Războiul Rece 

(1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o

stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a
durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care
aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup
căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații
săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele
două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era
reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty
Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia. După sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a
Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de
ocupație corespunzătoare. Zidul Berlinului, un simbol al Războiului Rece, a fost construit,
constituind, timp de aproape 28 de ani, o barieră de separare între Republica Federală Germană
și Republica Democrată Germană.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte
state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel
economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-
politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste
totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își
spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea
anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la
confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război Cald”, cu
toate că perioada a generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice,
există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară
convențională, datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme
nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de descurajare și
blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și,
totodată, la o catastrofă mondială. Un rol important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se,
în primul rând, cele americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile
secrete vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene
(Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat
între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor
utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară,
economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse
ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive,
competiție tehnologică, campanii masive de propagandă, asasinatul, operațiunile militare de
intensitate mică și iminența unui război pe scară mare. Un moment în care Războiul Rece putea
să devină unul „cald” îl reprezintă anul 1962, când sovieticii au plasat în Cuba,
devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii au răspuns
prin instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie navală cu
sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a ajuns la
normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre
Kennedy și Nichita Hrușciov, în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și
de importanță majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească „telefonul roșu” (care era, de fapt,
un telex).
Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost, cronologic: Blocada Berlinului (1948–
1949), Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza
Suezului (1962), Războiul din Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul
Afgano-Sovietic (1979–1989), Doborârea cursei KAL 007 (1983) și Exercițiul militar NATO „Able
Archer” (1983). La mijlocul anilor 1980, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a introdus reformele
de liberalizare numite „perestroika” (reorganizare sau restructurare) și „glasnost” (deschidere sau
transparență) și a retras trupele sovietice din Afghanistan. Presat de cererile de independență
națională a sateliților sovietici din estul Europei (Polonia, în special), Gorbaciov a refuzat să
 trimită trupele sovietice pentru a reprima revoluțiile ce se desfășurau pe cale pașnică (exceptând
Revoluția din România).
Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de
Est, precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani mai târziu, în
decembrie 1991, și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o
singură superputere, SUA. Această situație este, de regulă, descrisă drept hegemonie globală a
SUA într-o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea actuală este multipolară.Statele
central-europene și est-europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub dominația
sovieticǎ), s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană. SUA au
fost ancorate în Războiul împotriva terorismului și în rǎzboaiele locale din Orientul Mijlociu
(precum sunt cele din Afghanistan și Irak), mal ales, după Atentatele din 11 septembrie
2001. China a atins cea mai rapidă creștere economică, iar între anii 2004 și 2010 a depășit toate
prognozele, devenind un concurent serios pentru SUA.De asemenea, criza economică mondială
începută în 2008 a afectat, în special, zona occidentală, astfel că, în timp ce în Statele Unite
marile bănci aveau probleme sau intrau în faliment, China a beneficiat de pe urma investițiilor
strategice și au stimulat-o să declanșeze rǎzboiul economic cu SUA pentru supremația mondială.
După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano-ruse, urmatǎ, în 2008, de rǎcirea relațiilor
diplomatice - consecință a rǎzboiului din Georgia - și, mai ales, pe fondul crizei din Ucraina,
tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două puteri s-au acutizat, astfel că, în
2014, a reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale Americii/ statele membre ale Uniunii
Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă - condusă de Vladimir
Putin - și aliații acesteia. Acest rǎzboi este cunoscut în Mass-Media ca „Al Doilea Război Rece”,
[2][3][4][5]
 însă, spre deosebire de Războiul Rece anterior, de această dată, Germania reunificată are
un rol geopolitic major în Europa. Reizbucnirea și amplificarea Războiul Rece dintre SUA și
Rusia, pe fondul creșterii amenințării terorismului în Orientul Mijlociu devastat de războaie
civile, revoluții în nordul Africii și ascensiunea economicǎ fulminantă a Chinei, generează noi și
justificate neliniști privind redimensionarea galopantă a raporturilor de putere în lumea
contemporană.
Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura populară
și în mass-media, teme precum spionajul (cum este, spre exemplu, seria filmelor de succes
internațional avându-l ca erou pe James Bond) și amenințarea războiului nuclear bucurându-se
de o mare și constantă popularitate.[6]

Cuprins

 1Originile
 2Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–1947)
 3Începuturile Războiului Rece (1947–1953)
 4Criză și escaladare (1953–1962)
 5Confruntare prin destindere (1962–1979)
 6Cel de-al Doilea Război Rece (1979–1985)
 7Ultimii ani (1985–1991)
 8Consecințe
 9Războiul imaginar, parte integrantă a Războiului Rece
 10Războiul imaginar în cinematografia contemporană
 11Vezi și
 12Note de subsol în limba engleză
 13Referințe și bibliografie
 14Legături externe

Originile[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Originile Războiului Rece.
Trupe americane în Vladivostok, August 1918, în timpul Intervenției Aliaților în Războiul Civil Rus

Există un dezacord între istorici cu privire la punctul de plecare al Războiului Rece. În timp ce
majoritatea istoricilor plasează originile sale în perioada imediat următoare celui de-al Doilea
Război Mondial, alții le plasează spre sfârșitul Primului Război Mondial, deși tensiunile
dintre Imperiul Rus, alte țări europene și Statele Unite datau încă de la mijlocul secolului al XIX-
lea. Ca urmare a Revoluției bolșevice ruse din 1917, urmată de retragerea Rusiei din Primul
Război Mondial, tânăra republică sovietică s-a găsit izolată în diplomația internațională.[7]
În această situație, liderul bolșevic Vladimir Lenin a declarat că Rusia Sovietică a fost
„înconjurată de state capitaliste ostile” și că revine diplomației sarcina de a lupta prin mijloace
specifice pentru a diviza dușmanii Sovietelor. În acest scop, Lenin a militat și a reușit pentru
constituirea Cominternului (Internaționalei a III-a Comuniste) la Moscova, în 1919, care avea ca
obiectiv principal lupta, prin toate mijloacele, pentru răsturnarea ordinii social-politice în toate
țările și pentru formarea unei republici sovietice internaționale.[8]
Liderul care i-a urmat lui Lenin, Iosif Stalin, a văzut Uniunea Sovietică ca o „insulă socialistă” și a
declarat că Uniunea Sovietică trebuie să realizeze ca „încercuirea capitalistă actuală” să fie
înlocuită cu o „încercuire socialistă”.[9]. Încă din 1925, Stalin a declarat că vedea politica
internațională ca o lume bipolară, în care Uniunea Sovietică ar atrage țările care gravitează în
jurul socialismului, iar țările capitaliste ar atrage statele care tind mai degrabă spre capitalism, în
timp ce lumea se află într-o perioadă de „stabilitate temporară a capitalismului”, care precede
eventuala sa prăbușire.[10]
Diverse evenimente înainte de cel de-al Doilea Război Mondial au demonstrat lipsa de încredere
reciprocă și suspiciunea între puterile occidentale și Uniunea Sovietică, în afară de provocarea
filosofică generală bolșevică făcută capitalismului.[11]
A existat un sprijin occidental anti-bolșevic pentru Mișcarea Albă în Războiul Civil Rus,[12] iar,
apoi, finanțarea sovietică din 1926 a muncitorilor britanici care făceau grevă a determinat Marea
Britanie să rupă relațiile cu Uniunea Sovietică.[13] În 1927, Stalin a spus că posibilitatea unei
coexistențe pașnice cu țările capitaliste „rămânea în trecut”,[14] fiind în actualitate acuzațiile
conspirative (în timpul procesului Șakty din 1928 s-a afirmat existența unei lovituri de stat
planificate de britanici și francezi).[15] De asemenea, tensiunile au fost întreținute și de refuzul
Statelor Unite ale Americii de a recunoaște Uniunea Sovietică până în 1933,[16] și de procesele
staliniste de la Moscova în timpul Marii Epurări, cu acuzațiile de spionaj britanic,italian, francez,
japonez și nazist.[17]
Când armata germană, în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, a invadat Uniunea Sovietică,
Aliații au profitat de noul front deschis și au decis să ajute Uniunea Sovietică. Marea Britanie a
semnat o alianță formală, urmată de Statele Unite ale Americii, care au încheiat, la fel, un acord
formal. În timpul războiului, Statele Unite ale Americii au livrat atât britanicilor, cât și sovieticilor
armament prin intermediul Programului de împrumut și închiriere Lend-Lease[18] Cu toate
acestea, Stalin a rămas extrem de suspicios și a crezut că britanicii și americanii au conspirat
pentru a se asigura că sovieticii poartă greul luptelor împotriva Germaniei naziste. Conform
acestui punct de vedere, aliații occidentali au întârziat în mod deliberat deschiderea celui de al
doilea front anti-german, în scopul de a interveni în ultimul moment și a impune acordul de pace.
Astfel, percepțiile sovietice despre Occident au lăsat o puternică tensiune și ostilitate între puterile
aliate.[19]

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–1947)

[modificare | modificare sursă]
Conferința de la Ialta din timpul războiului cu privire la Europa de
după război[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Conferința de la Teheran și Conferința de la Ialta.

„Cei Trei Mari” la Conferința de la Ialta: Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin, 1945

Aliații nu puteau să se înțeleagă cu privire la modul în care ar trebui să arate harta Europei, și
modul în care granițele vor fi trasate după război.[20] Fiecare parte a avut idei diferite în ceea ce
privește stabilirea și menținerea securității după război.[20] Aliații occidentali au dorit un sistem de
securitate în care guvernele democratice ale țărilor să rezolve pașnic diferendele, prin intermediul
organizațiilor internaționale.[21] Având în vedere experiențele istorice ale rușilor privind invaziile
frecvente,[22] imensele pierderi umane și materiale ale Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război
Mondial (estimate la 27 milioane de persoane) și distrugerile suferite de acest stat în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial,[23] URSS a căutat să sporească securitatea sa prin dominarea
afacerilor interne ale țărilor cu care se învecina.[20][24]
Aliații occidentali au fost ei înșiși fundamental divizați în privința viziunii lor despre noua lume
postbelică. Obiectivele lui Roosevelt erau o victorie militară în Europa și Asia, realizarea
supremației economice globale asupra Imperiului Britanic, precum și crearea unei organizații a
păcii în lume.
Aceste obiective au fost o viziune mult mai globală, decât viziunea lui Winston Churchill, care a
fost, în principal, axată pe asigurarea controlului asupra Mediteranei, asigurând
supraviețuirea Imperiului Britanic și independența țărilor din Europa de Est ca state-tampon între
sovietici și Regatul Unit.[25]
În viziunea americană, Stalin părea un potențial aliat în realizarea scopurilor lor, în timp ce, în
abordarea britanică, Stalin apărea ca cea mai mare amenințare.
Cu sovieticii ocupând deja cea mai mare parte din Europa de Est, Stalin a fost, deja, în avantaj,
iar cei doi lideri occidentali concurau pentru favorurile lui. Diferențele dintre Roosevelt și Churchill
au condus la acorduri separate cu sovieticii. În octombrie 1944, Churchill a întreprins o călătorie
la Moscova, unde, printr-un acord separat cu Stalin și fără știrea lui Roosevelt, a fost de acord să
împartă Balcanii în sfere de influență.
La Ialta, Roosevelt a semnat un acord separat cu Stalin, în ceea ce privește Asia, și a refuzat să-l
sprijine pe Churchill cu privire la problemele din Polonia și reparațiile de război.[25] Negocierile
aliate ulterioare privind balanța de după război au avut loc la Conferința de la Ialta, în februarie
1945, deși această conferință, de asemenea, a eșuat în încercarea de a ajunge la un consens
ferm asupra cadrului pentru o soluționare postbelică în Europa.[26]

Zonele aliate de ocupație din Germania după război

În aprilie 1945, atât Churchill, cât și noul Președinte al Statelor Unite, Harry S. Truman, s-au
opus, printre altele, deciziei sovieticilor de a instala Comitetul Național de Eliberare Polonez
(Guvernul de la Lublin), rivalul controlat de sovietici al guvernului polonez în exil, ale cărui relații
cu sovieticii au fost întrerupte.[27] După victoria Aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat, efectiv,
Europa de Est,[26] în timp ce puternice forțe militare americane și occidentale aliate au rămas în
Europa de Vest. În Germania și Austria, Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie și Franța au stabilit zone de ocupație și un cadru de lucru lejer pentru control.[28]
Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945 a creat Organizația Națiunilor Unite (ONU), o
organizație multinațională pentru menținerea păcii în lume, dar capacitatea de aplicare a acesteia
de către Consiliul de Securitate a fost, practic, paralizată de posibilitatea celor 5 membri
permanenți ai Consiliului (SUA, URSS, China, Marea Britanie și Franța) de a folosi, individual,
dreptul lor de veto.[29] În consecință, ONU a fost, în esență, transformată într-un forum inactiv
pentru schimb de retorici polemice, iar sovieticii se foloseau de acesta aproape exclusiv ca de o
tribună de propagandă.[30]

Conferința de la Potsdam și înfrângerea

Japoniei[modificare | modificare sursă]

Winston Churchill, Harry S. Truman și Iosif Stalin la Conferința de la Potsdam, 1945

Articole principale: Conferința de la Potsdam și Capitularea Japoniei.
La Conferința de la Potsdam, care a început la sfârșitul lunii iulie 1945, după capitularea
Germaniei, au apărut diferențe serioase asupra dezvoltării viitoare a Germaniei și a Europei de
Est.[31] În plus, antipatia crescândă a participanților și limbajul belicos au servit pentru a confirma
suspiciunile fiecăruia dintre ei despre intențiile ostile ale celorlalți și îi determina să-și consolideze
pozițiile lor.[32] La această conferință, Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite poseda o
armă puternică nouă.[33] Stalin a fost conștient de faptul că americanii lucrează la bomba
atomică și, având în vedere că sovieticii aveau propriul lor program rival, a reacționat calm la
aceste știri. Liderul sovietic a spus că a fost mulțumit de știri și și-a exprimat speranța că arma va
fi folosită împotriva Japoniei.[33]
La o săptămână după încheierea Conferinței de la Potsdam, aviația Statelor Unite a utilizat,
demonstrativ, arma nucleară prin bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. La
scurt timp după atacuri, Stalin a protestat în fața oficialilor americani, considerând că Truman a
oferit o sovieticilor o influență prea mică în Japonia ocupată de americani.[34]

Formarea Blocului Estic (răsăritean)[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Blocul răsăritean și Acordul de procentaj.

Schimbările teritoriale postbelice în Europa de Est și formarea Blocului de Est și așa-numita Cortină de

fier
Copia lui Churchill despre acordul secret dintre el și Stalin.

În timpul etapelor de deschidere a celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a pus
bazele Blocului Estic, prin anexarea directă a mai multor țări ca Republici Sovietice Socialiste,
care au fost, inițial (și efectiv), cedate de către Germania nazistă, prin Pactul Molotov-Ribbentrop.
Acestea au inclus estul Poloniei (încorporată în teritoriile poloneze anexate de către Uniunea
Sovietică),[35] Letonia (care a devenit RSS Letonă),[36][37] Estonia (care a devenit RSS Estonă),[36]
[37]
 Lituania (care a devenit RSS Lituaniană),[36][37] parte a Finlandei de Est (care a devenit RSS
Carelo-Finică), Moldova, (care a devenit RSS Moldovenească).[38][39] Teritoriile din Europa de Est
eliberate de naziști și ocupate de către forțele armate ale Uniunii Sovietice au fost adăugate
la Blocul de Est, prin transformarea lor în state satelit, comunizate: Republica Democrată
Germană (Germania de Est),[40] Republica Populară Polonă, Republica Populară
Bulgară, Republica Populară Ungară,[41] Republica Socialistă Cehoslovacă,[42] Republica Populară
Română și Republica Populară Albania.[43] Regimurile de tip sovietic care au apărut în Blocul de
Est nu numai că reproduceau economiile planificate de tip sovietic, dar au adoptat și metodele
brutale folosite de Iosif Visarionovici Stalin și de poliția secretă sovietică pentru a suprima orice
opoziție reală și potențială.[44]
În Asia, în ultima lună a războiului, Armata Roșie a invadat Manciuria și a ocupat o mare parte a
teritoriului coreean situat la nord de paralela 38.[45] Ca parte a controlului consolidat al lui Stalin
asupra Blocului Estic, NKVD, condus de Lavrenti Beria, a supravegheat crearea polițiilor secrete
de tip sovietic în toate statele satelit, care trebuiau să zdrobească orice încercare de rezistență
anticomunistă.
Atunci când în Bloc au apărut cele mai mici mișcări pentru independență, Stalin prin strategia lui,
a lovit nemilos în foștii săi rivali din perioada antebelică. Aceștia au fost înlăturați de la putere,
condamnați la ani grei de închisoare și mulți dintre ei executați.[46]
Prim-ministrul britanic Winston Churchill, îngrijorat de dimensiunea enormă a forțelor sovietice
dislocate în Europa la sfârșitul războiului și neavând, deloc, încredere în liderul de la
Kremlin, Iosif Stalin, considera că sovieticii amenință Europa de Vest.[47] Drept urmare, în aprilie-
mai 1945, Comitetul de Planificare al Cabinetului de Război britanic a dezvoltat Operațiunea
Inimaginabil, „un plan de a impune Rusiei Sovietice voința Statelor Unite și Imperiului Britanic”.[48]

Pregătirea pentru „noul război”[modificare | modificare sursă]

Cortina de fier

Articole principale: Telegrama Lungă, Cortina de Fier și Reformularea politicii privind Germania.

În februarie 1946, „Telegrama Lungă” a lui George F. Kennan de la Moscova a ajutat la
articularea unei politici tot mai severe a guvernului SUA împotriva sovieticilor, care a devenit baza
pentru strategia SUA față de Uniunea Sovietică pe toată durata Războiului Rece.[49] Raportul îi
prezenta lui Truman, pe fondul relațiilor din timpul războiului cu Uniunea Sovietică, o perspectivă
asupra acordurilor existente și, cel mai important, detalii privind încălcările sovietice ale
acordurilor cu Statele Unite ale Americii. Acesta a subliniat, de asemenea, importanța unui public
bine informat, deoarece „doar un public bine informat va sprijini politicile dure pe care activitățile
sovietice le fac imperative”.[50]

George F. Kennan a dezvăluit modul de gândire al sovieticilor (1947)

În septembrie, partea sovietică a produs Telegrama lui Novikov, trimis de ambasadorul sovietic în

SUA, la cerere, „coautor” fiind Viaceslav Molotov. Telegrama sovieticilor descria SUA ca fiind în
ghearele monopolului capitaliștilor, care au construit un arsenal militar „ca să pregătească
condițiile pentru a câștiga supremația mondială într-un nou război.”[51]
În data de 6 septembrie 1946, James F. Byrnes a rostit discursul său în Germania, prin care
repudia Planul Morgenthau (o propunere dură de împărțire a Germaniei cu intenția de a înlătura
posibilitatea Germaniei de a mai declanșa un război) și avertiza URSS că SUA intenționează să-
și mențină prezența sa militară în Europa pe o perioadă neprecizată.[52] O lună mai târziu, Byrnes
a recunoscut că „Esența programului nostru a fost să-i câștigăm pe germani de partea
noastră [...] a fost o bătălie între noi și ruși pentru mințile germanilor  [...]”[53]
La câteva săptămâni după lansarea acestei „Telegrame Lungi”, fostul prim-ministru
britanic Winston Churchill a rostit, în Fulton, Missouri, faimosul său discurs „Cortina de Fier”.
[54]
 Discursul făcea apel pentru o alianță anglo-americană împotriva sovieticilor, care erau acuzați
de el că au „tras” o „cortină de fier” de la Stettin, în Marea Baltică, până la Trieste, în Marea
Adriatică.[55][56]
În 1952, Stalin a propus, în mod repetat, un plan de unificare a Germaniei de Est cu cea de
Vest sub un singur guvern, care să fie ales în alegeri supravegheate de către Organizația
Națiunilor Unite, în cazul în care noua Germanie urma să stea departe de alianțele militare
occidentale, dar această propunere a fost refuzată de către puterile occidentale. Unele surse
contestă sinceritatea propunerii.[57]
Începuturile Războiului Rece (1947–1953)
[modificare | modificare sursă]
Cominformul și ruptura dintre Tito și Stalin[modificare | modificare
sursă]
Articole principale: Cominform și Ruptura dintre Tito și Stalin.
În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominformul, al cărui scop a fost de a controla strâns
evoluția ideologică a mișcării comuniste internaționale și a strânge controlul politic asupra statelor
satelite sovietice, prin coordonarea partidelor comuniste ale Blocului răsăritean. Evoluția
Cominformului a avut un regres jenant în luna iunie a anului următor, când, datorită rupturii dintre
Tito și Stalin, membrii Cominformului au fost expulzați din Iugoslavia, iar Iugoslavia a rămas țară
comunistă, dar a aderat la Mișcarea de Nealiniere.[58]

Politica de stăvilire și Doctrina Truman[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Politica de stăvilire și Doctrina Truman.

Alianțe militare europene

Prin 1947, consilierii președintelui SUA, Harry S. Truman l-au îndemnat să ia măsuri imediate

pentru a contracara influența Uniunii Sovietice, amintindu-i de eforturile lui Stalin (în confuzia de
după război și colaps) pentru a submina SUA, prin încurajarea rivalității dintre țările capitaliste,
care ar putea provoca un alt război.[59] În februarie 1947, guvernul britanic a declarat că nu-și mai
putea permite să finanțeze regimul militar grec monarhic în războiul civil grec împotriva
insurgenților comuniști. Răspunsul guvernului american la acest anunț a fost adoptarea
unei politici de îngrădire,[60] al cărei obiectiv declarat era cel de a opri răspândirea comunismului.
Truman a ținut un discurs care făcea apel pentru alocarea a 400 milioane dolari pentru a interveni
în război și a prezentat Doctrina Truman, care încadra conflictul ca o competiție între popoarele
libere și regimurile totalitare.[60] Chiar dacă insurgenții au fost de ajutați de Iugoslavia lui Josip
Broz Tito,[16] unii politicieni americani acuzau Uniunea Sovietică că conspiră împotriva regaliștilor
eleni pentru a lărgi influența sovietică.[61] Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui
consens în domeniul apărării și politicii externe între republicani și democrați, axat pe politica de
stăvilire, numită descurajare, care a slăbit în timpul și după Războiul din Vietnam, dar a persistat
ulterior.[62][63] Partidele moderate și conservatoare din Europa, precum și social-democrații, au
sprijinit, practic, necondiționat alianța occidentală,[64] în timp ce comuniștii europeni și americani,
plătiți de către KGB și implicați în operațiuni de spionaj ale acestuia,[65] au aderat la linia
Moscovei, deși dezacordurile au început să apară după 1956. Alte critici ale politicii de consens
au venit de la activiștii care erau împotriva războiului din Vietnam, Campania pentru Dezarmare
nucleară și dezarmare nucleară.[66]

Planul Marshall și Lovitura de stat din Cehoslovacia din

1948[modificare | modificare sursă]
Harta Europei și a Orientului Apropiat din perioada Războiului Rece, cu țările care au beneficiat de ajutorul
economic al Planului Marshall. Coloana roșie arată valoarea relativă a ajutorului primit de fiecare națiune

Alianțele economice Europene

Articole principale: Planul Marshall, Planul Molotov și Lovitura de stat din Cehoslovacia din

1948.
La începutul anului 1947, Marea Britanie, Franța și Statele Unite au încercat, fără succes, să
ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică pentru un plan de acțiune privind crearea unei economii
în Germania care să fie suficientă pentru autosusținerea acesteia, inclusiv o contabilitate
detaliată a facilităților industriale, a bunurilor și a infrastructurii deja eliminate de sovietici.[67] În
luna iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele Unite ale Americii au adoptat Planul
Marshall, un angajament de asistență economică pentru toate țările europene care doreau să
participe, incluzând și Uniunea Sovietică.[67]
Scopul planului a fost de a reconstrui sistemele democratice și economice ale Europei și de a
contracara amenințările percepute la echilibrul de putere din Europa, cum ar fi preluarea
controlului de partidele comuniste prin revoluții sau alegeri.[68] De asemenea, planul a declarat că
prosperitatea europeană era condiționată de redresarea economică germană.[69] O lună mai
târziu, Truman a semnat Actul de Securitate Națională (1947), creând un sistem unificat
între Departamentul Apărării al Statelor Unite, Agenția Centrală de Informații (CIA) și Consiliul
Național de Securitate. Aceștia au devenit actorii principali al politicii Statelor Unite în Războiul
Rece.[70] Luând cunoștință de acest plan, Stalin a crezut că integrarea economică cu Vestul ar
permite țărilor Blocului de Est să scape de sub controlul sovietic și că SUA încerca să cumpere
realinierea pro-SUA a Europei.[71] În consecință, Stalin a împiedicat, prin toate mijloacele, ca
națiunile din Blocul de Est să primească ajutorul Planului Marshall.[71] Alternativa Uniunii Sovietice
la planul Marshall implica comerțul sovietic cu țările din Europa de Est, care a devenit cunoscut
sub numele de Planul Molotov (instituționalizat mai târziu, în ianuarie 1949, sub numele
de CAER).[16] Stalin a fost, de asemenea, speriat de o Germaniie reconstituită; viziunea sa în
privința unei Germanii postbelice neincluzând posibilitatea de reînarmare sau orice amenințare la
adresa Uniunii Sovietice.[72] La începutul anului 1948, ca urmare a rapoartelor de consolidare a
„elementelor reacționare”, ofițerii de informații sovietici au executat o lovitură de
stat în Cehoslovacia, singurul stat din Blocul Estic în care sovieticii au permis păstrarea
structurilor democratice.[73][74] Brutalitatea publică a loviturii de stat a șocat puterile occidentale mai
mult decât orice alt eveniment până în acel moment și a înlăturat din Congresul Statelor Unite și
ultimele opoziții față de Planul Marshall.[75] Politicile gemene, adică Doctrina Truman și Planul
Marshall, au dus la acordarea de ajutoare economice și militare pentru Europa de Vest, Grecia și
Turcia în valoare de miliarde de dolari. Cu ajutorul SUA, armata greacă a câștigat războiul civil,
[70]
 iar creștin-democrații italieni au învins, în alegerile din 1948, puternica alianță comunisto-
socialistă.[76]
În același timp, au crescut activitățile de culegere de informații și de spionaj, dezertările din Blocul
Estic și expulzările diplomatice.[77]

Blocada Berlinului și podul aerian[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Blocada Berlinului.

Avioane de transport C-47 americane descărcând ajutor american pe aeroportul internațional Tempelhof, în
Berlin, în timpul blocadei Berlinului

SUA și Marea Britanie și-au unit zona de ocupație, la 1 ianuarie 1947, la care s-a asociat, mai
târziu, și Franța (în aprilie 1949).[78] Ca parte a reconstrucției economice a Germaniei, la începutul
anului 1948, un număr de reprezentanți ai guvernelor din Europa de Vest și Statele Unite au
anunțat un acord cu privire la fuziunea zonelor vest-germane într-un sistem federal
guvernamental.[79] În plus, în conformitate cu Planul Marshall, au început procesul de
reindustrializare și reconstrucție a economiei germane, inclusiv prin introducerea unei noi
monede marca germană, pentru a înlocui vechea monedă Reichsmark, pe care sovieticii au
devalorizat-o.[80] La scurt timp după aceea, Stalin a instituit Blocada Berlinului (24 iunie 1948 - 12
mai 1949), una dintre primele crize majore ale Războiului Rece, împiedicând sosirea în Berlinul
de Vest a alimentelor, materiilor prime și materialelor.[81] Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Franța, Canada, Australia, Noua-Zeelandă și alte câteva țări au început furnizarea
masivă a alimentelor și altor provizii în Berlinul de Vest.[82] În această situație, sovieticii au
organizat o campanie de relații publice împotriva schimbărilor politice. Încă o dată, comuniștii din
Berlinul de Est au încercat să perturbe alegerile municipale din Berlin (așa cum au făcut în
alegerile din 1946),[78] care au avut loc pe 5 decembrie 1948 și au produs o prezență la urne de
86,3% și o victorie covârșitoare pentru partidele non-comuniste.[83] Rezultatele au împărțit, efectiv,
orașul în două zone: Est și Vest. 300 000 de berlinezii au demonstrat și au cerut ca
aprovizionarea prin transportul aerian internațional să continue,[84] iar pilotul american Gail
Halvorsen a creat „Operațiunea Vittles”, prin care se aruncau bomboane copiilor germani.[85] În
mai 1949, Stalin s-a retras și a ridicat blocada.[86][87]

Începuturile organizației NATO și Radio Europa

Liberă[modificare | modificare sursă]
Steagul NATO.

Articole principale: NATO și Radio Europa Liberă.

Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Canada și alte opt țări vest-europene au semnat Tratatul
Atlanticului de Nord din aprilie 1949, prin care s-a consfințit instituirea NATO.[86] În august,
sovieticii au detonat la Semipalatinsk, RSS Cazahă, prima bombă atomică sovietică.[16] În urma
refuzurilor sovietice de a participa la efortul de reconstrucție a Germaniei inițiat de țările din
Europa de Vest în 1948,[79][88] SUA, Marea Britanie și Franța, în aprilie 1949, au stabilit crearea
Germaniei de Vest.[31][89] În replică,Uniunea Sovietică a proclamat, în zona sa de ocupație,
Germania de Est, în luna octombrie a aceluiași an.[31]
Radio Europa Liberă
Mass-media în Blocul de Est a fost un organ, în totalitate, al statului și subordonat partidului
comunist, cu organizațiile de radio și de televiziune în proprietatea statului, în timp ce mass-
media tipărită a fost, de obicei, deținută de organizații politice, cea mai mare parte de către
partidul comunist local.[90] Propaganda sovietică folosea filozofia marxistă ca să atace
capitalismul, pretinzând exploatarea forței de muncă și atitudinea belicoasă a statelor
imperialiste.[91] Împreună cu emisiunile British Broadcasting Corporation și Vocea Americii pentru
Europa de Est,[92] la începutul anului 1949, a debutat un mare efort propagandistic,
programul Radio Europa Liberă, având drept obiectiv principal slăbirea coeziunii sistemului
comunist din Blocul Estic[93] și, în final, dispariția pașnică a acestuia. Radio Europa Liberă a
încercat să atingă aceste obiective prin radiodifuziune, funcționând ca un surogat concurent al
posturilor radio din fiecare stat comunist, o alternativă la presa internă controlată și dominată de
partid.[93] Radio Europa Liberă a fost produsul unora dintre cei mai proeminenți arhitecți ai
strategiei americane de la începutul Războiului Rece, în special al celor care au crezut că
Războiul Rece va fi, în cele din urmă, o luptă mai degrabă prin mijloace politice, decât militare,
cum afirma George F. Kennan.[94]
Factorii politici americani, inclusiv Kennan și John Foster Dulles, au admis că Războiul Rece a
fost, în esență, un război al ideilor.[94] Statele Unite ale Americii, acționând prin intermediul CIA, a
finanțat o lungă listă de proiecte pentru a contracara propaganda comunistă în rândurile
intelectualilor europeni.[95]
La începutul anilor 1950, SUA a acționat pentru reînarmarea Germaniei de Vest și, în 1955, i-a
acordat statutul de membru deplin al NATO.[31] În luna mai 1953, Lavrenti Beria, aflat atunci, după
moartea lui I.V. Stalin, în postul de vice prim-ministru al guvernului sovietic, a făcut o propunere
nereușită de a permite reunificarea Germaniei într-o țară neutră pentru a preveni încorporarea
Germaniei de Vest în NATO.[96]

Războiul Civil Chinez și SEATO[modificare | modificare sursă]

Mao Zedong și Iosif Stalin în Moscova, decembrie 1949

Articole principale: Războiul Civil Chinez și Tratatul din Asia de Sud-Est.

În 1949, Armata Populară de Eliberare a lui Mao Zedong a învins trupele Kuomintang (KMT) ale
lui Chiang Kai-shek, sprijinit de Statele Unite ale Americii, iar Uniunea Sovietică a creat imediat o
alianță cu nou-formata Republica Populară Chineză.[97] Chiang Kai-shek și guvernul său KMT s-
au retras pe insula Taiwan. Confruntat cu revoluția comunistă în China și sfârșitul monopolului
atomic american, în 1949, administrația Truman a reacționat rapid, extinzând Politica de
stăvilire a comunismului.[16] Apoi, oficialii Statelor Unite au extins politica de stăvilire a expansiunii
comunismului în Asia, Africa și America Latină, în scopul de a contracara mișcările revoluționare
naționaliste, de multe ori conduse de partidele comuniste finanțate de către URSS, care luptau
împotriva restaurării imperiilor coloniale ale Europei în Asia de Sud-Est și în altă parte.[98] La
începutul anilor 1950 (o perioadă denumită, uneori, „Pactomania”), SUA a oficializat o serie de
alianțe cu Japonia, Australia, Noua-Zeelandă, Tailanda și Filipine (în special ANZUS, în 1951,
și SEATO, în 1954), garantând, astfel, Statelor Unite ale Americii un număr de baze militare pe
termen lung.[31]

Războiul din Coreea[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Războiul din Coreea.
Una dintre cele mai semnificative efecte ale politicii de stăvilire a fost izbucnirea Războiului din
Coreea. În iunie 1950, Armata Populară Coreeană a lui Kim Ir Sen a invadat Coreea de Sud.
[99]
 Iosif Stalin a planificat, pregătit și inițiat invazia,[100] prin crearea unor planuri detaliate de
război, care au fost comunicate nord-coreenilor.[101][102][103][104] Spre surprinderea lui Stalin,
[16]
 Consiliul de Securitate ONU a sprijinit apărarea Coreei de Sud, deși sovieticii, în semn de
protest, boicotau întâlnirile pentru că Taiwanul și nu China Comunistă deținea loc permanent în
Consiliu.[105] Personalul din Coreea de Sud a Națiunilor Unite, Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Turcia, Canada, Australia, Franța, Africa de Sud, Filipinele, Olanda, Belgia, Noua
Zeelandă și alte țări s-au alăturat pentru a opri invazia.[106]

Generalul Douglas MacArthur în timp ce, la 15 septembrie 1950, de pe nava amiral USS Mt.

McKinley, privește bombardamentul naval al orașului-port Incheon

Printre alte efecte, Războiul din Coreea a galvanizat forțele armate occidentale, determinându-le
să se organizeze în structura militară NATO.[107] Opinia publică din țările implicate, Marea Britanie,
spre exemplu, a fost împărțită: pentru și împotriva războiului. Mulți se temeau de o escaladare
într-un război general cu China comunistă și chiar de un război nuclear. Puternica opoziție față
de război, de multe ori, a tensionat relațiile anglo-americane. Din aceste motive, oficialii britanici
au căutat o finalizare rapidă a conflictului, în speranța de a uni Coreea sub auspiciile Națiunilor
Unite și retragerea tuturor forțelor străine.[108]
Chiar dacă chinezii și nord-coreenii erau epuizați de război și s-au pregătit să-l încheie până la
sfârșitul anului 1952, Stalin a insistat ca aceștia să continue lupta, iar armistițiul a fost aprobat
doar în iulie 1953, după moartea lui Stalin.[31] Liderul nord-coreean Kim Ir Sen a creat o dictatură
extrem de centralizată și brutală, acordându-și puteri nelimitate și creând un formidabil cult al
personalității.[109][110] În partea de sud a țării, sistemul corupt al lui Syngman Rhee, sprijinit de
americani, a creat un sistem totalitar comparabil cu cel din Coreea de Nord.[111] După ce, în 1960,
Rhee a fost răsturnat de la putere, Coreea de Sud a căzut într-o perioadă de dictatură militară,
care a durat până la recrearea, în 1987, unui sistem pluripartid.
Criză și escaladare (1953–1962)[modificare | modificare sursă]

Forțele NATO și ale Pactului de la Varșovia în Europa, în 1959

Hrușciov, Eisenhower și destalinizarea[modificare | modificare sursă]

Nikita Hrușciov

În 1953, schimbările petrecute în conducerea politică a ambelor părți au modificat dinamica

Războiului Rece.[112] Întrucât în ultimele 18 luni ale administrației Truman, bugetul apărării
americane a crescut de patru ori, succesorul său la Casa Albă, Dwight D. Eisenhower, instalat la
20 ianuarie 1953, a luat măsuri pentru a reduce cheltuielile militare cu o treime, în timp ce
continua să lupte, în mod eficient, în Războiul Rece.[16] După moartea lui Iosif Stalin, Nikita
Hrușciov a devenit liderul sovietic, în urma arestării și executării lui Lavrenti Beria și a
marginalizării rivalilor săi, Gheorghi Malenkov și Viaceslav Molotov. La 25 februarie 1956,
Hrușciov a șocat delegații la Congresul al 20-lea al Partidului Comunist Sovietic, denunțând
crimele lui Stalin.[113]
Ca parte a unei campanii de destalinizare, el a declarat că singura modalitate de a reforma și de
a renunța la politicile lui Stalin este să se recunoască erorile făcute în trecut.[70] La 18 noiembrie
1956, în timp ce se adresa ambasadorilor occidentali la o recepție de la Ambasada Poloniei din
Moscova, Hrușciov a rostit, total nediplomatic, celebra sa expresie: „Fie că vă place sau nu,
istoria e de partea noastră. Vă vom îngropa”, cu care a șocat pe toată lumea prezentă acolo.
[114]
 Mai târziu, el a susținut că nu a vorbit despre războiul nuclear, ci, mai degrabă, despre victoria
istorică viitoare a comunismului asupra capitalismului.[115] În 1961, Hrușciov a declarat că, chiar
dacă URSS era în spatele Occidentului, într-un deceniu, lipsa de locuințe va dispărea, bunuri de
larg consum vor fi din abundență, iar, în două decenii, „construirea unei societăți comuniste” în
URSS va fi, în principiu, „finalizată”.[116]
Secretarul de stat John Foster Dulles

Secretarul de stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, a inițiat o nouă politică, numită New
Look, o strategie de izolare, care punea un accent mai mare pe armele nucleare împotriva
dușmanilor SUA.[70] Dulles a enunțat, de asemenea, doctrina „represaliilor masive”, amenințând
cu o severă reacție americană la orice agresiune sovietică. În acest sens, superioritatea SUA în
privința dotării cu arme nucleare a permis lui Eisenhower să facă față amenințărilor sovietice în
privința intervenției acestora în Orientul Mijlociu, în timpul Crizei Suezului din 1956.[16]

Criza Suezului[modificare | modificare sursă]

Gamal Abdel Nasser

Articol principal: Criza Suezului.

Această criză face parte din Războiul Rece, având drept caracteristic faptul că niciuna dintre cele
două mari puteri (URSS și SUA) nu a participat direct în lupte, ci a opus cele două puteri într-o
manieră indirectă. În anul 1956, lumea a asistat la un război între Egipt, pe de o parte,
și Franța, Marea Britanie și Israel, pe de altă parte. Ca urmare a naționalizării Canalului Suez,
la 26 iulie 1956, de către președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, Marea Britanie și Franța au
hotărât să intervină militar pentru redobândirea controlului asupra canalului, fiind sprijinite de
Israel, care cerea dreptul vaselor israeliene de a naviga pe canal. Atacul celor trei țări a fost rapid
și neanunțat și, astfel, Egiptul a fost înfrânt. Cele două mari puteri nu au apreciat faptul că nu au
fost, în prealabil, consultate. URSS amenința cu folosirea armelor nucleare, motivând că
intervenția este un nou război colonial. În acest caz, cele două mari puteri au adoptat aceeași
poziție și au făcut presiuni asupra părților beligerante agresoare, cerând vehement să se retragă
necondiționat. Pe plan politic, Egiptul a ajuns sub influența politică a sovieticilor, care, apoi, vor
pregăti armata Egiptului pentru Războiul de Șase Zile din 5 iunie 1967. Prim-ministrul
britanic Anthony Eden a supraapreciat loialitatea SUA față de aliatul său principal. El nu a luat în
considerare faptul că SUA nu dorea să fie văzută ca un stat care sprijină vreo acțiune care să
semene cu imperialismul sau colonialismul. În urma eșecului intervenției militare, la scurt
timp, Anthony Eden a demisionat din funcția de prim-ministru.

Pactul de la Varșovia și Revoluția Ungară[modificare | modificare sursă]

Un simbol al Blocului de Est de mai târziu, după ruptura dintre Stalin și Tito: emblema Pactului de la
Varșovia

Articole principale: Pactul de la Varșovia și Revoluția ungară din 1956.

În timp ce moartea lui Stalin, în 1953, a relaxat ușor tensiunile, situația din Europa a rămas în
stadiul unui armistițiu armat.[117] Sovieticii, care creaseră, deja din 1949, o rețea de tratate de
asistență mutuală în Blocul de Est, în 1955, au stabilit o alianță formală, numită Pactul de la
Varșovia.[31][118]
Revoluția ungară din 1956
Revoluția ungară din 1956 a avut loc la scurt timp după ce Hrușciov a aranjat eliminarea liderului
stalinist al Ungariei, Mátyás Rákosi.[119] Ca răspuns la revolta populației[120], noul regim a dizolvat,
în mod oficial, Poliția secretă ungară, a declarat intenția sa de a se retrage din Pactul de la
Varșovia și a promis să restabilească alegerile libere. În această situație, Armata Roșie a invadat
Ungaria[121] și a zdrobit cu tancurile rezistența eroică a insurecției budapestane, mii de cetățeni
maghiari fiind arestați, închiși și deportați în Uniunea Sovietică.[122] Aproximativ 200 000 de
maghiari au părăsit Ungaria aflată în haos, emigrând în țările din Vest.[123]
Prim-ministrul Ungariei, Imre Nagy, împreună cu alte figuri politice, în urma unui proces ținut în
secret, au fost condamnați la moarte și executați.[124] Din 1957, până prin 1961, Hrușciov, în mod
deschis și repetat, a amenințat Vestul cu anihilarea nucleară. El a afirmat că rachetele rusești
erau mult superioare celor ale Statelor Unite, fiind capabile de a distruge orice oraș american sau
european. Cu toate acestea, Hrușciov a respins credința lui Stalin în inevitabilitatea războiului și a
declarat că scopul său este „coexistența pașnică”.[125]

Gaură în steag, în locul stemei comuniste: a devenit simbolul luptei pentru libertate (Budapesta-1956)

Această formulare a modificat poziția sovietică din epoca lui Stalin, în care lupta de
clasă internațională însemna că cele două tabere opuse erau pe un curs de coliziune inevitabilă,
iar comunismul ar triumfa printr-un război mondial; acum, pacea ar permite capitalismului să se
prăbușească singur,[126] dar însemna și înarmarea sovieticilor,[127] doctrină care s-a menținut până
la venirea lui Gorbaciov a cărei „nouă gândire” a prevăzut, mai degrabă, o coexistență pașnică de
sine-stătătoare, fără o luptă de clasă.[128]
Evenimentele din Ungaria au produs o fractură ideologică în cadrul partidelor comuniste ale lumii,
în special în Europa de Vest, soldată cu un mare declin al numărului membrilor de partid din țările
occidentale și comuniste, care s-au simțit dezamăgiți de brutalitatea reacției sovietice.[129]
Partidele comuniste din Occident nu și-au recuperat niciodată pierderile suferite prin efectul
Revoluției ungare, mai ales cu privire la numărul de membri, fapt care a fost recunoscut imediat
de unii, cum a fost, spre exemplu, politicianul iugoslav Milovan Djilas, care, la scurt timp după
revoluție, a fost întemnițat pentru că a spus că „rana pe care Revoluția ungară a făcut-o
comunismului nu se va vindeca complet niciodată”.[129] Declarațiile americane erau concentrate pe
puterea americană din străinătate și succesul capitalismului liberal.[130] Cu toate acestea, de la
sfârșitul anilor 1960, „bătălia pentru mințile oamenilor” între cele două sisteme de organizare
socială, despre care Kennedy a vorbit, în 1961, în mare măsură s-a încheiat, iar de acum
tensiunile erau bazate, în principal, pe obiectivele geopolitice, mai degrabă decât pe cele
ideologice.[131]

Criza din Berlin și Integrarea Europeană[modificare | modificare sursă]

Extinderea teritorială maximă a țărilor aflate în sfera de influență sovietică după Revoluția Cubaneză din

1959 și înainte de ruptura oficială chino-sovietică din 1961

Articol principal: Criza Berlinului din 1961.

În cursul lunii noiembrie 1958, Hrușciov a făcut o încercare nereușită de a transforma Berlinul
într-un „oraș liber”, independent, demilitarizat, oferind Statelor Unite ale Americii, Marii Britaniei și
Franței un ultimatum de șase luni să-și retragă trupele din sectoarele încă ocupate de ei în
Berlinul de Vest. Îîn caz contrar, el avertiza că va transfera est-germanilor controlul drepturilor de
acces al occidentalilor în oraș. Hrușciov a explicat, mai devreme, lui Mao Zedong că „Berlinul
sunt testiculele Occidentului. De fiecare dată când vreau să fac Vestul să țipe, apuc și strâng
Berlinul.”[132] NATO a respins ultimatumul, oficial, la jumătatea lunii decembrie și Hrușciov s-a
retras, în schimbul conferinței de la Geneva privind problema germană.[133] O marcă distinctă a
anilor 1950 a fost începutul integrării europene - un produs secundar fundamental al Războiului
Rece, promovat politic, economic și militar de Truman și Eisenhower, dar care, mai târziu, a fost
văzut de administrațiile ulterioare ca ambivalent, temându-se că o Europă independentă ar crea o
destindere separată cu Uniunea Sovietică, ceea ce ar folosi la exacerbarea lipsei de unitate a
Vestului.[134]

Competiția dintre SUA și URSS pentru lumea a

treia[modificare | modificare sursă]

1961 Timbru sovietic în comemorarea lui Patrice Lumumba, prim-ministru al Republicii Congo

Mișcările naționaliste din unele țări și regiuni, în special în Guatemala, Indonezia și Indochina au

fost, adesea, aliate cu grupuri comuniste, sau percepute în Occident ca fiind aliați ai comuniștilor.
[70]
 În acest context, în anii 1950 și începutul anilor 1960, când mișcările de decolonizare au luat
avânt, Statele Unite și Uniunea Sovietică concurau, din ce în ce mai mult, pentru influență în
Lumea a Treia.[135] În plus, sovieticii au văzut pierderea continuă a terenului de către puterile
coloniale (Marea Britanie, Franța, Belgia etc.) drept un semn care, pentru ei, prevestea o
eventuală victorie a ideologiei lor.[136] În această competiție pentru a câștiga influență în Lumea a
Treia, ambele puteri vindeau armament mișcărilor de eliberare.[137]
Statele Unite ale Americii s-au folosit de CIA pentru a îndepărta un șir de guverne neprietenoase
din Lumea a Treia și pentru a le sprijini pe cele aliate.[70]
Congo
Articole principale: Criza din Congo, Decolonizare și Războaiele de eliberare națională.
În Republica Congo, recent devenită, din iunie 1960, independentă față de Belgia,
președintele Joseph Kasavubu, protejatul CIA, a ordonat demiterea prim-ministrului ales
democratic, Patrice Lumumba și a cabinetului Lumumba - sprijinit de URSS. În septembrie, ca
reacție, Lumumba a cerut demiterea lui Kasavubu.[138] În Criza din Congo, care a urmat,
colonelul Mobutu - sprijinit de CIA, și-a mobilizat rapid forțele sale și, printr-o lovitură de stat
militară, a acaparat puterea.[138]
Guatemala
Articole principale: Lovitura de stat din Guatemala (1954), Decolonizare și Războaiele de
eliberare națională.
În Guatemala, o lovitură de stat din 1954, sprijinită de CIA, a demis președintele de
stânga Jacobo Arbenz Guzman.[139] Guvernul post-Arbenz, o juntă militară, condusă de Carlos
Castillo Armas, a returnat proprietățile americane naționalizate, a institut Comitetul Național de
Apărare Împotriva Comunismului și, la cererea Statelor Unite, a decretat Legea penală preventivă
împotriva comunismului.[140]
Indonezia

Președintele Indoneziei, Achmed Sukarno.

Articole principale: Decolonizare și Războaiele de eliberare națională.

Guvernul indonezian nealiniat al lui Sukarno s-a confruntat, la începutul anului 1956, când câțiva
comandanții regionali au cerut autonomie de la Jakarta, cu o amenințare majoră privind
legitimitatea sa. După ce medierile au eșuat, Sukarno a luat măsuri pentru a elimina comandanții
disidenți. În februarie 1958, comandanții militari disidenți din Sumatra Centrală (colonelul Ahmad
Hussein) și din Sulawesi de Nord (colonelul Ventje Sumual) au declarat Guvernul revoluționar al
Republicii Indonezia - Permesta. Mișcarea viza răsturnarea regimului Sukarno. Lor li s-au alăturat
mulți politicieni civili din Partidul Masyumi (Sjafruddin Prawiranegara, spre exemplu), care s-au
opus influenței crescânde a partidului comunist „Partai Komunis Indonezia”. Datorită retoricii lor
anticomuniste, rebelii au primit arme, finanțare și alte ajutoare, sub acoperire, de la CIA până ce
Allen Lawrence Papa, un pilot american, a fost doborât cu avionul, după un bombardament
asupra guvernului din Ambon, în aprilie 1958. Guvernul central a răspuns prin lansarea unor
invazii militare aeriene și maritime împotriva bastioanelor rebele Padang și Manado. Până la
sfârșitul anului 1958, rebelii au fost învinși militar și, apoi, până în august 1961, ultimele bande de
gherilă rămase s-au predat.[141]
Iran
Articole principale: Lovitura de stat Iraniană (1953), Decolonizare și Războaiele de eliberare
națională.
Mohammad Reza Pahlavi, șahul Iranului

În 1953, CIA, sub administrația președintelui Eisenhower, a pus în aplicare Operațiunea Ajax, o

operațiune sub acoperire care viza răsturnarea prim-ministrului iranian, Mohammad Mosaddegh.
Ales prin vot popular, nealiniatul Mosaddegh a fost, în Orientul Mijlociu, un ghimpe pentru Marea
Britanie de la naționalizarea, în 1951, a societății Anglo-Iranian Oil Company, deținută de
britanici. Winston Churchill declara, în SUA, că Mosaddegh „cotește tot mai mult spre
comunism.”[142][143][144][145] După îndepărtarea lui Mossadegh, șahul pro-occidental, Mohammad
Reza Pahlavi, și-a asumat controlul statului ca monarh autocrat.[146] Politicile șahului au inclus
interzicerea partidului comunist Partidul Tudeh și, în general, prin poliția secretă iraniană SAVAK,
a suprimat disidenții politici.
Irak

Abd al-Karim Qasim, prim-ministru al Irakului

În Irak, în anul 1958, Abd al-Karim Qasim a răsturnat monarhia Hașemită, instituind o alianță cu

Partidul Comunist Irakian și Uniunea Sovietică.[147] Deși Partidul Ba'ath anti-comunist a fost
fracțiunea predominantă în cabinetul lui Qasim,[148] SUA a început să se teamă că revolta ar putea
inspira o „reacție în lanț” de-a lungul Orientul Mijlociu.[149] În timp ce Egiptul și Siria au încercat,
din propriile lor motive, să-l asasineze pe Qasim,[150] CIA, de asemenea, a luat în considerare să-i
trimită o batistă otrăvită (rămâne neclar dacă această decizie a fost implementată sau nu).[151]
După o serie de lovituri de stat, în 1968, cu sprijinul posibil al KGB, partidul Ba'athist a confiscat
președinția țării politic instabile,[152] deși lovitura de stat a fost efectuată de militarii irakieni.[153] În
timp ce SUA a refuzat să stabilească orice relație diplomatică cu noul regim,[154] Saddam Hussein,
în 1969, a declarat unui ambasador britanic că „Irakul a fost serios în încercarea de a construi
relațiile bune cu Marea Britanie și cu America”, adăugând că atitudinea pro-sovietică a Irakului „a
fost forțată”.[155]
Vietnam
Uzați de războiui comunist de gherilă pentru independența Vietnamului și învinși de rebelii
comuniștii Vietminh, în 1954, în Bătălia de la Điện Bien Phu, francezii au acceptat abandonarea
negociată a poziției lor coloniale în Vietnam. La Conferința de la Geneva (1954), au fost semnate
acordurile de pace, lăsând Vietnamul împărțit între o administrație pro-sovietică în Vietnamul de
Nord și o administrație pro-occidentală în Vietnamul de Sud, la paralela 17. Între 1954 și 1961,
administrația Eisenhower a Statelor Unite ale Americii a trimis ajutoare economice și consilieri
militari pentru a consolida regimul pro-occidental al Vietnamului de Sud împotriva eforturilor
comuniștilor de a-l destabiliza.[16]
Mișcarea de Nealiniere
Multe națiuni emergente din Asia, Africa și America Latină au respins presiunea de a alege una
din părți în competiția est-vest. În 1955, la Conferința Asia-Africa de la Bandung, în Indonezia,
zeci de guverne din Lumea a Treia au decis să stea departe de Războiul Rece.[156] Consensul
obținut la Bandung a culminat, în 1961, cu crearea Mișcării Țărilor Nealiniate, cu sediul
la Belgrad.[70] Între timp, Hrușciov a extins politica Moscovei de a stabili legături strânse
cu India și alte state-cheie neutre. Mișcările de independență din Lumea a Treia a transformat
ordinea de după război într-o lume mai pluralistă a Africii și Orientului Mijlociu decolonizat și a
naționalismului în creștere din Asia și America Latină.[16]

China devine cea de a treia putere nucleară și Ruptura chino-

sovietică[modificare | modificare sursă]
Mao și Hrușciov în timpul vizitei la Pekin (1958)

Articole principale: Ruptura chino-sovietică și Conflictul de frontieră chino-sovietic (1969).

Perioada de după 1956 a fost marcată de eșecuri grave pentru Uniunea Sovietică, începând, mai
ales, cu ruptura chino-sovietică. Atunci când, în 1956, la 3 ani după moartea lui Stalin, Hrușciov l-
a atacat, Mao l-a apărat pe defunctul lider și l-a tratat pe noul lider sovietic ca fiind parvenit și
superficial, acuzându-l că și-ar fi pierdut avântul revoluționar.[157] China a detonat prima sa bombă
atomică la 16 octombrie 1964 și prima sa bombă cu hidrogen la 14 iunie 1967. La rândul
său, Hrușciov, deranjat de atitudinea lui Mao față de războiul nuclear, vorbea despre liderul
chinez ca despre un „nebun cocoțat pe tron”.[158] După această afirmație dură, Hrușciov a făcut
multe încercări disperate de a reconstitui alianța chino-sovietică, dar Mao a considerat că este
inutil și a refuzat orice propunere.[157] Animozitățile chinezo-sovietice s-au transformat într-un
război de propagandă intra-comunist.[159] În continuare, sovieticii au rivalizat amarnic cu China lui
Mao pentru conducerea mișcării comuniste mondiale, iar coeziunea aparentă a blocului comunist
a luat sfârșit pentru totdeauna.[160] Pe frontul armelor nucleare,Statele Unite și URSS au urmărit
reînarmarea nucleară și au dezvoltat arme nucleare cu rază lungă de acțiune, care erau capabile
să lovească teritoriul celuilalt.[31]

Cursa spațială[modificare | modificare sursă]

Sputnik I, primul satelit artificial

Timbru românesc cu Laika, prima ființă vie lansată în Spațiu

În 1969 SUA a reușit aselenizarea cu Apollo 11

Articol principal: Cursa Spațială.
Cursa spațială se poate defini și ca un capitol al conflictului nedeclarat dintre SUA și URSS. În
luna august 1957, sovieticii au lansat cu succes prima rachetă balistică intercontinentală (ICBM)
din lume,[161] iar în luna octombrie același an au lansat primul satelit artificial al
Pământului, Sputnik,[162] capabil să orbiteze în jurul Pământului. În luna noiembrie a aceluiași an,
sovieticii au lansat Sputnik II, iar, în interior, au plasat un câine, pe nume Laika, care a murit la 7
ore de la ieșirea din atmosferă. Echipa de cercetare a sovieticilor în domeniul rachetelor era
condusă de Serghei Koroliov, care fusese victimă a epurărilor staliniste din 1938 și s-a aflat timp
de 6 ani în detenție. După misiunile Sputnik, SUA a intrat în cursă prin lansarea, în 1958,
satelitului Explorer I, dar URSS a făcut, din nou, un salt uriaș, în 12 aprilie1961, când lansează
primul om în spațiu, cosmonautul Iuri Gagarin - cu Vostok 1, care, după o rotație completă în jurul
Pământului, a reușit să aterizeze în siguranță. După primele succese, sovieticii au înregistrat și o
catastrofă, la 24 octombrie 1960, care a ucis în jur de 100 persoane și care a dat înapoi
programul sovietic de cercetare spațială. Evidentul progres sovietic în acest domeniu, care a fost
și o mare pierdere de prestigiu politic pentru SUA, l-a determinat pe președintele american John
F. Kennedy să declare că, înainte de sfârșitul deceniului 7, SUA va trimite un om pe Lună.
Echipa de cercetare a americanilor a fost condusă de Wernher von Braun, fost conducător al
programului german de creare a rachetelor germane V-1 și V-2 în cel de-al Doilea Război
Mondial, arma de teroare concepută pentru terorizarea britanicilor. Wernher von Braun, împreună
cu sute de ingineri și camioane de documentație de proiect, s-a predat americanilor. Datorită
cunoștințelor avansate în domeniul rachetelor, Wernher von Braun și alți cercetători germani
responsabili cu construirea rachetelor nu au fost trași la răspundere în fața justiției, ci au fost
cooptați în cercetare.
Cursa spațială a culminat cu aselenizarea navei spațiale Apollo, cu astronautul Neil Armstrong,
primul om pe Lună.
Cursa spațială a fost descrisă, mai târziu, de astronautul Frank Borman ca fiind „doar o luptă în
Războiul Rece”.[163]

Spionajul[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Istoria spionajului sovietic în Statele Unite, Spionajul american în Uniunea
Sovietică, KGB și CIA.
Vezi și: Oleg Gordievsky și Kim Philby.

Emblema KGB.

Primele succese sovietice au avut loc încă înainte de izbucnirea Războiului Rece, când sovieticii,
cu ajutorul lui Klaus Fuchs, au reușit să afle secretele bombei atomice britanice. Panica
roșie (1947-1957) și McCarthysm-ul au distrus multe rețele de spionaj. KGB nu a reușit să
reconstruiască cele mai multe dintre rețelele sale ilegale din SUA distruse de Panica Roșie și de
McCarthysm. Totuși, spionajul sovietic a repurtat un succes foarte mare în cazul grupului
spionilor britanici „Grupul celor cinci din Cambridge”: Kim Philby, Donald Maclean, Guy
Burgess, Anthony Blunt și John Cairncross. În Războiului Rece, mai târziu, KGB a avut noroc cu
cazurile de contraspionaj în favoarea sovieticilor, cum a fost cazul lui Robert Hanssen (1979–
2001), precum și al ofițerului CIA, Aldrich Ames (1985-1994). De partea cealaltă, cele mai celebre
„evadări” din blocul comunist au fost cazurile generalului Mihai Pacepa, Mircea Răceanu, agentul
de securitate Matei Pavel Haiducu (1978), generalul KGB Oleg Gordievski(1985), Svetlana
Allilueva - fiica lui Stalin (1967) etc.

Emigrarea și dezertarea din Blocul Estic[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Emigrarea și dezertarea din Blocul Estic, Lista dezertorilor sovietici și din
Blocul Estic și Exodul intelectualilor.
Emigrările și dezertările din URSS și Blocul Estic au fost un punct de controversă în timpul
Războiului Rece. Datorită numărului mare de emigrări din Blocul Estic, URSS și statele sale
satelite aflate sub regim comunist s-au văzut nevoite să pună restricții emigrărilor, emigrarea
acceptându-se doar în cazuri excepționale, cum ar fi cele de reîntregire a familiei. În motivația lor,
conducerea URSS și guvernele comuniste satelite motivau închiderea granițelor pentru a preveni
un exod al creierelor.

Emigrarea din țările Blocului Estic, în anul 1982

% din
Țară Total Note
Pop.

Sub
Albania 0.0% 1946–1982; nicio emigrare[164]
1,000

Bulgaria 431,000 5.3% 1946–1982; 300,000 etnici turci în Turcia[164]

1946–1982; 1.570.000 germani expulzați în 1946 și 200.000

Cehoslovacia 1,973,000 14.0% de cehi și slovaci au fugit în timpul invaziei sovietice din
1968[165]

Republica 1948–1982; aproape toți înainte de ridicarea Zidului

3,365,000 19.8%
Democrată Germană Berlinului în 1961

1946–1982; 200,000 au fugit în timpul Revoluției Ungare din

Ungaria 332,000 3.3%
1956[166]

1946–1982; 1.300.000 Aussiedler (de origine germană prin

Polonia 1,877,000 6.0%
Programul Est-German)[167][168]

1946–1982; mulți dintre emigranți erau Aussiedler (etnici

România 424,000 2.2%
germani)[164]

1948–1982; Toți etnicii evrei, germani și armeni; alte emigrări

Uniunea Sovietică 500,000 0.2%
erau imposibile, exceptând cazurile de reîntregire a familiei[169]
Revoluția Cubaneză și Invazia din Golful
Porcilor[modificare | modificare sursă]

Fidel Castro la Washington în 1959

Articole principale: Revoluția Cubaneză și Invazia din Golful Porcilor.

În Cuba, Mișcarea din 26 iulie a preluat puterea în ianuarie 1959, răsturnându-l pe
președintele Fulgencio Batista, administrația Eisenhower refuzând să ajute cu arme acest regim
nepopular.[170] Datorită faptului că tânărul lider revoluționar cubanez Fidel Castro, a fost, încă din
1956, în contact permanent cu KGB, Cuba a început, din martie 1960, negocierile privind
achizițiile de arme din Europa de Est.[171]
Relațiile diplomatice dintre Cuba și Statele Unite au mai continuat un timp după căderea lui
Batista, dar președintele Eisenhower a părăsit, în mod deliberat, capitala, pentru a evita să se
întâlnească cu Castro, în timpul călătoriei acestuia în Washington din aprilie, lăsându-l pe
vicepreședinte Richard Nixon să participe la întâlnire în locul lui.[172] Oficialii lui Eisenhower nu
erau siguri dacă Fidel Castro era un comunist, dar erau ostili față de eforturile cubanezilor în
direcția reducerii dependenței economice a Cubei față de SUA.[173] În ianuarie 1961, chiar înainte
de a părăsi postul de președinte, Eisenhower a rupt, oficial, relațiile cu guvernul cubanez. În
aprilie 1961, administrația nou-aleasă a președintelui american John F. Kennedy a aprobat o
invazie eșuată în Golful Porcilor, al cărei eșec a umilit public Statele Unite ale Americii.[173] Fidel
Castro a răspuns prin adoptarea marxism-leninismului, iar Uniunea Sovietică s-a angajat să-i
ofere sprijin.[173]

Criza din Berlin din 1961[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Criza Berlinului din 1961 și Zidul Berlinului.

Zidul Berlinului - un simbol major al Războiului Rece

Tancuri sovietice înfruntând tancuri americane la Checkpoint Charlie, în 27 octombrie 1961, în timpul Crizei
din Berlin

Criza Berlinului din 1961 a fost ultimul incident major în Războiul Rece în ceea ce privește
statusul Berlinului și al Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. Până la începutul anilor
1950, abordarea sovietică în privința restricției emigrărilor și dezertărilor a fost imitată de
majoritatea statelor din blocul estic.[174] Cu toate acestea, sute de mii de est-germani au emigrat
în Germania de Vest, printr-o „lacună” în sistemul care a existat între Berlinul de Est și de Vest,
unde guvernau cei patru ocupanți al Berlinului.[175]
Emigrarea a dus la un masiv „exod de creiere” din Germania de Est în Germania de Vest din
partea unor profesioniști tineri, educați, astfel încât, până în 1961, aproape 20% din populația
Germaniei de Est au migrat în Germania de Vest.[176] În iunie, Uniunea Sovietică a emis un
nou ultimatum, cerând retragerea forțelor aliaților din Berlinul de Vest.[177] Cererea a fost respinsă,
iar pe 13 august, Germania de Est a ridicat un gard de sârmă ghimpată, care a fost, în cele din
urmă, extins prin construirea Zidului Berlinului, care închidea, efectiv, libera trecere dintre Berlinul
de Vest și Berlinul de Est.[178]

Criza rachetelor din Cuba[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Proiectul Cubanez și Criza rachetelor cubaneze.

Un P-2 Neptune a Marinei Militare Americane zburând deasupra unui vas de transport sovietic în timpul
Crizei Rachetelor Cubaneze

După invazia eșuată din Golful Porcilor, continuând să caute modalități de a-l elimina pe Castro,
Kennedy și administrația sa au încercat, în diverse moduri, să faciliteze răsturnarea guvernului
cubanez. Speranțele semnificative s-au născut în privința unui program secret numit Proiectul
cubanez, conceput sub administrația lui Kennedy din 1961. În februarie 1962, Hrușciov a aflat de
planurile americane privind Cuba: un „proiect cubanez”  — aprobat de către CIA și care prevedea
răsturnarea guvernului cubanez în octombrie, implicând, eventual, și intervenție militară
americană  — și încă o operațiune de asasinare a lui Castro, ordonată de Kennedy.[179] Ca
răspuns, s-au făcut pregătiri pentru a instala rachete nucleare sovietice în Cuba.[179] Când a aflat,
Kennedy, alarmat, a luat în considerare diverse posibile reacții și, în cele din urmă, la instalarea
de rachete nucleare din Cuba a răspuns cu o blocadă navală dispusă în jurul Cubei și a prezentat
un ultimatum sovieticilor. Hrușciov a dat înapoi de la o confruntare directă, iar Uniunea Sovietică
a retras rachetele, în schimbul unui angajament american de a nu invada din nou Cuba.[180]
Harta cu bătaia rachetelor sovietice amplasate în Cuba

Criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962) a adus lumea mai aproape de un război
nuclear decât oricând înainte,[181] demonstrând, în continuare, conceptul distrugerii reciproce
asigurate, conform căreia nicio superputere nu era pregătită să utilizeze armele ei nucleare,
temându-se de distrugere totală, la nivel mondial, prin intermediul represaliilor reciproce.
[182]
 Urmările crizei au condus la primele eforturi de limitare în cursa înarmărilor nucleare, la
dezarmarea nucleară și la îmbunătățirea relațiilor,[117] deși primul acord de control al armelor
nucleare în Războiul Rece, Tratatul Antarcticii, a intrat în vigoare abia în 1961.[183]
În 1964, colegii de la Kremlin au reușit să-l îndepărteze pe Nikita Hrușciov de la putere, dar i-au
permis o pensionare liniștită.[184] Acuzat de grosolănie și de incompetență, lui i se impută, de
asemenea, ruinarea agriculturii sovietice și aducerea lumii în pragul unui război nuclear.
[184]
 Hrușciov a devenit o rușine internațională atunci când a autorizat construcția Zidului
Berlinului, o umilință publică pentru marxism-leninism.[184]

Confruntare prin destindere (1962–1979)[modificare | modificare

sursă]

Efectivele trupelor NATO și ale Pactului de la Varșovia în Europa, în 1973

În cursul anilor 1960 și 1970, participanții la Războiul Rece au luptat pentru a se adapta la un nou
model, mai complicat al relațiilor internaționale, în care lumea nu mai era împărțită, în mod clar, în
două blocuri opuse.[70] De la începutul perioadei postbelice, Europa de Vest si Japonia au
recuperat rapid pagubele uriașe provocate în cursul de-al Doilea Război Mondial și susțineau o
creștere economică puternică, Prin anii 1950 și 1960, PIB-ul pe cap de locuitor al acestor state se
apropie de cel al Statelor Unite, în timp ce economiile țărilor Blocului Răsăritean stagnau.[70]
[185]
 Ca urmare a crizei petrolului din 1973, combinată cu influența tot mai mare a țărilor din Lumea
a Treia, cum ar fi Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) și Mișcarea de Nealiniere,
țări mai puțin puternice au avut mai multe posibilități să-și afirme independența și, adesea, au
rezistat la presiuni din partea ambelor superputeri.[98] Între timp, pentru a face față problemelor
economice interne, Moscova a fost forțată să-și îndrepte atenția spre interior.[70] În această
perioadă, liderii sovietici Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin au introdus în practica politică
noțiunea de destindere.[70]
Retragerea Franței din NATO

Winston Churchill și Charles de Gaulle

Articol principal: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord#Istoric.

Unitatea din cadrul NATO a fost încălcată devreme, datorită unei crize din timpul președinției
lui Charles de Gaulle în Franța (1958-1969). Încă din primul an al mandatului său, De Gaulle a
protestat față de influența puternică a Statelor Unite în organizație și referitor la „relația specială”,
percepută de el, între Statele Unite și Marea Britanie. Într-un memoriu adresat
președintelui Dwight D. Eisenhower și prim-ministrului Harold Macmillan, la 17 septembrie 1958,
el a pledat pentru crearea unui directorat tripartit, care ar pune Franța pe picior de egalitate cu
Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, și, de asemenea, pentru extinderea
acoperirii NATO pentru a include zone geografice de interes pentru Franța, (Algeria franceză, mai
ales, unde metropola ducea o luptă împotriva insurgenților și cerea asistența NATO.[186]
Având în vedere răspunsul nesatisfăcător primit, de Gaulle a început dezvoltarea unei forțe
militare nucleare franceze independente de descurajare, iar în 1966 s-a retras din structurile
militare ale NATO și a expulzat trupele NATO de pe teritoriul francez.[187]
Invazia Cehoslovaciei
Articole principale: Primăvara de la Praga și Invazia Cehoslovaciei.
În 1968, în Cehoslovacia a avut loc o perioadă de liberalizare politică, numită Primăvara de la
Praga, care a inclus „Programul de acțiune”, un set de măsuri care prevedeau creșterea libertății
presei, libertatea de exprimare și libertatea de circulație, cu accent pe economie, pe
aprovizionarea populației cu bunuri de consum, posibilitatea unui guvern multipartit, limitarea
puterii poliției secrete[188][189] și posibilitatea retragerii din Pactul de la Varșovia.[190] Ca răspuns la
Primăvara de la Praga, armata sovietică, împreună cu cei mai mulți dintre aliații din Pactul de la
Varșovia (cu excepția României), au invadat Cehoslovacia.[191] Invazia a fost urmată de un val de
emigrare, inclusiv un număr estimat de 70,000 cehi și slovaci care au fugit, inițial, peste graniță,
în total, ajungându-se la un număr de aproximativ 300.000 de emigranți.[192] Invazia Cehoslovaciei
a declanșat proteste intense în Iugoslavia, România, China și în partidele comuniste din vestul
Europei.[193]
Doctrina Brejnev
Leonid Brejnev și Richard Nixon în timpul vizitei lui Brejnev la Washington, în luna iunie 1973; această vizită
a fost un moment înalt în destinderea relațiilor dintre SUA și URSS

Articol principal: Doctrina Brejnev.

În septembrie 1968, în timpul unui discurs ținut la cel de-al Cincilea Congres al Partidului
Muncitoresc Polonez Unit, la o lună după invazia Cehoslovaciei, Brejnev a prezentat Doctrina
Brejnev, în care el a pretins dreptul de a încălca suveranitatea oricărei țări care încearcă să
înlocuiască marxism-leninismul cu capitalismul. În timpul discursului, Brejnev a declarat:[190]
„Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să transforme dezvoltarea unor țări socialiste spre
capitalism, aceasta lucru devine nu numai o problemă a țării în cauză, ci o problemă comună a tuturor
țărilor socialiste.”
Doctrina își are originile sale în eșecurile marxism-leninismului în statele satelit,
precum Polonia, Ungaria și Germania de Est, care s-au confruntat cu scăderea vizibilă a
standardului de viață, în contrast cu prosperitatea Germaniei de Vest și a celorlalte state din
Europa de Vest.[194]

Escaladarea în Lumea a Treia[modificare | modificare sursă]

Henry Kissinger a fost consilierul în probleme de securitate națională sub președinții Nixon și Ford, fiind una
din figurile centrale ale Războiului Rece în timp ce a ocupat această funcție (1969-1977)

Republica Dominicană
Articol principal: SUA ocupă Republica Dominicană(1965-1966).
La sfârșitul lunii aprilie 1965, președintele Lyndon B. Johnson a trimis aproximativ 22.000 de
militari în Republica Dominicană pentru o ocupație de un an a republicii, într-o invazie cunoscuttă
cu numele de cod Operațiunea Power Pack, invocând amenințarea apariției unei revoluții în stil
cubanez, în America Latină.[16] Alegerile prezidențiale din 1966, în timpul ocupației, au fost
câștigate de conservatorul Joaquín Balaguer. Deși Balaguer s-a bucurat de o bază reală de
sprijin al elitelor, precum și din partea țăranilor, adversarul său, fostul președinte Juan Bosch din
Partidul Revoluționar Dominican (PRD), nu a avut o campanie activă.[195] Activiștii partidului PRD
au fost violent hărțuiți de poliție și forțele armatei dominicane.[195]
Indonezia
Articol principal: Masacrele din Indonezia (1956-1966).
În Indonezia, extremistul anticomunist, generalul Suharto, în încercarea de a stabili o „Nouă
Ordine”, a acaparat controlul statului de la Sukarno, predecesorul său.Timp de un an, din 1965
până în 1966, militarii au făcut crime în masă, estimându-se că au fost uciși jumătate de milion de
membri și simpatizanți ai Partidului Comunist Indonezian, precum și ale altor organizații de
stânga.[196]
Vietnam
Articol principal: Războiul din Vietnam.
Insurgenții s-au opus escaladării intervenției americane în conflictul în curs de desfășurare între
guvernul Vietnamului de Sud și Frontul Național de Eliberare a Vietnamului de Sud
(NLF). Lyndon B. Johnson a menținut în Vietnamul de Sud un efectiv de 575 000 militari, pentru a
învinge NLF și aliații lor din Vietnamul de Nord în Războiul din Vietnam, dar politica sa
costisitoare a slăbit economia SUA și, în cele din urmă, în 1975, a culminat cu retragerea totală a
trupelor americane, act ce a fost văzut de majoritatea lumii ca o înfrângere umilitoare a celei mai
mari superputeri de către una din cele mai sărace țări ale lumii.[16] În acest conflict, Vietnamul de
Nord a primit ajutor constant din partea URSS și Chinei pentru efortul de război. Astfel, Uniunea
Sovietică a trimis Vietnamului de Nord, pe toată durata războiului,15 000 consilieri militari și livrări
anuale de armament în valoare de 450 milioane de dolari, în timp ce China a trimis trupe și un
efectiv de 320 000 militari și livrări anuale de armament în valoare de 180 milioane dolari.[197]
Chile
Articol principal: Lovitura de stat din Chile (1973).

Salvador Allende

În Chile, candidatul Partidului Socialist, Salvador Allende a câștigat alegerile prezidențiale din

1970, devenind primul președinte marxist ales în mod democratic într-o țară de pe continentul
american.[198]
Generalul Augusto Pinochet a organizat o violentă lovitură de stat împotriva guvernului (11
septembrie 1973) și și-a consolidat rapid puterea personală ca dictator militar, acțiuni care au fost
salutate de SUA. Reformele economice ale lui Allende au fost șterse și adversarii de stânga au
fost uciși sau internați în lagăre aflate sub controlul Dirección Nacional de Inteligencia (DINA). În
plus, pe continentul sud-american a avut loc Operațiunea Condor - angajată de către dictatorii
din Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Uruguay și Paraguay - pentru a suprima disidența de
stânga. Această operațiune a fost susținută de Statele Unite, care percepeau, pe bună dreptate,
în spatele acestor mișcări ale opoziției de stânga, un masiv sprijin sovietic sau cubanez.[199]
Jamaica
În Jamaica, Michael Manley, ieșind victorios în urma a alegerilor, a inițiat, în 1972, o politică de
promovare a unor relațiil mai strânse cu guvernul cubanez, nemulțumind, astfel, Statele Unite ale
Americii.[200] Răspunsul Statelor Unite ale Americii s-a fost materializat prin susținerea financiară,
sub acoperire, a adversarilor politici al lui Manley, instigarea la revoltă în armata jamaicană,
precum și constituirea unei armate de mercenari împotriva guvernului Manley.[201] Aceste acțiuni
destabilizatoare ale SUA au provocat declanșarea unei perioade de acțiuni violente în toată
Jamaica.
Orientul Mijlociu
Articole principale: Operațiunea Condor, Războiul de Șase Zile, Războiul de uzură și Războiul
de Iom Kipur.
În această perioadă, Orientul Mijlociu a continuat să fie sursa unor vii controverse. Egiptul, care a
primit cea mai mare parte a armelor sale și asistență economică din URSS, a fost un client
supărător și imprevizibi. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică se simțea obligată să ajute Egiptul,
atât în Războiul de Șase Zile din 1967 (cu consilieri și tehnicieni), cât și în Războiul de Uzură (cu
piloți și avioane) împotriva Israelului pro-occidental.[202] În ciuda începutului unei schimbări a
orientării egiptenilor de la linia pro-sovietică spre una pro-americană, în 1972 (sub noul lider al
Egiptului, Anwar El Sadat),[203] se auzeau zvonuri despre iminența unei intervenții sovietice în
sprijinul egiptenilor contra Israelului. În replică, SUA au sprijinit masiv (militar, politico-diplomatic
și economic) Israelul, în timpul Războiului de Iom Kipur din 1973, acțiune care amenința să
distrugă destinderea.[204] Deși Egiptul, înainte de Sadat, a fost cel mai mare beneficiar al ajutorului
sovietic în Orientul Mijlociu, sovieticii au avut, de asemenea, acțiuni de succes în stabilirea unor
relații strânse cu Yemenul de Sud (procomunist), precum și cu guvernele naționaliste
ale Algeriei și Irakului.[203] Asistența sovietică indirectă pentru partea palestiniană a conflictului
israelo-palestinian a inclus și un suport permanent pentru Organizația pentru Eliberarea
Palestinei (OEP) - condusă de Yasser Arafat.[205]
Irak
Din 1973, CIA a colaborat cu guvernul iranian pentru a finanța și a înarma rebelii kurzi în cel de-al
doilea război kurdo-irakian, cu intenția de a slăbi regimul lui Ahmed Hassan al-Bakr din Irak.
Atunci când Iranul și Irakul au semnat Acordul de la Alger (1975), SUA au sistat sprijinul.[206]
Somalia și Etiopia
Articol principal: Războiul Ogaden.

Mohamed Siad Barre

În Africa, ofițeri din armata Somaliei, conduși de Mohamed Siad Barre, în 1969, au organizat o
lovitură de stat, fără vărsare de sânge, și au creat Republica Democrată a Somaliei, o țară
socialistă. Uniunea Sovietică a promis să sprijine Somalia. Patru ani mai târziu, împăratul pro-
american al Etiopiei, Haile Selassie, a fost răsturnat printr-o lovitură de stat, în 1974, de Derg, un
grup radical de ofițeri din armata etiopiană, condus de pro-sovieticul Mengistu Haile Mariam, care
a construit relații cu Cuba și cu sovieticii.[207] Atunci când luptele dintre somalezi și etiopieni au
izbucnit în 1977-1978 (Războiul Ogaden), Barre a pierdut sprijinul sovietic și s-a aliat cu Statele
Unite. Trupele cubaneze au luat parte la acest război de partea etiopienilor.[207]
Angola
Articol principal: Războiul Civil Angolez.
Revoluția Portugheză din 1974 împotriva autoritarului „Estado Novo” a redat Portugaliei sistemul
multi-partid și a facilitat independența coloniilor portugheze Angola și Timorul de Est. În Africa,
angolezii au dus un război de independență, susținut de mai multe facțiuni împotriva statului
portughez, încă din anul 1961. Războiul civil de două decenii, care a izbucnit între comuniștii
din Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), susținută de cubanezi și sovietici, și de
cealaltă parte de Frontul Național de Eliberare din Angola (FNLA), susținută de Statele Unite,
Republica Populară Chineză și Zairul lui Mobutu a înlocuit lupta anti-colonială cu războiul dintre
aceste facțiuni. Statele Unite ale Americii, guvernul de apartheid din Africa de Sud, precum și mai
multe alte guverne africane au susținut cea de-a treia facțiune, Uniunea Națională pentru
Independența Totală a Angolei (UNITA). Fără să se deranjeze să consulte, în prealabil, pe
sovietici, guvernul cubanez a trimis trupele sale pentru a lupta alături de MPLA.[207] Guvernul de
apartheid din Africa de Sud a trimis trupe pentru a sprijini UNITA, dar MPLA, susținută de
personal cubanez și asistență sovietică, a câștigat în cele din urmă.[207]
Timorul de Est
Articol principal: Invazia indoneziană a Timorului de Est.
În sud-estul Asiei, colonia Timorul de Est, în noiembrie 1975, sub conducerea Frontului
Revoluționar pentru Independența Timorului de Est (Fretilin), mișcare de stânga, și-a declarat
unilateral independența. Sprijinită de Australia și Statele Unite ale Americii, Indonezia lui Suharto
a invadat, în decembrie același an, Timorul de Est, marcând, astfel, începutul unei ocupații care
va dura un sfert de secol.[208]
Cambodgia
Unele dintre milioanele de victime ale Khmerilor Roșii

În timpul războiului din Vietnam, Vietnamul de Nord a invadat și a ocupat părți din Cambodgia
pentru a le folosi ca baze militare, care au contribuit la violența din Războiul civil
cambodgian între guvernul pro-american al lui Lon Nol și insurgenții maoiști, numiți Khmerii Roșii.
Documentele descoperite în arhivele sovietice arată că invazia nord-vietnameză din Cambodgia,
în 1970, a fost lansată la cererea Khmerilor Roșii, după negocieri cu Nuon Chea.[209]
SUA și forțele Vietnamului de Sud au răspuns la aceste acțiuni cu o campanie de
bombardamente (Operațiunea Menu) și incursiuni militare terestre, ale căror efecte sunt
contestate de către istorici.[210] Se apreciază că, sub conducerea lui Pol Pot, Khmerii Roșii au ucis
în jur de 1-3 milioane de cambodgieni, în Câmpurile morții, dintr-o populație de numai 8,4
milioane de persoane.[211][212][213] Martin Shaw a descris aceste atrocități ca „cel mai pur genocid
din era Războiului Rece.”[214] În 1979, Vietnamul l-a detronat pe Pol Pot și l-a instalat la putere pe
dezertorul Khmerilor Rosii, Heng Samrin.

Reapropierea Chino-Americană[modificare | modificare sursă]

Mao Zedong și Președintele SUA, Richard Nixon

Articol principal: Vizita lui Nixon în China (1972).

Ca urmare a rupturii chino-sovietice, tensiunile de-a lungul frontierei chino-sovietice au atins
apogeul în 1969, iar Președintele Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon, a decis să utilizeze
conflictul pentru a schimba echilibrul de putere din timpul Războiului Rece în favoarea
Occidentului.[215] Chinezii au căutat îmbunătățirea relațiilor cu americanii și cu scopul de a obține
un avantaj asupra sovieticilor. În februarie 1972, Nixon a anunțat o apropiere uimitoare față de
China lui Mao Zedong,[216] prin călătoria făcută la Beijing și întâlnirea cu Mao Zedong și Zhou
Enlai. În acest moment, URSS a realizat o aproximativă egalitate nucleară cu Statele Unite; între
timp, Războiul din Vietnam a slăbit influența Americii în Lumea a Treia și s-au răcit relațiile SUA
cu Europa de Vest.[217] Deși conflictul indirect între puterile Războiului Rece a continuat până la
sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, tensiunile au început să scadă.[117]

Nixon, Brejnev și destinderea[modificare | modificare sursă]

La Viena Leonid Brejnev și Jimmy Carter semnează, la 18 iunie 1979, tratatul SALT II de reducere a
armelor nucleare

Articole principale: Strategic Arms Limitation Talks, Acordurile de la Helsinki și Organizația

pentru Securitate și Cooperare în Europa.
În urma vizitei sale în China, Nixon s-a întâlnit cu liderii sovietici, inclusiv cu Brejnev, la Moscova.
[218]
 Aceste discuții despre limitarea armelor strategice au dus la două tratate de control al
armelor: SALT I, primul pact de limitare cuprinzătoare semnat de cele două superputeri,
[219]
 și Tratatul privind rachetele anti-balistice, care au interzis dezvoltarea sistemelor concepute
pentru interceptarea rachetelor. Acestea au avut scopul de a limita dezvoltarea rachetelor anti-
balistice costisitoare și ale rachetelor nucleare.[70] Nixon și Brejnev au proclamat o nouă eră a
„coexistenței pașnice”, și au stabilit noua politică a „destinderii” (sau cooperare) între cele două
superputeri. Între timp, Brejnev a încercat să reînvie economia sovietică, care era în scădere, în
parte, din cauza marilor cheltuieli militare.[16]
Între 1972 și 1974, cele două părți au convenit, de asemenea, să consolideze legăturile lor
economice,[16] inclusiv acordurile pentru creșterea schimburilor comerciale. Ca urmare a
întâlnirilor lor, „destinderea” a înlocuit ostilitatea Războiului Rece, iar cele două țări erau reciproc
avantajate.[218]
Între timp, aceste evoluții au coincis cu „Ostpolitik” al cancelarului vest-german Willy Brandt.
[193]
 Au fost încheiate și alte acorduri pentru a stabiliza situația din Europa, culminând
cu Acordurile de la Helsinki, semnate la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din
august 1975.[220]

Sfârșitul anilor 70 - deteriorarea relațiilor[modificare | modificare sursă]

Președintele Jimmy Carter

În anii 1970,atotputernicul KGB, condus de Iuri Andropov, a continuat să persecute personalități

sovietice distinse, ca, de exemplu, pe Aleksandr Soljenițîn și Andrei Saharov, care au criticat în
termeni duri conducerea sovietică.[221] Conflictul indirect între superputeri a continuat și în această
perioadă de destindere, în Lumea a Treia, în special, în timpul crizelor politice din Orientul
Mijlociu, Chile, Etiopia, și Angola.[222]
Ayatollahul Ruhollah Khomeini

Deși președintele Jimmy Carter a încercat să introducă o altă limită în cursa înarmărilor, prin
tratatul SALT II din 1979,[223] eforturile sale au fost subminate de alte evenimente din acel an,
inclusiv Revoluția Iraniană și Revoluția din Nicaragua, sprijinite de KGB.[224], în urma cărora
ambele revoluții au înlăturat regimurile pro-americane.

Cel de-al Doilea Război Rece (1979–1985)

[modificare | modificare sursă]
Termenul „cel de-al Doilea Război Rece” se referă la perioada de reapariție intensă a tensiunilor
războiului rece și conflictelor la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Tensiunile între
marile puteri au crescut foarte mult, odată ce ambele părți au devenit din ce în ce mai militariste.
[11]
 Diggins spunea: „Reagan a luptat din răsputeri în cel de-al doilea război rece, prin sprijinirea
counterinsurgenților din lumea a treia.”[225] Cox spunea: „intensitatea acestui al doilea Război
Rece a fost tot atât de mare, cât de scurtă a fost durata lui.”[226]

Războiul sovietic în Afganistan[modificare | modificare sursă]

Președintele Reagan face public suportul său prin întâlnirea cu lideri mujahedini afgani la Casa Albă,
în 1983

Articol principal: Războiul Afgano-Sovietic.

După Revolutia Saur, care a adus un regim comunist la putere, în Afganistan, Statele Unite ale
Americii a început să ofere ajutor financiar pentru gherilele de mujahedini afgani, prin Pakistan,
deși administrația Carter a respins cererile pakistanezilor de a le livra arme.[227] Potrivit
consilierului oficial al lui Carter, Zbigniew Brzezinski, un grup de lucru de la NSC, în 1979, a scris
mai multe rapoarte privind deteriorarea situației din Afganistan, dar președintele Carter le-a
ignorat până în momentul când intervenția sovietică a distrus iluziile sale. Brzezinski a declarat,
însă, că SUA a oferit ajutoare financiare limitate pentru mujahedini înainte de invazia „formală”,
cu intenția de a preveni invadarea sovietică a regiunii.[228][229] Consilierul apropiat al lui Cyrus
Vance, Marshall Shulman, de asemenea, a afirmat că Departamentul de Stat a lucrat din greu
pentru a-i descuraja pe sovietici de la plănuita invazie.[230]
În cursul lunii decembrie 1979, aproximativ 75.000 de militari sovietici au lansat o incursiune în
Afganistan, în scopul de a sprijini guvernul marxist format de ex-prim-ministrul Nur Muhammad
Taraki, asasinat în luna septembrie de către unul dintre rivalii săi de partid.[231]
Carter a răspuns la intervenția sovietică prin retragerea tratatului SALT II din Senatul SUA,
impunând embargouri privind livrările de cereale și tehnologie către URSS și cerând creșterea
semnificativă a cheltuielilor militare. În plus, Statele Unite au anunțat că vor boicota Jocurile
Olimpice de vară din 1980, de la Moscova. El a descris intervenția sovietică în Afganistan ca fiind
„cea mai gravă amenințare pentru pace de la cel de-al Doilea Război Mondial”.[232]

Reagan și Thatcher[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Doctrina Reagan.

Ronald Reagan și Margaret Thatcher la Casa Albă, 1981

În ianuarie 1977, cu patru ani înainte de a deveni președinte, Ronald Reagan, într-o conversație
cu Richard V. Allen, a declarat, fără menajamente, că așteptările sale de bază în legătură cu
Războiul Rece sunt: „Ideea mea despre politica americană față de Uniunea Sovietică este
simplă, iar unii ar spune simplistă,” a spus el. „Această idee este următoarea: Noi câștigăm și ei
pierd. Ce părere ai de asta?”.[233] În 1980, Ronald Reagan l-a învins pe Jimmy Carter, în alegerile
prezidențiale din Statele Unite ale Americii, promițând să mărească cheltuielile militare și să se
confrunte cu sovieticii peste tot în lume.[234] Atât Reagan, cât și noul premier britanic Margaret
Thatcher au denunțat Uniunea Sovietică și ideologia sa. Reagan a etichetat Uniunea Sovietică ca
fiind „Imperiul Răului” și a prezis că comunismul va ajunge pe „mormanul de gunoi al istoriei”.
[235]
 În ciuda sentimentului anti-american din Iran, ca urmare a Revoluției iraniene din 1979
împotriva Șahului pro-american, însoțită de ruperea relațiilor cu noul guvern al ayatollahului
Khomeini, din cauza crizei ostaticilor din Iran, administrația Reagan l-a sprijinit pe anti-comunistul
Khomeini într-un efort de a recruta puterile teocratice în tabăra americană, la începutul anilor
1980. Atunci, directorul CIA, William Casey, a descris guvernul Khomeini ca fiind „șovăitor și
[eventual] se deplasează spre un moment al adevărului... SUA nu are aproape nicio carte de
jucat, pe când URSS are multe...”[236] O metodă de sprijin american pentru iranieni a constat în
vânzările secrete de arme. În 1983, CIA a predat administrației lui Khomeini o listă extinsă de
comuniști și de iranieni cu vederi de stânga care lucrează, în secret, în guvernul iranian.
[237]
 Raportul Comisiei Tower a raportat, mai târziu, că lista a fost folosită pentru „a lua măsuri,
inclusiv execuții în masă, care să elimine, practic, infrastructura pro-sovietică din Iran.”[237] Până la
începutul anului 1985, poziția anticomunistă a lui Reagan s-a dezvoltat într-o poziție cunoscută
sub numele de noua Doctrină Reagan  — care, în plus, față de politica de izolare, a formulat un
drept suplimentar de a submina guvernele comuniste existente.[238] În afară de continuarea
politicii lui Carter de a sprijini adversarii islamici ai Uniunii Sovietice și ai guvernului afgan
prosovietic, CIA, de asemenea, a încercat să slăbească Uniunea Sovietică prin
promovarea Islamului politic în Asia Centrală a Uniunii Sovietice cu majoritate musulmană.[239] În
plus, CIA a încurajat ISI pakistanez, anticomunist, să instruiască musulmanii din întreaga lume să
participe la jihad împotriva Uniunii Sovietice.[239]

Susținerea Papei Ioan Paul al II-lea și Sindicatul Solidaritatea,

factori determinanți în lupta anticomunistă a
polonezilor[modificare | modificare sursă]
Papa Ioan Paul al II-lea, o figură marcantă a Războiului Rece

Articole principale: Solidaritatea și Legea marțială în Polonia.

Papa Ioan Paul al II-lea a oferit susținere morală anticomunismului, vizita sa în Polonia, țara sa
natală, în anul 1979, a stimulat o renaștere religioasă și naționalistă centrată pe
sindicatul Solidaritatea, care a galvanizat opoziția și, poate, că a dus la tentativa sa de
asasinare doi ani mai târziu.[240] În 13 decembrie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski, noul prim-
ministru al Poloniei, a reacționat la criză prin impunerea pentru o perioadă neprecizată a legii
marțiale. Ca răspuns, Reagan a impus sancțiuni economice pentru Polonia.[241] Mihail Suslov,
ideologul de top al Kremlinului, a informat liderii sovietici să nu intervină în cazul în care Polonia
cade sub controlul Solidarității, de teama că ar putea duce la sancțiuni economice grave, care ar
reprezenta o catastrofă pentru economia sovietică.[241]

Probleme economice și militare sovietice și

americane[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Stagnarea din perioada Brejnev, Inițiativa Strategică de Apărare, RT-21M
Pioner și MGM-31 Pershing.

Stocul de arme nucleare sovietice și americane în perioada 1945–2006

Rachetă Delta 183 luând parte la experimentul ”Delta Star” în timp ce plasează pe orbită un senzor făcând
parte din SDI, Inițiativa Strategică de Apărare(”Star Wars”)

Moscova a construit un sistem militar care consuma resurse financiare de valoarea a 25 % din
produsului național brut al Uniunii Sovietice pe seama bunurilor de consum și a investițiilor în
sectoarele civile.[242] Cheltuielile sovietice în cadrul cursei înarmărilor și al altor angajamente din
Războiului Rece au cauzat și exacerbat problemele structurale profunde ale sistemul sovietic,
[243]
 care au determinat, în ultimii ani ai perioadei Brejnev, un deceniu de stagnare economică.
Investițiile sovietice în sectorul de apărare nu au fost determinate de necesități militare, ci, în
mare parte, de interesele masivei birocrații de partid și de stat, dependentă de sector pentru
propria lor putere și privilegii.[244] Armata sovietică a devenit cea mai mare din lume în ceea ce
privește numărul și tipurile de arme pe care le poseda, numărul de trupe, precum și dimensiunea
complexului militaro-industrial.[245] Cu toate aceste avantaje cantitative deținute de către armata
sovietică, de multe ori, Kremlinul constata, cu neliniște, că, în multe domenii blocul estic rămânea
dramatic în urma Vestului.[246]
Până la începutul anilor 1980, URSS a construit un arsenal militar uriaș și armata sa depășea pe
cea a Statelor Unite. La scurt timp după invazia sovietică a Afganistanului, președintele Carter a
început, masiv, construirea construirea complexului militar al SUA. Această dezvoltare a fost
accelerată de administrația Reagan, care a crescut cheltuielile militare de la 5,3 la sută din PIB în
1981 la 6,5 la sută în 1986,[247] cea mai mare capacitate de apărare acumulată pe timp de pace
din istoria Statelor Unite.[248]
Tensiunile au continuat să se intensifice la începutul anilor 1980, când Reagan a resuscitat
programul de fabricare a avionului Rockwell B-1 Lancer (program care fusese anulat de către
administrația Carter) și producerea LGM-118A Peacekeeper.[249] Totodată, SUA a instalat rachete
de croazieră în Europa și a anunțat Inițiativa Strategică de Apărare experimentală, numită de
mass-media „Star Wars”, un program de apărare împotriva rachetelor, care să fie capabil să
doboare rachetele care se apropiau.[250] Pe fondul unei acumulări a tensiunilor dintre Uniunea
Sovietică și Statele Unite ale Americii, generate de desfășurarea rachetelor
balistice sovietice RT-21M Pioner (SS-20), care erau direcționate să lovească Europa de Vest,
NATO a decis, sub imboldul administrației Carter, să instaleze în Europa, în primul rând, în
Germania de Vest, rachete MGM-31 Pershing și rachete de croazieră.[251] Aceasta ar fi însemnat
desfășurarea de rachete la o distanță de doar 10 minute de zbor până la lovirea Moscovei.[252]

Rachetele mobile sovietice RT-21M Pioner (SS-20 Saber)

La complexul militar al lui Reagan, Uniunea Sovietică nu a răspuns prin sporirea, în continuare, a
capacităților armatei sale,[253] deoarece enormele cheltuieli militare, împreună cu
ineficienta producție planificată și agricultură colectivizată, erau, deja, o povară grea
pentru economia sovietică.[254] În același timp, Arabia Saudită a crescut producția de petrol,
[255]
 chiar dacă alte națiuni non-OPEC creșteau și ele producția[256] Aceste evoluții au contribuit
la excedentul de petrol din anii 1980, care a afectat Uniunea Sovietică, deoarece petrolul a fost
principala sursă de venituri din export a Moscovei.[242][254] Fiind probleme cu economia planificată,
[257]
, prețul petrolului a scăzut și cheltuielile militare mari au adus, treptat, economia sovietică la
stagnare.[254] La 1 septembrie 1983, Uniunea Sovietică a doborât Zborul 007 al Liniei Aeriene
Coreene, un Boeing 747 cu 269 de persoane la bord, inclusiv congresmanul Larry McDonald,
atunci când acest avion a încălcat spațiul aerian sovietic doar trecând pe lângă coasta de vest a
insulelor Insula Sahalin, aproape de Insula Moneron - un act pe care Reagan l-a caracterizat ca
fiind un „masacru”. Acest act a determinat creșterea sprijinului pentru dezvoltarea complexului
militar, supravegheat de către Reagan, care a stat în funcție până la ultimele acorduri între
Reagan și Mihail Gorbaciov.[258]

Timbru sovietic editat după ce Samantha Smith, în vârstă de zece ani, i-a scris lui Iuri Andropov o scrisoare
în care își exprima teama sa de un război nuclear, iar Andropov a invitat-o pe fetiță să viziteze Uniunea
Sovietică

Exercițiul militar Able Archer 83 (noiembrie 1983), o simulare realistă a unei lovituri nucleare a
NATO, a fost numit cel mai periculos moment de la criza rachetelor cubaneze, deoarece
conducerea sovietică l-a urmărit cu îngrijorare, considerând că un atac nuclear este iminent.
[259]
 Preocupările SUA cu privire la intervenția în conflicte externe a persistat de la sfârșitul
Războiului din Vietnam.[260] Administrația Reagan a subliniat utilizarea de tactici cu
trupe antiinsurgente rapide, cu costuri reduse, pentru a interveni în conflictele străine.[260] În 1983,
administrația Reagan a intervenit în Războiul civil Libanez, a invadat Grenada, a
bombardat Libia și i-a susținut pe Contras din America Centrală, paramilitari anticomuniști care
doreau să răstoarne guvernul sandinist pro-sovietic din Nicaragua.[98] În timp ce intervențiile lui
Reagan împotriva Grenadei și Libiei au fost populare în Statele Unite, sprijinul lui pentru rebelii
Contras a rămas controversat[261] Între timp, sovieticii au suportat costuri ridicate pentru propriile
intervențil militare în străinătate. Deși Brejnev era convins, în 1979, că războiul sovietic din
Afganistan va fi scurt, gherilele musulmane, ajutate de Statele Unite și de alte țări, au susținut o
rezistență acerbă împotriva invaziei sovietice.[262] Kremlinul a trimis aproape 100.000 de militari
pentru a sprijini regimul său marionetă din Afganistan, ceea ce a făcut pe mulți observatori externi
să considere acest conflict ca fiind copia războiului SUA din Vietnam, adică „Vietnamul
sovieticilor”.[262] Cu toate acestea, încurcătura Moscovei în Afganistan a fost mult mai
dezastruoasă pentru sovietici decât a fost Vietnamul pentru americani, deoarece conflictul a
coincis cu o perioadă de decădere și criză internă în sistemul sovietic. Un înalt funcționar al
Departamentul de Stat al SUA a prezis un astfel de rezultat la începutul anilor 1980, postulând că
invazia s-a produs, pe de o parte, dintr-o „criză sovietică internă și se pare că, în prezent, datorită
legii termodinamice a entropiei, cheltuie mai multă energie pentru menținerea echilibrului său
decât pentru îmbunătățirea sa.”[263][264]

Ultimii ani (1985–1991)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Doctrina Reagan.

Reformele lui Gorbaciov[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Mihail Gorbaciov, Perestroika și Glasnost.
În 1985, anul când Secretar General a devenit relativ tânărul Mihail Gorbaciov,[235] economia
sovietică stagna și se confrunta cu o scădere drastică a veniturilor valutare, ca urmare a căderii
prețului petrolului în anii 1980.[265] Aceste aspecte l-au determinat pe Gorbaciov să ia măsuri
pentru a revigora starea economiei sovietice.[265] Un început ineficient a dus la concluzia că sunt
necesare schimbări structurale mai profunde și, în iunie 1987, Gorbaciov a anunțat un program
de reformă sau restructurare economică numită „perestroika.[266] Perestroika a relaxat sistemul
cotelor de producție, a permis proprietatea privată a întreprinderilor și a deschis calea pentru
investițiile străine. Aceste măsuri au fost menite să redirecționeze resursele țării din zone militare
ale costisitorului Război Rece în zone mai productive din sectorul civil.[266] În ciuda scepticismului
inițial din Occident, noul lider sovietic s-a dovedit a fi angajat în inversarea deteriorării stării
economice a Uniunii Sovietice, în loc să continue cursa înarmărilor cu Occidentul.[117][267] Parțial,
ca o modalitate de a lupta împotriva opoziției interne din clicile de partid care erau împotriva
reformelor sale, Gorbaciov a introdus, în același timp, „glasnost” (relaxarea cenzurii), care a dat
libertate presei și transparență instituțiilor statului.[268] Glasnost” a fost destinat pentru reducerea
corupției de la vârful Partidului Comunist și moderarea abuzului de putere în Comitetul Central.
[269]
 Glasnost-ul, de asemenea, a intensificat contactele între cetățenii sovietici și lumea
occidentală (cu Statele Unite, în special ), contribuind, astfel, la accelerarea procesului
de destindere între cele două națiuni.[270]

Dezgheț în relații[modificare | modificare sursă]

Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan semnând, în 1987, la Casa Albă, Tratatul despre limitarea rachetelor cu
rază medie de acțiune

Ca răspuns la concesiile politice și militare ale Kremlinului, Reagan a fost de acord să

reînnoiască tratativele pe probleme economice și să restrângă cursa înarmărilor.[271] Primul acord
a avut loc în noiembrie 1985, în Geneva, Elveția.[271] La un moment dat, cei doi bărbați de stat,
însoțiți doar de un interpret, au căzut de acord, în principiu, să reducă arsenalul nuclear al
fiecărei țări cu 50%.[272] Cel de-al doilea Summit de la Reykjavík a avut loc în Islanda. Discuțiile au
mers bine până când discuția a început despre Inițiativa de Apărare Strategică („Războiul
Stelelor”) propusă de Reagan, pe care Gorbaciov o dorea eliminată. Reagan a refuzat.
[273]
 Negocierile au eșuat, dar cel de-al treilea Summit (întâlnire la nivel înalt) din 1987 a dus la un
progres prin semnarea Tratatului despre armele nucleare cu rază medie de acțiune (INF).
Tratatul INF a eliminat toate rachetele nucleare, balistice și de croazieră cu rază între 500 și
5500 km și infrastructura lor.[274] Tensiunile dintre Est și Vest de la mijlocul anilor 1980 s-au
diminuat rapid, culminând, în final, cu summitul de la Moscova, în 1989, când Gorbaciov
și George H. W. Bush au semnat tratatul de control al armelor START I.[275] În cursul anului
următor, a devenit evident pentru sovietici faptul că subvențiile de petrol și gaze pentru
menținerea nivelului masivelor efective militare reprezintă o scurgere economică substanțială.
[276]
 În plus, avantajul de securitate a unei zone tampon a fost recunoscută ca fiind irelevantă și, în
consecință, sovieticii au declarat oficial că ei nu ar mai interveni în afacerile interne ale statelor
aliate din Europa de Est.[277]
În 1989, forțele sovietice s-au retras din Afganistan[278] și, în anul 1990, Gorbaciov a
consimțit la reunificarea Germaniei,[276] singura alternativă la acestea fiind un scenariu de
tip Tiananmen.[279] Atunci când a căzut Zidul Berlinului, a început să ia formă conceptul lui
Gorbaciov de „Casă Europeană Comună”.[280]
La 3 decembrie 1989, Gorbaciov și succesorul lui Reagan, George H. W. Bush, la summitul din
Malta, au declarat Războiului Rece încheiat,[281] iar un an mai târziu, cei doi foști rivali au devenit
parteneri în Războiul din Golf împotriva Irakului.[282]

Căderea regimurilor comuniste în Europa de

Est[modificare | modificare sursă]
Mihail Gorbaciov.

Articole principale: Perestroika, Glasnost și Revoluțiile de la 1989.

În martie 1985, Mihail Gorbaciov a fost numit Secretar general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. Gorbaciov a promis reforme economice și politice (perestroika) și transparență
(glasnost), adică, printre altele, și libertatea presei. La 7 decembrie 1988, la tribuna ONU, Mihail
Gorbaciov a anunțat reducerea forțelor armate sovietice care staționau
în RDG, Ungaria și Cehoslovacia. Acest discurs a inaugurat „Revoluția de catifea”, adică tranziția
pașnică, între anii 1988 - 1990, a țărilor din Europa de Est de la regimuri de tip sovietic la regimuri
democratice multipartide, cu manifestări populare, dar fără lupte și fără vărsare de sânge.
În 1990 lui Mihail Gorbaciov i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace.
România

Nicolae Ceaușescu

Vezi și: Revoluțiile de la 1989, Revoluția Română din 1989, Nicolae Ceaușescu, România

comunistă, Republica Socialistă România, Raportul Tismăneanu, Republica Populară
Română și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
Dintre regimurile comuniste din est, la 22 decembrie 1989, ultimul a căzut regimul din Republica
Socialistă România, adică regimul autocrat al lui Nicolae Ceaușescu, majoritatea populației
din România fiind nemulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a
lui Ceaușescu (inclusiv proiectele de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să
permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru
penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția
secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc. Spre deosebire
de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a
urmărit o politică externă proprie. În timpul când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre
reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și cultul personalității unor lideri
comuniști est-asiatici, precum nord-coreeanul Kim Ir-sen. La 16 decembrie 1989 a izbucnit un
protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul
reformat László Tőkés. Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au
intrat în Comitetul Județean PCR și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de
propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Armata a intervenit și
s-a tras asupra civililor demonstranți, dar militarii au eșuat în încercarea lor de a restabili ordinea.
Exemplul Timișoarei a fost urmat și de orașe ca Arad, Buziaș, Sibiu etc. pentru ca, în 21
decembrie, revoluția să izbucnească și la București, cu ocazia discursului televizat al lui
Ceaușescu în fața a 110 000 persoane, unde a fost huiduit, totul fiind transmis în direct. A doua
zi, 22 decembrie, soții Ceaușescu au fugit cu un elicopter, decolând de pe acoperișul Comitetului
Central. În după amiaza aceleiași zile, soții Ceaușescu au fost capturați la Târgoviște și, apoi,
la 25 decembrie 1989, au fost judecați și executați prin împușcare.
Republica Democrată Germană

Erich Honecker

Articole principale: Revoluțiile de la 1989 și Zidul Berlinului.

Un moment cheie al Războiului Rece a avut loc în vara anului 1989, în Ungaria. Grănicerii
maghiari au tăiat cu cleștele sârma ghimpată dintre Ungaria și Austria și au permis, astfel,
germanilor din RDG, care erau la Picnicul paneuropean în Ungaria, să treacă liber peste granița
verde dintre Ungaria și Austria, fără a fi arestați. Vestea s-a răspândit repede și tot mai mulți
germani din RDG veneau în Ungaria, pentru ca, apoi, prin Austria să fugă în RFG, cerând azil
politic, producându-se astfel o veritabilă criză est-germană. În septembrie, mai mult de 13.000 de
turiști est-germani trecuseră din Ungaria în Austria. Cu această ocazie, Mihail Gorbaciov a
anunțat sfârșitul doctrinei Brejnev, adică de neamestec sovietic în treburile interne ale țărilor din
Europa de Est. El a sugerat, de asemenea, liderilor blocului comunist, că de acum vor fi
responsabili pentru acțiunile lor și nu se vor mai putea baza pe armata sovietică pentru a rămâne
la putere. Liderul est-german Erich Honecker a fost forțat să demisioneze (în 18 octombrie 1989)
și a fost înlocuit, câteva zile mai târziu, de Egon Krenz. Honecker proorocise, în ianuarie același
an, că Zidul avea să mai stea în picioare „încă 100 de ani”, dacă niciuna dintre condițiile care au
generat construcția lui nu avea să se schimbe. A greșit cu aproape 99 de ani. Sub presiunea
populației, la 9 noiembrie 1989, a căzut și Zidul Berlinului, ceea ce a marcat căderea simbolică a
blocului estic. Peste un an, la 3 octombrie 1990, și cu acordul lui Gorbaciov, a avut loc
și reunificarea Germaniei.
Ungaria

Gyula Horn, primul politician, care a desființat o parte a Cortinei de fier

Articol principal: Revoluțiile de la 1989.

La 25 ianuarie 1989 sovieticii întocmesc planul de retragere a armatei sovietice de sud, care
staționa în Ungaria. Partidul Socialist al Muncii din Ungaria, la 11 februarie 1989, aprobă trecerea
treptată la sistemul multipartid. La 16 iunie, Imre Nagy, victimă a represaliilor sovietice
în Revoluția ungară din 1956, este înmormântat din nou, cu onoruri. La această
înmormântare, Viktor Orbán cere retragerea imediată a tuturor trupelor sovietice care staționau în
Ungaria. La 26 iunie, ministrul de externe ungar, Gyula Horn, și omologul său austriac, Alois
Mock, taie, simbolic, „cortina de fier” (sârma ghimpată) de pe granița austro-ungară. La 6 iulie
moare liderul statului maghiar în perioada dintre 1956 până la căderea comunismului, János
Kádár. La 19 august, lângă orașul Sopron din Ungaria, are loc Picnicul paneuropean, o
demonstrație în favoarea păcii, în cadrul căruia peste 13.000 de turiști est-germani fug din
Ungaria în Austria, cerând, apoi, azil politic. La 10 septembrie, Ungaria își deschide, oficial,
granițele vestice. La 5 octombrie începe ultimul congres al Partidului Socialist al Muncii din
Ungaria, care se autodizolvă.
Polonia

Lech Walesa, liderul Solidarității

Articol principal: Revoluțiile de la 1989.

Primul moment important al prăbușirii comunismului în Polonia s-a petrecut în august 1980, când
au avut loc greve la șantierele navale din Gdansk, care au dus la înființarea unui sindicat liber,
Solidaritatea, fondat și condus, din prima clipă, de Lech Walesa. La 13 decembrie 1981, sub
pretextul că Polonia este pe marginea prăbușirii economice și a vieții civile, primul ministru,
generalul Wojciech Jaruzelski, a decretat Legea marțială, iar la 8 octombrie 1982 a scos în afara
legii și mișcarea anticomunistă Solidaritatea și a arestat liderii și activiștii acesteia, printre care și
pe Lech Walesa, care a fost încarcerat pentru o perioadă de 11 luni. În anii următori, în Polonia
au avut loc multe greve, producând probleme economice serioase și instabilitate politică. În
iunie 1989, în Polonia au avut loc alegeri legislative, parțial libere, în urma cărora Solidaritatea a
ajuns în fruntea guvernului. În 1990, Lech Walesa a candidat și a fost ales în funcția de
Președinte al Poloniei.
Cehoslovacia

Václav Havel, simbolul democrației cehoslovace

Articol principal: Revoluția de catifea.

În anul 1977, la Praga, un grup de intelectuali a publicat un manifest numit „Scrisoarea 77”, în
care își exprimau dezacordul cu regimul instituit în Cehoslovacia după intervenția sovietică din
august 1968.
În 1989, odată cu căderea comunismului în RDG, Ungaria și Polonia, locuitorii Cehoslovaciei au
început demonstrațiile. La 17 noiembrie, la Praga, poliția a atacat miile de studenți care protestau
împotriva regimului comunist. Acest eveniment a provocat începerea demonstrațiilor de masă,
care, în 20 noiembrie, numărau 500 000 demonstranți. A fost creat Forul Civic, condus de
dramaturgul Václav Havel, iar în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se dădeau lupte
pentru putere între conservatorii lui Gustáv Husák și reformiștii lui Ladislav Adamec.
După greva generală din 27 noiembrie 1989 și în lipsa sprijinului aliatului sovietic, Partidul
Comunist Cehoslovac a fost silit să abandoneze puterea. Astfel, la 24 noiembrie 1989, întregul
Prezidiu al Partidului Comunist, inclusiv Gustáv Husák - până atunci un mare promotor al
ortodoxiei comuniste, a demisionat, iar patru zile mai tarziu, Partidul Comunist a abandonat,
oficial, puterea. Husák a mai rămas în funcția de președinte până la 10 decembrie 1989, când a
fost nevoit să prezideze numirea, după peste 40 de ani, primului guvern necomunist al țării. În
februarie 1990, Husak a fost exclus din Partidul Comunist, murind, apoi, aproape uitat, la 18
noiembrie 1991. Evenimentele s-au precipitat și, înainte de sfârșitul anului 1989, la 29 decembrie,
Vaclav Havel a ajuns președinte al Statului, iar Alexander Dubček - președinte al Parlamentului.
În 8-9 iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma cărora au ieșit învingători
Forumul Civic (ceh) și Publicul Împotriva Violenței (slovac).
Bulgaria
Todor Jivkov

Articol principal: Revoluțiile de la 1989.

În Bulgaria, Todor Jivkov, liderul comunist al Bulgariei și secretarul Partidului Comunist Bulgar,
era în funcție din 1954. Contrar situației din România, în Bulgaria, nivelul de trai nu a scăzut
semnificativ datorită împrumuturilor masive externe (10 miliarde de dolari) angajate de Jivkov.
Intensificarea campaniei de „bulgarizare” a minorității turce din Bulgaria din vara anului 1989 a
fost condamnată în Occident, ca fiind o încălcare flagrantă a Drepturilor omului. Negăsind sprijin
nici la Gorbaciov, care îl considera pe Jivkov ca pe unul dintre liderii inflexibili ai regimurilor vechi,
alături de Honecker, Husak și Ceaușescu, dar nici în sânul Partidului Comunist Bulgar, unde, în
secret, se pregătea debarcarea sa, la 10 noiembrie 1989, acesta este destituit și înlocuit cu
ministrul de externe, Petar Mladenov, care schimbă numele partidului în Partidul Socialist
Bulgar. Petar Mladenov, în fruntea Partidului, a încercat să implementeze o politică de
restructurare. La 18 noiembrie au început o serie de manifestări organizate de studenți, numărul
manifestanților, la 10 decembrie, în Sofia, ridicându-se la peste 100 000 persoane, care cereau
aprofundarea reformelor. Forțat de împrejurări, Partidul Socialist Bulgar a renunțat la rolul său de
partid unic în politica țării, s-a adoptat sistemul multipartid și s-au repus în drepturi cetățenii din
minoritatea turcă. La alegeri, Partidul Socialist Bulgar a obținut majoritatea absolută de voturi
(47%)
Albania
Articol principal: Republica Populară Socialistă Albania.
Moartea lui Enver Hodja, în 1985, a lăsat în urma sa o Albania săracă, izolată cu multe probleme.
În luna decembrie 1990, studenții din Tirana, încurajați de evenimentele din Europa, au organizat
proteste pentru a obține introducerea sistemului pluripartid. Sub presiunea nemulțumirii generale,
datorită salariilor mici și a penuriei generalizate, conducerea Albaniei, în frunte cu Ramiz Alia, a
făcut unele concesii. Astfel, s-au liberalizat prețurile pentru o parte din produsele alimentare și s-a
reprivatizat, parțial, agricultura. În 1991, în Albania s-au organizat alegeri libere la care s-au
prezentat unsprezece partide. Alegerile au fost câștigate de Partidul Comunist Albanez (64,5%),
pe locul secund fiind Partidul Democratic, prea puțin cunoscut la vremea aceea, și datorită
dezvoltării insuficiente a canalelor media (în special TV) în Albania. Partidul comunist, la cel de-al
X-lea congres, s-a pronunțat în favoarea adoptării economiei de piață, dar acest lucru a fost
insuficient echipei lui Ramiz Alia ca să salveze regimul. Problemele s-au menținut în continuare:
foamete, șomaj masiv. Emigrările au crescut exploziv. În decembrie 1991 are loc o criză
guvernamentală. Populația nemulțumită jefuiește și incendiază depozitele de alimente. Criza are
ca rezultat faptul că, la 9 decembrie 1991, un protest popular de peste 20 000 persoane,
la Tirana, cere îndepărtarea ultimilor comuniști și îndepărtarea statuilor eroilor comunismului:
Hodja, Stalin și Lenin. La alegerile legislative din martie 1992, Sali Berisha, liderul Partidului
Democratic, este ales în funcția de președinte.
Iugoslavia
Reprezentare grafică cu destrămarea Iugoslaviei

Articole principale: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, Destrămarea

Iugoslaviei și Războaiele iugoslave.
La 4 mai 1980 Tito a murit, vestea morții, anunțată prin canalele media, a fost resimțită ca un șoc,
Tito fiind o figură dominantă în Iugoslavia. Iugoslavia de după Tito, în anii 1980, s-a confruntat cu
mari datorii externe, dar relațiile sale foarte bune cu SUA, prin anii 1983 și 1984, au ajutat
Iugoslavia la rambursarea datoriilor, însă problemele economice au persistat până la
dezmembrarea Iugoslaviei din anii 1990. La sfârșitul anilor 1980, guvernul iugoslav a început să
se îndepărteze de comunism și a încercat să adopte economia de piață, sub conducerea prim-
ministrului Ante Markovici, care a fost susținătorul „terapiei de șoc” în privința privatizării
sectoarelor economiei din Iugoslavia. Mai târziu, el și-a pierdut popularitatea, datorită creșterii
șomajului. Munca sa nu a fost dusă la sfârșit, Iugoslavia dezmembrându-se în anii 1990.

Țările comuniste din lume după evenimentele europene din

1980[modificare | modificare sursă]
Dizolvarea Uniunii Sovietice[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)#Elțîn și dizolvarea Uniunii Sovietice.

Comunitatea Statelor Independente, sfârșitul oficial al Uniunii Sovietice

Atitudinea permisivă a lui Gorbaciov față de Europa de Est nu s-a extins, inițial, și în teritoriul
sovietic, chiar Bush, care s-a străduit să mențină relații de prietenie, a condamnat, în ianuarie
1991, crimele comise de trupele speciale ale Ministerului Afacerilor Interne în Letonia și Lituania,
avertizând, în particular, că relațiile economice vor fi înghețate, în cazul în care violențele vor
continua.[283]

Boris Elțin, politicianul care a împiedicat lovitura de stat.

URSS a fost, fatal, slăbită de o lovitură de stat, care a eșuat, și un număr tot mai mare
de republici sovietice (Federația Rusă, în special) a amenințat că se separă de
URSS. Comunitatea Statelor Independente, creată la 21 decembrie 1991, este privită ca o
entitate succesoare a Uniunii Sovietice, dar, în conformitate cu liderii Rusiei, scopul acesteia era
de a permite un divorț civilizat” între republicile sovietice și este comparabilă cu
o confederație slabă.[284] Oficial, la 25 decembrie 1991, URSS a fost declarată dizolvată.[285]
Începutul anului 1991 a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări
directe între dorința de libertate, democrație și independență a populației băștinașe și sistemul
autoritar sovietic, care forța menținerea U.R.S.S. La 10 ianuarie 1991, M. Gorbaciov a adresat o
notă ultimativă Sovietului Suprem al Lituaniei, prin care cerea „restaurarea constituției sovietice în
țară și revocarea legilor considerate neconstituționale de autoritățile unionale”. În urma impactelor
stradale dintre forțele de ordine și populația civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost
uciși 14 oameni și răniți peste 600. Câteva zile mai târziu, forțele speciale au omorât la Riga patru
persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a
dezaprobat acțiunile militare din Vilnius și Riga, susținând „reformele, și nu represiile”, și a
condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de mușamalizare a evenimentelor din Lituania.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

După terminarea Războiului Rece, NATO s-a extins spre Est, în fostul Pact de la Varșovia

În urma Războiului Rece, Rusia a redus dramatic cheltuielile militare. Procesul de restructurare a
economiei în fosta Uniune Sovietică a lăsat milioane de șomeri.[286] Reformele capitaliste au
culminat într-o recesiune mult mai severă decât cea de care SUA și Germania au avut parte în
timpul Marii crize economice.[287]
Perioada de după Războiul Rece a continuat să influențeze afacerile din lumea întreagă.[11] După
dizolvarea Uniunii Sovietice, lumea de după Războiul Rece este considerată, în general, ca
unipolară, cu Statele Unite singura superputere rămasă.[288][289][290] Războiul Rece a definit rolul
politic al Statelor Unite în perioada postbelică (după cel de-al Doilea Război Mondial), în lume.
Până în 1989 SUA avea alianțe militare cu 50 de țări și menținea sub arme un număr de 526 000
militari.[291] în duzini de țări, din care 326 000 în Europa (două treimi în Germania de Vest)[292] și
aproximativ 130,000 în Asia (în Japonia și Coreea de Sud, în special).[291]
Războiul Rece a marcat, de asemenea, vârful pe timp de pace al complexului militar-industrial
(Statele Unite ale Americii, cu deosebire) și o finanțare militară pe scară largă a cercetărilor
științifice.[293] Aceste complexe, deși originile lor pot fi găsite încă din secolul al 19-lea, au crescut
considerabil în timpul Războiului Rece. Complexele militar-industriale au un impact mare asupra
țărilor lor și ajută la modelarea societății, politicii și relațiilor internaționale.[294]
Cheltuielile militare ale SUA în anii Războiului Rece au fost estimate la 8 miliarde de dolari, în
timp ce aproape 100. 000 de americani și-au pierdut viața în Războiul din Coreea și Războiul din
Vietnam.[295] Deși este dificil de estimat pierderea de vieți omenești în rândul soldaților sovietici,
costul financiar pentru Uniunea Sovietică, privit ca parte din produsul intern brut, a fost mult mai
mare decât cel suportat de Statele Unite ale Americii.[296] În plus, datorită luptei superputerilor, pe
lângă pierderile de vieți omenești din rândul militarilor, în lume au mai murit și milioane de civili,
mai ales în Asia de Sud.[297] Cele mai multe dintre războaie și subvențiile pentru conflicte locale s-
au încheiat odată cu Războiul Rece: războaiele interstatale, războaiele etnice, războaiele
revoluționare, precum și numărul refugiaților și al persoanelor strămutate din cauza crizelor
politice și militare au scăzut brusc în anii de după Războiul Rece.[298] Cu toate acestea, urmele
conflictului Războiului Rece nu sunt întotdeauna ușor de șters, deoarece multe dintre tensiunile
economice și sociale care au fost exploatate pentru a alimenta continuarea Războiului Rece, în
unele părți ale Lumii a Treia, rămân acute.[11] Defalcarea controlului de stat într-o serie de domenii
anterior conduse de guverne comuniste a produs noi conflicte civile și etnice, în special, în
fosta Iugoslavie.[11] În Europa de Est, sfârșitul Războiului Rece a inaugurat o eră de creștere
economică și de creștere a numărului democrațiilor liberale, în timp ce în alte părți ale lumii, cum
sunt Afganistanul și Irakul, independența a fost însoțită de eșecul statalității.[11]

Războiul imaginar, parte integrantă a Războiului

Rece[modificare | modificare sursă]
Termenul a fost lansat de către Mary Kaldor (The Imaginary War. Understanding the East-West
Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990). Războiul imaginar este o „tehnologie disciplinară”
(termenul e preluat de la Michel Foucault) și presupune un discurs care „exprimă și legitimizează
relațiile de putere din societatea modernă”. Finalitatea „războiului imaginar” e aceea de a
“menține coeziunea socială” internă a societăților implicate în conflict, scopul fiind domestic, nu
îndreptat în afară.
Apariția comunismului a extins, pentru prima dată în istorie, bazele controlului social, prin teroare
la scară continentală. Statele Unite au preluat, rafinat și promovat conceptul într-un ambalaj „user
friendly”, ducând războiul imaginar împotriva dușmanului absolut (vezi Murray J. Edelman -
Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988, cap. 4, The Construction
and Uses of Political Enemies) la următorul nivel, integrându-l după episoadele fățișe de genul
„the red scare” în cultura autohtonă, pentru a-l putea reactualiza la nevoie. De actualitate sunt
episoadele Saddam Hussein și Osama bin Laden, care au permis justificarea unor expresii ca
„axa răului” (contrastând cu o subînțeleasă axă a binelui), sau reactualizarea într-un cadru de
acceptare populară generală a expresiei naziste „război total”. Războiul imaginar a fost, astfel, un
instrument de bază ce a permis, pe plan intern, acceptarea Războiului Rece pe o perioadă
extinsă de timp.

Războiul imaginar în cinematografia

contemporană[modificare | modificare sursă]
Cinematografia a tratat cu succes, dincolo de filmele-mărturie
împotriva comunismului sau nazismului, subiectul fricii de dușmanul invizibil, al războiului
imaginar, în excelente ecranizări ale romanelor Nineteen eighty four (1984), Fahrenheit 451, sau
și în filmul Brazil. Nu sunt de condamnat nici reproducerile ieftine mai recente, cum ar fi The
Island, Equilibrium, Aeon Flux sau Ultraviolet, Watchmen, întrucât chiar și acestea tratează direct
tema manipulării sociale printr-un dușman invizibil, chiar dacă o fac fără prea mult tact sau talent.
În aceste sensuri, războiul imaginar din timpul Războiului Rece este o temă și pârghie socială de
actualitate, manifestată nu doar în istoria contemporană, ci și în producțiile cinematografice, mai
mult sau mai puțin explicite.