 Deși au adus locuri de muncă și bogăție, evoluțiile industriale au fost atât de rapide încât
locuințele, urbanismul, și sănătatea publică nu au ținut pasul cu ea și, pentru un timp, condițiile
de viață în câteva dintre orașe erau deosebit de rele, din cauza supraaglomerării, mortalității
infantile ridicate și a creșterii incidenței cazurilor de tuberculoză.[74]

Walter Scott, ale cărui Romane Waverley(d) au contribuit la definirea identității scoțiene în secolul al XIX-lea.

Se consideră de obicei că Iluminismul Scoțian s-a încheiat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,
[75]
 dar un număr disproporționat de mare de contribuții scoțiene la patrimoniul științific și literar
britanic a continuat timp de încă 50 de ani sau mai mult, datorită unor figuri ca fizicienii James
Clerk Maxwell și Lord Kelvin, inginerii și inventatorii James Watt și William Murdoch(d), a cărui
activitate a fost critică pentru evoluțiile tehnologice ale Revoluției Industriale din Anglia.[76] În
literatură, cea mai de succes figură a jumătății secolului al XIX-lea a fost Walter Scott. Prima sa
lucrare în proză, Waverley(d) în 1814, este considerată a fi primul roman istoric.[77] A lansat o
carieră de mare succes și a contribuit la definirea și popularizarea identității culturale scoțiene.
[78]
 În secolul al XIX-lea, mai mulți autori de origine scoțiană au căpătat reputație internațională,
între ei numărându-se Robert Louis Stevenson, Arthur Conan Doyle, J. M. Barrie și George
MacDonald(d).[79] Scoția a jucat un rol major și în dezvoltarea artelor și arhitecturii. Școala din
Glasgow(d), care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, și a înflorit în secolul al XX-lea, a produs un
amestec distinctiv de influențe, între care redeșteptarea celtică(d) de Arts and Crafts,
și japonismul(d), care au găsit susținere în lumea artei moderne a întregii Europe continentale și a
ajutat la definirea stilului Art Nouveau. Printre promotorii acesteia s-a numărat arhitectul și
artist Charles Rennie Mackintosh.[80]
Această perioadă a adus un proces de reabilitare a culturii Highlandului. În 1820, ca parte
a redeșteptării romantice, tartanul și kiltul au fost adoptate de către membrii elitei sociale, nu doar
în Scoția, dar în întreaga Europă,[81][82] în urma popularității ciclului Ossian al lui Macpherson[83]
[84]
 și apoi a romanelor Waverely ale lui Walter Scott.[85] Cu toate acestea, Highlandul a rămas
foarte sărac și tradiționalist.[86] Dorința de a îmbunătăți agricultura și profiturile au condus
la Highland Clearances(d), în care o mare parte a populației din zonele muntoase a suferit
transferuri forțate, iar terenurile au fost împrejmuite, în principal pentru a putea fi utilizate la
creșterea ovinelor. Aceste schimbări au urmat modelul schimbărilor agricole din toată Marea
Britanie, dar au rămas notorii mai ales ca urmare a momentului târziu în care s-au făcut, a lipsei
de protecție juridică pentru arendașii sezonieri în dreptul scoțian(d), abandonarea bruscă și forțată
a sistemului tradițional al clanurilor, și brutalitatea multor evacuări.[87] Unul din rezultate a fost un
continuu exod al țăranilor către orașe, sau chiar mai departe, în Anglia, Canada, America sau
Australia.[88] Populația Scoției a crescut în mod constant în secolul al XIX-lea, de la 1.608.000 la
recensământul din anul 1801 la 2.889.000 în 1851 și 4.472.000 în 1901.[89] Chiar și cu
dezvoltarea industriei, tot nu erau suficiente de locuri de muncă bune. Ca urmare, în perioada
1841-1931, aproximativ 2 milioane de scoțieni au emigrat în America de Nord și Australia, și alți
750.000 de scoțieni s-au mutat în Anglia.[90]

Adunarea Tulburării; pictat de David Octavius Hill.

După ani lungi de luptă în politica bisericească, în 1834 evanghelicii au dobândit controlul
asupra Adunării Generale(d) și au adoptat Legea Vetoului, care permitea congregațiilor să
respingă numirile „intruzive” de pastori făcute sub influența unor donatori sau ctitori înstăriți. A
urmat „Conflictul de Zece Ani”, un șir de dispute legale și lupte politice, încheiat cu înfrângerea
neintruzioniștilor în instanțele civile. Rezultatul a fost separarea de biserică a unor neintruzioniști,
în frunte cu dr. Thomas Chalmers(d), cunoscută ca Marea Perturbare din 1843(d). Aproximativ o
treime din cler, în principal din nord și din Highland, s-au separat și au format Biserica Liberă a
Scoției(d).[91] În secolul al XIX-lea, diviziunile crescânde între calvinii fundamentaliști și teologii
liberali au dus la o nouă ruptură în sânul Bisericii Libere, calvinii rigizi despărțindu-se de aceasta
pentru a forma Biserica Presbiteriană Liberă(d) în 1893.[92] Emanciparea Catolică(d) din 1829 și
afluxul unui număr mare de imigranți irlandezi, în special după anii foametei de la sfârșitul
deceniului anilor 1840, îndreptat în principal către centrele mari din Lowland cum ar fi Glasgow, a
condus la o transformare a situației catolicilor. În 1878, în ciuda opoziției, în țară s-a restaurat o
ierarhie bisericească romano-catolică, și catolicismul a devenit unul din cultele importante din
Scoția.
Împreună, industrializarea, urbanizarea și Perturbarea din 1843 au subminat tradiția școlilor
parohiale. Din anul 1830, statul a început să finanțeze construcția de clădiri cu granturi; apoi, din
1846 a început să finanțeze școli prin sponsorizare directă; iar în 1872, Scoția a trecut la un
sistem de școli în mare parte gratuite și finanțate de stat și administrate de consilii școlare locale,
similar cu cel din Anglia.[93] Universitatea din Glasgow(d) a devenit un lider al învățământului
superior britanic, răspunzând la nevoile educaționale ale tinerilor din mediul urban și din clasa
negustorilor, spre deosebire de clasele superioare.[94] Universitatea din St Andrews a fost prima
care a început să admită femei. Din 1892, toate universitățile scoțiene puteau să pregățească
femei și numărul de studente al acestora a crescut constant până la începutul secolului al XX-lea.
[95]

La începutul secolului al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Soldați din regimentul Royal Scots(d) cu un drapel japonez Hinomaru Yosegaki(d), Birmania(d), 1945.

Scoția a jucat un rol major în efortul britanic din Primul Război Mondial. A contribuit în special cu
forță de muncă, nave, utilaje, pește și bani.[96] La o populație de 4,8 milioane în anul 1911, Scoția
a trimis peste jumătate de milion de oameni în război, dintre care peste un sfert au murit în luptă
sau de boli, iar 150.000 au fost grav răniți.[97] Mareșalul(d) scoțian Sir Douglas Haig a fost
comandantul forțelor britanice de pe Frontul de Vest.
Războiul a adus apariția unei mișcări radicale numită „Red Clydeside(d)”, condusă de militanți
sindicaliști. Foste fiefuri politice liberale(d), districtele industriale au devenit laburiste înainte de
1922, având bază electorală în catierele muncitorești locuite de irlandezi catolici(d). Femeile au
fost deosebit de active la construirea de solidarității la nivel de cartier pe probleme de locuințe.
Cu toate acestea, "Reds" au operat doar în cadrul Partidului Laburist și au avut o influență redusă
în Parlament, iar starea de spirit în rândul adepților săi s-a transformat într-o disperare pasivă
spre sfârșitul anilor 1920.[98]
Industria de construcții navale s-a extins cu o treime și crease așteptări ale unei prosperități
reînnoite, dar în locul acesteia, prin 1922, economia a fost lovită de o criză gravă, din care nu și-a
revenit în totalitate decât în 1939. Perioada interbelică a fost marcată de stagnare economică în
zonele rurale și urbane, și de rate ridicate ale șomajului.[99] Războiul a adus cu el schimbări
profunde în plan social, cultural, economic și politic. Scoțienii au început să se gândească la
declinul lor, întrucât principalii indicatori sociali, cum ar fi o sănătatea precară, starea precară a
locuințelor disponibile, șomajul de masă pe termen lung, erau semne în cel mai bun caz al unei
stagnări sociale și economice terminale, sau al unei spirale descendente în cel mai rău caz.
Serviciul militar prestat în străinătate în numele Imperiului și-a pierdut atractivitatea față de tinerii
ambițioși, care părăseau Scoția definitiv. Greaua dependență de industriile depășite, minieră și
grea, constituia o problemă centrală și nimeni nu oferea soluții viabile. Disperarea s-a reflectat în
ceea ce Finlay (1994) descrie ca o deznădejde generalizată care a pregătit mediul local de
afaceri și liderii politici să accepte o nouă dogmă a planificării economice centralizate care s-a ivit
în timpul celui de al Doilea Război Mondial.[100]
Al Doilea Război Mondial a adus din nou prosperitate, în ciuda bombardamentelor Luftwaffe. A
adus inventarea radarului de către Robert Watson-Watt(d), instrument extrem de valoros în bătălia
Angliei, alături de prezența la conducerea RAF Fighter Command(d) a mareșalului Sir Hugh
Dowding(d).[101]

Situația postbelică[modificare | modificare sursă]

Economia Scoției s-a diversificat și a început să joare un rol important în domenii cum ar fi
gamingul. Rockstar North(d), cu sediul în capitala Edinburgh se ocupă cu dezvoltarea trilogiilor Grand Theft
Auto și Lemmings(d)

După 1945, Scoția situația economică s-a înrăutățit treptat din cauza concurenței externe, a
ineficienței industriei și a disputelor industriale.[102] Numai în ultimele decenii, țara s-a bucurat de o
renaștere culturală și economică. Printre factorii economici care contribuie la această revenire se
numără o piață a serviciilor financiare refăcută, producția de electronice(d),[103] și petrolul din Marea
Nordului(d) și industria gazelor naturale.[104] Introducerea în 1989 de către guvernul lui Margaret
Thatcher a sistemului de impozitare locală Community Charge(d) cu un an înaintea restului
Regatului Unit, a contribuit la o creștere a mișcării pentru redobândirea controlului de către Scoția
asupra chestiunilor interne.[105] În urma unui referendum privind propunerile de descentralizare din
1997(d), Legea Scoției din 1998(d)[106] a fost adoptată de Parlamentul Regatului Unit pentru a institui
un Parlament Scoțian  deconcentrat și un Guvern Scoțian cu responsabilitate pentru cele mai
multe legi specifice Scoției.[107]

Educația[modificare | modificare sursă]
Sistemul scoțian de învățământ(d) a rămas întotdeauna distinct față restul Regatului Unit, cu un
accent caracteristic pe educația vastă(d).[108] În secolul al XV-lea, accentul pus de umaniști pe
educație s-a cumulat cu adoptarea Legii Educației din 1496(d), care a decretat că toți fiii de baroni
și țărani liberi deținători ai unei suprafețe substanțiale de pământ sunt obligați să participe la școli
de gramatică a învăța „perfyct Latyne”, ceea ce a dus la creșterea alfabetizării în rândul elitei
masculine înstărite.[109] În cadrul Reformei, în 1560 Book of Discipline(d) a stabilit un plan de a avea
o școală în fiecare parohie, dar acest lucru s-a dovedit imposibil din punct de vedere financiar.
[110]
 În 1616, o lege dată de Consiliul de Coroană a poruncit ca fiecare parohie să înființeze o
școală.[111] La sfârșitul secolului al XVII-lea, exista o rețea în mare măsură completă de școli
parohiale în Lowlands, dar în Highlands educația de bază încă lipsea în multe domenii.
[112]
 Educația a rămas o chestiune în sarcina bisericii și nu a statului până la Legea Educației
(1872)(d).[113]

Geografie și istorie naturală[modificare | modificare sursă]

Insula Little Cumbrae Island(d) cu Insula Arran în fundal (stânga). Traigh Seilebost Beach

din Harris(d) (dreapta)

Teritoriul scoțian de pe insula Marea Britanie cuprinde treimea nordică a insulei, aflată în largul
coastei de nord-vest a Europei Continentale. Suprafața totală este de 78.772 km²,
[114]
 comparabilă cu dimensiunea Republicii Cehe. Scoția are frontieră terestră doar cu Anglia,
pe 96 km între bazinul râului Tweed(d) pe coasta de est și firth-ul Solway în vest. Coasta de vest
este la Oceanul Atlantic și cea de est, la Marea Nordului. Insula Irlanda se află la numai
21 km sud-vest de peninsula Kintyre(d);[115] Norvegia este la 305 km est și Insulele Feroe,
la 270 km nord.
Întinderea teritorială a Scoției este, în general, stabilită prin tratatul de la York(d) din 1237 între
Scoția și Regatul Angliei[116] și prin tratatul de la Perth(d) din 1266 între Scoția și Norvegia.
[117]
 Excepții importante le constituie Insula Man, care a fost pierdută în favoarea Angliei în secolul
al XIV-lea și care acum este o dependență a coroanei aflată în afara Regatului Unit;
arhipelagurile Orkney și Shetland, care au fost dobândite de la Norvegia în 1472; și Berwick-
upon-Tweed, pierdut în favoarea Angliei în 1482.
Centrul geografic al Scoției se află la câțiva kilometri de satul Newtonmore(d) din Badenoch(d).
[118]
 Ridicându-se la 1.344 m peste nivelul mării, cel mai înalt punct al Scoției este vârful Ben
Nevis, din Lochaber, în timp ce cel mai lung râu al Scoției, râul Tay, curge pe o distanță de
190 km.[119][120]

Geologie și geomorfologie[modificare | modificare sursă]

Harta reliefului Scoției

Întreaga Scoție a fost acoperită cu gheață în timpul erelor glaciare din pleistocen și peisajul a fost
mult afectat de glaciațiune. Din punct de vedere geologic, țara are trei mari sub-diviziuni.
Highlands și Insulele(d) se află la nord și la vest de falia tectonică din Highland(d), care se întinde de
la Arran la Stonehaven(d). Această parte a Scoției, cuprinde mai ales roci arhaice
din cambrian și precambrian, care s-au înălțat în timpul orogenezei caledoniene. Este intercalată
intruziuni magmatice de epocă mai recentă, ale căror resturi au format masive muntoase, cum ar
fi Cairngorms(d) și Cuillin(d) de pe Skye.
O importantă excepție de la cele de mai sus o constituie straturile fosilifere denumite „vechile
gresii roșii(d)”, găsite în principal de-a lungul coastei firth-ului Moray(d). Highlands(d) este o zonă în
general muntoasă, aici găsindu-se cele mai înalte altitudini din Insulele Britanice. Scoția are
peste 790 de insule împărțite în patru grupe principale: Shetland, Orkney, Hebridele
interioare și Hebridele exterioare. Există numeroase întinderi de apă dulce, între care Loch
Lomond(d) și Loch Ness. Unele părți ale coastei sunt formate din machair(d), o pășune șeasă.
Lowlandul (șesul) central(d) este o vale de rift(d), cuprinzând, în principal formațiuni paleozoice.
Multe dintre aceste sedimente prezinta importanță economică pentru că aici se află zăcămintele
de cărbune și de fier care au alimentat Scoția în timpul revoluției industriale. Această zonă are o
intensă experiență vulcanică, Scaunul lui Arthur(d) din Edinburgh fiind un vestigiu al unui vulcan
odinioară mult mai mare. Această zonă este relativ joasă, deși chiar și aici se văd adesea dealuri,
cum ar fi Ochils(d) și Campsie Fells(d).
Dealurile de Sud(d) sunt o serie de culmi întinse pe o lungime de circa 200 km, intercalate cu văi
largi. Acestea se află la sud de o a doua falie (falia Dealurilor de Sud) care se întinde de
la Girvan(d) la Dunbar(d).[121][122][123] Fundațiile geologice sunt formate mai ales din depozite
din silurian depuse cu 4-500 de milioane de ani în urmă. Punctul culminant al Dealurilor de Sud
este Merrick(d), cu o altitudine de 843 m.[124][125][126][127] În Dealurile de Sud se află satul de la cea mai
mare altitudine din Regatul Unit, Wanlockhead(d) (430 m deasupra nivelului mării).

Clima[modificare | modificare sursă]
Clima din Scoția este temperată și oceanică, și tinde să fie foarte schimbătoare. Întrucât este
încălzită de Curentul Golfului din Atlantic, are ierni mult mai blânde (dar veri mai reci și mai
umede) decât în zonele de la latitudini similare, cum ar fi Labradorul, sudul Scandinaviei,
regiunea Moscova din Rusia, și Peninsula Kamceatka de partea opusă a Eurasiei. Cu toate
acestea, temperaturile sunt în general mai mici decât în restul Regatului Unit, minima istorică
absolută din Regat, de −27,2 °C (−17,0 °F) fiind înregistrată la Braemar în Munții Grampian, la 11
februarie 1895.[128] Maximele pe timp de iarnă ajung la circa 6 °C în Lowlands, maxima de vară
având o medie de 18 °C. Cea mai mare temperatură înregistrată a fost 32,9 °C (91,2 °F) la
Greycrook, Scottish Borders în 9 august 2003.[129]
Vestul Scoției este de obicei mai cald decât estul, datorită influenței curenților oceanici din
Atlantic, și a temperaturilor mai scăzute la suprafață ale Mării Nordului. Tiree(d), în Hebridele
Interioare, este unul dintre cele mai însorite locuri din țară: acolo au fost peste 300 de ore de
soare în mai 1975. Precipitațiile variază pe scară largă în întreaga Scoție. Vestul Highlandului
scoțian este cel mai umed, cu precipitații anuale care în câteva locuri depășesc 3.000 mm.
[130]
 Pentru comparație, mare parte din Lowland primește mai puțin de 800 mm anual.[131] Căderile
masive de zăpadă sunt rare în Lowlands, dar devin mai frecvente cu creșterea altitudinii.
Braemar are o medie de 59 de zile cu zăpadă pe an,[132] în timp ce multe zone de coastă media
înregistrată este de sub 10 zile de zăpadă depusă pe an.

Flora și fauna[modificare | modificare sursă]

Un iepure de munte (Lepus timidus) în Findhorn Vale, mai 2004

Fauna sălbatică a Scoției este tipică pentru nord-vestul Europei, deși mai multe dintre cele mai
mari mamifere, cum ar fi râsul, ursul brun, lupul, elanul și morsele au fost vânate până la
dispariție în vremuri istorice. Există populații importante de foci și zone de cuibărit de interes
internațional pentru o varietate de păsări, cum ar fi corbul de mare.[133] Acvila de munte este un
simbol național.[134]
Pe vârfurile înalte de munte, unele specii, între care ptarmiganul(d), iepurele de
munte și hermelina pot fi văzute cu coloritul alb în timpul lunilor de iarnă.[135] Există unele resturi
de păduri de pin silvestru autohton[136] și în aceste zone pot fi găsite loxii scoțiene(d), singura
specie endemică de păsări și vertebrate din Regatul Unit, alături de cocoșul de munte, pisica
sălbatică, veverița roșie și jderul.[137][138][139] Diverse animale au fost re-introduse, între
care codalbul în 1975, gaia roșie în 1980,[140][141] și au fost proiecte experimentale care
vizează castorul și mistrețul. Astăzi, o mare parte din restul Pădurilor Caledoniene(d) se află
în Parcul Național Cairngorms(d), restul fiind împărțit în 84 de locații din toată Scoția. Pe coasta de
vest, se mai păstrează resturi ale Pădurii Umede Celtice, în special pe peninsula Taynish în
Argyll, acestea fiind deosebit de rare, din cauza ratelor ridicate de defrișări din istoria Scoției.[142]
[143]

Flora țării este variată, cuprinzând atât păduri de foioase(d) cât și de conifere și specii
de stepă și tundră. Cu toate acestea, plantările comerciale de arbori pe scară largă și
managementul stepelor montane pentru pășunatul oilor și activități sportive comerciale
influențează distribuția plantelor și animalelor indigene(d).[144] Cel mai înalt arbore din Regatul Unit
este un brad mare(d) plantat lângă Loch Fyne(d), Argyll în 1870, și tisa Fortingall(d) are o vârstă
estimată la 5.000 de ani și este, probabil, cea mai bătrână ființă vie din Europa.[145][146][147] Deși
numărul de plante vasculare autohtone este scăzut după standardele mondiale, substanțiala
floră briofită a Scoției este de importanță globală.[148][149]

Demografia[modificare | modificare sursă]
La recensământul din 2001, populația Scoției era de 5.062.011. La recensământul din 2011, ea
crescuse la 5.295.400, cea mai mare valoare înregistrată vreodată.[150]
La recensământul din 2011, 62% din populația Scoției și-a declarat identitatea națională ca fiind
„doar scoțiană”, 18% ca „scoțiană și britanică”, 8% ca „doar britanică”, iar 4% au ales alte
identități naționale.[151]
Deși Edinburgh este capitala Scotiei, cel mai mare oraș este Glasgow, care are puțin peste
584.000 de locuitori. Conurbația Greater Glasgow(d), cu o populație de aproape 1,2 milioane de
locuitori, găzduiește aproape un sfert din populația Scoției.[152] Centura Centrală este locul unde
se află cele mai multe dintre principalele orașe, între care Glasgow, Edinburgh, Dundee și Perth.
Singurul oraș mare din Scoția aflat în afara Centurii Centrale este Aberdeen.
În general, numai cele mai accesibile și mai mari insule rămân locuite, adică în prezent, mai puțin
de 90 dintre ele. Dealurile Sudice au o natură predominant rurală și dominată de agricultură și
silvicultură.[153][154] Din cauza problemelor cu locuințele în Glasgow și Edinburgh, între 1947 și
1966 s-au creat încă cinci noi orașe(d). Acestea sunt East
Kilbride(d), Glenrothes(d), Livingston(d), Cumbernauld(d), și Irvine(d).[155]
Imigrația de după al Doilea Război Mondial a dat orașelor Glasgow, Edinburgh și Dundee mici
comunități din Asia de Sud.[156] În 2011, s-a estimat că circa 49.000 de etnici pakistanezi trăiau în
Scoția, aceștia fiind cel mai mare grup etnic de neeuropeni. De la Extinderea Uniunii Europene,
mai mulți oameni din Europa Centrală și de Est s-au mutat în Scoția, și recensământul din 2011 a
indicat că 61.000 de polonezi locuiau acolo.[157]

Cartogramă a populației Scoției. Dimensiunea unităților administrative este proporțională cu populația lor.

Scoția are trei limbi oficial recunoscute: engleza, scots și gaelica scoțiană.[158][159] Engleza scoțiană

standard, o varietate de engleză vorbită în Scoția, se situează la un capăt al unui continuum
lingvistic bipolar, Scots aflându-se la celălalt.[160] Engleza scoțiană standard pare a fi fost
influențată mai mult sau mai puțin de limba Scots.[161][162] Recensământul din 2011 a arătat că
63% din populație nu are „nicio competență în scots”.[163] Alții vorbesc engleza highlandeză(d).
Gaelica este cea mai vorbită în Insulele de Vest, unde o mare parte a populației încă o mai
vorbește; cu toate acestea, la nivel național, utilizarea sa este limitată la doar 1% din populație.
[164]
 Numărul de vorbitori de gaelică în Scoția a scăzut de la 250.000 în 1881 la 60.000 în anul
2008.[165]
Există mult mai multe persoane de origine scoțiană care trăiesc în străinătate decât totalul
populației Scoției. La recensământul din 2000, 9,2 milioane de americani s-au declarat a fi de
origine scoțiană(d).[166] Populația protestantă din Ulster este în principal de origine scoțiană din
Lowlands,[167] și se estimează că există mai mult de 27 de milioane de descendenți ai
emigranților scoțiano-irlandezi care trăiesc acum în SUA.[168][169] În Canada,
comunitatea scoțienilor numără 4,7 milioane de oameni.[170] Aproximativ 20% din primii coloniști
europeni din Noua Zeelandă provin din Scoția.[171]
În august 2012, populația Scoției a ajuns la un nivel record de 5,25 de milioane de oameni.
[172]
 Motivele indicate pentru această creștere au fost faptul că în Scoția, nașterile au depășit
numeric decesele, la care s-a adăugat sporul demografic al imigranților. În 2011, 43.700 oamenii
s-au mutat aici din Țara Galilor, Irlanda de Nord sau Anglia.
Rata totală de fertilitate (TFR) în Scoția este sub rata de înlocuire de 2,1 (RTF a fost de 1,73 în
2011[173]). Majoritatea nașterilor sunt la femei necăsătorite (51,3% din nașteri au fost în afara
căsătoriei, în 2012[174]).
Speranța de viață pentru cei născuți în Scoția, între 2012 și 2014 este de 77,1 de ani pentru
bărbați și 81,1 de ani pentru femei.[175] Aceasta este cea mai mică dintre cele patru țări ale
Regatului Unit.

Religia[modificare | modificare sursă]

Abația Iona(d), un centru timpuriu al creștinismului în Scoția

Doar puțin peste jumătate (54%) din populația scoțiană s-a declarat creștină, în timp ce aproape
37% au declarat că nu au nicio religie, la recensământul din 2011.[176] De la Reforma
Scoțiană(d) din 1560, biserică națională(d) (Biserica Scoției(d), denumită și Kirk(d)) a fost clasificată
ca protestantă de sorginte reformată(d). Din 1689, a avut un sistem de conducere
ecleziastică presbiterian, și se bucură de independență față de stat. Membrii săi numără 398.389,
[177]
 aproximativ 7,5% din totalul populației, deși în conformitate cu sondajul gospodăresc anual
din 2014, 27,8%, respectiv 1,5 milioane de aderenți, au identificat Biserica Scoției ca religia lor.
[178]
 Biserica funcționează cu o structură teritorială pe parohiii, fiecare comunitate din Scoția având
o congregație locală.
Scoția are și o importantă populație romano-catolică(d), 19% revendicând această afiliere, în
special în vest.[179] După Reformă, romano-catolicismul a continuat în Scoția în Highlands și în
unele din insulele vestice, cum ar fi Uist(d) și Barra, și a fost consolidată în secolul al XIX-lea prin
imigrarea din Irlanda. Alte confesiuni creștine din Scoția sunt Biserică Liberă a Scoției(d), și diverse
alte ramuri presbiteriene. „A treia biserică a Scoției” este Biserica Episcopală Scoțiană(d), membră
a Comuniunii Anglicane.[180]
Islamul este cea mai mare religie necreștină (estimată la aproximativ 75.000 de practicanți, adică
aproximativ 1,4% din populație),[181] și există, de asemenea, importante
comunități iudaice(d), hinduse(d) și Sikh(d), mai ales în Glasgow. Mănăstirea Kagyu Samyé Ling
Monastery and Tibetan Centre(d) de lângă Eskdalemuir(d), care a sărbătorit aniversarea a 40 de ani
în 2007, este prima mănăstire budistă din Europa de vest.[182]

Politica și guvernarea[modificare | modificare sursă]

Regina Elisabeta a II-a prezentă la Parlamentul Scoțian(d) în 2011. Ducele de Hamilton(d) este custode
ereditar al Coroanei Scoției(d)

Șeful de stat al Scoției este monarhul Regatului Unit, în prezent regina Elisabeta a II-a (din 1952).
Însăși numerotarea regală „Elisabeta a II-a” a provocat controverse în preajma încoronării reginei
pentru că nu a existat niciodată o Elisabeta I a Scoției. O acțiune în justiție, MacCormick v. Lordul
Avocat(d) (1953 SC 396), a fost deschisă pentru a contesta dreptul reginei de a se numi Elisabeta
a II-a în Scoția, argumentând că aceasta a fost o încălcare a Articolului 1 din Tratatul de
Uniune. Coroana(d) a câștigat cazul. S-a hotărât ca viitorii monarhi britanici să fi numerotați în
funcție de predecesorii lor cu numărul cel mai mare, indiferent dacă sunt englezi sau scoțieni.
[183]
 De exemplu, un ipotetic viitor rege Iacob ar fi numit Iacob al VIII-lea—adupă ultimul rege
scoțian Iacob a fost Iacob al VII-lea (și în același timp Iacob al II-lea al Angliei, etc.)—în timp ce
un viitor rege Henric ar fi regele Henric al IX-lea în tot Regatul Unit, chiar dacă nu a mai existat
niciun rege scoțian cu acest nume.
Monarhia Regatului Unit continuă să utilizeze o varietate de denumiri, titluri și alte simboluri
regale ale statalității specifice Scoției dinaintea uniunii, între care: stindardul regal al
Scoției(d), stema regală folosită în Scoția împreună cu stindardul regal(d) britanic, titluri regale,
inclusiv acela de duce de Rothesay(d), anumiți Mari Ofițeri de Stat, Ordinul cavaleresc al
Ciulinului și, din 1999, reinstituirea unui rol ceremonial pentru Coroana Scoției(d), după o pauză de
292 de ani.[184]
Scoția are o autonomie(d) limitată în cadrul Regatului Unit, precum și reprezentare în Parlamentul
britanic. Puterile executive și, respectiv, legislative au fost conferite Guvernului Scoțian și
Parlamentului Scoțian de la Holyrood(d) din Edinburgh, începând cu 1999. Parlamentul Regatului
Unit își păstrează controlul asupra unor aspecte rezervate(d) specificate în Legea Scoției din
1998(d), inclusiv impozitele la nivelul Regatului Unit, securitatea socială, apărarea, relațiile
internaționale și radiodifuziunea.[185] Parlamentul Scoțian are autoritate legislativă pentru toate
celelalte domenii legate de Scoția, precum și o putere limitată de a varia impozitul pe venit(d).[186]
Parlamentul Scoțian poate da asupra unor chestiuni deconcentrate consimțământ legislativ, o
moțiune prin care decide aplicarea pe teritoriul Scoției a unei legi adoptate de Parlamentul de la
Londra, atunci când consideră acea lege adecvată și acolo. Programele de legislație adoptate de
Parlamentul Scoțian au cunoscut o divergență în furnizarea de servicii publice în raport cu restul
Regatului Unit. De exemplu, educația universitară și serviciile de îngrijire pentru persoanele în
vârstă sunt gratuite în Scoția, în timp ce în restul Regatului Unit se plătesc. Scoția a fost prima
țară din Regatul Unit care a interzis fumatul în spațiile publice închise.[187]
Nicola Sturgeon, actualul prim-ministru al Scoției(d), la o întâlnire cu secretarul de stat adjunct al
SUA(d), Antony Blinken, în 2015

Parlamentul Scoțian este un legislativ unicameral cu 129 de membri: 73 dintre ei reprezintă

anumite circumscripții și sunt aleși uninominal într-un singur tur; alți 56 sunt aleși în diferite
regiuni electorale prin sistemul membrului adițional(d). Parlamentarii au un mandat de patru ani (în
mod excepțional, cinci ani între 2011-16). Parlamentul desemnează unul dintre membrii pentru a
fi numit apoi de monarh ca prim-ministru(d). Alți miniștri sunt numiți de către prim-ministru și
servesc la discreția acestuia. Împreună, ei alcătuiesc Guvernul Scoțian, ramura executivă al
guvernării deconcentrate.[188] Guvernul Scoțian este condus de prim-ministru, care este
responsabil în fața Parlamentului Scoțian(d). Prim-ministrul este, de asemenea, lider politic al
Scoției. Guvernul Scoțian cuprinde și un viceprim-ministru(d), în prezent, John Swinney(d), care îl
înlocuiește pe prim-ministru pe perioada absenței. Alături de funcția de viceprim-ministru, acesta
mai deține și un portofoliu. Astfel, Swinney este în prezent secretar de stat al Cabinetului pentru
educație și abilități(d).[189] Cabinetul Scoțian  cuprinde nouă secretari de cabinet, care formează
Cabinetul Scoției. Există, de asemenea, doisprezece alți miniștri, care lucrează alături de
secretarii de cabinet în numiți domenii.[190] Ca urmare, miniștrii juniori nu participă la ședințele
cabinetului.
La alegerile din 2016(d), Partidul Național Scoțian (SNP) a câștigat 63 de 129 de locuri
disponibile. Nicola Sturgeon, liderul SNP, era prim-ministru din noiembrie 2014. Partidul
Conservator(d) a devenit cel mai mare partid de opoziție în alegerile din 2016, Partidul
Laburist(d), Liberal-Democrații(d) și Partidul Verde(d) având și ele reprezentare în
Parlament. Următoarele alegeri legislative pentru Parlamentul Scoțian(d) urmează să aibă loc pe 6
mai 2021.
Scoția este reprezentată în camera britanică a Comunelor de 59 de deputați aleși din teritoriu pe
baza circumscripțiilor din Scoția. La alegerile generale din 2015(d), Partidul Național Scoțian a
câștigat 56 din cele 59 de locuri și din rândurile lui a fost ales cel mai tânăr membru actual al
Camerei Comunelor, Mhairi Black(d), aleasă la 20 de ani.[191] Următoarele alegeri din Regatul
Unit urmează să fie organizate, anticipat, la 8 iunie 2017. Office of the Secretary of State for
Scotland(d) reprezintă guvernul Regatului Unit în Scoția pe aspectele rezervate și reprezintă
interesele scoțiene în cadrul guvernului britanic.[192] Scotland Office este condus de
către secretarul de stat pentru Scoția(d), care face parte din Cabinetul Regatului Unit(d); în exercițiu
este David Mundell(d).

Modificările constituționale[modificare | modificare sursă]

Sala plenului din Clădirea Parlamentului Scoțian

Politica de descentralizare a fost susținută de cele trei partide principale din Regatul Unit, cu
diferite grade de entuziasm în istoria recentă. Un fost lider laburist, John Smith(d), descria
reînființarea unui parlament scoțian ca „voința așezată a poporului scoțian”.[193] Parlamentul
Scoțian deconcentrat a fost înființat după ce un referendum ținut în 1997(d) a relevat un sprijin
majoritar atât pentru înființarea Parlamentului cât și pentru acordarea de puteri limitate acestuia
de a varia impozitul pe venit(d). Statutul constituțional al Scoției face obiectul unei dezbateri în curs
de desfășurare.
Partidul Național Scoțian (SNP), care susține independența scoției, a fost ales pentru prima dată
să formeze Guvernul Scoțian în 2007. Noul guvern a stabilit un "Național Conversație" pe
probleme constituționale, propune o serie de opțiuni, cum ar fi creșterea competențelor
Parlamentului Scoțian, federalism, sau a unui referendum privind independența scoției față de
Regatul Unit. În respingând ultima opțiune, principalele trei partide de opoziție în Parlamentul
Scoțian a creat o comisie pentru a investiga distribuția competențelor între Scoțian descentralizat
și marea BRITANIE la nivel de organisme.[194] În Scoția 2012, pe baza propunerilor prezentate de
comisie, a fost ulterior adoptat transferarea de competențe suplimentare pentru Parlamentul
Scoțian.[195]
În august 2009, SNP a propus un proiect de lege de organizare a unui referendum privind
independența în noiembrie 2010. Opoziția din partea tuturor celorlalte partide majore a condus la
o înfrângere așteptată.[196][197][198] După alegerile din 2011, SNP a dobândit o majoritate absolută în
Parlamentul Scoțian, și un referendum privind independența Scoției a avut loc pe 18 septembrie
2014.[199] Referendumul a respins independența, cu o majoritate de 55,3% la 44.7%.[200][201] În
timpul campaniei, principalele trei partide din Parlamentul Britanic au promis să extindă
competențele Parlamentului Scoțian.[202] S-a înființat o comisie multipartită prezidată de Lordul
Smith de Kelvin(d),[203] care a condus la o creștere a descentralizării competențelor prin Legea
Scoției din 2016(d).
În urma referendumului privind apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană, de la 23 iunie
2016, în care majoritatea locuitorilor Regatului Unit au votat pentru retragerea țării din UE, în timp
ce în Scoția majoritatea a votat să rămână, Prim-ministrul(d) Scoției, Nicola Sturgeon, a anunțat că
un nou referendum pentru independență(d) este „foarte probabil”.[204][205]

Subdiviziuni administrative[modificare | modificare sursă]

Glasgow City Chambers(d), sediul Consiliului Local din Glasgow(d)

Printre împărțirile istorice ale Scoției se

numără mormaeratele(d), stewartatele(d), comitatele(d), burghurile(d), parohiile(d), shire-urile(d) și regiunil
e și districtele(d). Unele dintre aceste denumiri sunt încă folosite uneori pentru a descrie unele
zone geografice.
Scoția modernă este împărțită în diferite moduri, în funcție de scop. În administrația locală, din
1996 există o împărțire simplă în 32 de zone de administrare locală,[206] ale căror consilii sunt
responsabile pentru furnizarea tuturor serviciilor publice locale. Consiliile comunitare sunt
organizații informale care reprezintă anumite subdiviziuni ale unei zone din administrarea unui
consiliu local.
Colegiile electorale ale Parlamentului Scoțian sunt în număr de 73, grupate în opt regiuni. Pentru
Parlamentul Regatului Unit, sunt 59 de circumscripții. Până în 2013, brigăzile de pompieri și
forțele de poliție scoțiene se bazau pe un sistem de regiuni introduse în 1975. Pentru asistența
medicală și livrarea poștei, și pentru mai multe alte organizații guvernamentale și non-
guvernamentale, cum ar fi bisericile, există și alte împărțiri vechi ale Scoției.
Statutul de oraș în Regatul Unit(d) este conferit prin brevet regal(d).[207] În Scoția există șapte astfel
de orașe: Aberdeen, Dundee, Edinburgh, Glasgow, Inverness, Stirling și Perth.[208]

Dreptul civil și penal[modificare | modificare sursă]

Dreptul scoțian are o bază derivată din dreptul roman,[209] care combină caracteristici ale dreptului
civil cutumiar, datând de la Corpus Juris Civilis, și ale dreptului jurisprudențial, de sorginte
medievală(d). Termenii Tratatului de Uniune cu Anglia din 1707 garantau conservarea unui sistem
juridic separat în Scoția față de cel din Anglia și Țara Galilor.[210] Înainte de 1611, erau mai multe
sisteme regionale de drept în Scoția, între care dreptul Udal(d) în Orkney și Shetland, pe baza
obiceiului pământului moștenit de la vechii nordici. Diverse alte sisteme derivate din drepturile
celtic(d) sau al brehonilor(d) au supraviețuit în Scoția până în anii 1800.[211]
Legea scoțiană prevede trei tipuri de instanțe(d) responsabile de administrarea justiției: civilă,
penală și heraldică(d). Instanța civilă supremă este Curtea de Sesiune(d), deși apelurile civile pot fi
admise la Curtea Supremă a Regatului Unit (sau înainte de 1 octombrie 2009, de Camera
Lorzilor(d)). High Court of Justiciary(d) este curtea supremă penală din Scoția. Curtea de Sesiune își
are sediul la Palatul Parlamentului(d) din Edinburgh, care înainte de Uniune fusese
sediul Parlamentului Scoției(d), în timp ce High Court of Justiciary(d) și Curtea Supremă de Apel își
au astăzi sediul în Royal Mile(d). Sheriff court(d) sunt principalele instanțe penale și civile, și primesc
cele mai multe cazuri. Sunt 49 de sheriff courts în întreaga țară.[212] Instanțele districtuale(d) au fost
introduse în 1975 pentru infracțiuni minore și revendicări civile cu valoare redusă. Acestea au fost
înlocuite treptat de judecătorii de pace(d) din 2008 până în 2010. Court of Lord
Lyon(d) reglementează heraldica.
Multă vreme, sistemul juridic scoțian a fost unic prin aceea că Scoția avea un sistem juridic
propriu, dar nu și un parlament. Situația s-a încheiat odată cu apariția Parlamentului Scoțian, care
legiferează pentru Scoția. Multe caracteristici în cadrul sistemului au fost conservate. În dreptul
penal, sistemul juridic scoțian este singurul care are trei posibile verdicte: „vinovat”, „nevinovat” și
„nedemonstrat(d)”.[213] Atât verdictul „nevinovat”, cât și „nedemonstrat” duc
la achitarea(d) inculpatului, de obicei, fără posibilitate de rejudecare, în conformitate cu
principiul dubla judecare(d). Cu toate acestea, există posibilitatea unei rejudecări în cazul în care la
o dată ulterioară apar probe noi care ar putea dovedi concludente în procesul anterior din primă
instanță, atunci când persoana achitată admite ulterior infracțiunea sau în cazul în care se poate
demonstra că achitarea a fost afectată de o tentativă de a influența cursul justiției(d) – a se vedea
dispozițiile de Legii Double Jeopardy (Scoția) din 2011(d). Multe legi diferă între Scoția și alte părți
ale Regatului Unit, și mulți termeni diferă pentru anumite concepte juridice. Omorul prin
imprudență este „manslaughter(d)” în Anglia și Țara Galilor, dar în Scoția această încadrare
corespunde în linii mari cu cea de culpable homicide(d) („omor din culpă”) din Scoția, și
incendierea („arson” în Anglia/Țara Galilor) este numită aici wilful fire raising(d) (literal „aprindere
premeditată de foc”). Unele fapte considerate infracțiuni în Anglia și Țara Galilor, cum ar fi falsul,
nu sunt infracțiuni în Scoția. Procedura diferă și ea. Jurații scoțieni din procesele penale sunt în
număr de cincisprezece, cu trei mai mulți decât în multe țări ce practică dreptul jurisprudențial.[214]
Sistemul Scoțian de Penitenciare(d) (SPS) administrează închisorile din Scoția, unde sunt în total
încarcerați circa 8.500 de deținuți.[215] Secretarul de cabinet pentru justiție(d) este responsabil
pentru în cadrul Guvernului Scoțian pentru administrarea penitenciarelor.

Apărarea[modificare | modificare sursă]

Un tanc principal de luptă Challenger 2 al Royal Scots Dragoon Guards(d)

Din banii cheltuiți pe apărare de Regatul Unit în 2013, circa 3,3 miliarde de lire puteau fi atribuite
Scoției. Deși Scoția are o lungă tradiție militară anterioară Tratatului de Uniune(d) cu Anglia, forțele
sale armate acum fac parte din Forțele Armate Britanice, cu excepția Atholl Highlanders(d), singura
armată privată legală din Europa. În 2006, regimentele de infanterie ale Scottish Division(d) au fost
comasate pentru a forma Royal Regiment of Scotland(d). Alte regimente scoțiene din Armata
Britanică sunt Scots Guards(d), Royal Scots Dragoon Guards(d) și Regimentul 154 RLC Scoțian(d),
un regiment de rezervă al Royal Logistic Corps(d).
Datorită reliefului și datorită impresiei de izolare, unele părți din Scoția au găzduit multe unități
sensibile de apărare.[216][217][218] Între 1960 și 1991, Holy Loch(d) a fost o bază a flotei americane
de submarine cu rachete balistice(d) Polaris.[219] Astăzi, Baza Navală a Majestății Sale Clyde(d),
aflată la 25 mi nord-vest de Glasgow, este baza celor patru submarine cu rachete
balistice(d) clasa  Vanguard(d) înarmate cu rachete Trident ce compun armamentul nuclear al
Regatului Unit(d). Scapa Flow a fost o mare bază a Flotei(d) Royal Navy până în 1956.
O singură bază a Royal Air Force este situată în Scotland. RAF Lossiemouth, aflată în Moray,
este cea mai nordică bază de apărare cu avioane de vânătoare din Regatul Unit; acolo își au
domiciliul trei escadrile de avioane rapide echipate cu Eurofighter Typhoon.

Economia[modificare | modificare sursă]

Platformă de foraj(d) amplasată în Marea Nordului.

Scoția are o economie deschisă mixtă de tip occidental, în strânsă legătură cu restul Regatului
Unit și al întregii lumi. Tradițional, economia scoțiană a fost dominată de industria grea(d) susținută
de construcții navale în Glasgow, extracția cărbunelui și oțelului(d). Industriile conexe asociate cu
extracția de petrol din Marea Nordului,(d) au fost și ele importanți angajatori după anii 1970, în
special în partea de nord-est a Scoției.
În februarie 2012, Centrul pentru Economie și Cercetare în Afaceri a concluzionat că „Scoția nu
primește nicio subvenție netă” din Regatul Unit, producția fiscală mai mare pe cap de locuitor în
Scoția mai mult decât echilibrând cheltuielile publice mai mari pe cap de locuitor.[220] Date mai
recente, din 2012-13, arată că Scoția generează de 9,1% (53,1 miliarde delire; inclusiv cota
geografică de venituri din petrolul din Marea Nordului – fără aceasta, cifrele ar fi fost de 8,2% și
47,6 miliarde de lire) din veniturile fiscale ale Regatului Unit și a primit 9,3% (65,2 miliarde de lire)
pentru cheltuieli.[221] Deficitul de cheltuieli publice al Scoției, în 2012-13, a fost de 12 miliarde de
lire, în creștere cu 3,5 miliarde față de anul precedent; în aceeași perioadă, Regatul Unit și-a
scăzut deficitul cu 2,6 miliarde de lire.[222] În ultimii treizeci de ani, Scoția a contribuit cu un
excedent bugetar relativ de aproape  20 miliarde de lire la economia Regatului Unit.[223]În cel de-al
treilea trimestru din 2015, economia scoțiană a crescut cu 0,1%, sub valoarea de 0,4%
înregistrată în Regatul Unit.[224] În septembrie 2015, rata șomajului în Scoția era de 5,9%, mai
ridicată ca cea de 5,5% la nivelului Regatului Unit, în timp ce rata de ocupare din Scoția, de 74%
era mai mare decât cea de la nivelul Regatului Unit, de 73,5%.[225] Dezindustrializarea din
deceniile anilor 1970 și 1980 a adus o schimbare a atenției de la o producție la o economie
orientată pe servicii.

Industria scoțiană a construcțiilor navale produce nave de clasă mondială, între care Regina Elisabeta a II-
a(d) (foto)
Edinburgh este centrul serviciilor financiare din Scoția, multe mari firme de finanțe avându-și
acolo sediul, între care: Lloyds Banking Group (proprietarii HBOS); precum și Royal Bank of
Scotland și Standard Life(d), aflate în proprietate publică. Edinburgh s-a clasat pe locul 15 în lista
centrelor financiare mondiale în 2007, dar a căzut pe locul 37 în anul 2012, după ce reputația sa
a avut de suferit,[226] iar în 2016 a fost clasat pe locul 56 din 86.[227]
În 2014, totalul exporturilor din scoția (cu excepția comerțului intra-britanic) erau estimate la 27,5
miliarde de lire.[228] Principalele bunuri și servicii de export ale Scoției sunt whisky, electronicele și
serviciile financiare.[229] Statele Unite ale Americii, Țările de Jos, Germania, Franța și Norvegia
reprezintă principalele piețe de export. Produsul Intern Brut (PIB) al Scoției, inclusiv cu petrolul și
gazele produse în apele teritoriale scoțiene, a fost estimat la 150 miliarde de lire sterline pentru
anul calendaristic 2012. Dacă Scoția ar deveni independentă, acesta va deține 95% din rezervele
de petrol și gaze actuale ale Regatului Unit, dacă acestea ar fi împărțite din punct de vedere
geografic, folosind o linie mediană de la granița anglo-scoțiană.[necesită  citare] În cazul în care
rezervele ar fi împărțite după populație, această cifră ar putea fi redusă la 9%.[230]
Whisky-ul este una din cele mai cunoscute mărfuri de export din Scoția. Exporturile au crescut cu
87% în deceniul de până la 2012[231] și au fost evaluate la 4,3 miliarde de lire în 2013, adică 85%
din totalul alimentelor și băuturilor exportate din Scoția.[232] Industria susține în jur de 10.000 de
locuri de muncă direct și 25.000 indirect.[233] Poate contribui însă cu doar 400-682 milioane de lire
la bugetul scoțian, și nu cu cifre de ordinul miliardelor de lire, întrucât peste 80% din whisky-ul
produs este deținut de către companii din afara Scoției.[234]
Un briefing publicat în 2002 de către Centrul de Informații al Parlamentului Scoțian (SPICe)
pentru Comisia Parlamentară pentru Întreprinderi și Educație pe Tot Parcursul Vieții, preciza că
turismul reprezenta până la 5% din PIB și ocupa 7,5% din forța de muncă.[235]

Moneda[modificare | modificare sursă]
Deși Banca Angliei este banca centrală pentru Regatul Unit, există trei bănci de compensare(d) în
Scoția, care emit bancnote Sterling: Bank of Scotland(d); Royal Bank of Scotland; și Clydesdale
Bank(d). Valoarea bancnotelor scoțiene aflate în circulație în anul 2013 era de 3,8 miliarde de lire;
subscrise de Banca Angliei cu fonduri depuse de către fiecare bancă de compensare, conform
Legii Bancare (2009), în scopul de a acoperi valoarea totală a acestor bancnote aflate în
circulație.[236]

Sistemul sanitar[modificare | modificare sursă]

NHS Scoția(d)  Spitalul Universitar Regina Elisabeta, Glasgow

Asistența medicală în Scoția este asigurată în principal de către NHS Scoția, sistemul public
sanitar. Acesta a fost înființat prin Legea Serviciului Național de Sănătate (Scoția) din 1947
(ulterior abrogată și înlocuită cu Legea Serviciului Național de Sănătate (Scoția) din 1978), care a
intrat în vigoare la 5 iulie 1948 pentru a coincide cu lansarea NHS, în Anglia și Țara Galilor. Cu
toate acestea, chiar înainte de 1948, jumătate din teritoriul Scoției era deja acoperit de scheme
de îngrijire sanitară finanțate de stat, furnizate de Highlands and Islands Medical Service(d).
[237]
 Politica sanitară și finanțarea ei este responsabilitatea Direcțiilor de Sănătate(d) din cadrul
Guvernului Scoției. Actualul secretar de cabinet pentru Sănătate și Bunăstare(d) este Alex Neil(d),
iar directorul general (DG) pentru sănătate și director executiv al NHS Scoția este Paul Gray.[238]
În 2008, NHS Scoția avea circa 158.000 de angajați, inclusiv peste 47.500 de asistente medicale,
moașe și vizitatori sanitari și peste 3.800 de consultanți. În plus, există, de asemenea, peste
12.000 de medici, medici de familie si profesioniști sanitari asociați, respectiv stomatologi,
opticieni și farmaciști comunitari, care funcționează ca antreprenori independenți, oferind o gamă
largă de servicii în cadrul NHS, fiind remunerați prin taxe și indemnizații. Aceste taxe și
indemnizații au fost eliminate în mai 2010, rețetele fiind în întregime gratuite, deși medicii
stomatologi și opticienii pot percepe aceste sume dacă gospodăria pacientului câștigă peste o
anumită sumă, adică circa 30.000 de lire pe an.[239]

Educație[modificare | modificare sursă]

Universitatea de Vest din Scoția, Ayr Campus

Sistemul de învățământ scoțian este diferit față de restul Regatului Unit.„Curriculumul pentru
Excelență(d)” oferă cadrul curricular pentru copiii și tinerii cu vârste de la 3 la 18 ani.[240] Toți copiii
de 3 și 4 ani din Scoția au dreptul la un loc gratuit în grădinițe. Învățământul primar formal începe
la aproximativ 5 ani și durează 7 ani (P1–P7); copiii din Scoția studiază pentru calificări Standard
Grade(d), sau Intermediate(d) între 14 și 16 ani. Acestea sunt însă în curs de eliminare și înlocuire
cu calificările naționale ale Curriculumului pentru Excelență. Vârsta de absolvire a școlii este 16
ani, după care elevii pot alege să rămână în școală și să studieze pentru
calificările Access(d), Intermediate(d) sau Higher(d) și Advanced Higher(d). Un număr mic de elevi de la
anumite școli independente(d) private pot urma sistemul englez și să studieze în schimb spre
nivelurile General Certificate of Secondary Education(d), A(d) și AS(d).[241]
Există cincisprezece universități scoțiene(d), dintre care unele sunt printre cele mai vechi din lume.
[242][243]
 Printre acestea se numără Universitatean St Andrews, Universitatea din
Glasgow(d), Universitatea din Aberdeen(d) și Universitatea din Edinburgh—dintre care multe sunt
clasate printre cele mai bune din Regatul Unit.[244][245] Proporțional, Scoția are mai multe
universități în top 100 al QS' World University Rankings pe anul 2012 decât orice altă țară.[246] Aici
se produce 1% din cercetarea publicată din lume, dar trăiește doar 0,1% din populația lumii, și
instituțiile de învățământ superior reprezintă 9% din sectorul de exporturi de servicii al Scoției.[247]
[248]
 Curțile Universitare din Scoția sunt singurele organisme din țară autorizate să atribuie grade
universitare.
Taxa de școlarizare este gestionată de către Student Award Agency Scotland (SAAS), care nu
percepe taxe de învățământ pentru ceea ce definește ca „tinerii studenți”. Tinerii studenți sunt
definiți ca persoane sub 25 de ani, fără copii, necăsătorite, neimplicate în parteneriat civil sau
coabitare, care nu au fost în afara de sistemului de învățământ full-time timp de mai mult de trei
ani. Există taxe pentru care nu corespund acestei definiții, de obicei, de la 1200 la 1800 de lire
pentru cursuri universitare, în funcție de anul intrării și tipul de calificare. Studiile postuniversitare
pot costa până la 3400 de lire.[249] Sistemul este în vigoare din 2007, atunci când a fost reformat
sistemul de finanțare a educației.[250] Purtătoarea de cuvânt pe teme de educație a Partidului
Laburist, Rhona Brankin(d), critica sistemul scoțian pentru incapacitatea sa de a se adresa
studenților săraci.[251] Scoția are mai puțini elevi din categorii sociale defavorizate decât Anglia,
Țara Galilor sau Irlanda de Nord și aceștia primesc în jur de 560 de lire pe an, un sprijin financiar
mai modest decât omologii lor din Anglia.
Universitățile din Scoția sunt completate la capitolul educație superioară cu 43 de colegii.
Colegiile oferă National Certificate, Higher National Certificate și Higher National Diploma. Aceste
distincții de gurp, alături de calificările vocaționale, au scopul de a asigura că populația Scoției
are aptitudinile și cunoștințele necesare pentru a satisface nevoile pieței muncii. În 2014,
rapoartele de cercetare ale Biroului Național de Statistică au constatat că Scoția a fost cea mai
educată țară din Europa și printre cele mai bine-educate din lume în termeni de învățământ
superior, aproximativ 40% din scoțienii cu vârste între 16-64 de ani fiind educați cel puțin
la nivelul NVQ 4(d).[252] Pe baza datelor originare pentru regiunile statistice ale UE(d), toate cele
patru regiuni scoțiene s-au clasat în mod semnificativ peste media europeană la terminarea
educației de nivel terțiar la categoria de vârstă 25 - 64 ani.[253]

Cultura[modificare | modificare sursă]

Cimpoier cântând la un cimpoi mare highlandez(d)

Muzica scoțiană(d) este un aspect semnificativ al culturii nationale, cu atât influențe atât

tradiționale cât și moderne. Un celebru instrument tradițional scoțian este cimpoiul mare
highlandez(d), un instrument de suflat, format din trei țevi de ton fix și o țeavă melodică, alimentate
permanent din rezerva de aer ținută într-un sac. Formațiile de cimpoaie(d), cu cimpoaie și diferite
tipuri de tobe, ce prezintă stiluri de muzică scoțiană tradițională și creând altele noi, s-au
răspândit în întreaga lume. Clàrsach(d) (harpa), vioara(d) și acordeonul sunt și ele instrumente
tradiționale scoțiene, cele două din urmă frecvent folosite de formațiile de dansuri populare
scoțiene(d). Există multe formații și artiști scoțieni de succes în diferite stiluri, între care Annie
Lennox, Amy Macdonald, Runrig(d), Boards of Canada, Cocteau Twins, Deacon Blue(d), Franz
Ferdinand, Susan Boyle, Emeli Sandé, Texas(d), The View(d), The Fratellis, Twin Atlantic(d) și Biffy
Clyro(d). Alți muzicieni scoțieni sunt Shirley Manson, Paolo Nutini(d) și Calvin Harris.[254] Scoția are o
tradiție literară ce datează din Evul Mediu Timpuriu. Cele mai vechi opere literare păstrate până
astăzi și scrise în actuala Scoție sunt în dialectul briton din secolul al VI-lea, dar acestea sunt
păstrate ca parte a literaturii galeze(d).[255] Literatura medievală ulterioară cuprinde lucrări în limba
latină,[256] gaelică,[257] engleza veche[258] și franceză.[259] Primul text mai amplu păstrat până astăzi
și scris în limba scots timpurie(d) este poemul epic din secolul XIV-lea al poetului John Barbour(d),
intitulat Brus(d), care descrie viața lui Robert I,[260] poem urmat imediat de o serie de versuri și
proză în limba populară.[261] În secolul al XVI-lea, patronajul coroanei a ajutat la dezvoltarea
teatrului și poeziei scoțiene,[262] dar accederea lui Iacob al VI-lea la tronul englez a eliminat un
important centru de patronaj literar și limba scots a fost marginalizată ca limbă literară.
[263]
 Interesul față de literatura scoțiană a fost revigorat în secolul al XVIII-lea de figuri ca James
Macpherson, al cărui Ciclu Ossian l-a făcut primul poet scoțian cu reputație internațională și a
avut o influență majoră asupra iluminismului european.[264] L-a influențat puternic și pe Robert
Burns, pe care mulți îl consideră poet național,[265] și pe Walter Scott, ale cărui romane cu
Waverley(d) au contribuit mult la definirea identității scoțiene în secolul al XIX-lea.[266] Spre sfârșitul
epocii victoriene, mai mulți autori de origine scoțiană au căpătat reputație internațională ca
scriitori de limba engleză, între care Robert Louis Stevenson, Arthur Conan Doyle, J. M.
Barrie și George MacDonald(d).[267] În secolul al XX-lea, Renașterea Scoțiană(d) a adus un val de
activitate literară și încercările de a recâștiga limba scots ca mediu de literatură serioasă.[268] După
membrii acestei mișcări a urmat de o nouă generație de poeți postbelici, inclusiv Edwin Morgan(d),
care avea să devnină primul Makar(d) de limbă scots numit de guvernul Scoției în 2004.[269] Din
1980, literatura scoțiană a trecut printr-o puternică renaștere, în special asociată cu un grup de
scriitori, din care face parte Irvine Welsh(d). O importantă poetă scoțiană apărută în aceeași
perioadă este Carol Ann Duffy(d), care, în mai 2009, a devenit prima scoțiană cu titlul de Poet
Laureat(d) la nivelul Regatului Unit.[270]
Ca națiune celtică, Scoția și cultura scoțiană sunt reprezentate la evenimentele interceltice din
țară și din străinătate. Scoția găzduiește mai multe festivaluri de muzică, dintre care Celtic
Connections(d) (Glasgow), și Hebridean Celtic Festival(d) (Stornoway). Festivaluri ce sărbătoresc
cultura celtică, cum ar fi Festival Interceltique de Lorient(d) (Bretania(d)), Pan Celtic
Festival(d) (Irlanda), și National Celtic Festival (Portarlington(d), Australia), prezintă elemente de
cultură scoțiană, cum ar fi limba, muzica și dansul.[271][272][273][274][275][276][277]

Sfântul Andrei, reprezentat pe o stemă de secolul al XVI-lea, a burgh-ului St Andrews(d)

Imaginea sfântului Andrei, martirizat pe o cruce în forma de X, a apărut pentru prima dată

în Regatul Scoției în timpul domniei lui William I.[278]  În urma decesului regelui Alexandru al III-
lea în 1286, imaginea sfântului Andrei a apărut pe sigiliul Gardienilor Scoției,(d) care au preluat
controlul asupra regatului în timpul interregnului care a urmat.[279] Utilizarea unui simbol simplificat
asociat cu acesta, anume crucea sfântului Andrei, își are originile la sfârșitul secolului al XIV-
lea; Parlamentul Scoției(d) a decretat în 1385 că soldații scoțieni vor purta o cruce a sfântului
Andrei albă pe tunică, atât în față, cât și în spate.[280] Utilizarea unui fundal albastru pentru crucea
sfântului Andrei pare a data cel mai devreme din secolul al XV-lea.[281] Din 1606, crucea sfântului
Andrei a format și parte a designului drapelului uniunii. Există numeroase alte simboluri și obiecte
simbolice, atât oficiale cât și neoficiale, între care ciulinul(d), floarea națională(d) (sărbătorită în
cântecul, The Thistle o' Scotland(d)), Declarația de la Arbroath(d), care cuprinde o declarație de
independență politică făcută pe 6 aprilie 1320, modelele textile de pe tartan(d), care de multe ori
simbolizează un anumit clan scoțian(d) și drapelul cu leul cabrat(d).[282][283][284] Locuitorii highlandului îi
datorează lui James Graham, al 3-lea duce de Montrose(d), abrogarea în 1782 a legii din 1747 ce
interzicea purtarea tartanului.[285]
Deși nu există oficial niciun imn național al Scoției(d),[286] cântecul folk Flower of Scotland compus
în anii 1960 este intonat la ocazii speciale și la evenimente sportive cum ar fi meciurile de fotbal
și rugby ale echipelor naționale ale Scoției, iar din 2010 este intonat și la Jocurile
Commonwealth-ului după ce a fost votat de o mare parte a sportivilor scoțieni.[287] Alte cântece
actualmente mai puțin populare care candidează la titlul de imn național al Scoției sunt Scotland
the Brave(d), Highland Cathedral(d), Scots Wha Hae(d) și A Man's A Man for A'That(d).
Ziua sfântului Andrei(d), 30 noiembrie, este ziua națională, deși și Noaptea lui Burns(d) tinde să fie
sărbătorită pe scară largă, în special în afara Scoției. În 2006, Parlamentul Scoțian a
adoptat legea declarării zilei de sfântul Andrei ca sărbătoare națională(d), ziua devenind zi
nelucrătoare începând cu anul 2007.[288] Ziua Tartanului(d) este o inovație recentă din Canada.
Animalul național al Scoției este inorogul, care a fost un simbol heraldic scoțian din secolul al XII-
lea.[289]

Mass-media[modificare | modificare sursă]

Inventatorul scoțian John Logie Baird a demonstrat primul sistem de televiziune funcțional la 26 ianuarie
1926.[290]

Ziare naționale britanice, ca Daily Record, ''The Herald''(d), și The Scotsman(d) sunt toate produse
în Scoția.[291] Între cotidianele regionale importante se numără Evening News(d) din Edinburgh, The
Courier(d) în Dundee pentru zona de est, și The Press and Journal(d), ce deservește Aberdeenul și
nordul. Scoția este reprezentată la Festivalul Celtic de Media(d), care prezintă filme și emisiuni de
televiziune din țările celtice. Participanții scoțieni au câștigat multe premii la acest festivalul de la
debutul său în 1980.[292]
Televiziunea din Scoția este în mare parte aceeași ca în tot Regatul Unit, dar postul național
este BBC Scotland(d), element constitutiv al British Broadcasting Corporation, radiodifuziunea
publică a Regatului Unit. Aceasta administrează, printre altele, trei posturi de televiziune(d) și de
radio naționale, BBC Radio Scotland(d) și BBC Radio nan Gàidheal(d). Scoția are și unele programe
în limba gaelică. BBC Alba este postul național în limba gaelică. Principalul post de televiziune
comercial este STV(d).

Sport[modificare | modificare sursă]

Old Course din St Andrews(d)

Scoția găzduiește propriile competiții sportive naționale și are reprezentare independentă la mai
multe evenimente sportive internaționale, între care Cupa Mondială FIFA, Cupa Mondială de
Rugby, Cupa Mondială de Rugby în XIII(d), Cupa Mondială de Cricket(d), Cupa Mondială de
Netball(d) și Jocurile Commonwealth-ului. Scoția are propriile sale organe naționale de conducere,
cum ar fi Scottish Football Association (a doua cea mai veche asociație națională de fotbal din
lume)[293] și Scottish Rugby Union(d). Diverse variante de fotbal s-au jucat în Scoția timp de secole,
cea mai timpurie referință datând de la 1424.[294] Fotbalul este cel mai popular sport, și Cupa
Scoției este cel mai vechi trofeu național din lume.[295]
Scoția a participat la primul meci internațional de fotbal din istorie, în 1872 împotriva Angliei.
[296]
 Meciul a avut loc la Hamilton Crescent(d), Glasgow, sediul West of Scotland Cricket Club(d).
Cluburile scoțiene au avut succese și în competițiile europene, Celtic câștigând Cupa
Campionilor Europeni în 1967, iar Rangers și Aberdeen câștigând Cupa Cupelor în 1972 și,
respectiv, 1983, Aberdeen, câștigând apoi și Supercupa Europei în 1983.
Cum jocul modern de golf își are originea în Scoția secolului al XV-lea, țara este promovată ca
fiind casa golfului(d).[297][298][299] Pentru mulți jucători de golf, Old Course(d) din orașul St Andrews(d) din
Fife, un vechi teren de links(d) curs datând dinainte de 1574, este considerat loc de pelerinaj.[300] În
1764, terenul standard de 18 găuri a fost creat la St Andrews, atunci când membrii au terenul de
la 22 la 18 găuri.[301] Cel mai vechi turneu de golf, și primul turneu major, este The Open
Championship(d), desfășurat pentru prima dată la 17 octombrie 1860 la Prestwick Golf Club, în
Ayrshire, jucătorii de golf scoțieni câștigând primele turnee majore.[302] Există multe alte terenuri
de golf renumite în Scoția, între care Carnoustie(d), Gleneagles(d), Muirfield(d), și Royal Troon Golf
Club(d). Alte caracteristici distinctive ale culturii sportive naționale sunt Highland
Games, curlingul și Shinty(d). În box, Scoția a avut 13 campioni mondiali, între care Ken
Buchanan(d), Benny Lynch(d) și Jim Watt(d).
Scoția a concurat la toate Jocurile Commonwealth-ului din 1930 și a câștigat 356 de medalii în
total: 91 de aur, 104 de argint și 161 de bronz.[303] Jocurile Commonwealth-ului au fost organizate
la Edinburgh în 1970(d) și 1986(d), și cel mai recent Glasgow în 2014(d).[304]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]
Drumuri[modificare | modificare sursă]
Autostrăzile și drumurile principale(d) importante sunt gestionate de Transport Scotland(d). Restul
rețelei de drumuri este gestionat de autoritățile locale din zonele respective. În zona centurii
centrale, trei autostrăzi alcătuiesc un triunghi cu vârfurile în capitala Edinburgh, Glasgow și
Stirling, o alta ducând spre nord de la Edinburgh peste Forth Road Bridge(d) până la Perth, și o
alta de la Glasgow spre sud către Anglia.

Transporturi aeriene[modificare | modificare sursă]

Scoția are cinci aeroporturi internaționale (Glasgow(d), Edinburgh(d), Aberdeen(d), Glasgow
Prestwick(d) și Inverness(d)), care împreună deservesc 150 de destinații internaționale, funcționând
și o mare varietate de zboruri charter.[305] GIP(d) operează aeroportul Edinburgh, iar BAA pe
Aberdeen și Glasgow International, în timp ce Highlands and Islands Airports(d) operează 11
aeroporturi regionale, inclusiv cel din Inverness, care deservesc la mai multe locații izolate.
[306]
 Guvernul Scoțian(d) deține Glasgow Prestwick, aeroport achiziționat de la Infratil(d) pentru o
sumă nominală.[307]

Căi ferate[modificare | modificare sursă]

Piața internă a serviciilor feroviare este dominată de Abellio ScotRail(d)

Network Rail Limited deține și operează infrastructuri fixe active ale sistemului feroviar din Scoția,
în timp ce Guvernul Scoțian își păstrează întreaga responsabilitate pentru gestiunea și finanțarea
transportului feroviar strategic în Scoția.[308] Rețeaua feroviară scoțiană are în jur de 350 de stații
de cale ferată și 3.000 km de cale ferată. Pe acestea circulă 89,3 milioane de călători în fiecare
an.[309]
East Cost Main Line(d) și West Coast Main Line,(d) principalele linii de cale ferată, conectează
marile orașe din Scoția între ele și cu rețeaua de căi ferate din Anglia. Virgin Trains(d) oferă
călătorii feroviare inter-city între Glasgow, Edinburgh, Aberdeen, Inverness și Londra. Serviciile
feroviare interne din Scoția sunt operate de ScotRail(d). În vremea British Rail, West Coast Main
Line din Gara Euston până la Glasgow Central(d) a fost electrificată, la începutul anilor 1970,
urmată de East Coast Main Line la sfârșitul anilor 1980. British Rail a înființat și brandul
ScotRail(d). Pe când exista British Rail, mai multe linii de cale ferată din Strathclyde au fost
electrificate. Strathclyde Passenger Transport Executive a ieșit în prim-plan cu „cea mai mare
cale ferată electrificată din afara Londrei”. Unele părți ale rețelei sunt electrificate, dar nu există
linii electrificate, în Highlands, Angus, Aberdeenshire, orașele Dundee sau Aberdeen, sau Perth
& Kinross, și niciuna dintre insule nu are o legătură feroviară (deși capetele de linie de la Kyle of
Lochalsh(d) și Mallaig(d) deservesc mai ales insulele).
East Coast Main Line traversează Firth of Forth peste podul Forth(d). Terminat în 1890, acest pod
cu grinzi în consolă(d) a fost descris ca „reper scoțian recunoscut la nivel internațional”.
[310]
 Rețeaua feroviară din Scoția este gestionată de Transport Scotland.

Pe apă[modificare | modificare sursă]

Un feribot Calmac(d) la Greenock

Servicii regulate de transport operează între Scoția continentală și insule. Feriboturile care
deservesc atât Hebridele(d) interioare, cât și cele exterioare sunt operate în principal de
către întreprinderea de stat Caledonian MacBrayne(d).
Serviciile pentru Insulele Nordice(d) sunt operate de Serco Group(d). Alte rute, deservite de mai
multe companii, leagă sud-vestul Scoției de Irlanda de Nord. DFDS Seaways(d) operează doar
transporturi de marfă de la Rosyth(d), în apropiere de Edinburgh, la Zeebrugge(d), Belgia.
Alte rute sunt operate de către autoritățile locale.