Sari la conținut

Arată/ascunde bara laterală

Cautare Salt

 Creare cont
Unelte personale


Cuprins
 ascunde

Început

Etimologia și terminologie

Istoria

Toggle Istoria subsection

Geografie

Toggle Geografie subsection

Teritorii dependente

Politică
 Toggle Politică subsection

Economie

Toggle Economie subsection

Demografie

Toggle Demografie subsection

Cultură

Toggle Cultură subsection

Vezi și

Note de completare

Note bibliografice

Legături externe

Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de

Nord
 285 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
stat suveran în Insulele Britanice, în largul coastei de nord-vest a Europei continentale
(Redirecționat de la Regatul Unit)
Pagina „Regatul Unit” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Regatul Unit
(dezambiguizare).
Pagina „UK” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți UK (dezambiguizare).
Regatul Unit
United Kingdom of Great Britain and
Northern Ireland (engleză)
United Kingdom (engleză)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei
de Nord

Drapelul Regatului Unit Stema Regatului Unit

Deviză: Dieu et mon droit1

(Dumnezeu și dreptul meu)

Imnul național: 

0:50
 Geografie

Suprafață  

 - totală 243 610 km² (locul 80)

Apă (%) 1,34

Cel mai înalt

Ben Nevis (1.344 m) 
punct

Cel mai jos punct The Fens[*] (−4 m) 

Cel mai mare oraș Londra

Vecini Irlanda[9] 

Fus orar UTC

Ora de vară UTC+1

Populație

Populație  

 - Recensământ 20
63.181.775 (locul 22)
11

Densitate 263,1 loc/km²

 - Estimare 2020  67.886.004[5]

Limbi oficiale engleza

Limbi  scots 
regionale/minorit   Ulster scots(d) 
are   galeză 
  cornică 
  gaelică scoțiană 
  irlandeză[a]
Etnonim (masc.) britanic, (fem.) britanică, (pl.) bri
tanici
Guvernare
Sistem politic monarhie constituțională
Rege Charles al III-lea
Prim Ministru Rishi Sunak
Legislativ Parlamentul Regatului Unit 
Capitala Londra
Istorie
Formare
Actele Uniunii 1 mai 1707
Actul Uniunii 1 ianuarie 1801
Tratatul anglo-
12 aprilie 1922
irlandez
Economie
PIB (PPC) 2021
 - Total ▲ $3.174 trilioane[6] (locul 10)
 - Pe cap de
▲ $47.089[6] (locul 2)
locuitor
PIB (nominal) 2021
 - Total ▲ $3.124 trilioane[6] (locul 5)
 - Pe cap de
▲ $46.344[6]
locuitor
Gini (2018) 33.5 (locul 33)
IDU (2019) ▲ 0.932 (foarte ridicat) (locul 13)
Monedă Liră sterlină ( GBP )
Coduri și identificatori
Cod CIO GBR 
Cod mobil 234
235 
Prefix telefonic 44
ISO 3166-2 GB 
Domeniu Internet .uk3
1
 Deviza regală în Scoția este Nemo me impune lacessit (în latină:
"Nimeni nu mă rănește fără a scăpa nepedepsit")
2
 Alte limbi au statut oficial în anumite părți ale Regatului. Iată numele
oficial al Regatului Unit în fiecare din aceste limbi:

 galeză (velșă): Teyrnas Unedig Prydain Fawr a

Gogledd Iwerddon
 gaelică scoțiană: An Rìoghachd Aonaichte na
Breatainn Mhòr agus Eirinn a Tuath
 irlandeză: Ríocht Aontaithe na Breataine Móire agus
Tuaisceart na hÉireann
 cornică: An Rywvaneth Unys a Vreten Veur hag
Iwerdhon Glédh
 scoțiană joasă (scots): Unitit Kinrick o Great Breetain
an Northren Ireland
3
 Codul ISO 3166-1 este GB, dar domeniul .gb nu este în uz.

Prezență online
site web oficial
hasthtag
Modifică date / text 
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (în engleză United Kingdom of Great
Britain and Northern Ireland), cunoscut sub numele de Regatul Unit (în engleză United
Kingdom, pronunție engleză: /jʊ̈nai̯ tɘd kɪŋɡdə̯m/, pe scurt UK) sau Marea
Britanie (în engleză Great Britain sau doar Britain), este o țară suverană din Europa
occidentală. Situată în largul coastelor de nord-vest ale continentului European, Regatul
Unit cuprinde insula Marea Britanie, partea de nord-est a insulei Irlanda și multe insule
mici.[10] Irlanda de Nord este singura parte a Regatului Unit care are frontieră
terestră(d) cu un alt stat suveran‍—‌ Republica Irlanda. În afara acestei frontiere terestre,
Marea Britanie este înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est, Canalul
Mânecii la sud și Marea Celtică la sud-sud-vest, având a 12-cea mai lungă coastă din
lume. Marea Irlandei se află între Marea Britanie și Irlanda. Cu o suprafață de
242.500 km², Regatul Unit este al 78-lea cel mai mare stat suveran din lume și al 11-lea
din Europa. Este, de asemenea, a 21-a cea mai populată țară, cu o populație estimată
la 65,1 milioane de locuitori.[11]
Regatul Unit este o monarhie constituțională cu o democrație parlamentară.[12]
[13]
 Monarh(d) este regele Charles al III-lea, care domnește(d) din 8 septembrie
2022. Capitala Regatului Unit, și cel mai mare oraș, este Londra, un oraș
global și centru financiar(d) cu o populație a zonei urbane de 10,3 milioane de locuitori,
fiind al patrulea cel mai mare oraș din Europa. [14] Alte mari zone urbane din Regatul
Unit(d) sunt aglomerările urbane centrate
în Birmingham(d), Leeds(d), Glasgow(d), Liverpool(d) și Manchester(d). Regatul Unit este
format din patru țări—Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.[15] Ultimele trei au
administrații autonome,[16] fiecare cu puteri diferite,[17][18] cu sediul în capitalele
lor, Edinburgh, Cardiff și, respectiv, Belfast. Aflate pe insule din apropiere, Isle of Man,
și Aprodatele Guernsey și Jersey nu fac parte din Regatul Unit, fiind dependențe ale
Coroanei, Guvernul Britanic(d) fiind responsabil pentru apărarea și reprezentarea lor
internațională.[19]
Relațiile dintre țările Regatului Unit au evoluat de-a lungul timpului(d). Țara Galilor a fost
anexată de Regatul Angliei conform Legilor Țării Galilor din 1535 și 1542(d). Un
tratat(d) între Anglia și Scoția a dus în 1707 la unificarea lor în Regatul Unit al Marii
Britanii, care a fuzionat în anul 1801 cu Regatul Irlandei, pentru a forma Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei. Cinci șesimi din Irlanda s-au retras din Regatul Unit în 1922,
lăsând actuala formulă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
Există paisprezece teritorii britanice de peste mări.[20] Acestea sunt rămășițe
ale Imperiului Britanic, care, la apogeul său, în 1920, cuprindea aproape un sfert din
suprafața uscatului de pe Pământ și a fost cel mai mare imperiu din istorie. Influența
britanică se observă în limba, cultura și sistemele juridice ale multora din fostele sale
colonii(d).
Regatul Unit este o țară dezvoltată și a cincea cea mai mare economie după PIB
nominal și a noua cea mai mare economie după paritatea puterii de cumpărare.
Economia Regatului Unit este considerată una cu venituri ridicate(d) iar țara are un Indice
al Dezvoltării Umane foarte ridicat, clasat pe locul 16 în lume. A fost prima
țară industrializată din lume cea mai mare putere(d) mondială în secolul al XIX-lea și la
începutul secolului al XX-lea.[21][22] Regatul Unit rămâne o mare putere, cu o
considerabilă influență economică, culturală, militară, științifică și politică pe plan
internațional.[23][24] Este recunoscută ca deținătoare de arme nucleare și este a șaptea
țară din lume după cheltuielile militare.[25] Regatul Unit este membru
permanent(d) al Consiliului de Securitate al ONU de la prima sa sesiune, în 1946. A fost
un lider între statele membre(d) ale UE și ale predecesoarei sale, Comunitatea
Economică Europeană (CEE), din 1973. Cu toate acestea, la 23 iunie 2016, un
referendum național în Regatul Unit a dus la decizia de a părăsi UE, ieșirea fiind în
prezent în curs de negociere(d). Regatul Unit este membru al Commonwealth-ului
Națiunilor, al Consiliului Europei, al grupului miniștrilor de finanțe din G7, al forumului
G7, al G20, NATO, al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)
și al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

Etimologia și terminologie[modificare | modificare sursă]

Prin Legile Uniunii din 1707,(d) s-a declarat că regatele Angliei și Scoției sunt „unite într-
un Regat cu Numele de Marea Britanie”, deși noul stat apărea în aceleași legi și ca
„Regatul Marii Britanii”, „Regatul Unit al Marii Britanii” și „Regatul Unit”. [26][27] Termenul
de „Marea Britanie” a fost folosit însă doar informal în secolul al XVIII-lea și țara a fost
doar uneori menționată ca „Regatul Unit al Marii Britanii”—numele oficial complet, din
1707 la 1800, fiind doar „Marea Britanie”, fără o „formă lungă”. [28][29][30][31][32] Legile Uniunii
din 1800(d) au unit Regatul Marii Britanii cu Regatul Irlandei, din 1801, formând Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei. În urma divizării Irlandei și independenței Statului Liber
Irlandez în 1922, ceea ce a lăsat Irlanda de Nord ca singura parte a insulei Irlanda
aparținând Regatului Unit, s-a adoptat denumirea de „Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord”[b][33]
Deși Regatul Unit, ca stat suveran, este o țară, Anglia, Scoția, Țara Galilor și, într-o mai
mică măsură, Irlanda de Nord, sunt și ele considerate țări, deși nu sunt state suverane.
[34][35]
 Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au guvernare autonomă. [36][37] Site-ul prim-
ministrului britanic a folosit expresia „țări într-o țară” pentru a descrie Marea Britanie.
Unele sumare statistice, cum ar fi cele pentru cele douăsprezece regiuni NUTS 1 din
Regatul Unit(d) denumesc Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord „regiuni”. [38][39] Irlanda de
Nord mai este menționată și ca „provincie”. [40][41] În ceea ce privește Irlanda de Nord,
numele descriptiv folosit „poate fi controversat, opțiunea dezvăluind preferințe politice”.
[42]

Adesea se folosește și termenul de „Marea Britanie” [c] ca sinonim pentru Regatul Unit.
Termenul „Marea Britanie” se referă însă, convențional, la insula Marea Britanie sau,
din punct de vedere politic, la Anglia, Scoția și Țara Galilor împreună. [43][44][45] El este
folosit uneori și ca sinonim pentru Regatul Unit în ansamblul său. [46][47] GB și GBR sunt
codurile standard de țară pentru Regatul Unit (a se vedea ISO 3166-2(d) și ISO 3166-1
alpha-3(d)) și, prin urmare, sunt utilizate de către organizațiile internaționale cu referire la
el. În plus, echipa olimpică a Regatului Unit concurează sub numele de „Marea Britanie”
sau „Echipa GB”.[48][49]
Adjectivul „britanic” este frecvent folosit pentru a se referi la aspecte referitoare la
Regatul Unit. Termenul nu are nicio certă conotație juridică, dar este folosit în drept cu
referire la cetățenia Regatului Unit și la aspecte asociate cu naționalitatea(d).[50] Locuitorii
Regatului Unit folosesc o serie de termeni diferiți pentru a-și descrie identitatea
națională și se pot identifica drept britanici; sau ca englezi, scoțieni, galezi, nord-
irlandezi(d), sau irlandezi;[51] sau ca ambele.[52]
În 2006, s-a introdus un nou design al pașaportului britanic. Prima pagină prezintă
forma lungă a numelui statului în engleză, galeză și gaelică scoțiană.[53] În galeză, forma
lungă a numelui statului este „Teyrnas Unedig Prydain Fawr o Gogledd Iwerddon”,
„Teyrnas Unedig” fiind folosit ca formă scurtă a numelui pe site-urile guvernamentale.
[54]
 El este de obicei abreviat „DU” de la forma mutantă „Y Deyrnas Unedig”. În gaelica
scoțiană, forma lungă este „Rìoghachd Aonaichte Bhreatainn is Èireann o Tuath”, iar
forma scurtă este „Rìoghachd Aonaichte”.

Istoria[modificare | modificare sursă]
Înainte de 1707[modificare | modificare sursă]

Stonehenge, din Wiltshire, a fost ridicat în jurul anului 2500 î.e.n.

Colonizarea de către oamenii moderni din punct de vedere anatomic a ceea ce avea să

devină Regatul Unit a avut loc în valuri începând cu aproximativ acum 30.000 de ani (d).
[55]
 Pe la sfârșitul preistoriei regiunii(d), se crede că populația aparținea, în principal, unei
culturi numite celtică insulară(d), care cuprinde Britania britonă și Irlanda galică(d).
[56]
 Cucerirea romană, începută în 43 e.n., și dominația romană de 400 ani a sudului
Marii Britanii, a fost urmată de o invazie de coloniști germanici, anglo-saxoni, care
împreună au redus zona britonă la ceea ce avea apoi să devină în principal Țara
Galilor și Regatul istoric Strathclyde(d).[57] Cele mai multe dintre regiunile colonizate de
anglo-saxoni s-au unit formând Regatul Angliei în secolul al X-lea.[58] Între timp, vorbitorii
de galică din nord-vestul Marii Britanii (cu legături cu nord-estul Irlandei, de unde se
consideră că au migrat în secolul al V-lea)[59][60] s-au unit cu picții pentru a forma Regatul
Scoției în secolul al IX-lea.[61]

Tapiseria de la Bayeux descrie Bătălia de la Hastings, în 1066, și evenimentele care au dus la aceasta

În 1066, Normanzii au invadat Anglia din Franța și, după ce au cucerit-o, au anexat

și mari părți din Țara Galilor(d), au cucerit și o mare parte din Irlanda(d) și au fost invitați să
colonizeze Scoția, aducând în fiecare țară feudalismul pe model nord-francez și
cultura franco-normandă.[62] Elitele normande au avut o influență puternică asupra
culturilor locale, dar în cele din urmă au fost asimilate de acestea. [63] Regii englezi
medievali au finalizat apoi cucerirea țării Galilor(d) și au făcut o primă încercare de a
anexa Scoția(d). În urma Declarației de la Arbroath(d), Scoția și-a păstrat independența,
deși s-a aflat aproape constant în conflict cu Anglia(d). Monarhii englezi, prin moștenirea
unor substanțiale teritorii din Franța(d) și în virtutea pretențiilor la coroana franceză, au
fost puternic implicați și în conflictele din Franța, mai ales în Războiul de 100 de Ani, în
timp ce regii Scoției erau aliați cu francezii(d).[64]
Perioada modernă timpurie(d) a adus conflicte religioase cauzate de Reformă și de
introducerea bisericii naționale protestante(d) în fiecare țară.[65] Țara Galilor a fost pe
deplin încorporată în Regatul Angliei(d),[66] în timp ce Irlanda s-a constituit ca regat în
uniune personală cu coroana engleză.[67] În ceea ce avea să devină Irlanda de Nord,
terenurile nobilimii independente, gaelică și catolică, au fost confiscate și date
coloniștilor protestanți(d) din Anglia și Scoția.[68]
În 1603, regatele Angliei, Scoției și Irlandei au fost aduse într-o uniune personală, atunci
când Iacob al VI-lea, rege al Scoției, a moștenit coroanele Angliei și Irlandei și și-a
mutat curtea de la Edinburgh la Londra; cu toate acestea, fiecare țară a rămas o
entitate politică separată, și și-a păstrat propriile instituții politice, juridice și religioase. [69]
[70]

La mijlocul secolului al XVII-lea, toate cele trei regate au fost implicate într-o serie de
războaie legate între ele(d) (inclusiv Războiul Civil Englez) care a condus la răsturnarea
temporară a monarhiei și la instaurarea de unei vremelnice republici
unitare a Commonwealth-ului Angliei, Scoției și Irlandei.[71][72] În secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea, marinari britanici au fost implicați în acte de piraterie (corsărie), atacuri și
furturi împotriva navelor de pe coastele Europei și Caraibelor. [73]

Casa de Stat din St. George's, Bermuda. Înființat în 1612, acesta este cel mai vechi oraș englez permanent
locuit din Lumea Nouă.

Deși monarhia a fost restaurată, Interregnul(d) (împreună cu Revoluția Glorioasă din

1688 și, ulterior, cu Declarația Drepturilor din 1689, și cu Legea Claim of Right din
1689(d)), au făcut ca, spre deosebire de o mare parte a restului Europei, absolutismul
regal să nu se impună, și ca niciun pretendent catolic să nu poată accede la
tron. Constituția Britanică s-a dezvoltat pe baza monarhiei constituționale și sistemului
parlamentar.[74] Cu fondarea Societății Regale în 1660, știința a fost mult încurajată. În
această perioadă, în special în Anglia, dezvoltarea puterii navale (și interesul
în călătoriile de descoperire) a condus la dobândirea și colonizarea multor colonii de
peste mări, în special în America de Nord.[75][76]
După Legile Uniunii din 1707[modificare | modificare sursă]

Tratatul de Uniune a condus la un Regat Unit care a cuprins toată Marea Britanie

La 1 mai 1707, a luat ființă Regatul unit al Marii Britanii, în urma adoptării Legilor de

Uniune, de către parlamentele Angliei și Scoției, prin care acestea au ratificat Tratatul
de Uniune din 1706 și au unit cele două regate. [77][78][79]
În secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat guvernul de cabinet sub organizarea lui Robert
Walpole, practică primul prim-ministru (1721-1742). O serie de Revolte Iacobite(d) au
încercat să înlăture dinastia protestantă de Hanovra de pe tronul britanic și să
readucă dinastia catolică Stuart. Iacobiții au fost în cele din urmă înfrânți în bătălia de la
Culloden(d) din 1746, după care highlanderii scoțieni(d) au fost reprimați brutal. Coloniile
britanice din America de Nord, care s-au rupt de Marea Britanie în Războiul de
Independență au devenit Statele Unite ale Americii, recunoscute de Marea Britanie în
1783. Ambițiile imperiale britanice s-au îndreptat în alte direcții, în special către India(d).
[80]

De-a lungul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie a fost implicată în comerțul atlantic cu
sclavi. Navele britanice de sclavi(d) au transportat aproximativ două milioane de oameni
din Africa în Indiile de Vest, înainte de interzicerea comerțului în 1807, interzicerea
sclaviei din 1833, și asumarea de către conducerea țării a unui rol de lider în mișcarea
pentru abolirea sclaviei în întreaga lume prin presarea altor țări să-și încheie comerțul
de sclavi printr-o serie de tratate, și apoi a format cea mai veche organizație
internațională pentru drepturile omului, Anti-Slavery International(d), cu sediul la Londra,
în anul 1839.[81][82][83] Termenul „Regatul Unit” a devenit oficial în 1801, când
parlamentele Marii Britanii și Irlandei au adoptat fiecare o Lege a Uniunii(d), unind cele
două regate și formând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.[84]

Bătălia de la Waterloo, din 1815, a marcat sfârșitul Războaielor Napoleoniene și începutul Pax Britannica(d)

La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția Industrială, condusă de economia britanică,
a început să transforme țara. Treptat, puterea politică s-a mutat de la vechile clase de
moșieri Tory(d) și Whig(d) spre noii industriași. O alianță formată din negustori și
industriași cu gruparea politică Whig(d) a dus la apariția unui nou partid, Liberalii(d), cu o
ideologie de liber schimb și Laissez-faire. În 1832 Parlamentul a adoptat Legea Marii
Reforme(d), care a început transferul puterii politice de la aristocrație la clasele de mijloc.
În mediul rural, comasările(d) de terenuri au făcut ca micii fermieri să fie excluși din
agricultură. Orașele au început să se populeze cu o nouă clasă muncitoare urbană.
Foarte puțini muncitori de rând aveau drept de vot, și și-au creat propriile organizații sub
formă de sindicate.[necesită  citare]
După înfrângerea Franței, la sfârșitul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene (1792-
1815), Marea Britanie a devenit principala putere navală și imperială a secolului al XIX-
lea (Londra ajungând cel mai mare oraș din lume pe la 1830). [85] Necontestată pe mare,
dominația britanică a fost mai târziu descrisă ca Pax Britannica(d) („Pacea Britanică”), o
perioadă de relativă pace în Europa și în lume (1815-1914) în care Imperiul Britanic a
devenit hegemon global și a adoptat rolul de jandarm mondial.[86][87][88][89] La
momentul Marii Expoziții din 1851, Regatul Unit era descris ca „atelierul lumii”.
[90]
 Imperiul Britanic a fost extins pentru a include India, mari părți din Africa și multe alte
teritorii din întreaga lume. Alături de controlul formal pe care îl exercita asupra propriilor
sale colonii, dominația britanică asupra unei mari părți din comerțul mondial a însemnat
că ea controla efectiv economiile din multe regiuni (d), precum Asia și America Latină.[91]
[92]
 Pe plan intern, atitudinile politice au favorizat politicile de liber schimb și laissez-faire
și lărgirea treptată a dreptului de vot. De-a lungul secolului, populația a crescut într-un
ritm uluitor, creștere însoțită de urbanizarea rapidă, ceea ce a provocat presiuni sociale
și economice semnificative.[93] Pentru a căuta noi piețe și noi surse de materii
prime, Partidul Conservator sub Disraeli a lansat o perioadă de expansiune imperialistă
în Egipt, Africa de Sud, și în alte părți. Australia, Africa de Sud, Canada, și Noua
Zeelandă au devenit dominioane autonome.[94] După trecerea în secolul al XX-lea,
dominația industrială britanică a început să fie contestată de Statele Unite și de
Germania.[95]
Reformele sociale și autonomia Irlandei erau cele mai importante probleme interne
după 1900. Partidul Laburist a apărut dintr-o alianță a sindicatelor cu mici grupări
socialiste în 1900, și sufragetele au militat pentru dreptul femeilor la vot înainte de 1914.
[96]

Infanteriști din Pușcașii Regali Irlandezi(d) în timpul bătăliei de pe Somme (peste 885.000 de soldați britanici au

murit pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial)
Regatul Unit a luptat alături de Franța, Rusia și (după 1917) Statele Unite ale Americii,
împotriva Germaniei și aliaților săi în Primul Război Mondial (1914-1918).[97] Forțele
armate britanice au fost angajate într-o mare parte a Imperiului Britanic și în mai multe
regiuni din Europa, în special pe frontul de vest. Numărul mare de decese al războiului
de tranșee a cauzat pierderea a mai mult de o generație de oameni, cu efecte sociale
de durată asupra țării și cu o mare perturbare în ordinea socială. [necesită  citare]
După război, Regatul Unit a primit de la Liga Națiunilor mandatul pentru o serie de foste
colonii germane și teritorii otomane. Imperiul Britanic a ajuns la cea mai mare întindere,
acoperind o cincime din suprafața Pământului și un sfert din populația sa. [98] Cu toate
acestea, Regatul Unit pierduse 2,5 milioane de oameni și a terminat războiul cu o mare
datorie națională.[99]
Ascensiunea naționalismului irlandez(d), împreună cu conflictele din sânul Irlandei pe
tema autonomiei Irlandei(d), a condus în cele din urmă la divizarea insulei în 1921.
[100]
 Statul Liber Irlandez a devenit independent cu statut de dominion în 1922. Irlanda de
Nord a rămas parte a Regatului Unit. [101] Un val de greve la mijlocul anilor 1920 au
culminat cu Greva Generală din 1926(d). Regatul Unit încă se mai refăcea după efectele
războiului, când a izbucnit Marea Criză Economică (1929-1932). Aceasta a condus la
un șomaj considerabil și la mari dificultăți în zonele industriale vechi, precum și la
tulburările politice și sociale din anii 1930, la creșterea apartenenței la partidele
comuniste și socialiste. Un guvern de coaliție a fost format în anul 1931. [102]
Regatul Unit a intrat în al Doilea Război Mondial, declarând război Germaniei Naziste în
1939, după ce aceasta din urmă a invadat Polonia. Winston Churchill a devenit prim-
ministru și șef al unui guvern de coaliție în 1940. În ciuda înfrângerii aliaților săi
europeni în primul an de război, Regatul Unit cu Imperiul său a continuat lupta de unul
singur împotriva Germaniei. În 1940, RAF a învins Luftwaffe german într-o luptă pentru
controlul cerului în bătălia Angliei. Zonele urbane au suferit de pe urma
bombardamentelor din timpul războiului. Au fost și victoriile greu obținute în bătălia
Atlanticului, și în campaniile din Africa de Nord și Birmania(d). Forțele britanice au jucat
un rol important în debarcarea din Normandia din 1944, realizată împreună cu aliatul
american.
După 1945[modificare | modificare sursă]

Teritoriile care au fost parte a Imperiului Britanic, numele actualelor Teritorii Britanice de peste Mări fiind
subliniate cu roșu
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, Regatul Unit a fost una dintre
cele Patru Mari puteri (Uniunea Sovietică, Regatul Unit, SUA și China) care s-au întâlnit
pentru a pune ordine în lumea postbelică; [103][104] a fost unul dintre semnatarii fondatori
ai Declarației Națiunilor Unite(d). Regatul Unit a devenit unul dintre cei cinci membri
permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Cu toate acestea, războiul a lăsat țara
grav slăbită și dependentă financiar de Planul Marshall.[105] În anii imediat de după
război, guvernul laburist(d) a inițiat un program radical de reforme, care a avut un efect
semnificativ asupra societății britanice din următoarele decenii. [106] Industrii majore și
utilități publice au fost naționalizate, s-a format un sistem economic de stat asistențial, și
s-a organizat un sistem sanitar cuprinzător finanțat din fonduri publice, National Health
Service.[107] creșterea naționalismului în colonii a coincis cu diminuarea puternică a
poziției economice a Regatului Unit, astfel că politica de decolonizare(d) a devenit
inevitabilă. S-a acordat independență Indiei și Pakistanului în 1947.[108] În următoarele
trei decenii, cele mai multe colonii ale Imperiului Britanic au primit independența. Multe
au devenit membre ale Commonwealth-ului Națiunilor.[109]
Deși Regatul Unit a fost cea de-a treia țară care și-a dezvoltat un arsenal de arme
nucleare(d) (prima bombă atomică testată(d) în 1952), noile limitări postbelice ale rolului
internațional al Regatului Unit au fost ilustrate de Criza Suezului din 1956. Răspândirea
internațională a limbii engleză a asigurat continuarea influenței internaționale
a literaturii(d) și culturii sale. Ca urmare a unui deficit de muncitori în 1950, guvernul a
încurajat imigrația din țările Commonwealth-ului. În următoarele decenii, Regatul Unit a
devenit o societate mai multietnică decât era înainte. [110] În ciuda creșterii nivelului de
trai la sfârșitul anilor 1950 și 1960, Regatul Unit a întârziat să se refacă corespunzător
după război, și nu a existat un „miracol economic” ca în economiile de piață de pe
continentul european. Astfel, performanța economică nu a fost la fel de bună ca a
multora dintre celelalte țări, cum ar fi Germania de Vest și Japonia. [necesită  citare]

Liderii statelor membre ale Uniunii Europene în 2007. Regatul Unit a intrat în Comunitatea Economică
Europeană, în 1973. Într-un referendum ținut în 1975(d), 67% dintre alegători au votat să rămână în CEE,[111] ,
dar 52% au votat să părăsească UE în 2016.[112]

În procesul de un deceniu de integrare europeană, Regatul Unit a fost membru fondator

al alianței numite Uniunea Europei de Vest, înființată odată cu Conferințele de la Londra
și Paris(d) din 1954. În 1960 Regatul Unit a fost unul dintre cei șapte membri fondatori
ai Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA), dar în 1973 a ieșit din acest bloc
pentru a se alătura Comunităților Europene(d) (CE). Atunci când CE au devenit Uniunea
Europeană (UE) în anul 1992, Regatul Unit a fost unul dintre cei 12 membri
fondatori. Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, el constituind temeiul
constituțional al Uniunii Europene.[necesită  citare]
De la sfârșitul anilor 1960, Irlanda de Nord a suferit de pe urma violențelor paramilitare
și civile (uneori afectând și alte părți ale Regatului Unit), denumite convențional The
Troubles. Acestea sunt considerate a fi luat sfârșit odată cu  Acordul de „Vinerea Mare”
de la Belfast din 1998.[113][114][115]
După o perioadă de puternică încetinire a creșterii economice și industriale în anii
1970, guvernul conservator al anilor 1980(d) condus de Margaret Thatcher a inițiat o
politică radicală de monetarism(d), dereglementare, în special a sectorului financiar (de
exemplu, Big Bang(d) din 1986) și a piețelor forței de muncă, vânzarea companiilor de
stat (privatizare), precum și retragerea subvențiilor pentru altele. [116] Aceasta a dus la o
creștere a șomajului și la unele tulburări sociale, dar în cele din urmă și la creștere
economică, în special în sectorul serviciilor. Din 1984, economia a fost ajutată de afluxul
de venituri substanțiale provenite din petrolul din Marea Nordului(d).[117]
Spre sfârșitul secolului al XX-lea au avut loc schimbări majore la guvernarea Regatului
Unit, cu apariția administrațiilor autonome pentru Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.
[118]
 Încorporarea statutară(d) a dus la acceptarea Convenției Europene a Drepturilor
Omului. Regatul Unit este un jucător-cheie în domeniul diplomatic și militar mondial.
Acesta joacă roluri de conducere în ONU și NATO. Cu toate acestea, desfășurările
militare britanice de peste mări, în special în Afganistan și Irak, sunt înconjurate de
controverse.[119]
Criza financiară globală din 2008(d) a afectat grav economia Regatului Unit. Guvernul de
coaliție(d) din 2010 a introdus măsuri de austeritate destinate să abordeze deficitele
publice substanțiale care au rezultat.[120] În 2014, Guvernul Scoțian(d) a ținut
un referendum privind independența Scoției, 55% dintre votanți respingând propunerea
de independență și alegând să rămână în Regatul Unit. [121] În 2016, Regatul Unit a votat
să părăsească Uniunea Europeană.[122] Procesul legal de a părăsi UE a început pe 29
martie 2017, Regatul Unit invocând Articolul 50(d) din Tratatul de la Lisabona, informând
oficial UE că Regatul Unit dorește să se retragă. Articolul stipulează că negocierile de
ieșire vor dura cel puțin doi ani. Regatul Unit rămâne un membru cu drepturi depline al
UE în tot acest timp.[123][124] În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de
Acordul negociat între UE și guvernul condus de Theresa May, această dată a fost
extinsă până la 31 octombrie 2019. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31
ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Regatului Unit.
Harta fizică a Regatului Unit

Suprafața totală a Regatului Unit este de circa 243.610 km². Țara ocupă

majoritatea Arhipelagului Britanic[125] și cuprinde insula Marea Britanie, șesimea nord-
estică a insulei Irlanda și alte insule mai mici din jur. Ea se află între Atlanticul de Nord
și Marea Nordului, coasta sud-estică ajungând până la 35 km de coasta nordică a
Franței, de care este despărțită prin Canalul Mânecii.[126] În 1993, 10% din suprafața
Regatului era împădurită, 46% era folosită drept pășune și 25% era cultivată pentru
agricultură.[127] Royal Greenwich Observatory din Londra este punctul definitoriu
pentru Meridianul Zero(d).[128]
Regatul Unit se încadrează între paralelele de 49°(d) și 61° latitudine nordică(d), și între
meridianele de 9° longitudine vestică(d) și 2° longitudine estică(d). Irlanda de Nord are o
frontieră terestră de 360 km cu Republica Irlanda.[126] Lungimea totală a coastelor Marii
Britanii este de 17.820 km.[129] Este legată de Europa continentală prin Tunelul
Canalului, lung de 50 km (dintre care 38 km pe sub apă), cel mai lung tunel suboceanic
din lume.[130]
Anglia(d) reprezintă puțin mai mult de jumătate din suprafața totală a Regatului Unit,
având 130.395 km².[131] Majoritatea țării este șes,[127] zonele muntoase aflându-se la
nord-vest de linia Tees-Exe(d); cuprinzând și Munții Cumbrieni din Districtul Lacurilor,
the Peninii, Exmoor(d) și Dartmoor(d). Principalele râuri cu estuare
sunt Tamisa, Severn(d) și Humber(d). Alte râuri sunt Tees, Tyne, Tweed, Avon, Exe și
Mersey.[127] Cel mai înalt munte din Anglia este Scafell Pike(d) (978 m) din Districtul
Lacurilor.

Masivul Skiddaw(d), orașul Keswick și Derwentwater(d) din Țara Lacurilor

Skye este una din principalele insule ale Hebridelor Interioare și face parte din Highlandul Scoției(d).

Scoția(d) reprezintă ceva mai puțin de o treime din aria totală a Regatului Unit, cu
78.772 km²[132] și include aproape opt sute de insule(d),[133] predominant la vest și nord de
insula Marea Britanie; cele mai importante sunt Hebridele(d), Insulele
Orkney și Shetland. Scoția este cea mai muntoasă țară a Regatului Unit și topografia
este despărțită de Highland Boundary Fault(d)—o falie geologică—ce traversează Scoția
de la Arran la vest până la Stonehaven(d) la est.[134] Falia separă două regiuni diferite; și
anume Highlandul(d) de la nord și vest și Lowlandul(d) de la sud și est. Highlandul cu relief
mai accidentat conține majoritatea munților din Scoția, inclusiv Ben Nevis, care, cu
1.343 m este cel mai înalt punct al Arhipelagului Britanic. [135] Lowlandul—mai ales fâșia
îngustă dintre Firth of Clyde(d) și Firth of Forth, denumită Centura Centrală(d)—este mai
șes și cuprinde mare parte din populație, inclusiv orașele Glasgow, cel mai mare din
Scoția, și Edinburgh, capitala și centrul politic; și în această parte însă există unele zone
înalte și muntoase, în Dealurile de Sud(d).
Țara Galilor(d) reprezintă mai puțin de o zecime din aria totală a Regatului Unit,
acoperind 20.779 km².[136] Țara Galilor este predominant muntoasă, deși partea
sudică este mai puțin muntoasă ca nordul și centrul(d). Principalele zone populate și
industrializate sunt în sud, cuprinzând orașele litorale Cardiff, Swansea și Newport,
și Văile de Sud ale Țării Galilor(d) către nord. Cele mai înalte puncte din Țara Galilor se
află în Snowdonia(d) și cuprind Yr Wyddfa(d) (în galeză Yr Wyddfa) care, la 1.085 m, este
cel mai înalt din Țara Galilor.[127] Cei 14 sau 15, munți galezi de peste 3.000 picioare
(910 m) sunt denumiți împreună The Welsh 3000s(d). Țara Galilor are și ea peste
2.704 km de coastă.[129] Mai multe insule se găsesc în largul coastelor galeze, cea mai
mare fiind Anglesey (Ynys Môn) la nord-vest.

Litoralul stâncos din Gough și Insulele Inaccesibile(d), declarat loc în Patrimoniul Mondial de către UNESCO în

1995.

Irlanda de Nord, despărțită de Marea Britanie prin Marea Irlandei și Canalul de Nord(d),

are o suprafață de 14.160 km² și este predominant deluroasă. Ea cuprinde Lough
Neagh(d) care, la 388 km², este cel mai mare lac din Arhipelagul Britanic ca suprafață.
[137]
 Cel mai înalt vârf din Irlanda de Nord este Slieve Donard(d) din Munții Mourne(d), la
852 m.[127]
Clima[modificare | modificare sursă]
Regatul Unit are o climă temperată cu multe precipitații tot timpul anului.
[126]
 Temperatura variază cu anotimpurile, scăzând rareori sub -11 °C și nedepășind de
obicei 35 °C.[138] Vânturile predominante sunt dinspre sud-vest și aduc adesea vreme
blândă și umedă din Oceanul Atlantic,[126] deși părțile estice sunt protejate de aceste
vânturi, majoritatea precipitațiilor căzând în zonele vestice. Curenții atlantici, încălziți
de Curentul Golfului, aduc ierni blânde,[139] în special în vest, unde iernile sunt umede, și
în zonele înalte. Verile cele mai călduroase se întâlnesc în sud-estul Angliei, ele fiind
apropiate de cele de pe Europa continentală, cele mai răcoroase fiind în nord. Iarna și
la începutul primăverii pot fi căderi masive de zăpadă în zonele înalte.

Anglia
Scoția
Țara Galilor
Irlanda
de Nord
Cele patru țări ale Regatului Unit

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Fiecare țară a Regatului Unit are propria organizare administrativă, ale cărei origini
predatează formarea Regatului Unit, ceea ce înseamnă că nu există un sistem unic de
împărțire administrativă sau demarcație geografică. [140] Până în secolul al XIX-lea s-au
operat puține modificări acestui aranjament, dar a existat o evoluție constantă a rolului
și funcțiunii unităților.[141]
Organizarea administrației locale din Anglia(d) este complexă, distribuția funcțiunilor
variind conform aranjamentelor locale. Subdiviziunile de nivel superior ale Angliei sunt
cele nouă regiuni, utilizate astăzi în principal în scopuri statistice. [142] O singură
regiune, Londra metropolitană(d), are o adunare legislativă și un primar direct aleși din
2000 după ce modificarea a fost operată prin referendum(d).[143] Exista intenția ca și
celelalte regiuni să capete propriile lor adunări regionale(d), dar propunerea pentru
regiunea North East a fost respinsă prin referendum în 2004(d).[144] Sub nivelul regional,
unele părți ale Angliei au consilii de comitat(d) și consilii districtuale, iar altele au autorități
unitare(d); Londra este formată din 32 de burguri(d) și City of London. Consilierii sunt aleși
prin vot uninominal într-un singur tur(d) în colegii cu un singur membru sau prin vot
plurinominal(d) în circumscripții care aleg mai mulți consilieri.[145]
Pentru administrația locală(d), Scoția este împărțită în 32 de zone de consiliu, cu o
distribuție variată a dimensiunilor și populației. Orașele Glasgow,
Edinburgh, Aberdeen și Dundee reprezintă zone de consiliu separate, la fel și Consiliul
Highlandului(d), care cuprinde o treime din suprafața Scoției, dar numai puțin mai mult de
200.000 de locuitori. Consiliile locale sunt alcătuite din consilieri aleși, în număr de
1223;[146] ei sunt salariați part-time. Alegerile se țin prin vot unic transferabil(d) în
circumscripții cu mai mulți reprezentanți, în care se aleg câte trei sau patru consilieri.
Fiecare consiliu alege un provost(d) care să prezideze ședințele consiliului și să
acționeze ca reprezentant cu funcții simbolice al zonei respective.
Administrația locală în Țara Galilor constă din 22 de autorități unitare. Printre acestea se
numără orașele Cardiff, Swansea și Newport, care sunt autorități unitare de sine
stătătoare.[147] Se țin alegeri o dată la patru ani pe sistem uninominal într-un singur tur.
[147]

Administrația locală din Irlanda de Nord este organizată din 1973 în 26 de consilii

districtuale, fiecare ales prin vot unic transferabil. Puterile acestora sunt limitate la
servicii cum ar fi colectarea deșeurilor, controlul câinilor și întreținerea parcurilor și
cimitirelor.[148] În 2008, executivul a acceptat propuneri de a înființa 11 consilii noi și să
înlocuiască sistemul actual.[149]

Teritorii dependente[modificare | modificare sursă]

Regatul Unit are suveranitate asupra a șaptesprezece teritorii care nu fac parte din
Regatul Unit propriu-zis: paisprezece Teritorii Britanice de peste Mări [20] și trei
dependențe ale Coroanei.[20][150]
Cele paisprezece Teritorii Britanice de peste Mări sunt: Anguilla; Bermuda; Teritoriul
Antarctic Britanic; Teritoriul Britanic din Oceanul Indian; Insulele Virgine
Britanice; Insulele Cayman; Insulele Falkland; Gibraltar; Montserrat; Sfânta Elena,
Ascension și Tristan da Cunha; Insulele Turks și Caicos; Insulele Pitcairn; Georgia de
Sud și Insulele Sandwich de Sud; și Akrotiri și Dhekelia pe insula Cipru.
[151]
 Revendicările britanice în Antarctica nu sunt universal recunoscute. [152] Colectiv,
teritoriile britanice de peste mări cuprind o suprafață de 1.727.570 km² și o populație de
circa 260.000 de oameni.[153]
Ele reprezintă ultimele rămășițe ale Imperiului Britanic, un white paper(d) al guvernului
britanic afirmând că: „Teritorii[le] de peste Mări sunt britanice cât timp doresc ele să
rămână britanice. Marea Britanie a acordat de bună voie independența oricui a cerut-o;
și vom continua să o facem acolo unde există opțiunea.” [154] Autodeterminarea este
încetățenită în constituțiile mai multor teritorii de peste mări, trei dintre ele votând
explicit să rămână sub suveranitate britanică (Bermuda în 1995(d),[155] Gibraltar în 2002(d)
[156]
 și Insulele Falkland în 2013(d)).[157]
Dependențele Coroanei sunt posesiuni ale Coroanei(d) și nu teritorii de peste mări ale
Regatului.[158] Ele cuprind trei jurisdicții administrate independent: Insulele
Canalului: Jersey și Guernsey, din Canalul Mânecii, și Insula Man din Marea Irlandei.
Prin acord reciproc, Guvernul Britanic gestionează afacerile externe și de apărare ale
insulelor, iar Parlamentul Regatului Unit are autoritatea de a legifera în numele lor. Pe
plan internațional, însă, ele sunt considerate „teritorii pentru care este responsabil
Regatul Unit”.[159] Puterea de a adopta legi care afectează insulele cade însă pe umerii
adunărilor lor legislative, cu consimțământul Coroanei (Consiliul de Coroană sau, în
cazul Insulei Man, în anumite cazuri guvernatorul-locotenent). [160] Din 2005, fiecare
dependență a Coroanei are un ministru-șef(d) ca șef al guvernului.[161]
Teritoriile dependente de Regatul Unit folosesc monede diverse. Printre acestea se
numără lira britanică, dolarul american, dolarul neo-zeelandez, euro sau propriile lor
monede, care pot avea curs de schimb fix cu oricare dintre acestea (d).
Localizarea teritoriilor dependente de Regatul Unit (dependențele Coroanei cu litere; teritoriile de peste mări cu
numere):A Insula Man; B Guernsey; C Jersey; 1 Regatul Unit; 2 Gibraltar; 3 Akrotiri și
Dhekelia; 4 Bermuda; 5 Insulele Turks și Caicos; 6 Insulele Virgine Britanice; 7 Anguilla; 8 Insulele
Cayman; 9 Montserrat; 10 Insulele Pitcairn; 11 Sfânta Elena, Ascension și Tristan da Cunha; 12 Teritoriul
Britanic din Oceanul Indian; 13 Insulele Falkland; 14 Georgia de Sud și Insulele Sandwich de
Sud; (15) Teritoriul Britanic Antarctic

Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica Regatului Unit.
Regatul Unit este un stat unitar guvernat ca monarhie constituțională. Regele Charles al
III-lea este monarh(d) și șef de stat al Regatului Unit, dar și rege a cincisprezece alte țări
independente ale Commonwealth-ului. Monarhul are „dreptul de a fi consultat, dreptul
de a încuraja, și dreptul de a avertiza”. [162] Constituția Regatului
Unit este necodificată(d) și constă mai ales dintr-o colecție de izvoare de drept scrise
disparate, între care legile, jurisprudență juridică(d) și tratate internaționale, împreună
cu convenții constituționale.[163] Neexistând nicio diferență tehnică între statutele
ordinare și „dreptul constituțional”, Parlamentul Regatului Unit poate efectua „reforme
constituționale” doar adoptând legi (acte ale Parlamentului(d)), și are astfel puterea
politică de a schimba sau aboli aproape orice element scris sau nescris din constituție.
Niciun Parlament nu poate însă adopta legi pe care alte Parlamente viitoare să nu le
poată modifica.[164]
Guvernul[modificare | modificare sursă]
Regatul Unit are un guvern parlamentar bazat pe sistemul Westminster care a fost
emulat prin toată lumea: o moștenire a Imperiului Britanic. Parlamentul Regatului Unit
se întrunește în Palatul Westminster și are două camere: Camera Comunelor, aleasă
prin vot popular, și Camera Lorzilor, care sunt numiți în funcție. Pentru a deveni lege, un
act adoptat de Parlament are nevoie de consimțământ regal(d).
Postul de prim-ministru,[d] șeful guvernului britanic,[165] este atribuit persoanei care are
cele mai mari șanse să obțină încrederea(d) Camerei Comunelor; această persoană este
de regulă liderul partidului sau coaliției cu cel mai mare număr de locuri în Cameră.
Prim-ministrul alege un cabinet și membrii săi sunt oficial numiți de monarh pentru a
forma Guvernul Majestății Sale(d). Prin convenție, monarhul respectă hotărârile prim-
ministrului privind numirile.[166]

Palatul Westminster, sediul ambelor camere ale Parlamentului Regatului Unit

Cabinetul(d) este format, de regulă, din membri ai partidului sau coaliției prim-ministrului

și mai ales din membri Camerei Comunelor, dar întotdeauna cu membri din ambele
camere, cabinetul fiind responsabil(d) în fața ambelor. Puterea executivă este exercitată
de prim-ministru și de cabinetul său, ai cărui membri depun toți jurământul de membri
ai Consiliului de Coroană al Regatului Unit, și devin miniștri ai Coroanei(d). Actualul prim-
ministru este Rishi Sunak, care deține funcția de la 25 octombrie 2022. Sunak este și
liderul Partidului Conservator. Pentru alegerea Camerei Comunelor, Regatul Unit este
împărțit în 650 de colegii uninominale(d),[167] din care se alege câte un membru al
parlamentului (MP) cu majoritate simplă(d). Alegerile generale sunt convocate de monarh
la sugestia prim-ministrului. Înaintea Legii Mandatelor Parlamentare Fixe din
2011(d), Legile Parlamentului din 1911 și 1949(d) impuneau ca alegerile să fie convocate
la nu mai târziu de cinci ani de la alegerile generale anterioare. [168]
Partidul Conservator, Partidul Laburist și Liberal-Democrații (grupare denumită în
trecut Partidul Liberal(d)) sunt considerate actualmente cele trei mari partide politice(d) ale
Regatului,[169] reprezentând tradițiile politice britanice
ale conservatorismului(d), socialismului(d) și, respectiv, liberalismului(d).[170] Atât la alegerile
generale din 2015(d), cât și la cele din 2017, însă, al treilea partid ca număr de locuri
obținute a fost Partidul Național Scoțian, cu mai multe locuri decât Liberal-Democrații.
Majoritatea locurilor rămase au fost obținute de partide ce participă la alegeri în doar o
parte din Regatul Unit: Plaid Cymru (Țara Galilor); și Partidul Democrat
Unionist(d) și Sinn Féin (Irlanda de Nord[e]). Conform politicii de partid, niciun
parlamentar Sinn Féin ales nu a participat vreodată la Camera Comunelor pentru a
vorbi în numele alegătorilor lor, deoarece pentru aceasta ar trebui să depună jurământ
de credință monarhului.[171]
Administrații autonome[modificare | modificare sursă]

Parlamentul Scoțian(d) din Holyrood(d) este sediul Parlamentului Scoției(d)

Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au fiecare propriul executiv, condus de un prim-

ministru(d) (sau, în cazul Irlandei de nord, de o diarhie(d) formată din prim-ministru și
viceprim-ministru(d)), și un legislativ autonom unicameral. Anglia, cea mai mare țară a
Regatului Unit, nu are asemenea executiv sau legislativ autonom și este administrată și
legiferată direct de guvernul și de Parlamentul Regatului Unit. Această situație a dat
naștere așa-numitei chestiuni west-lothiene(d), problema că aleșii din Scoția, Țara Galilor
și Irlanda de Nord pot vota, uneori decisiv, [172] pe chestiuni care afectează numai Anglia.
[173]
 Comisia McKay(d) a recomandat pe această temă în 2013 ca legile care afectează
numai Anglia să necesite susținere doar din partea unei majorități a parlamentarilor
englezi.[174]
Prim-ministrul britanic Theresa May se întâlnește cu prim-ministrul Scoției(d) Nicola Sturgeon în fața clădirii 10
Downing Street, reședința oficială a prim-minisrtului Regatului Unit

Guvernul(d) și Parlamentul Scoțian(d) au puteri largi pe chestiuni care nu sunt

anume rezervate(d) Parlamentului Regatului Unit, inclusiv educația(d), sistemul
sanitar(d), dreptul scoțian(d) și administrația locală(d).[175] În 2012, guvernele britanic și
scoțian au semnat Acordul de la Edinburgh(d) conform căruia s-a ținut ulterior
un referendum pe tema independenței Scoției în 2014, respins cu 55,3% la 44,7%.[176]
Guvernul Galez și Adunarea Națională a Țării Galilor au puteri mai limitate decât cele
ale Scoției.[177] Adunarea poate legifera prin acte ale Adunării(d), care nu necesită
consimțământ prealabil de la Westminster.
Executivul(d) și Adunarea Irlandei de Nord(d) au puteri similare cu cele ale Scoției.
Executivul este condus de o diarhie(d) care reprezintă
membrii unioniști(d) și naționaliști(d) ai Adunării.[178] Autonomia Irlandei de Nord este
condiționată de participarea administrației nord-irlandeze la Consiliul Ministerial Nord-
Sud(d), în care Executivul Irlandei de Nord cooperează și dezvoltă politici comune și
partajate cu Guvernul Irlandei(d). Guvernele Britanic și Irlandez cooperează pe chestiuni
care nu fac subiectul autonomiei Irlandei de Nord prin Conferința Interguvernamentală
Britano-Irlandeză(d), care asumă responsabilitățile administrației Irlandei de Nord în
cazul necooperării acesteia.
Regatul Unit nu are o constituție codificată și chestiunile constituționale nu sunt printre
puterile delegate Scoției, Țării Galilor sau Irlandei de Nord. Conform
doctrinei suveranității parlamentare(d), Parlamentul Regatului Unit ar putea, deci,
teoretic, aboli Parlamentul Scoției, Adunarea Țării Galilor sau Adunarea Irlandei de
Nord.[179][180] Într-adevăr, în 1972, Parlamentul Regatului Unit a prorogat
unilateral(d) Parlamentul Irlandei de Nord(d), stabilind un precedent relevant pentru
instituțiile autonome cu puteri delegate. [181] În practică, abolirea autonomiilor Scoției și
Țării Galilor ar fi dificilă din punct de vedere politic pentru Parlamentul Britanic, din
cauza blocajului politic produs de referendumuri. [182] Constrângerile politice impuse
asupra puterii Parlamentului Regatului Unit de a interveni în autonomia Irlandei de Nord
sunt și mai mari decât cele din raport cu Scoția și Țara Galilor, dat fiind că autonomia
Irlandei de Nord se sprijină pe un acord internațional cu Guvernul Irlandei(d).[183]
Aplicarea legii și dreptul penal[modificare | modificare sursă]
Curțile Regale de Justiției(d) ale Angliei și Țării Galilor(d)

Regatul Unit nu are un sistem legal unitar, întrucât articolul 19 al Tratatului de Uniune
din 1706(d) prevedea continuarea sistemului legal separat al Scoției. [184] Astăzi, Regatul
Unit are trei sisteme de legi(d) distincte: dreptul englez(d), dreptul nord-irlandez(d) și dreptul
scoțian(d). O nouă Curte Supremă a Regatului Unit a fost înființată în octombrie 2009 în
locul Comisiei de Apel a Camerei Lorzilor(d).[185][186] Comisia Juridică a Consiliului de
Coroană(d), formată din aceiași membri ca și Curtea Supremă, este cea mai înaltă
instanță de apel pentru mai multe țări independente ale Commonwealth-ului, Teritoriile
Britanice de peste Mări și Dependențele Coroanei.[187]
Atât dreptul englez, care are aplicabilitate în Anglia și Țara Galilor(d), cât și dreptul nord-
irlandez(d) se bazează pe principiile dreptului jurisprudențial.[188] Esența dreptului
jurisprudențial este acela că legea este dezvoltată de judecători în instanțele lor, prin
aplicarea statuturilor, precedentelor(d) și bunului simț asupra faptelor prezentate, pentru
a emite judecăți care explică principiile legale relevante, care sunt consemnate și devin
obligatorii pentru cazuri similare (Regulă de precedență(d)).[189] Tribunalele din Anglia și
Țara Galilor(d) sunt conduse de Curțile Superioare ale Angliei și Țării Galilor (d), ansamblu
format din Curtea de Apel(d), the Înalta Curte de Justiție(d) (pentru cazuri civile) și Curtea
Coroanei(d) (pentru cazuri penale). Curtea Supremă este cea mai înaltă instanță a țării,
pentru apelurile atât civile cât și penale în Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord, și
orice decizie luată de ea este considerată obligatorie pentru orice instanță din acea
jurisdicție, adesea cu efect persuasiv în alte jurisdicții. [190]

Înalta Curte Judiciară(d)— instanța penală supremă(d) din Scoția

Legea scoțiană este un sistem hibrid, bazat atât pe principii din dreptul jurisprudențial,
cât și din dreptul civil. Instanțele superioare sunt Curtea de Sesiuni(d), pentru cazurile
civile,[191] și Înalta Curte Judiciară(d), pentru cazurile penale.[192] Curtea Supremă a
Regatului Unit servește drept instanță de apel supremă pentru cazurile civile supuse
dreptului scoțian.[193] Un Sheriff court(d) se ocupă de majoritatea cazurilor civile și penale,
inclusiv organizarea proceselor penale fie cu jurați, denumite sheriff solemn court, fie cu
judecător și fără jurați, denumite sheriff summary Court.[194] Sistemul legal scoțian este
unic prin aceea că are trei verdict(d)e posibile în procesele penale: „vinovat(d)”,
„nevinovat(d)” și „nedemonstrat(d)”. Cele două din urmă au ambele ca rezultat achitarea.
[195]

Criminalitatea din Anglia și Țara Galilor a crescut în perioada 1981–1995, deși de la

acel maxim a avut loc o scădere de ansamblu cu 66% a infracțiunilor înregistrate între
1995 și 2015,[196] conform statisticilor criminalității(d). Populația penitenciarelor engleze și
galeze(d) a crescut la 86.000, Anglia și Țara Galilor având astfel cea mai mare rată de
încarcerare din Europa de Vest, cu 148 la 100.000 de locuitori. [197][198] Serviciul
Penitenciarelor Majestății Sale(d), care raportează Ministerului Justiției, gestionează
majoritatea penitenciarelor din Anglia și Țara Galilor. Rata omorurilor din Anglia și Țara
Galilor s-a stabilizat în prima jumătate a anilor 2010 în jurul cifrei de 1 la 100.000,
jumătate din maximul din 2002 și similar ratei din anii 1980. [199][200] Criminalitatea din
Scoția a scăzut întrucâtva în 2014/2015 până la cel mai scăzut nivel din anteriorii 39 de
ani, cu 59 de omoruri și o rată a omorurilor de 1,1 la 100.000. Penitenciarele Scoției
sunt supraaglomerate, dar populația lor este în scădere. [201]
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]
Regatul Unit este membru permanent(d) al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite,
membru al NATO, al Commonwealth-ului, al miniștrilor de finanțe G7, al forumului
G7 (fost forumul G8), al G20, al OCDE, al OMC, al Consiliului Europei și al OSCE.
Este stat membru al Uniunii Europene în curs de retragere.[202] Se spune că Regatul
Unit are o „relație specială(d)” cu Statele Unite și un parteneriat strâns cu Franța—
„Antanta cordială”—și partajează tehnologie de apărare nucleară cu ambele țări—; [203]
[204]
 alianța anglo-portugheză(d) este considerată a fi cea mai veche alianță militară în
vigoare din lume. Regatul Unit este strâns legat și de Republica Irlanda; cele două țări
au o zonă comună de călătorie(d) și cooperează prin intermediul Conferinței
Interguvernamentale Britano-Irlandeze(d) și al Consiliului Britano-Irlandez(d). Prezența
globală și influența în lume sunt amplificate prin relațiile comerciale, investițiile
străine, asistența oficială pentru dezvoltare(d) și angajamentele militare.[205]
Armata[modificare | modificare sursă]
HMS Queen Elizabeth(en), un superportavion de clasa Queen Elizabeth testat pe mare în iunie 2017.

Forțele armate ale Regatului Unit—oficial, Forțele Armate ale Majestății Sale—constau

din trei ramuri profesioniste: Marina Regală și Pușcașii Marini
Regali(d) (formând Serviciul Naval(d)), Armata Britanică (forțele terestre) și Forța Aeriană
Regală.[206] Forțele sunt gestionate de Ministerul Apărării(d) și controlate de Consiliul de
Apărare(d), prezidat de secretarul de stat pentru apărare(d). Comandantul
suprem(d) este monarhul britanic(d), față de care membrii forțelor depun jurământ de
credință.[207] Forțele Armate sunt însărcinate cu apărarea Regatului Unit și a teritoriilor
sale de peste mări, cu promovarea intereselor globale de securitate ale Regatului Unit
și cu susținerea eforturilor internaționale de menținere a păcii. Ele sunt participante
active și regulate la NATO, inclusiv la Corpul Aliat de Reacție Rapidă(d), precum și
la Five Power Defence Arrangements(d), RIMPAC(d) și alte operațiuni de coaliție.
Garnizoanele și facilitățile de peste mări sunt întreținute în Insula
Ascension(d), Belize(d), Brunei(d), Canada(d), Cipru(d), Diego Garcia(d), Insulele
Falkland(d), Germania(d), Gibraltar(d), Kenya(d), Qatar și Singapore.[208][209]
Forțele armate britanice au jucat un rol esențial în formarea Imperiului Britanic ca putere
mondială dominantă în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și la începutul secolului al XX-
lea. Ieșind victorios din conflicte, Regatul Unit a reușit să influențeze decisiv evenimente
mondiale. După sfârșitul Imperiului Britanic, Regatul Unit a rămas o putere militară
majoră. După sfârșitul Războiului Rece, politica de apărare se bazează pe supoziția că
„cele mai solicitante operațiuni” trebuie efectuate în cadrul unei coaliții. [210] Operațiunile
militare britanice în Bosnia, Kosovo, Afghanistan(d), Irak(d) și Libia au fost guvernate de
aceasta abordare. Cu excepția intervenției în Sierra Leone(d) din 2000, ultima situație în
care armata britanică a luptat singură a fost în Războiul din Falkland din 1982.
Conform diferitelor surse, între care Stockholm International Peace Research
Institute și International Institute for Strategic Studies(d), Regatul Unit este pe locul al
patrulea sau al cincilea după cheltuielile militare în lume. Cheltuielile totale cu apărarea
se ridică la 2% din PIB.[25]

Economie[modificare | modificare sursă]

Banca Angliei—banca centrală a Regatului Unit și modelul după care sunt organizate majoritatea băncilor
centrale din lume

Regatul Unit are o economie de piață parțial reglementată.[211] După ratele de

schimb ale piețelor, Regatul Unit are astăzi a cincea cea mai mare economie a lumi și a
doua din Europa după Germania. HM Treasury(d), condusă de ministrul de finanțe(d), este
responsabilă cu dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor de finanțe
publice și politicii economice a guvernului. Banca Angliei este banca centrală a
Regatului Unit și este responsabilă cu emisia de bancnote și monede ale monedei
naționale, lira sterlină. Băncile din Scoția și Irlanda de Nord păstrează și ele dreptul de a
emite propriile bancnote, cu condiția de a deține o rezervă de bancnote ale Băncii
Angliei pentru a acoperi emisiunea. Lira sterlină este a treia valută din lume (după
dolarul american și euro).[212] Din 1997, Comisia de Politică Monetară(d) a Băncii Angliei,
condusă de guvernatorul Băncii Angliei(d), are responsabilitatea de a stabili ratele
dobânzilor(d) la nivelul necesar pentru a îndeplini ținta de inflație pentru economie
stabilită de ministrul finanțelor în fiecare an.[213]
Sectorul serviciilor(d) formează circa 79% din PIB.[214] Londra este unul dintre cele trei
„centre de comandă” ale economiei globale (alături de New York City și Tokyo),[215] este
cel mai mare centru financiar al lumii alături de New York, [216][217][218] și are cel mai
mare PIB al unui oraș(d) din Europa.[219] Turismul(d) este foarte important pentru economia
britanică; cu peste 27 de milioane de turiști sosiți în 2004, Regatul Unit se afla pe locul
al șaselea între destinațiile turistice din lume, iar Londra are cel mai mare număr de
vizitatori internaționali din toate orașele lumii. [220][221] Industriile creative reprezintă 7%
GVA în 2005 și au crescut în medie cu 6% pe an între 1997 și 2005. [222]
Revoluția Industrială a început în Regatul Unit cu o concentrare inițială pe industria
textilă,[223] urmată de alte industrii grele, cum ar fi cea navală(d), mineritul cărbunelui
și siderurgia(d).[224][225] Negustorii, transportatorii și bancherii britanici și-au dezvoltat un
avantaj uriaș față de cei din alte țări, ceea ce a permis Regatului Unit să domine
comerțul internațional în secolul al XIX-lea.[226][227] Pe măsură ce și alte țări se
industrializau, proces cuplat cu declinul economic de după cele două războaie
mondiale, Regatul Unit a început să-și piardă avantajul competitiv și industria grea a
scăzut, treptat, de-a lungul secolului al XX-lea. Producția industrială rămâne o parte
importantă a economiei, dar reprezenta numai 16,7% din produsul național în 2003. [228]

Automobile Jaguar, inclusiv Jaguar XE(d) ilustrat aici, se proiectează, se dezvoltă și se fabrică în Regatul Unit

Industria automobilistică(d) este o parte importantă a sectorului de producție al Regatului

Unit, în cadrul căreia lucrează circa 800.000 de oameni, producând în 2015 70 de
miliarde de lire, cu o producție de 34,6 miliarde de lire exportată (11,8% din totalul
exporturilor Regatului Unit). În 2015, Regatul Unit a produs circa 1,6 milioane de
vehicule de pasageri și 94.500 de vehicule comerciale. Regatul Unit este un centru
major al construcției de motoare: în 2015 s-au produs circa 2,4 milioane de motoare.
Industria britanică a sporturilor cu motor are circa 41.000 de angajați, cuprinde 4.500 de
companii și are o producție anuală de circa 6 miliarde de lire. [229]
Industria aerospațială(d) este a doua sau a treia din lume, în funcție de metoda de calcul,
și produce anual circa 30 de miliarde de lire. [230] Aripile avioanelor Airbus A380 și Airbus
A350 sunt proiectate și produse în unitatea de prim rang mondial a Airbus UK de la
Broughton, în timp ce un sfert din valoarea avionului Boeing 787 provine de la fabricanți
britanici, cum ar fi Eaton, Safran Landing Systems(d) și Rolls-Royce.

Motoarele și aripile avioanelor Airbus A380 sunt fabricate în Regatul Unit

BAE Systems joacă un rol critic în unele din cele mai mari proiecte de apărare
aerospațială din lume. În Regatul Unit, compania produce mari secțiuni din Eurofighter
Typhoon și asamblează avioanele Forței Aeriene Regale. Este și principal
subcontractor al Joint Strike Fighterului F35—cel mai mare proiect unic de apărare din
lume—pentru care proiectează și produce o serie de componente. Tot ea se produce
și Hawk(d), cel mai reușit avion de antrenament cu reacție din lume. [231] Airbus
UK produce și aripile pentru avionul militar de transport A400 m. Rolls-Royce este al
doilea producător din lume de motoare de avioane. Motoarele sale alimentează peste
30 de tipuri de avioane comerciale și are peste 30.000 de motoare în operare în
sectoarele civil și de apărare.
Industria spațială britanică valora 9,1 miliarde de lire în 2011 și avea 29.000 de angajați.
Este într-o creștere de 7,5% anual, conform organizației care o coordonează, UK Space
Agency(d). În 2013, Guvernul Britanic a investit 60 de milioane de lire în
proiectul Skylon(d), care urmează să susțină o „etapă crucială” pentru un prototip
complet al motorului SABRE(d).
Industria farmaceutică(d) joacă un rol important în economia britanică, țara aflându-se pe
locul al treilea în lume ca cheltuieli cu cercetarea farmaceutică. [232][233]
Agricultura este intensivă, puternic mecanizată și foarte eficientă după standarde
europene, producând circa 60% din necesarul de alimente cu mai puțin de 1,6% din
forța de muncă (535.000 de persoane).[234] Circa două treimi din producție este dedicată
animalelor, și o treime culturii plantelor. Fermierii sunt subvenționați prin Politica
Agricolă Comună(d) a UE. Regatul Unit păstrează o industrie a pescuitului importantă,
dar mult redusă. Este bogată și în mai multe resurse naturale, inclusiv cărbune, petrol,
gaze naturale, staniu, calcar, minereu de fier, sare, argilă, cretă, gips, plumb, siliciu și
mult teren arabil.[235]
 City of London este unul din cele mai mari centre financiare(d) din lume[216][217][218]

În ultimul trimestru din 2008, economia Regatului Unit a intrat oficial în recesiune pentru
prima oară după 1991.[236] Ca și economiile americană, franceză, și alte mari economii
ale lumii, în 2013, Regatul Unit și-a pierdut ratingul de creditare AAA pentru prima oară
din 1978, așa cum au hotărât agențiile Moodys(d) și Fitch, dar, spre deosebire de alte
mari economii, și-a păstrat acest rating din partea lui Standard & Poor's.[237][238] Până la
sfârșitul lui 2014, Regatul Unit creștea economic cel mai rapid din G7 și din Europa, [239]
[240]
 și în septembrie 2015, rata șomajului scăzuse la minimul pe șapte ani, de 5,3%. [241]
Din anii 1980, inegalitatea economică(d) din Regatul Unit, ca și cea din Canada, Australia
și Statele Unite, a crescut mai repede decât în alte țări dezvoltate. [242][243] Limita sărăciei
în Regatul Unit(d) este definită ca fiind 60% din venitul gospodăresc median. [f] Biroul
Național de Statistică a estimat că în 2011, 14 milioane de persoane erau expuse
riscului de sărăcie sau excluziune socială, și că o persoană din 20 (5,1%) suferă de
„depresiune materială severă”,[244] în creștere de la 3 milioane de persoane în 1977. [245]
[246]

Regatul Unit are o datorie externă(d) de 9,6 bilioane(d) de dolari, a doua cea mai mare din
lume după SUA. Ca procentaj din PIB, datoria externă reprezintă 408%, a treia din lume
după Luxemburg și Islanda.[247][248][249][250][251]
Combinația între regimul de reglementare relativ lax al Regatului Unit și faptul că
instituțiile financiare prezente în Londra furnizează metode sofisticate pentru spălarea
banilor proveniți din activități infracționale organizate din toată lumea, inclusiv trafic de
droguri, face ca City of London să fie un hub global de finanțe ilicite, iar Regatul Unit să
fie un adăpost pentru marii optimizatorii fiscali ai lumii, după cum arată documentele de
cercetare și rapoartele publicate pe la jumătatea deceniului anilor 2010. [252][253][254][255][256]
[257]
 Rapoartele Panama Papers publicate în aprilie 2016 arătau cu degetul spre Regatul
Unit ca „inima rețelei de optimizare fiscală a super-bogaților”. [258]
Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]
Charles Darwin (1809–1882), a cărui teorie a evoluției prin selecție naturală este fundamentul științelor
biologice moderne

Anglia și Scoția au fost mari centre ale Revoluției Științifice începând cu secolul al XVII-

lea.[259] Regatul Unit a condus Revoluția Industrială începând cu secolul al XVIII-lea,
[223]
 și a continuat să producă ingineri și oameni de știință creditați cu descoperiri și
invenții importante.[260] Printre marii teoreticieni britanici din secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea se numără Isaac Newton, ale cărui legi de mișcare și a cărui clarificare
a gravitației sunt considerate pietre de hotar ale științei moderne; [261] din secolul al XIX-
lea, Charles Darwin, a cărui teorie a evoluției prin selecție naturală este fundamentală
pentru dezvoltarea biologiei moderne, și James Clerk Maxwell, care a formulat teoria
clasică a electromagnetismului; și mai recent Stephen Hawking, care a promovat teorii
majore în domeniile cosmologiei, gravitației cuantice și cercetării găurilor negre.[262]
Mari descoperiri științifice din secolul al XVIII-lea încoace au fost hidrogenul, descoperit
de Henry Cavendish;[263] din secolul al XX-lea, penicilina de către Alexander Fleming,
[264]
 și structura ADN-ului, de către Francis Crick și alții.[265] Celebri ingineri și inventatori
britanici ai Revoluției Industriale au fost James Watt, George Stephenson, Richard
Arkwright(d), Robert Stephenson și Isambard Kingdom Brunel.[266] Printre marile proiecte
și aplicații inginerești dezvoltate de persoane din Regatul Unit se numără locomotiva cu
aburi, dezvoltată de Richard Trevithick și Andrew Vivian(d);[267] din secolul al XIX-
lea motorul electric al lui Michael Faraday, becul incandescent al lui Joseph Swan,[268] și
primul telefon practic, patentat de Alexander Graham Bell;[269] și în secolul al XX-lea
primul sistem funcțional de televiziune, realizat de John Logie Baird și alții,[270] motorul
cu reacție al lui Frank Whittle(d), bazele calculatoarelor moderne de către Alan Turing,
și World Wide Web de către Tim Berners-Lee.[271]
Cercetarea și dezvoltarea științifică rămân elemente importante pentru universitățile
britanice, multe dintre ele având parcuri științifice pentru a facilita producția și
cooperarea cu industria.[272] Între 2004 și 2008, Regatul Unit a produs 7% din articolele
științifice de cercetare din lume și are o pondere de 8% din totalul citărilor științifice,
aflându-se pe locul al treilea și, respectiv al doilea în lume (după Statele Unite și,
respectiv, China).[273] Printre revistele științifice de prestigiu publicate în Regatul Unit se
numără Nature, British Medical Journal(d) și The Lancet.[274]
Transporturi[modificare | modificare sursă]

Clădirea terminalului Heathrow 5(d). Aeroportul Heathrow din Londra este unul dintre cele mai tranzitate
aeroporturi pentru traficul de pasageri(d) din lume[275][276]

O rețea radială de drumuri totalizează 46.632 km de șosele principale, 3.477 km de

autostrăzi și 342.000 km de alte drumuri asfaltate.[126] M25(d), care încercuiește Londra,
este cea mai mare și mai circulată șosea de centură din lume. [277] În 2009, în Marea
Britanie erau un total de 34 milioane de vehicule înmatriculate.[278]

London St Pancras International(d) este a 13-a cea mai circulată gară terminală din Regatul Unit. Ea este una
din principalele noduri de transport intern și internațional al Londrei, aici venind atât trenuri regionale, cât și
trenuri de mare viteză din tot Regatul Unit, precum și cele care fac legături cu Parisul, Lille și Bruxelles.

Regatul Unit are o rețea feroviară de 16.116 km în Marea Britanie(d) și 302 km în Irlanda
de Nord. Căile ferate din Irlanda de Nord sunt operate de NIR, o subsidiară a companiei
de stat Translink(d). În Marea Britanie, rețeaua British Rail(d) a fost privatizată(d) între 1994
și 1997, după care a crescut rapid numărul de pasageri, după ani de scădere,
deși factorii care au cauzat aceasta sunt încă subiect de discuții (d). Network Rail(d) deține
și gestionează majoritatea mijloacelor fixe (linii, semnale etc.). Circa 20 de companii
feroviare(d) private operează trenuri de călători, transportând 1,68 de miliarde de călători
în 2015.[279][280] Există și circa 1000 de trenuri de marfă care circulă zilnic. [126] Guvernul
britanic intenționează să investească 30 de miliarde de lire pentru o nouă linie de mare
viteză, High Speed 2nnnn(d), care să fie terminată până în 2026.[281] Crossrail(d), aflată în
construcție în Londra, este cel mai mare proiect de construcții din Europa, cu un cost
estimat la 15 miliarde de lire.[282][283]
În 2017, aeroporturile Regatului Unit au deservit un total de 287,5 milioane de pasageri.
[284]
 În acel an, cele mai mari trei aeroporturi au fost London Heathrow (78 milioane de
pasageri), Gatwick (45,5 milioane de pasageri) și London Stansted(d) (25,9 milioane de
pasageri.[285] London Heathrow, aflat la 24 km vest de capitală, are cel mai mare trafic
internațional din toate aeroporturile din lume [275][276] și este nodul principal al companiei
naționale britanice British Airways, precum și al companiei Virgin Atlantic.[286]
Energia[modificare | modificare sursă]

Platformă petrolieră în Marea Nordului

În 2006, Regatul Unit era al nouălea consumator și al 15-lea producător mondial de

energie.[287] Aici își au sediul central mai multe mari companii de energie, inclusiv două
din cele șase companii „supermajore(d)” de petrol și gaze—BP și Royal Dutch Shell.[g][288]
[289]
 În 2011, 40% din energia electrică a Regatului Unit era obținută din gaze, 30% din
cărbune, 19% din energie nucleară și 4,2% din surse eoliene, hidroelectrice,
biocombustibili și arderea deșeurilor.[290]
În 2013, Regatul Unit producea 914 mii de barili de petrol pe zi (bbl/d) și consuma
1507 mii bbl/d.[291][292] Producția este acum în declin și Regatul Unit este importator net
de petrol din 2005.[293] În 2010, Regatul Unit avea circa 3,1 miliarde de barili de rezerve
de țiței(d) demonstrate, cea mai mare cantitate din țările UE. [293]
În 2009, Regatul Unit era al 13-lea producător mondial de gaze naturale, și cel mai
mare din UE.[294] Producția este acum în declin, Regatul Unit fiind importator net de gaze
din 2004.[294]
Producția de cărbune a jucat un rol-cheie în economia britanică în secolele al XIX-lea și
al XX-lea. Pe la jumătatea anilor 1970, se produceau anual 130 de milioane de tone de
cărbune, scăzând sub 100 de milioane de tone abia la începutul anilor 1980. În
deceniile anilor 1980 și 1990, industria s-a redus considerabil. În 2011, Regatul Unit
producea 18,3 milioane de tone de cărbune. [295] În 2005, avea rezerve de cărbune
demonstrate și exploatabile de 171 de milioane de tone.[295] Autoritatea Cărbunelui(d) din
Regatul Unit a afirmat că există potențialul de a produce între 7 și 16 miliarde de tone
de cărbune prin gazificare subterană (UCG)(d) sau fracturare hidraulică,[296] și că, pe
baza consumului curent, asemenea rezerve ar putea dura între 200 și 400 de ani. [297] S-
au ridicat însă îngrijorări ecologice și sociale din cauza chimicalelor care ar putea
ajunge în apa potabilă și a cutremurelor minore care ar deteriora locuințele. [298][299]
Spre sfârșitul anilor 1990, centralele nucleare contribuiau cu circa 25% din totalul anual
de energie electrică din Regatul Unit, dar proporția a scăzut treptat, pe măsură ce
vechile centrale erau închise și problemele legate de îmbătrânirea echipamentelor
afectau disponibilitatea centralelor. În 2012, Regatul Unit avea 16 reactoare generând
în mod normal circa 19% din energia electrică. Toate cu excepția unuia vor fi retrase
până în 2023. Spre deosebire de Germania și Japonia, Regatul Unit intenționează să
construiască o nouă generație de centrale nucleare începând cu 2018. [290]
Totalul surselor de energie regenerabile reprezenta 14,9% din energia electrică
generată în Regatul Unit în 2013,[300] ajungând la 53,7 TWh. Regatul Unit este unul din
cele mai bune locuri din Europa pentru energie eoliană (d), care este sursa de energie cu
cea mai rapidă creștere, în 2014 ea generând 9,3% din totalul electricității țării. [301][302][303]
Rețelele de apă și canalizare[modificare | modificare sursă]
Accesul la rețele de apă și canalizare este universal în Regatul Unit. Se estimează că
96,7% din gospodării sunt conectate la canalizare. [304] Conform Agenției de Mediu,
abstracția totală de apă pentru rețelele publice era în Regatul Unit de 16.406 megalitri
pe zi în 2007.[305] Standardele pentru apele potabile și cele uzate în Regatul Unit, ca și
în alte țări ale Uniunii Europene, sunt determinate de UE.
În Anglia și Țara Galilor, serviciile de apă și canalizare sunt furnizate de 10 companii
private regionale de apă-canal, și de 13 companii de apă private. În Scoția, apa și
canalizarea sunt furnizate de o unică companie publică, Scottish Water(d). La fel și în
Irlanda de Nord, unde compania se numește Northern Ireland Water(d).

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Regatului Unit.

Harta densității de populație a Regatului Unit la recensământul din 2011

Se efectuează simultan recensăminte în toate părțile regatului o dată la zece ani.

[306]
 La recensământul din 2011(d), populația totală a Regatului Unit era de 63.181.775 de
locuitori.[307] Este a treia cea mai populată țară a Uniunii Europene, a cincea din
Commonwealth și a 22-a din lume. La jumătatea lui 2014 și la cea a lui 2015 migrația
internațională netă pe termen lung a contribuit la creșterea populației, după ce în cei doi
ani precedenți la creșterea demografică contribuise mai mult sporul natural. [308] Între
2001 și 2011, populația a crescut cu o rată anuală medie de circa 0,7%, [307] în creștere
față de 0,3% în perioada 1991–2001 și 0,2% în deceniul dintre 1981 și 1991.
[309]
 Recensământul din 2011 a confirmat și că ponderea populației cu vârste sub 14 ani
aproape s-a înjumătățit în ultimul secol (31% în 1911 față de 18% în 2011) iar proporția
persoanelor de peste 65 de ani s-a triplat (de la 5 la 16%). [307]
Populația Angliei era în 2011 de 53 milioane.[310] Este una din cele mai dens populate
țări din lume, cu 420 de locuitori pe kilometru pătrat la jumătatea lui 2015, [308] o
concentrație deosebit de mare înregistrându-se în Londra și în sud-estul țării. [311] Tot
atunci, populația Scoției a fost înregistrată la 5,3 milioane, [312] a Țării Galilor la 3,06
milioane și a Irlandei de Nord la 1,81 milioane. [310]
În 2012, rata totală a fertilității(d) era în medie pe tot Regatul Unit la 1,92 de copii pentru
fiecare femeie.[313] Deși creșterea natalității contribuie la creșterea demografică, ea
rămâne considerabil sub apogeul din timpul baby boomului, de 2,95 copii pentru fiecare
femeie în 1964,[314] și sub rata de înlocuire de 2,1, dar peste minimul istoric din 2001, de
1,63.[313] În 2011, 47,3% din nașterile din Regatul Unit erau la femei necăsătorite.
[315]
 Biroul Statisticilor Naționale (Regatul Unit) a publicat în 2015 un buletin care arăta
că, din populația Regatului Unit de peste 16 ani, 1,7% se identifică drept lesbiene,
homosexuali sau bisexuali (2% din bărbați și 1,5% din femei). 4,5% din respondenți au
răspuns „altul”, „nu știu” sau nu au răspuns.[316]
Orașe[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Lista orașelor din Regatul Unit.
Cele mai mari orașe din Regatul Unit

# Oraș (Regiune) Populație urbană Populație metropolitană

1 Londra (Londra Mare) 8 174 100 (2011) 13 709 000
2 Birmingham (West Midlands) 1 073 000 (2010) 3 683 000
3 Leeds (West Yorkshire) 751 500 (2011) 2 302 000
4 Glasgow (Scoția) 598 830 (2011) 1 750 000

Londra 5 Sheffield (South Yorkshire) 552 700 (2011) 1 569 000

6 Manchester (North West England) 503 000 (2011) 2 556 000
7 Edinburgh (Scoția) 495 360 (2011) 782 000
8 Liverpool (North West England) 445 200 (2010) 2 241 000
9 Bristol (South West England) 428 200 (2011) 1 041 000
10 Cardiff (Țara Galilor) 346 100 (2011) 1 097 000
Birmingham
11 Coventry (West Midlands) 315 700 (2010) 651 000
12 Leicester (East Midlands) 305 700 (2011) 1 745 000
13 Nottingham (East Midlands) 305 700 (2011) 666 400
14 Bradford (West Yorkshire) 293 717 (2001) 493 000
15 Belfast (Irlanda de Nord) 267 500 (2009) 799 000

Leeds
16 Plymouth (South West England) 258 700 (2010) 343 000
17 Kingston upon Hull (Yorkshire and the Humber) 256 400 (2011) 419 000
18 Derby (South East England) 246 900 (2010) 305 000
19 Stoke-on-Trent (West Midlands) 240 100 (2010) 456 000
20 Wolverhampton (West Midlands) 239 400 (2010) 297 000
 Glasgow

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Hartă a procentajului din populație care nu este albă, la recensământul din 2011.

În trecut se credea că popoarele indigene britanice se trag din diferitele grupuri

etnice(d) care s-au stabilit acolo înaintea secolului al XII-lea: celții, romanii, anglo-saxonii,
nordicii și normanzii. Galezii ar putea fi cel mai vechi grup etnic din Regatul Unit. [317] Un
studiu genetic efectuat în 2006 a arătat că peste 50% din bazinul genetic al Angliei
conține cromozomi Y germanici.[318] O altă analiză genetică din 2005 a indicat că „circa
75% din strămoșii identificabili ai populației britanice moderne sosise în Insulele
Britanice acum 6200 de ani, la începutul neoliticului sau Epocii Pietrei britanice”, și că
britanicii au strămoși comuni cu bascii.[319][320][321]
Regatul Unit are o istorie de imigrație pe scară redusă a non-albilor, Liverpool având
cea mai veche populație de negri din țară, datând dinainte de anii 1730, din perioada
comerțului cu sclavi africani. În această perioadă, se estimează că populația afro-
caraibiană a Marii Britanii era între 10.000 și 15.000 [322] care ulterior a decăzut din cauza
abolirii sclaviei.[323][324] Regatul Unit are și cea mai veche comunitate chineză(d) din
Europa, fondată odată cu sosirea marinarilor chinezi în secolul al XIX-lea. [325] În 1950
era, poate, sub 20.000 de locuitori non-albi ai Marii Britanii, aproape toți născuți în
străinătate.[326] În 1951, erau circa 94.500 de locuitori ai Regatului Unit născuți în Asia
de Sud, China, Africa și Caraibe, sub 0,2% din populație. În 1961, acest număr
crescuse de patru ori, până la 384.000, puțin mai mult de 0,7% din populația Regatului
Unit.[327]
După 1948, o substanțială imigrație din Africa, Caraibe și Asia de Sud a fost o
consecință a destrămării Imperiului Britanic.[328] Migrația din statele membre ale UE
din Europa Centrală și Estică după 2004 a avut ca rezultat și o creștere a acestor
grupuri, deși o parte din această migrație a fost temporară. [329] După anii 1990, populația
de imigranți s-a diversificat substanțial, cei veniți în Regatul Unit provenind dintr-o gamă
mai largă de țări decât valurile anterioare, care tindeau să implice numere mai mari de
imigranți dintr-un număr relativ redus de țări.[330][331][332]
Specialiștii au arătat că categoriile de etnii(d) folosite de statisticile naționale britanice,
introduse inițial odată cu recensământul din 1991(d), denotă și răspândesc confuzie între
conceptele de etnie și rasă.[333][334] În 2011(d), 87,2% din populația Regatului Unit se
identifica drept albă, adică 12,8% din totalul populației se considera membră a
unei minorități etnice.[335] La recensământul din 2001, acest procentaj era doar de 7,9%.
[336]

Populație Procentaj (%)

Grup etnic

2001[337] 2011 2011[335]

55.010.35
albi 54.153.898 87,1 %
9

albi: nomazi /
— 63.193 0.1 %
nomazi irlandezi[h]

indieni 1.053.411 1.451.862 2,3 %

pakistanezi 747.285 1.174.983 1,9 %

asiatici /
bengalezi 283.065 451.529 0,7 %
asiatici britanici

chinezi 247.403 433.150 0,7 %

alți asiatici 247.664 861.815 1,4 %

negri / africani / caraibieni / 1.148.738 1.904.684 3,0 %

negri britanici   [i]
 
 metiși / multiple grupuri etnice 677.117 1.250.229 2,0 %

alte grupuri etnice 230.615 580.374 0,9 %

63.182.17
Total 58.789.194 100,0 %
8

Din cauza diferențelor de exprimare din formularele utilizate pe de o parte în Anglia și

Țara Galilor, pe de altă parte în Scoția, și pe de alta în Irlanda de Nord, datele despre
grupul „alți albi”(d) nu sunt disponibile pentru Regatul Unit în ansamblul lui, dar în Anglia
și Țara Galilor acesta a fost grupul cu cea mai mare creștere între recensămintele din
2001 și 2011, o creștere de 1,1 milioane de persoane (și 1,8 puncte procentuale).
[340]
 Printre grupurile pentru care sunt disponibile date în toate părțile la nivelul Regatului
Unit, categoria „alți asiatici” a crescut de la 0,4 la 1,4% din populație între 2001 și 2011,
în timp ce categoria metiși(d) a crescut de la 1,2% la 2%.[335]
Diversitatea etnică diferă semnificativ de la o parte la alta a Regatului Unit. 30,4% din
populația Londrei și 37,4% din cea a Leicesterului sunt non-albi (conform unei estimări
din 2005,[341][342] în vreme ce mai puțin de 5% din populația Angliei de Nord-Est, a Țării
Galilor și a Sud-Vestului provin din minorități, conform recensământului din 2001. [343] În
2016, 31,4% din elevii școlilor primare și 27,9% din cei ai școlilor secundare de
stat(d) din Anglia aparțineau unei minorități etnice.[344]
Limbile[modificare | modificare sursă]

Lumea anglofonă(d). Statele și teritoriile cu albastru închis au majorități de vorbitori nativi, iar cele în care
engleza este oficială, dar nu majoritară sunt afișate cu albastru deschis. Engleza este și una din limbile oficiale
ale Uniunii Europene[345] și ale Națiunilor Unite(d).[346]

Limba oficială de facto a Regatului Unit este engleza.[347][348] Se estimează că 95% din
populația Regatului Unit este formată din vorbitori monolingvi(d) de engleză.[349] 5,5% din
populație vorbește limbi aduse în Regatul Unit ca urmare a imigrației de dată relativ
recentă.[349] Limbile sud-asiatice, între care punjaba, hindi, bengaleza și gujarati, sunt
cele mai mari grupuri, fiind vorbite de 2,7% din populația Regatului Unit. [349] Conform
recensământului din 2011, poloneza a devenit a doua limbă vorbită în Anglia, cu
546.000 de vorbitori.[350]
În Regatul Unit se mai vorbesc și patru limbi celtice: galeza, irlandeza, gaelica
scoțiană și cornica. Toate sunt recunoscute ca limbi regionale sau minoritare, supuse
unor măsuri specifice de protecție și promovare conform Cartei Europene pentru Limbi
Regionale sau Minoritare[1][351] și conform Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților
Naționale(d).[352] La recensământul din 2001, peste o cincime (21%) din populația Țării
Galilor declara că vorbește galeza,[353] în creștere față de recensământul din 1991
(18%).[354] Mai mult, se estimează că circa 200.000 de vorbitori de galeză trăiesc în
Anglia.[355] La același recensământ, în Irlanda de Nord 167.487 de persoane (10,4%) au
declarat că au „oarecari cunoștințe de irlandeză”, aproape exclusiv locuitori din
populația naționalistă(d) (în principal catolică). Peste 92.000 de oameni din Scoția (ceva
mai puțin de 2% din populație) au abilități de vorbire în gaelică, între aceștia
numărându-se 72% din cei ce trăiesc în Hebridele Exterioare.[356] Numărul de școlari
care învață galeza, gaelica scoțiană și irlandeza este în creștere. [357] Printre populația de
emigranți și descendenți ai acestora, se vorbește încă gaelică scoțiană în Canada(d) (în
principal în Nova Scotia și Insula Cape Breton),[358] și galeză în Patagonia, Argentina.[359]
Scots, o limbă derivată din engleza mijlocie timpurie din nord, are recunoaștere
limitată alături de varianta sa regională, Ulster Scots(d) din Irlanda de Nord, fără a exista
angajamente specifice pentru protejarea și promovarea ei. [1][360]
În Anglia, elevii școlilor studiază în mod obligatoriu o a doua limbă până la vârsta de 14
ani.[361] Franceza și germana sunt cele mai frecvent predate limbi străine în Anglia și
Scoția. Toți elevii din Țara Galilor învață galeza ca a doua limbă până la 16 ani, sau
învață în limba galeză.[362]
Religie[modificare | modificare sursă]

Abația Westminster, folosită pentru încoronarea(en) monarhilor britanici(d)

Viața religioasă a actualului Regat Unit este dominată de diverse forme de creștinism
de peste 1400 de ani.[363] Deși majoritatea cetățenilor încă se mai identifică în multe
sondaje cu creștinismul, rata de participare la slujbele religioase a scăzut dramatic
începând cu jumătatea secolului al XX-lea, [364] în timp ce imigrația și schimbările
demografice au contribuit la creșterea altor credințe, mai cu seamă a islamului.
[365]
 Aceasta i-a determinat pe unii comentatori să descrie Regatul Unit ca o societate
multiconfesională,[366] secularizată,[367] sau postcreștină(d).[368]
La recensământul din 2001, 71,6% din repondenți au indicat că sunt creștini,
următoarea religie fiind islamul (2,8%), urmat
de hinduism (1%), sikhism (0,6%), iudaism (0,5%), budism (0,3%) și alte religii (în total,
0,3%).[369] 15% din repondenți au declarat că nu au religie, alți 7% nedeclarând o
preferință religioasă.[370] Un sondaj Tearfund(d) din 2007 a arătat că doar unul din zece
britanici merge săptămânal la biserică.[371] De la recensământul din 2001 la cel din 2011
s-a observat o scădere a numărului celor care se identificau drept creștini cu 12%,
concomitent cu dublarea celor care se declarau fără religie. Aceasta contrastează cu
creșterea celorlalte grupări religioase, numărul de musulmani crescând cel mai
substanțial, până la circa 5%.[372] Populația musulmană(d) a crescut de la 1,6 milioane în
2001 la 2,7 milioane în 2011,[373] consolidându-și statutul de al doilea grup religios din
Regatul Unit.[374]
La un sondaj efectuat în 2016 de BSA (British Social Attitudes)(d) pe tema afilierii
religioase, 53% din repondenți au declarat că nu au religie, în timp ce 41% s-au declarat
creștini, urmați de 6% care s-au declarat de alte religii (islam, hinduism, iudaism etc.).
[375]
 Dintre creștini, adepții Bisericii Angliei constituiau 15%, cei ai Bisericii Romano-
Catolice – 9%, alți creștini (inclusiv presbiterieni, metodiști, alți protestanți, precum
și ortodocși) – 17%.[375] 71% dintre tinerii între 18–24 de ani s-au declarat fără religie. [375]
Conform datelor de la recensământul din 2021 pentru Anglia și Țara Galilor: [376]

 46,2% creștini;
 37,2% fără religie;
 6,5% musulmani;[376]
 1,7% hinduși.[377]
Biserica Angliei este biserica oficială în Anglia.[378] Ea păstrează reprezentare(d) ca
instituție în Parlamentul britanic, iar monarhul britanic(d) este guvernatorul ei suprem(d).
[379]
 În Scoția, Biserica Scoției(d) este recunoscută ca biserică națională(d). Nu este supusă
controlului statului, iar monarhul britanic este un membru obișnuit al ei, obligat să
depună jurământ la accederea pe tron că va „păstra și conserva religia
protestantă și guvernarea bisericească presbiteriană(d)”.[380][381] Biserica Țării Galilor a fost
desființată în 1920 și, cum Biserica Irlandei a fost desființată în 1870 înaintea divizării
Irlandei, nu există biserică oficială nici în Irlanda de Nord. [382] Deși nu există date pan-
britanice la recensământul din 2001 pentru a măsura apartenența la cultele creștine
individuale, s-a estimat că 62% din creștini sunt anglicani, 13,5% catolici,
6% presbiterieni, 3,4% metodiști cu numere mici la alte culte protestante, cum ar fi frații
de Plymouth, și bisericile ortodoxe.[383]
Migrația[modificare | modificare sursă]
Estimări ale populației născute în străinătate, după țara de origine, între aprilie 2007 și martie 2008

Regatul Unit a trecut prin valuri succesive de migrație. Marea Foamete din Irlanda, pe

atunci parte a Regatului Unit, s-a soldat cu emigrarea a circa un milion de oameni pe
insula Marea Britanie.[384] De-a lungul secolului al XIX-lea, s-a acumulat o mică populație
de imigranți germani, numărând 28.644 de persoane în Anglia și Țara Galilor în 1861.
Circa jumătate din această populație trăia în Londra, și existau mici comunități și în
Manchester, Bradford și în alte locuri. Comunitatea de imigranți germani a fost cel mai
mare grup până în 1891, când a fost depășită de evreii din Rusia. [385] Anglia avusese de
multe secole mici comunități evreiești, supuse unor expulzări ocazionale, dar evreii
britanici numărau mai puțin de 10.000 de oameni la începutul secolului al XIX-lea. După
1881, evreii din Rusia au suferit persecuții grele și, din cei 2.000.000 de evrei care au
părăsit Rusia până în 1914, circa 120.000 s-au stabilit permanent în Regatul Unit,
depășindu-i pe germani ca cea mai mare minoritate etnică originară din afara Insulelor
Britanice.[386][387] Populația acestora a crescut la 370.000 în 1938. [388][389][390] Neputându-se
întoarce în Polonia la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, peste 120.000
de veterani de război polonezi au rămas permanent în Regatul Unit.[391] După al Doilea
Război Mondial a urmat o importantă imigrație din colonii și din fostele colonii devenite
state independente, în parte ca moștenire a imperiului și în parte din cauza lipsei de
locuri de muncă în acele zone. Mulți dintre acești imigranți proveneau din Caraibe și de
pe subcontinentul indian.[392] În 1841, 0,25% din populația Angliei și Țării Galilor(d) era
născută într-o țară străină. În 1901, 1,5% din populație era născută în străinătate.
[393]
 Până în 1931, această cifră crescuse la 2,6%, și până în 1951 ea era de 4,4%. [394]
În 2014 creșterea netă(d) era de 318.000: imigrația era de 641.000, în creștere de la
526.000 în anul precedent, în vreme ce numărul celor care emigrau (pentru mai mult de
12 luni) era de 323.000.[395] Una dintre tendințele cele mai recente în materie de migrație
este sosirea unei populații active din noile state membre ale UE din Europa de Est,
denumite țările A8(d).[329] În 2010, erau 7 milioane de rezidenți ai Regatului Unit născuți în
străinătate, ceea ce corespunde cu 11,3% din totalul populației. Dintre aceștia, 4,76 de
milioane (7,7%) erau născuți în afara UE și 2,24 milioane (3,6%) erau născuți în alte
state membre ale UE.[396] Proporția persoanelor născute în străinătate rămâne puțin mai
mică decât în multe alte țări europene. [397] Imigrația contribuie însă și la o creștere a
populației[398] sosirile și copiii de imigranți, născuți în Regatul Unit, reprezintă circa
jumătate din creșterea demografică dintre 1991 și 2001. Analiza datelor Biroul
Statisticilor Naționale (Regatul Unit) (ONS) arată că un total de 2,3 milioane de imigranți
s-au mutat în Regatul Unit în cei 15 ani dintre 1991 și 2006. [399] În 2008 se estima că
imigrația va adăuga 7 milioane de persoane populației Regatului Unit până în 2031,
[400]
 deși aceste cifre sunt disputate.[401] ONS a raportat o creștere a migrației nete din
2009 până în 2010 cu 21% până la 239.000. [402]
În 2013, circa 208.000 de cetățeni străini au fost naturalizați britanici, cel mai mare
număr de la începutul consemnării acestui indicator în 1962. Numărul acesta a scăzut
la circa 125.800 în 2014. Între 2009 și 2013, numărul mediu de persoane care au primit
anual cetățenia britanică a fost de 195.800. Principalele țări din care provin acești
cetățeni naturalizați în 2014 erau India, Pakistan, Filipine, Nigeria, Bangladesh, Nepal,
China, Africa de Sud, Polonia și Somalia.[403] Numărul total de granturi de stabilire, care
conferă rezidență permanentă(d) în Regatul Unit fără acordarea cetățeniei britanice, [404] a
fost de circa 154.700 în 2013, față de 241.200 în 2010 și 129.800 în 2012. [403]
Peste un sfert (27%) din copiii născuți vii în 2014 proveneau de la mame născute în
afara Regatului Unit, conform statisticilor oficiale publicate în 2015. [405]

Procen
Popul
tajul
ația
din
Angli Popul Popu
popula
ei și ație lație
ția
Țării totală născ
Ye totală
Galilo [394][406] ută
ar [407] al
r în
celor
născu [408][409] Irlan
[410] născuț
tă în da
i în
străin
străină
ătate
tate

18 100.00 17.90 520.0

0,6
51 0 0.000 00

18 150.00 20.10 600.0

0,7
61 0 0.000 00

18 200.00 22.70 565.0

0,9
71 0 0.000 00

18 275.00 26.00 560.0

1.1
81 0 0.000 00

18 350.00 29.00 460.0

1,2
91 0 0.000 00

19 475.00 32.50 425.0

1,5
01 0 0.000 00
19 900.00 32.50 375.0
2,5
11 0 0.000 00

19 750.00 37.90 365.0

2
21 0 0.000 00

19 1.080. 40.00 380.0

2,7
31 000 0.000 00

19 1.875. 43.70 470.0

4,3
51 000 0.000 00

19 2.290. 46.00 645.0

5
61 000 0.000 00

19 3.100. 48.70 585.0

6,4
71 000 0.000 00

19 3.220. 48.50 580.0

6,6
81 000 0.000 00

19 3.625. 49.90 570.0

7,3
91 000 0.000 00

20 4.600. 52.50 475.0

8,8
01 000 0.000 00

20 7.500. 56.00 400.0

13,4
11 000 0.000 00

Cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cei britanici, au dreptul de a locui și munci în orice
stat membru al UE.[411] Regatul Unit a cerut o restricție temporară a accesului cetățenilor
români și bulgari, ale căror țări au adera la UE în ianuarie 2007. [412] Cercetările efectuate
de Migration Policy Institute(d) pentru Comisia pentru Egalitate și Drepturile
Omului(d) arată că, între mai 2004 și septembrie 2009, 1,5 milioane de persoane active
au imigrat din noile state membre ale UE în Regatul Unit, două treimi din aceștia fiind
polonezi, dar și că mulți dintre ei s-au întors ulterior acasă, rezultând o creștere netă a
cetățenilor altor state membre prezenți în Regatul Unit cu circa 700.000 în total în acea
perioadă.[413][414] Recesiunea de la sfârșitul anilor 2000 a redus imboldul economic pentru
polonezi de a emigra în Regatul Unit, [415] migrația devenind temporară și circulară.[416] În
2009, pentru prima oară după lărgirea UE, mai mulți locuitori ale celor 8 state central- și
est-europene care au aderat la UE în 2004 au plecat din Regatul Unit decât au sosit.
[417]
 În 2011, cetățenii noilor state membre ale UE alcătuiau 13% din imigranții care
intrau în țară.[418]

Numărul estimat al cetățenilor britanici ce trăiau peste hotare în 2006 pe țări

Guvernul britanic a introdus un sistem de imigrație pe bază de puncte(d) pentru imigrația

din exteriorul Zonei Economice Europene în locul altor scheme, inclusiv al Fresh Talent
Initiative(d) a Guvernului Scoției.[419] În iunie 2010 guvernul a introdus o limită temporară
de 24.000 de persoane la imigrația din afara UE, cu scopul de a descuraja cererile, iar
în aprilie 2011 a stabilit o limitare permanentă. [420]
Emigrația a reprezentat o importantă trăsătură a societății britanice în secolul al XIX-lea.
Între 1815 și 1930, circa 11,4 milioane de oameni au părăsit Regatul și 7,3 milioane au
plecat din Irlanda. Se estimează că, la sfârșitul secolului al XX-lea, circa 300 de
milioane de persoane de origine britanică și irlandeză trăiau în alte țări din lume.
[421]
 Astăzi, cel puțin 5,5 milioane de persoane originare din Regatul Unit trăiesc în
străinătate,[422][423][424] mai ales în Australia, Spania, Statele Unite și Canada. [422][425]
Educație[modificare | modificare sursă]
Educația în Regatul Unit este subiect al autonomiei fiecărei țări, acestea având fiecare
sistemul ei de educație separat.
Considerând cele patru sisteme împreună, circa 38 de procente din populația Regatului
Unit are o diplomă de colegiu sau de universitate, cel mai ridicat procentaj din Europa,
și printre cele mai ridicate din lume.[426][427] Regatul Unit este a doua țară după Statele
Unite ca reprezentare pe listele universităților din top 100. [428][429][430][431]
Raportul pe 2014 al unei comisii guvernamentale(d) arăta că persoanele cu educație în
sistemul privat compuneau 7% din populația generală a Regatului Unit, dar procentaje
mult mai mari din profesiile de înaltă calificare, cazul extrem cel mai citat fiind cel al
judecătorilor, care erau 71% școliți în sistem privat. [432][433]
Anglia
Christ Church(d) face parte din Universitatea Oxford, care își revendică o istorie ce începe pe la 1096

În timp ce educația în Anglia este responsabilitatea secretarului de stat pentru

educație(d), administrarea și finanțarea școlilor de stat sunt în sarcina autorităților locale.
[434]
 Educația gratuită universală a fost introdusă treptat între 1870 și 1944. [435]
[436]
 Educația este obligatorie între cinci și șaisprezece ani, iar în Anglia tinerii pot
rămâne în sistemul de educație sau ca ucenici până la 18 ani. [437] În 2011, Trends in
International Mathematics and Science Study(d) (TIMSS) a clasat elevii de 13–14 ani din
Anglia și Țara Galilor pe locul al zecelea în lume la matematică și al nouălea la științe.
[438]
 Majoritatea copiilor sunt educați în școli de stat, din care doar o mică parte fac
selecție pe baza aptitudinilor academice. Două dintre cele mai performante zece școli în
termeni de rezultate la General Certificate of Secondary Education (d) în 2006 erau din
categoria grammar school(d). În 2010, mai mult de jumătate din locurile de
la Universitățile Oxford și Cambridge erau ocupate de absolvenți ai școlilor de stat, [439] în
timp ce proporția de copii din Anglia care studiază la școli private este de circa 7%,
ridicându-se la 18% din cei de la 16 ani în sus.[440][441] Anglia are cele mai vechi două
universități din lumea anglofonă, Universitățile Oxford și Cambridge (împreună
cunoscute sub numele de "Oxbridge(d)") cu o istorie de peste opt secole.
De la înființarea Colegiului Bedford(d) (Londra), Colegiului Girton(d) (Cambridge)
și Colegiului Somerville(d) (Oxford) în secolul al XIX-lea, și femeile pot obține o diplomă
universitară.

King's College (dreapta)(d) și Clare College (stânga)(d), ambele parte din Universitatea Cambridge, fondată la
1209

Scoția
Educația în Scoția este responsibilitatea secretarului de cabinet pentru educație și
învățare pe tot parcursul vieții(d), administrarea și finanțarea școlilor de stat fiind în
sarcina autorităților locale. Două organe publice nedepartamentale(d) joacă roluri-cheie
în educația din Scoția. Scottish Qualifications Authority(d) este responsabilă cu
dezvoltarea, acreditarea, evaluarea și certificarea calificărilor, altele decât gradele, care
sunt furnizate la nivel de școli secundare, colegii post-secundare(d) de educație
continuată(d) și alte centre.[442] Learning and Teaching Scotland(d) furnizează consultanță,
resurse și dezvoltarea angajaților în domeniul educației. [443] Scoția a legiferat prima
educația obligatorie în 1496.[444] Proporția de copii scoțieni ce învață în școli private era
de puțin peste 4% în 2016, dar a scăzut în anii recenți. [445] Studenții scoțieni care
studiază la universitățile din Scoția(d) nu plătesc nici taxe de educație(d) și nici taxe de
absolvire, toate acestea fiind abolite în 2001, respectiv 2008. [446]
Țara Galilor
Guvernul galez este responsabil de educație în Țara Galilor. Un număr important de
studenți galezi învață integral sau predominant în limba galeză; lecțiile de galeză sunt
obligatorii pentru toți elevii până la vârsta de 16 ani. [447] Sunt planuri de creștere a
numărului de școli medii cu predare în galeză în contextul politicii de creare a unei Țări
a Galilor complet bilingve.
Irlanda de Nord
Educația în Irlanda de Nord este responsabilitatea ministrului educației, iar la nivel local
educația este administrată de Education Authority(d), entitate subdivizată mai departe în
cinci arii geografice. Consiliul pentru Curriculum, Examinare și Evaluare (d) (CCEA) este
organismul responsabil cu consilierea guvernului(d) pe marginea a ce trebuie să se
predea în școlile Irlandei de Nord, a standardelor de monitorizare și a acordării de
calificative.[448]
Sănătatea[modificare | modificare sursă]

Royal Aberdeen Children's Hospital(d), un spital de pediatrie(d) din subordinea NHS Scotland(d)

Sistemul sanitar din Regatul Unit este o chestiune administrată autonom de fiecare țară,
acestea având fiecare sistemul său sanitar public și privat(d), împreună cu
tratamente alternative, holistice și complementare. Toți rezidenții permanenți ai
Regatului Unit(d) beneficiază de îngrijire medicală, predominant gratuită acolo unde este
necesară, fiind finanțată din impozitele generale. Organizația Mondială a Sănătății a
clasat sistemul sanitar din Regatul Unit în 2000 pe locul al cincisprezecelea în Europa și
al optsprezecelea în lume.[449][450] Din 1979, cheltuielile cu sistemul sanitar au fost
crescute semnificativ pentru a-l apropia de media Uniunii Europene. [451] Regatul Unit
cheltuiește circa 8,4% din produsul intern brut pe sănătate, cu 0,5 procente sub
media OCDE și cu aproximativ un punct procentual sub media Uniunii Europene. [452]
Există organisme de reglementare la nivelul întregului Regat, cum ar fi Consiliul Medical
General(d), Consiliul Asistentelor și Moașelor(d), precum și unele neguvernamentale, cum
ar fi Colegiile Regale(d). Responsabilitatea politică și operațională pentru sistemul sanitar
rămâne însă în sarcina celor patru executive naționale; în Anglia, este responsabilitatea
Guvernului Regatului Unit; în Irlanda de Nord a Executivului Irlandei de Nord(d); în Scoția
a Guvernului Scoțian(d); și în Țara Galilor a Guvernului Galez. Fiecare Sistem Sanitar
Național are politici și priorități diferite, ceea ce are ca rezultat diferențe și la nivelul
îngrijirii sanitare de care beneficiază pacienții. [453][454]

Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Regatului Unit.
Cultura Regatului Unit a fost influențată de mulți factori, dintre care: așezarea țării pe un
grup de insule; istoria sa ca democrație liberală occidentală și ca mare putere; precum
și faptul că este o uniune politică(d) a patru țări, fiecare păstrând elemente ale unor
tradiții, obiceiuri și simboluri distinctive. Ca urmare a Imperiului Britanic, influența
britanică se poate observa în limba, cultura și sistemele de drept din multe din fostele
sale colonii, inclusiv Australia, Canada, Africa de Sud, India, Irlanda, Noua Zeelandă,
Pakistan, și Statele Unite. Substanțiala influență culturală a Regatului Unit a făcut să fie
descris ca o „superputere culturală”.[455][456] Un sondaj de opinie global efectuat pentru
BBC în 2013 și 2014 plasa Regatul Unit pe locul al treilea între cele mai bine văzute
state ale lumii (după Germania și Canada). [457][458]
Literatura[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatură engleză.

Portretul Chandos(d), despre care se crede că îl reprezintă pe William Shakespeare

Noțiunea de „literatură britanică” se referă la literatura asociată cu Regatul Unit, Insula

Man și Insulele Canalului. Majoritatea literaturii britanice este în limba engleză. În 2005,
s-au publicat circa 206.000 de cărți în Regatul Unit, iar în 2006, aici s-au publicat cele
mai multe cărți din lume(d).[459]
Dramaturgul și poetul englez William Shakespeare este considerat cel mai mare
dramaturg din toate timpurile,[460][461][462] iar contemporanii săi Christopher Marlowe și Ben
Jonson sunt și ei foarte respectați. Mai recent, dramaturgii Alan Ayckbourn(d), Harold
Pinter, Michael Frayn(d), Tom Stoppard și David Edgar(d) au combinat elemente de
suprarealism, realism și radicalism.
Printre autorii englezi premoderni și timpuriu-moderni se numără Geoffrey
Chaucer (secolul al XIV-lea), Thomas Mallory (secolul al XV-lea), Sir Thomas
More (secolul al XVI-lea), John Bunyan (secolul al XVII-lea) și John Milton (secolul al
XVII-lea). În secolul al XVIII-lea, Daniel Defoe (autorul cărții Robinson Crusoe)
și Samuel Richardson au fost pionieri ai romanului modern. În secolul al XIX-lea au
urmat noi inovații ale lui Jane Austen, ale romancierei gotice Mary Shelley, ale
scriitorului pentru copii Lewis Carroll, ale surorilor Brontë, ale militantului social Charles
Dickens, ale naturalistului Thomas Hardy, ale realistului George Eliot, ale poetului
vizionar William Blake și ale poetului romantic William Wordsworth. Scriitori englezi ai
secolului al XX-lea au fost romancierul science-fiction H. G. Wells; scriitorii de opere
clasice pentru copii Rudyard Kipling, A. A. Milne (creatorul lui Winnie-the-Pooh), Roald
Dahl și Enid Blyton; controversatul D. H. Lawrence; modernista Virginia Woolf;
satiristul Evelyn Waugh; romancierul profetic George Orwell; romancierii
populari William Somerset Maugham și Graham Greene; autoarea de literatură
polițistă Agatha Christie (cea mai bine vândută romancieră(d) din toate timpurile);[463] Ian
Fleming (creatorul lui James Bond); poeții T.S. Eliot, Philip Larkin(d) și Ted Hughes(d);
autorii de literatură fantasy J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis și J. K. Rowling; autorii de benzi
desenate epice Alan Moore(d) și Neil Gaiman.

Fotografie a romancierului din Epoca Victoriană Charles Dickens

Contribuția Scoției(d) include scriitorul de cărți cu detectivi Arthur Conan Doyle (creatorul

lui Sherlock Holmes), literatura romantică a lui Sir Walter Scott, scriitorul pentru copii J.
M. Barrie, aventurile epice ale lui Robert Louis Stevenson și pe cunoscutul poet Robert
Burns. Mai recent, moderniștii și naționaliștii Hugh MacDiarmid(d) și Neil M. Gunn(d) au
contribuit la Renașterea Scoțiană(d). O perspectivă mai sumbră se găsește în poveștile
lui Ian Rankin(d) și în comediile horror psihologice ale lui Iain Banks. Capitala Scoției,
Edinburgh, a fost primul oraș mondial al literaturii(d) declarat de UNESCO.[464]
Cel mai vechi poem britanic cunoscut, Y Gododdin(d), a fost compus în Yr Hen
Ogledd (Vechiul Nord), cel mai probabil spre sfârșitul secolului al VI-lea. El a fost scris
în cumbrică sau galeză veche(d) și conține cea mai veche referire cunoscută la regele
Arthur.[465] De prin secolul al VII-lea, legătura între Țara Galilor și Vechiul Nord s-a
întrerupt, cultura de limbă galeză schimbându-și punctul focal pe Țara Galilor, unde
legenda arthuriană a fost dezvoltată mai departe de Geoffrey din Monmouth.[466] Cel mai
cunoscut poet medieval din Țara Galilor, Dafydd ap Gwilym(d) (fl.1320–1370), a compus
poezie pe teme cum ar fi natura, religia și mai ales dragostea. El este considerat unul
dintre cei mai mari poeți europeni ai epocii sale.[467] Până la sfârșitul secolului al XIX-lea,
majoritatea literaturii galeze(d) era în galeză și mare parte din proză avea caracter
religios. Daniel Owen(d) este considerat a fi primul romancier de limbă galeză,
publicând Rhys Lewis(d) în 1885. Cei mai cunoscuți poeți anglo-galezi(d) poartă ambii
numele Thomas. Dylan Thomas(d) a devenit celebru pe ambele maluri ale Atlanticului la
jumătatea secolului al XX-lea. Este cel mai cunoscut pentru poezia sa—a sa „Do not go
gentle into that good night(d); Rage, rage against the dying of the light” („Nu te du
molcom în noaptea cea bună; Furie, furie pentru moartea luminii”) este una dintre cele
mai cuplete din poeziile în engleză—și pentru a lui „piesă pentru voci”, Under Milk
Wood(d). Influentul preot-poet și naționalist galez R. S. Thomas(d) a fost nominalizat
pentru Premiul Nobel pentru Literatură în 1996. Romancieri galezi de seamă ai
secolului al XX-lea sunt Richard Llewellyn și Kate Roberts(d).[468][469]
Autori de alte naționalități, mai ales din țările Commonwealth-ului, din Irlanda și din
Statele Unite au trăit și au creat în Regatul Unit. Exemple importante de-a lungul
secolelor au fost Jonathan Swift, Oscar Wilde, Bram Stoker, George Bernard
Shaw, Joseph Conrad, T.S. Eliot, Ezra Pound și mai recent autori britanici născuți în
străinătate, cum ar fi Kazuo Ishiguro și Sir Salman Rushdie.[470][471]
Muzica[modificare | modificare sursă]

The Beatles sunt cea mai de succes formație, atât comercial cât și la critică, din muzică, vânzând peste un
miliard de discuri[472][473][474]

În Regatul Unit sunt populare mai multe stiluri de muzică, de la muzica folk autohtonă
din Anglia(d), Țara Galilor(d), Scoția(d) și Irlanda de Nord(d) până la heavy metal.
Compozitori notabili de muzică clasică din Regatul Unit și din statele care l-au precedat
au fost William Byrd, Henry Purcell, Sir Edward Elgar, Gustav Holst(d), Sir Arthur
Sullivan (celebru pentru colaborarea cu libretistul Sir W. S. Gilbert), Ralph Vaughan
Williams și Benjamin Britten, pionier al operei moderne britanice. Sir Harrison
Birtwistle(d) este unul dintre cei mai de seamă compozitori contemporani. În Regatul Unit
își au sediul și unele orchestre și coruri de renume mondial, cum ar fi Orchestra
Simfonică a BBC(d) și London Symphony Chorus(d). Dirijori notabili sunt Sir Simon
Rattle(d), Sir John Barbirolli(d) și Sir Malcolm Sargent(d). Dintre compozitorii de coloane
sonore de film s-au remarcat John Barry, Clint Mansell(d), Mike Oldfield, John
Powell, Craig Armstrong(d), David Arnold(d), John Murphy(d), Monty Norman(d) și Harry
Gregson-Williams. George Frideric Handel a devenit cetățean britanic(d) naturalizat(d) și a
scris imnul de încoronare britanic, unele din cele mai bune lucrări ale sale, cum ar
fi Messiah(d), fiind scrise în engleză.[475][476] Andrew Lloyd Webber este un prolific
compozitor de teatru muzical. Piesele sale au dominat West End din Londra de la
sfârșitul secolului al XX-lea încoace și au avut succes de casă în toată lumea. [477]
The Beatles au vânzări internaționale de peste un miliard de unități și sunt cea mai bine
vândută(d) și mai influentă formație din istoria muzicii de masă. [472][473][474][478] Alte contribuții
britanice majore în muzica ultimilor 50 de ani au adus The Rolling Stones, Pink
Floyd, Queen, Led Zeppelin, Bee Gees și Elton John, toți având vânzări-record la nivel
mondial de peste 200 de milioane de exemplare.[479][480][481][482][483][484] Brit Awards sunt
premiile muzicale anuale ale BPI(d), și printre laureații britanici pentru Contribuție
Remarcabilă adusă Muzicii se numără: The Who, David Bowie, Eric Clapton, Rod
Stewart și The Police.[485] Artiști muzicali britanici actuali de succes internațional
sunt Coldplay, Radiohead, Oasis, Arctic Monkeys, Spice Girls, Robbie Williams, Amy
Winehouse și Adele.[486]
Mai multe orașe britanice sunt cunoscute pentru muzica lor. Grupurile din Liverpool au
54 de discuri single pe locul întâi în clasamentele britanice, mai multe pe cap de locuitor
decât orice alt oraș din lume.[487] Contribuția muzicală a orașului Glasgow a fost
recunoscută în 2008 când a fost declarat de UNESCO Oraș al Muzicii, unul din doar trei
orașe din lume cu această onoare.[488]
În 2016, pop rămâne cel mai popular gen de muzică din Regatul Unit, cu 33,4% din
vânzări, urmat de hip-hop și R&B la 24,5% din unități.[489] Rockul nu este departe în
urmă, cu 22,6% din unități.[489] Regatul Unit modern produce, împreună cu Statele Unite,
unii din cei mai cunoscuți rapperi din lume, între care Tinie
Tempah, Stormzy(d), Kano(d), Yxng Bane(d), Ramz(d) și Skepta(d).[490] Creșterea abruptă a
ascultătorilor de hip-hop și R&B din Regatul Unit spre sfârșitul deceniului al doilea al
secolului al XXI-lea este adesea explicată prin facilitarea accesului la acest gen prin
intermediul platformelor de streaming cum ar fi Spotify și SoundCloud unde hip-hop și
R&B este genul cel mai popular,[491][492] dar și prin creșterea unor noi subgenuri de hip-
hop și R&B populare în rândul milenialilor și al generației Z (post-milenială), dezvoltate
mai ales în SUA cu artiști populari și în Regatul Unit, cum ar fi phonk rap [493][494] și R&B-
ul alternativ(d).[495][496]
Artele vizuale[modificare | modificare sursă]

Autoportret al lui J. M. W. Turner, ulei pe pânză, c. 1799

Istoria formelor de artă vizuale britanice face parte din istoria artei occidentale. Printre
marii artiști britanici se numără: romanticii William Blake, John Constable, Samuel
Palmer(d) și Joseph Mallord William Turner; portretiștii Sir Joshua Reynolds și Lucian
Freud; peisagiștii Thomas Gainsborough și L. S. Lowry(d); pionierul mișcării Arts and
Crafts William Morris; pictorul figurativist Francis Bacon; artiștii pop Peter
Blake(d), Richard Hamilton(d) și David Hockney; duoul colaborativ Gilbert și George(d);
artistul abstract Howard Hodgkin(d); și sculptorii Antony Gormley(d), Anish
Kapoor și Henry Moore. În perioada deceniilor anilor 1980 și 1990, Saatchi Gallery(d) din
Londra a adus în atenția publicului un grup de artiști multi-gen care aveau să fie
denumiți „Tinerii Artiști Britanici(d)”: Damien Hirst(d), Chris Ofili(d), Rachel
Whiteread(d), Tracey Emin(d), Mark Wallinger(d), Steve McQueen, Sam Taylor-
Johnson(d) și frații Chapman(d) sunt printre cei mai cunoscuți membri ai acestei mișcări.
Academia Regală(d) din Londra este o organizație esențială pentru promovarea artelor
vizuale în Regatul Unit. Printre marile școli de artă din UK se numără: Universitatea de
Arte din Londra(d) cu șase școli subordonate, între care Central Saint
Martins(d) și Chelsea College of Art and Design(d); Universitatea Goldsmiths(d); Școala de
Arte Frumoase Slade(d) (parte din University College London); Școala de Arte din
Glasgow(d); Colegiul Regal de Arte(d); și Școala de Desen și Arte Frumoase
Ruskin(d) (parte a Universității Oxford). Institutul de Arte Courtauld(d) este un centru de
frunte în predarea istoriei artelor. Galerii importante de arte din Regatul Unit
sunt National Gallery, Londra, National Portrait Gallery, Tate Britain(d) și Tate
Modern (cea mai vizitată galerie de artă modernă din lume, cu circa 4,7 milioane de
vizitatori în fiecare an).[497]
Cinematografia[modificare | modificare sursă]

Alfred Hitchcock, unul dintre cei mai mari și mai influenți cineaști britanici din toate timpurile [498]

Regatul Unit a exercitat o considerabilă influență asupra istoriei cinematografiei.

Regizorii britanici Alfred Hitchcock, al cărui film Vertigo este considerat de unii critici cel
mai bun film din toate timpurile,[499] și David Lean sunt printre cei mai de succes la critică
din toate timpurile.[500] Alți regizori importanți au fost Charlie Chaplin,[501] Michael
Powell(d),[502] Carol Reed,[503] Edgar Wright(d),[504] Christopher Nolan,[505] și Ridley Scott.
[506]
 Mulți actori britanici au devenit celebri în toată lumea și lăudați de critică, cum ar
fi: Julie Andrews,[507] Richard Burton,[508] Michael Caine,[509] Colin Firth,[510] Gary Oldman,
[511]
 Ben Kingsley,[512] Ian McKellen,[513] Liam Neeson,[514] Charlie Chaplin,[515] Sean
Connery,[516] Vivien Leigh,[517] David Niven,[518] Laurence Olivier,[519] Peter Sellers,[520] Kate
Winslet,[521] Anthony Hopkins,[522] și Daniel Day-Lewis.[523] Unele dintre cele mai bine
vândute filme din toate timpurile au fost produse în Regatul Unit, inclusiv două
dintre francizele cu cel mai mare succes comercial (Harry Potter și James Bond).
[524]
 Ealing Studios(d) se revendică drept cel mai vechi studio de film cu funcționare
permanentă din lume.[525]
În ciuda unui istoric de producții importante și de succes, industria s-a caracterizat
adesea printr-o controversă asupra identității sale și asupra nivelului influenței
americane și europene. Producătorii britanici sunt activi în coproducții internaționale(d),
iar actorii, regizorii și tehnicienii britanici participă regulat la turnarea filmelor americane.
Multe filme de succes de la Hollywood s-au bazat pe britanici, pe povești(d) ori
evenimente britanice, inclusiv Titanic, Stăpânul inelelor, Pirații din Caraibe.
În 2009, filmele britanice au obținut în total în toată lumea circa 2 miliarde de dolari și au
ajuns la o cotă de piață de circa 7% în lume și 17% în Regatul Unit. [526] Câștigurile
britanice au totalizat 944 milioane de lire în 2009, cu circa 173 milioane de spectatori.
[526]
 British Film Institute a produs un sondaj care să stabilească cele mai bune 100 de
filme britanice din toate timpurile, BFI Top 100 British films.[527] Premiile Academiei
Britanice de Film (BAFTA) sunt organizate anual de British Academy of Film and
Television Arts.[528]
Bucătăria[modificare | modificare sursă]
Bucătăria britanică a absorbit influențele culturale ale celor stabiliți în Marea Britanie,
producând multe feluri de mâncare hibride, cum ar fi puiul tikka masala(d) anglo-indian.
[529][530]

Fish and Chips, o populară mâncare de luat la pachet(d) din Regatul Unit

Agricultura celtică(d) și creșterea animalelor au produs o gamă variată de surse de hrană

pentru celții și britonii autohtoni. Anglia anglo-saxonă a dezvoltat tehnicile de preparare
a cărnii și ierburilor aromate înainte ca această practică să devină comună
în Europa. Cucerirea normandă a introdus condimentele exotice în Anglia medievală(d).
[531]
 Imperiul Britanic a facilitat cunoașterea bucătăriei indiene(d) cu „condimentele ei
puternice, pătrunzătoare”.[531] Politicile de raționalizare a hranei(d) aplicate de guvernul
britanic în timpul războaielor din secolul al XX-lea [532] au stimulat însă o slabă reputație
internațională a bucătăriei britanice.[531]
Feluri tradiționale britanice de mâncare sunt micul dejun complet(d), Fish and Chips, cina
de Crăciun,[531] friptura de duminică(d), plăcinta cu carne și rinichi(d), plăcinta
ciobănească(d), și bangers and mash(d). Britanicii consumă însă o gamă largă de feluri de
mâncare bazate pe bucătăriile europene, indiene și din alte părți ale lumii. Bucătăria
britanică autohtonă are și ea multe varietăți regionale din categoriile engleză, scoțiană,
galeză și nord-irlandeză. Fiecare și-a dezvoltat propriile mâncăruri regionale sau locale,
dintre care multe sunt alimente cu denumire de origine protejată (d) cum ar fi Cornish
pasty(d), budinca Yorkshire(d), cârnatul Cumberland(d), afumătura Arbroath(d), și prăjiturile
galeze(d).
Mass-media[modificare | modificare sursă]

Broadcasting House(d) din Londra, sediul BBC, cel mai vechi și mai mare radiodifuzor din lume[533][534][535]

BBC, fondat în 1922, este compania națională de radioteleviziune și de difuzare pe

Internet, și este cel mai vechi și mai mare radiodifuzor din lume. [533][534][535] Ea operează
numeroase stații de televiziune și radio în Regatul Unit și în străinătate, serviciile interne
fiind finanțate din licențele de televiziune(d).[536][537] Alți mari jucători de pe piața media
britanică sunt ITV plc(d), care operează 11 din cele 15 posturi regionale de televiziune
care compun ITV Network(d),[538] și News Corporation, care deține mai multe ziare
naționale prin intermediul lui News UK(d), cum ar fi cel mai popular tabloid(d), The Sun, și
cel mai vechi cotidian în "format larg(d)", The Times,[539] deținând și un mare procent la
difuzorul prin satelit Sky Devices UK Limited(d).[540] Londra domină sectorul media din
Regatul Unit: ziarele, televiziunile și posturile de radio naționale își au în mare parte
sediul acolo, deși Manchester este și el un centru media național important. Edinburgh
și Glasgow, precum și Cardiff sunt centre importante în Scoția și, respectiv, Țara
Galilor.[541] Sectorul publicistic britanic, inclusiv cărți, registre și baze de date, reviste,
ziare și agenții de știri, au o cifră de afaceri totală de circa 20 de miliarde de lire și
angajează circa 167.000 de oameni.[542]
În 2009, se estima că fiecare persoană urmărea zilnic în medie 3,75 ore de televiziune
și asculta radio 2,81 ore. În acel an principalele canale publice(d) ale BBC reprezentau
circa 28,4% din toată audiența TV; cele trei mari canale independente reprezentau
29,5% și celelalte canale digitale și prin satelit, din ce în ce mai importante, restul de
42,1%.[543] Vânzările de ziare au scăzut din anii 1970 iar în 2010 41% din locuitori mai
declarau că citesc un cotidian național. [544] În 2010, 82,5% din populația Regatului Unit
utiliza Internetul, cea mai mare proporție în rândul celor 20 de țări cu numărul cel mai
mare de utilizatori în acel an.[545]
Filosofie[modificare | modificare sursă]
Regatul Unit este celebru pentru tradiția „empirismului britanic”, o ramură a filosofiei
cunoașterii care afirmă că doar cunoașterea confirmată de experiență este validă, și
pentru cea a „filosofiei scoțiene”, uneori denumită „școala scoțiană a bunului simț(d)”.
[546]
 Cei mai celebri filosofi ai empirismului britanic sunt John Locke, George
Berkeley[j] și David Hume; în timp ce Dugald Stewart(d), Thomas Reid(d) și William
Hamilton(d) au fost mari exponenți ai școlii scoțiene a „bunului simț”. Doi britanici sunt
notabili și pentru o teorie a utilitarismului, filosofie morală utilizată mai întâi de Jeremy
Bentham și mai târziu de John Stuart Mill în scurta sa lucrare Utilitarianism(d).[547][548] Alți
filosofi eminenți din Regatul Unit și din statele care l-au precedat au fost Duns
Scotus, John Lilburne(d), Mary Wollstonecraft, Francis Bacon, Adam Smith, Thomas
Hobbes, William Ockham, Bertrand Russell și A.J. "Freddie" Ayer. Printre filosofii străini
stabiliți în Regatul Unit se numără Isaiah Berlin, Karl Marx, Karl Popper și Ludwig
Wittgenstein.
Sport[modificare | modificare sursă]

Stadionul Wembley din Londra, unde joacă echipa națională de fotbal a Angliei, este unul dintre cele mai
costisitoare stadioane construite vreodată.[549]

Multe din marile sporturi, inclusiv fotbalul, tenisul, rugby-

ul, golful, boxul, netballul, canotajul și cricketul, își au originea sau au fost substanțial
dezvoltate în Regatul Unit și în statele predecesoare. Având regulamente și coduri ale
multor sportui inventate și consemnate în Regatul Unit al secolului al XIX-lea, în Epoca
Victoriană, președintele CIO, Jacques Rogge, afirma în 2012: „această țară măreață,
mare iubitoare a sportului, este recunoscută ca locul de naștere al sportului modern.
Aici s-au codificat pentru prima oară conceptele de sportivitate și fair play în reguli și
regulamente clare. Aici a fost inclus sportul ca instrument educațional în curricula
școlilor”.[550][551]
În majoritatea competițiilor internaționale, Anglia, Scoția și Țara Galilor sunt
reprezentate de echipe separate. Irlanda de Nord și Republica Irlanda participă adesea
împreună, cu o singură echipă, cu excepțiile notabile ale fotbalului și
întrecerilor Jocurilor Commonwealth-ului. În context sportiv, echipele Angliei, Scoției,
Țării Galilor și Irlandei / Irlandei de Nord sunt adesea denumite colectiv „Home
Nations(d)”. Există unele sporturi în care o singură echipă reprezintă tot Regatul Unit,
cum ar fi cele de la Jocurile Olimpice, unde regatul este reprezentat de echipa Marii
Britanii. Edițiile din 1908, 1948 și 2012 ale Jocurilor Olimpice de Vară s-au ținut la
Londra, acesta fiind primul oraș care a găzduit trei ediții. Țara a participat la toate
Jocurile Olimpice moderne până astăzi și este pe locul al treilea în clasamentul total al
medaliilor.
Un sondaj efectuat în 2003 releva că fotbalul este cel mai popular sport din Regatul
Unit.[552] Anglia este recunoscută de FIFA ca locul de naștere al fotbalului de
cluburi, The Football Association este cea mai veche federație de fotbal, regulile
fotbalului fiind întocmite pentru prima oară în 1863 de Ebenezer Cobb Morley.[553]
[554]
 Fiecare Home Nation are propria asociație de fotbal, propria echipă națională și
propriul sistem divizionar(d). Eșalonul de top din Anglia, Premier League, este cea mai
urmărită ligă de fotbal din lume.[555] Primul meci internațional de fotbal a fost disputat
între Anglia și Scoția la 30 noiembrie 1872.[556] Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de
Nord concurează de regulă ca țări separate în competițiile internaționale. [557]

Millennium Stadium din Cardiff deschis pentru Cupa Mondială de Rugby 1999

În 2003, rugby-ul era considerat al doilea sport ca popularitate în Regatul Unit.

[552]
 Sportul a fost creat la Rugby School(d), Warwickshire, și primul meci internațional de
rugby(d) s-a disputat la 27 martie 1871 între Anglia și Scoția.[558][559] Anglia, Scoția, Țara
Galilor, Irlanda, Franța și Italia concurează în Turneul celor Șase Națiuni, cel mai
reputat turneu internațional din emisfera nordică. Organismele de guvernare a
sportului(d) din Anglia(d), Scoția(d), Țara Galilor(d) și Irlanda(d) organizează și reglementează
jocul separat.[560]
Cricketul a fost inventat în Anglia, iar regulile sale(d) au fost stabilite de Marylebone
Cricket Club(d) în 1788.[561] Echipa de cricket a Angliei(d), controlată de England and
Wales Cricket Board(d),[562] și echipa de cricket a Irlandei(d), controlată de Cricket Ireland(d),
sunt singurele naționale din Regatul Unit cu statut de Test(d). Membrii echipelor sunt
recrutați din principalele echipe ale comitatelor, și cuprind jucători englezi, dar și galezi.
Cricketul se deosebește de fotbal și rugby, unde Țara Galilor și Anglia au echipe
separate, deși în trecut a existat și o echipă de cricket a Țării Galilor.
Jucătorii irlandezi(d) și scoțieni(d) au jucat pentru Anglia deoarece nici Scoția(d) și
nici Irlanda(d) nu au statut de Test și au început abia recent să joace în întreceri de
tip One Day International(d), iar Irlanda încă nu a jucat un meci de test. [563][564] Scoția,
Anglia (împreună cu Țara Galilor), și Irlanda (inclusiv Irlanda de Nord) au concurat
la Cupa Mondială de Cricket(d), unde Anglia a ajuns în finală de trei ori. Există un sistem
divizionar(d) profesionist în care participă cluburile ce reprezintă 17 comitate engleze și
unul galez.[565]
Wimbledon, cel mai vechi turneu de tenis de Grand Slam, se ține la Wimbledon(d), Londra în fiecare iunie și iulie

Tenisul modern își are originea la Birmingham, Anglia, în anii 1860, de unde s-a
răspândit în toată lumea.[566] Cel mai vechi turneu de tenis din lume, turneul de la
Wimbledon, a avut prima ediție în 1877, și astăzi are loc timp de două săptămâni la
sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie.[567]
Cursele de cai pursânge(d), apărute sub Carol al II-lea al Angliei ca „sport al regilor”, sunt
populare în tot Regatul Unit, curse celebre fiind Grand National(d), Epsom Derby(d), Ascot
Racecourse(d) și Cheltenham Festival(d) (inclusiv Cheltenham Gold Cup(d)). Regatul Unit a
avut succes pe arena internațională și la canotaj.
Regatul Unit este asociat îndeaproape sporturilor cu motor. Multe echipe și mulți piloți
de Formula 1 (F1) sunt din Regatul Unit, țară care a câștigat mai multe titluri, atât
la piloți cât și la constructori decât orice altă țară. Regatul Unit a găzduit primiul Grand
Prix de F1 în 1950 la Silverstone, locația actuală a Marelui Premiu al Marii Britanii car
are loc anual în iulie.[568] Regatul Unit găzduiește și etape de Grand Prix de
motociclism, Campionat de Raliuri și FIA World Endurance Championship(d). Principala
cursă națională este British Touring Car Championship(d). Cursele de motociclete pe
șosea au și ele o lungă tradiție, de exemplu cu Isle of Man TT(d) și North West 200(d).

St Andrews(d), Scoția, casa golfului. Terenul standard de golf cu 18 găuri a fost creat la St Andrews în 1764. [569]

Golful este al șaselea sport ca popularitate, după participare, în Regatul Unit. Deși The

Royal and Ancient Golf Club of St Andrews(d) din Scoția este locul de naștere al acestui
sport,[570] cel mai vechi teren de golf din lume este de fapt Musselburgh Links' Old Golf
Course.[571] În 1764, terenul standard de golf cu 18 găuri a fost creat la St Andrews când
membrii clubului au modificat terenul de la 22 la 18 găuri. [569] Cel mai vechi turneu de
golf din lume, și primul mare campionat de golf, The Open Championship(d), se joacă
anual în weekendul care începe cu a treia vineri din iulie. [572]
Rugby-ul în XIII(d) a apărut la Huddersfield, West Yorkshire în 1895 și se joacă în
general în Anglia de Nord(d).[573] O echipă unică „Great Britain Lions” a concurat în Cupa
Mondială de Rugby în XIII(d) și la meciurile de test, dar în
2008 Anglia(d), Scoția(d) și Irlanda(d) au concurat ca echipe separate.[574] Există însă în
continuare și echipa națională a Marii Britanii. Super League(d) este cel mai înalt nivel
divizionar al rugby-ului profesionist în Regatul Unit și este cea mai reputată ligă din
Europa. Ea constă din 11 echipe din Anglia de Nord, una din Londra, una din Țara
Galilor și una din Franța.[575]
„Regulile Queensberry”(d), codul de reguli generale ale boxului, au fost denumite
după John Douglas, al IX-lea marchiz de Queensberry (d) în 1867, și formează bazele
boxului modern.[576] Snooker este un alt sport popular exportat de Regatul Unit, cu
campionate mondiale organizate anual la Sheffield.[577] În Irlanda de Nord sunt sporturi
populare și Gaelic football și hurlingul(d), atât ca spectatori, cât și ca participanți, fiind
practicat și de expații irlandezi din Regatul Unit și din SUA. [578] shinty(d) (sau camanachd)
este popular în Highlandul Scoției(d).[579] Jocurile Highlandului se țin primăvara și vara în
Scoția, sărbătorind cultura și tradiția scoțiană și celtică, în special cea din Highlandul
Scoției.[580]
Simboluri naționale[modificare | modificare sursă]

Statuia Britanniei(d) la Plymouth. Britannia este o personificare națională a Regatului Unit.

Drapelul Regatului Unit este Union Jack, creat în 1606 prin suprapunerea drapelului

Angliei peste drapelul Scoției și actualizat în 1801 prin adăugarea drapelului Sfântului
Patrick(d). Țara Galilor nu este reprezentată pe drapelul Uniunii, întrucât Țara Galilor
fusese cucerită și anexată de Anglia înaintea formării Regatului Unit. Posibilitatea
redesignului drapelului țării pentru a cuprinde și o reprezentare a Țării Galilor nu este
exclusă.[581] Imnul național al Regatului Unit este „God Save the Queen”,
cuvântul Queen fiind înlocuit cu King în versuri atunci când monarhul este bărbat.
Britannia(d) este o personificare națională a Regatului Unit, originară din Britannia
Romană.[582] Britannia este reprezentată ca o femeie tânără cu păr castaniu sau roșcat,
purtând un coif corintic(d) și rochie albă. Ea ține tridentul lui Poseidon și un scut cu
drapelul Uniunii. Uneori, ea este reprezentată călărind un leu. De la apogeul Imperiului
Britanic la sfârșitul secolului al XIX-lea, Britannia a fost asociată adesea cu dominarea
maritimă britanică, ca în cântecul patriotic „Rule, Britannia!(d)”. Până în 2008, simbolul
leului apărea în spatele Britanniei pe moneda britanică de cincizeci de pence(d) și pe
reversul monedei britanice de zece pence(d). Este folosită și ca simbol pe drapelul
neceremonial al Armatei Britanice.
O a doua personificare, mai puțin utilizată, este personajul John Bull(d). Bulldogul este
adesea utilizat ca simbol pentru Regatul Unit și a fost asociat cu sfidarea Germaniei
Naziste de către Winston Churchill.[583]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Sportul în Regatul Unit
 Stema regală a Regatului Unit
 Locuri din patrimoniul mondial UNESCO

Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ Conform Cartei Europene pentru Limbi Minoritare și Regionale a Consiliului Europei, scots,
Ulster scots, galeză, cornică, gaelică scoțiană și irlandeză sunt oficial recunoscute ca limbi
regionale sau minoritare de către Guvernul Britanic(d) în raport cu Carta.[1] În plus, Guvernul
furnizează unele servicii și publică documente în galeză.[2][3][4]
2. ^  /juːˈnaɪtɪd ˈkɪŋdəm əv ɡreɪt ˈbrɪtən ənd ˈnɔːðən ˈaɪələnd/
i

3. ^  /ˈbrɪtən/
i

4. ^ De la începutul secolului al XX-lea, prim-ministrul a deținut și postul de prim lord al

Trezoreriei(d), iar în deceniile mai recente și pe cel de ministru al serviciului civil(d).
5. ^ Sinn Féin, un partid republican irlandez(d), participă la alegeri și în Republica Irlanda.
6. ^ În 2007–2008, acesta era calculat la 115 de lire pe săptămână pentru adulții singuri fără
copii; 199 de lire pe săptămână pentru cuplurile fără copii; 195 de lire pe săptămână pentru
adulții singuri cu doi copii sub 14 ani; și 279 de lire pe săptămână pentru cuplurile cu doi copii
sub 14 ani.
7. ^ Shell își are sediul înregistrat și este listată inițial în UK, deși sediul este în practică în Țările
de Jos
8. ^ Recensământul din 2011 a fost primul care i-a înregistrat pe nomazi ca grup etnic separat.
9. ^ La recensământul din 2011, în scopul armonizării rezultatelor pentru a le face comparabile
între diferitele zone ale țării, ONS cuprinde aici și persoanele din Scoția care s-au identificat
drept „africani” (29.638 de persoane), categorie care în versiunea scoțiană este diferită de
cea „caraibieni sau negri” (6.540 de persoane). [338] ONS consemnează că „categoriile de
africani utilizate în Scoția ar putea cuprinde și albi/asiatici/alți africani pe lângă identitățile
negrilor”.[339]
10. ^ Berkeley este de fapt irlandez, dar este denumit „empirist britanic” deoarece teritoriul
Irlandei actuale aparținea pe atunci Regatului Unit

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b c „List of declarations made with respect to treaty No. 148”  (în engleză). Consiliul
Europei. Accesat în  12 decembrie 2013.
2. ^ „Welsh language on GOV.UK - Content design: planning, writing and managing content -
Guidance - GOV.UK”.  www.gov.uk (în engleză). Accesat în  3 august 2018.
3. ^ „Welsh language scheme”.  GOV.UK  (în engleză). Accesat în 3 august 2018.
4. ^ „Welsh language scheme”.  GOV.UK  (în engleză). Accesat în 3 august 2018.
5. ^ „World Population Prospects - Population Division - United Nations”.  population.un.org.
Accesat în 31 martie 2020.
6. ^ a b c d „World Economic Outlook database: April 2021”.  International Monetary Fund. aprilie
2021.
7. ^ „Gini coefficient of equivalised disposable income - EU-SILC
survey”.  ec.europa.eu. Eurostat. Accesat în 22 iunie 2020.
8. ^ „Human Development Report 2020”  (PDF). United Nations Development Programme. 15
decembrie 2020. Accesat în  15 decembrie 2020.
9. ^ The World Factbook: United Kingdom  (în engleză), accesat în  3 iunie 2015
10. ^ „Definition of Great Britain in English”. Oxford University Press. Arhivat din original la  14
august 2016. Accesat în 29 octombrie 2014. Great Britain is the name for the island that
comprises England, Scotland and Wales, although the term is also used loosely to refer to
the United Kingdom.
11. ^ „United Kingdom”. International Monetary Fund. Accesat în  14 aprilie 2016.
12. ^ The British Monarchy, What is constitutional monarchy?
13. ^ CIA, The World Factbook Arhivat în 7 ianuarie 2019, la Wayback Machine..
14. ^ The 30 Largest Urban Agglomerations Ranked by Population Size at Each Point in Time,
1950-2030, World Urbanization Prospects, the 2014 revision, Population Division of
the United Nations Department of Economic and Social Affairs (d).
15. ^ „Countries within a country”. Prime Minister's Office.  10 ianuarie 2003. Arhivat
din  original  la 9 septembrie 2008. Accesat în 8 martie 2015.
16. ^ „Devolution of powers to Scotland, Wales and Northern Ireland”. United Kingdom
Government. Accesat în 17 aprilie 2013. In a similar way to how the government is formed
from members from the two Houses of Parliament, members of the devolved legislatures
nominate ministers from among themselves to comprise executives, known as the devolved
administrations...
17. ^ „Fall in UK university students”.  BBC News.  29 ianuarie 2009.
18. ^ „Country Overviews: United Kingdom”. Transport Research Knowledge Centre. Arhivat
din  original  la 4 aprilie 2010. Accesat în  28 martie 2010.
19. ^ „Key facts about the United Kingdom”. Directgov (d)
. Arhivat din  original  la 15 octombrie
2012. Accesat în  6 martie 2015. 
The full title of this country is 'the United Kingdom of Great Britain and Northern
Ireland'. Great Britain is made up of England, Scotland and Wales. The United
Kingdom (UK) is made up of England, Scotland, Wales and Northern Ireland. 'Britain'
is used informally, usually meaning the United Kingdom.
The Channel Islands and the Isle of Man are not part of the UK.

20. ^ a b c „Supporting the Overseas Territories”.  Foreign Office(d). Accesat în 9 martie 2015.
21. ^ Mathias, P. (2001).  The First Industrial Nation: the Economic History of Britain, 1700–1914.
Londra: Routledge.  ISBN  0-415-26672-6.
22. ^ Ferguson, Niall (2004). Empire: The rise and demise of the British world order and the
lessons for global power. New York: Basic Books.  ISBN  0-465-02328-2.
23. ^ T. V. Paul; James J. Wirtz; Michel Fortmann (2005). Balance of Power. State University of
New York Press, 2005. pp.  59, 282.  ISBN  0791464016.
24. ^ McCourt, David (28 mai 2014).  Britain and World Power Since 1945: Constructing a
Nation's Role in International Politics. United States of America: University of Michigan
Press. ISBN 0472072218.
25. ^ a b „Trends in World Military Expenditure, 2016”  (PDF) (în engleză).  Stockholm International
Peace Research Institute. Accesat în  26 aprilie 2017.
26. ^ „Treaty of Union, 1706”. Scots History Online. Arhivat din  original  la 27 mai 2019. Accesat
în 23 august 2011.
27. ^ Barnett, Hilaire; Jago, Robert (2011). Constitutional & Administrative Law  (ed. 8th).
Abingdon: Routledge. p. 165.  ISBN  978-0-415-56301-7.
28. ^ Vezi Articolul Unu al Legii de Uniune din 1707.
29. ^ "After the political union of England and Scotland in 1707, the nation's official name
became 'Great Britain'", The American Pageant, Volume 1, Cengage Learning (2012)
30. ^ "From 1707 until 1801 Great Britain was the official designation of the kingdoms of England
and Scotland".
31. ^ "In 1707, on the union with Scotland, 'Great Britain' became the official name of the British
Kingdom, and so continued until the union with Ireland in 1801".
32. ^ Gascoigne, Bamber.  „History of Great Britain (from 1707)” (în engleză). History World.
Accesat în 18 iulie 2011.
33. ^ Cottrell, P. (2008).  The Irish Civil War 1922–23. p.  85. ISBN 1-84603-270-9.
34. ^ S. Dunn; H. Dawson (2000),  An Alphabetical Listing of Word, Name and Place in Northern
Ireland and the Living Language of Conflict, Lampeter: Edwin Mellen Press,  One specific
problem—in both general and particular senses—is to know what to call Northern Ireland
itself: in the general sense, it is not a country, or a province, or a state—although some refer
to it contemptuously as a statelet: the least controversial word appears to be jurisdiction, but
this might change.
35. ^ „Changes in the list of subdivision names and code elements”  (PDF). ISO 3166-2  (în
engleză). International Organization for Standardization. 15 decembrie 2011. Accesat în  28
mai 2012.
36. ^ Population Trends, Issues 75–82, p.38 pe Google Books, 1994, UK Office of Population
Censuses and Surveys
37. ^ Life in the United Kingdom: a journey to citizenship, p. 7, p. 7, pe Google Books, United
Kingdom Home Office, 2007, ISBN: 978-0-11-341313-3.
38. ^ „Statistical bulletin: Regional Labour Market Statistics”. Arhivat din  original  la 24 decembrie
2014. Accesat în  5 martie 2014.
39. ^ „13.4% Fall In Earnings Value During Recession”. Arhivat din  original  la 3 ianuarie 2014.
Accesat în 5 martie 2014.
40. ^ Dunn, Seamus; Dawson, Helen (2000).  An Alphabetical Listing of Word, Name and Place
in Northern Ireland and the Living Language of Conflict  (în engleză). Lampeter: Edwin Mellen
Press. ISBN 978-0-7734-7711-7.
41. ^ Murphy, Dervla (1979). A Place Apart  (în engleză). Londra: Penguin.  ISBN  978-0-14-
005030-1.
42. ^ Whyte, John; FitzGerald, Garret (1991).  Interpreting Northern Ireland  (în engleză). Oxford:
Clarendon Press.  ISBN  978-0-19-827380-6.
43. ^ „Guardian Unlimited Style Guide”. Londra: Guardian News and Media Limited. 19
decembrie 2008. Accesat în  23 august 2011.
44. ^ „BBC style guide (Great Britain)”.  BBC News.  19 august 2002. Accesat în  23 august 2011.
45. ^ „Key facts about the United Kingdom”. Government, citizens and rights  (în engleză). HM
Government. Arhivat din original la  15 octombrie 2012. Accesat în  8 martie 2015.
46. ^ „Merriam-Webster Dictionary Online Definition of ''Great Britain''”.  Merriam-Webster(d).  31
august 2012. Accesat în 9 aprilie 2013.
47. ^ New Oxford American Dictionary(d): "Great Britain: England, Wales, and Scotland
considered as a unit.
48. ^ „Great Britain”. International Olympic Committee. Accesat în  10 mai 2011.
49. ^ Mulgrew, John (2 august 2012). „Team GB Olympic name row still simmering in Northern
Ireland”. Belfast Telegraph. Accesat în  9 martie 2015.
50. ^ Bradley, Anthony Wilfred; Ewing, Keith D. (2007). Constitutional and administrative law  (în
engleză).  1 (ed. 14th). Harlow: Pearson Longman. p. 36.  ISBN  978-1-4058-1207-8.
51. ^ „Which of these best describes the way you think of yourself?”. Northern Ireland Life and
Times Survey 2010 (în engleză). ARK  – Access Research Knowledge.  2010. Accesat în 1
iulie 2010.
52. ^ Schrijver, Frans (2006). Regionalism after regionalisation: Spain, France and the United
Kingdom  (în engleză). Amsterdam University Press. pp. 275–277. ISBN 978-90-5629-428-1.
53. ^ Jack, Ian (11 decembrie 2010).  „Why I'm saddened by Scotland going Gaelic”. The
Guardian  (în engleză). Londra.
54. ^ „Ffeithiau allweddol am y Deyrnas Unedig”  (în engleză). Directgov – Llywodraeth,
dinasyddion a hawliau. Arhivat din original la  24 septembrie 2012. Accesat în  8 martie 2015.
55. ^ "Ancient skeleton was 'even older'".
56. ^ Koch, John T. (2006). Celtic culture: A historical encyclopedia (în engleză). Santa Barbara,
CA: ABC-CLIO. p. 973.  ISBN  978-1-85109-440-0.
57. ^ Davies, John; Jenkins, Nigel; Baines, Menna; Lynch, Peredur I., ed. (2008).  The Welsh
Academy Encyclopaedia of Wales(d) (în engleză). Cardiff: University of Wales Press.
p. 915.  ISBN  978-0-7083-1953-6.
58. ^ „Short Athelstan biography”. BBC History. Accesat în  9 aprilie 2013.
59. ^ Mackie, J.D. (1991).  A History of Scotland (în engleză). Londra: Penguin. pp.  18–
19.  ISBN  978-0-14-013649-4.
60. ^ Campbell, Ewan (1999).  Saints and Sea-kings: The First Kingdom of the Scots (în
engleză). Edinburgh: Canongate. pp.  8–15. ISBN 0-86241-874-7.
61. ^ Haigh, Christopher (1990). The Cambridge Historical Encyclopedia of Great Britain and
Ireland. Cambridge University Press. p.  30. ISBN 978-0-521-39552-6.
62. ^ Ganshof, F.L. (1996).  Feudalism. University of Toronto. p.  165. ISBN 978-0-8020-7158-3.
63. ^ Chibnall, Marjorie  (1999). The Debate on the Norman Conquest. Manchester University
Press. pp.  115–122.  ISBN  978-0-7190-4913-2.
64. ^ Keen, Maurice. "The Hundred Years' War". BBC History.
65. ^ The Reformation in England and Scotland and Ireland: The Reformation Period & Ireland
under Elizabth I, Encyclopædia Britannica Online.
66. ^ „British History in Depth  – Wales under the Tudors”. BBC History.  5 noiembrie 2009.
Accesat în 21 septembrie 2010.
67. ^ Nicholls, Mark (1999).  A history of the modern British Isles, 1529–1603: The two kingdoms.
Oxford: Blackwell. pp.  171–172.  ISBN  978-0-631-19334-0.
68. ^ Canny, Nicholas P. (2003). Making Ireland British, 1580–1650. Oxford University Press.
pp.  189–200.  ISBN  978-0-19-925905-2.
69. ^ Ross, D. (2002).
70. ^ Hearn, J. (2002).
71. ^ ISBN: 1-902930-16-9
72. ^ „Scotland and the Commonwealth: 1651–1660”. Archontology.org. 14 martie 2010.
Accesat în 9 martie 2015.
73. ^ McCarthy, Mathew (2013). Privateering, Piracy and British Policy in Spanish America,
1810-1830 (ed. 1st). Woodbridge: The Boydell Press.  ISBN  1843838613.
74. ^ Lodge, Richard (2007) [1910]. The History of England  – From the Restoration to the Death
of William III (1660–1702) (în engleză) (ed. 1). Woodbridge: Read Books. p. 8. ISBN 978-1-
4067-0897-4.
75. ^ „Tudor Period and the Birth of a Regular Navy”.  Royal Navy History  (în engleză). Institute
of Naval History. Arhivat din  original  la 3 noiembrie 2011. Accesat în 8 martie 2015.
76. ^ Canny, Nicholas (1998).  The Origins of Empire, The Oxford History of the British Empire
Volume I  (în engleză). Oxford University Press. ISBN 0-19-924676-9.
77. ^ „Articles of Union with Scotland 1707”. UK Parliament. Accesat în 19 octombrie 2008.
78. ^ „Acts of Union 1707”. UK Parliament. Accesat în 6 ianuarie 2011.
79. ^ „Treaty (act) of Union 1706”. Scottish History online. Arhivat din original la  27 mai 2019.
Accesat în 3 februarie 2011.
80. ^ Library of Congress, The Impact of the American Revolution Abroad, p. 73.
81. ^ "Anti-Slavery International" Arhivat în 13 mai 2016, la Arhiva Web Portugheză.
82. ^ Loosemore, Jo (2007).
83. ^ Lovejoy, Paul E. (2000).  Transformations in Slavery: A History of Slavery in Africa  (ed.
2nd). New York: Cambridge University Press. p.  290. ISBN 0521780128.
84. ^ „The Act of Union”. Act of Union Virtual Library. Arhivat din original la  15 aprilie 2012.
Accesat în 15 mai 2006.
85. ^ Tellier, L.-N. (2009).
86. ^ Johnston, pp. 508-10.
87. ^ Porter, p. 332.
88. ^ Sondhaus, L. (2004).
89. ^ Porter, Andrew (1998).  The Nineteenth Century, The Oxford History of the British Empire
Volume III. Oxford University Press. p.  332. ISBN 0-19-924678-5.
90. ^ ISBN: 1-86189-202-0
91. ^ Porter, Andrew (1998).  The Nineteenth Century, The Oxford History of the British Empire
Volume III. Oxford University Press. p.  8.  ISBN  0-19-924678-5.
92. ^ Marshall, P.J. (1996).  „The Cambridge Illustrated History of the British Empire”  (în
engleză). Cambridge University Press. pp. 156–57. Accesat în 28 aprilie 2013.
93. ^ Tompson, Richard S. (2003).  Great Britain: a reference guide from the Renaissance to the
present. New York: Facts on File. p. 63.  ISBN  978-0-8160-4474-0.
94. ^ Hosch, William L. (2009). World War I: People, Politics, and Power. America at War (în
engleză). New York: Britannica Educational Publishing. p.  21. ISBN 978-1-61530-048-8.
95. ^ Zarembka, Paul (2013).  Contradictions: Finance, Greed, and Labor Unequally Paid (în
engleză). New York: Emerald Group Publishing. p.  63. ISBN 9781781906705.
96. ^ Sophia A. Van Wingerden, The women's suffrage movement in Britain, 1866-1928 (1999)
ch 1.
97. ^ Turner, John (1988).
98. ^ Turner, J. (1988).
99. ^ Westwell, I.; Cove, D. (eds) (2002).
100. ^ SR&O 1921, No. 533 of 3 May 1921.
101. ^ ISBN: 0-04-445109-1
102. ^ Rubinstein, W. D. (2004).
103. ^ Doenecke, Justus D.; Stoler, Mark A. (2005). Debating Franklin D. Roosevelt's
foreign policies, 1933–1945. ISBN 0-8476-9416-X. Accesat în 19 martie 2016.
104. ^ Kelly, Brian.  „The Four Policemen and. Postwar Planning, 1943-1945: The
Collision of Realist and. Idealist Perspectives”  (în engleză). Accesat în 25 august 2015.
105. ^ „Britain to make its final payment on World War II loan from U.S”.  The New York
Times.  28 decembrie 2006. Accesat în 25 august 2011.
106. ^ Francis, Martin (1997).  Ideas and policies under Labour, 1945–1951: Building a
new Britain. Manchester University Press. pp.  225–233.  ISBN  978-0-7190-4833-3.
107. ^ Lee, Stephen J.; Stoler, Mark A. (1996). Aspects of British political history, 1914–
1995 (în engleză). Londra; New York: Routledge. pp.  173–199.  ISBN  978-0-415-13103-2.
Accesat în 19 martie 2016.
108. ^ Larres, Klaus (2009). „A companion to Europe since 1945”  (în engleză).
Chichester: Wiley-Blackwell: 118. ISBN 978-1-4051-0612-2. Accesat în  25 august 2015.
109. ^ „Country List”.  The New York Times.  Commonwealth Secretariat(d).  19 martie 2009.
Arhivat din  original  la 6 mai 2013. Accesat în 8 martie 2015.
110. ^ Julios, Christina (2008).  Contemporary British identity: English language, migrants,
and public discourse. Studies in migration and diaspora. Aldershot: Ashgate.
p. 84.  ISBN  978-0-7546-7158-9.
111. ^ „1975: UK embraces Europe in referendum”.  One This Day. BBC News. Accesat
în 8 martie 2015.
112. ^ Wheeler, Brian; Hunt, Alex.  „The UK's EU referendum: All you need to
know”.  bbc.co.uk.
113. ^ Aughey, Arthur (2005). „The Politics of Northern Ireland: Beyond the Belfast
Agreement”.  One This Day. London: Routledge. p.  7.  ISBN  978-0-415-32788-6. Accesat
în 8 martie 2015.
114. ^ "The troubles were over, but the killing continued.
115. ^ Elliot, Marianne (2007).
116. ^ Dorey, Peter (1995).  British politics since 1945. Making contemporary Britain.
Oxford: Blackwell. p.  7.  ISBN  978-0-631-19075-2.
117. ^ Griffiths, Alan; Wall, Stuart (2007). Applied Economics  (PDF)  (ed. 11th). Harlow:
Financial Times Press. p. 6. ISBN 978-0-273-70822-3. Accesat în  26 decembrie 2010.
118. ^ Keating, Michael (1 ianuarie 1998). „Reforging the Union: Devolution and
Constitutional Change in the United Kingdom”.  Publius: the Journal of Federalism. 28 (1):
217–234. doi:10.1093/oxfordjournals.pubjof.a029948. Accesat în  4 februarie 2009.
119. ^ Jackson, Mike (3 aprilie 2011). Military action alone will not save Libya. Making
contemporary Britain. Londra: Blackwell. pp.  164–223.  ISBN  978-0-631-19075-2.
120. ^ „United Kingdom country profile”. BBC.  24 ianuarie 2013. Accesat în  9 aprilie
2013.
121. ^ „Scotland to hold independence poll in 2014  – Salmond”. BBC News. 10 ianuarie
2012. Accesat în  10 ianuarie 2012.
122. ^ „In stunning decision, Britain votes to leave the E.U”. Washington Post. 24 iunie
2016. Accesat în  24 iunie 2016.
123. ^ Bloom, Dan (29 martie 2017). „Brexit Day recap: Article 50 officially triggered on
historic day as Theresa May warns: 'No turning back'”. Daily Mirror (în engleză). Accesat
în 29 martie 2017.
124. ^ Adler, Katya (29 martie 2017). „Theresa May officially starts Brexit process; Article
50 letter handed over”.  BBC News (în engleză). BBC. Accesat în 29 martie 2017.
125. ^ Oxford English Dictionary: "British Isles: a geographical term for the islands
comprising Great Britain and Ireland with all their offshore islands including the Isle of Man
and the Channel Islands."
126. ^ a b c d e f Eroare
la citare: Etichetă  <ref>  invalidă; niciun text nu
a fost furnizat pentru referințele numite  factbook
127. ^ a b c d e Latimer Clarke Corporation Pty Ltd.  „United Kingdom  – Atlapedia Online”.
Atlapedia.com. Accesat în 26 octombrie 2010.
128. ^ ROG Learning Team (23 august 2002).  „The Prime Meridian at Greenwich”. Royal
Museums Greenwich. Royal Museums Greenwich. Accesat în  11 septembrie 2012.
129. ^ a b Darkes, Giles (ianuarie 2008).  „How long is the UK coastline?”. The British
Cartographic Society(d). Arhivat din original la  22 mai 2012. Accesat în  24 ianuarie 2015.
130. ^ „The Channel Tunnel”. Eurotunnel. Arhivat din  original  la 18 decembrie 2010.
Accesat în 8 martie 2015.
131. ^ „England  – Profile”. BBC News. 11 februarie 2010.
132. ^ „Scotland Facts”. Scotland Online Gateway. Arhivat din  original  la 21 iunie 2008.
Accesat în 16 iulie 2008.
133. ^ Winter, Jon (1 iunie 2000). „The complete guide to the ... Scottish Islands”.  The
Independent. London. Accesat în 8 martie 2015.
134. ^ „Overview of Highland Boundary Fault”. Gazetteer for Scotland. University of
Edinburgh. Accesat în 27 decembrie 2010.
135. ^ „Ben Nevis Weather”. Ben Nevis Weather. Arhivat din  original  la 24 septembrie
2018. Accesat în  26 octombrie 2008.
136. ^ „Profile: Wales”.  BBC News.  9 iunie 2010. Accesat în 7 noiembrie 2010.
137. ^ „Geography of Northern Ireland”. University of Ulster. Accesat în 22 mai 2006.
138. ^ „UK climate summaries”. Met Office. Arhivat din  original  la 27 mai 2012. Accesat
în 1 mai 2011.
139. ^ „Atlantic Ocean Circulation (Gulf Stream)”. UK Climate Projections. Met Office.
Accesat în 8 martie 2015.
140. ^ Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite (august 2007).  „Ninth UN
Conference on the standardization of Geographical Names”  (PDF). UN Statistics Division.
Arhivat din  original  (PDF)  la 1 decembrie 2009. Accesat în  21 octombrie 2008.
141. ^ Barlow, I.M. (1991).  Metropolitan Government. London: Routledge.  ISBN  978-0-
415-02099-2.
142. ^ „Welcome to the national site of the Government Office Network”. Government
Offices. Arhivat din original la  15 iunie 2009. Accesat în 3 iulie 2008.
143. ^ „A short history of London government”. Greater London Authority. Arhivat
din  original  la 21 aprilie 2008. Accesat în 4 octombrie 2008.
144. ^ Sherman, Jill; Norfolk, Andrew (5 noiembrie 2004).  „Prescott's dream in tatters as
North East rejects assembly”.  The Times. London. Accesat în 15 februarie 2008. The
Government is now expected to tear up its twelve-year-old plan to create eight or nine
regional assemblies in England to mirror devolution in Scotland and Wales. (necesită abonare)
145. ^ „Local Authority Elections”. Local Government Association. Arhivat
din  original  la 18 ianuarie 2012. Accesat în 8 martie 2015.
146. ^ „STV in Scotland: Local Government Elections 2007”  (PDF). Political Studies
Association. Arhivat din original  (PDF) la  20 martie 2011. Accesat în  2 august 2008.
147. ^ a b „Unitary authorities”. Welsh Government. 2014. Arhivat din  original  la 10 martie
2015. Accesat în  9 martie 2015.
148. ^ Devenport, Mark (18 noiembrie 2005). „NI local government set for shake-up”. BBC
News. Accesat în  15 noiembrie 2008.
149. ^ „Foster announces the future shape of local government” (Press release). Northern
Ireland Executive.  13 martie 2008. Arhivat din  original  la 25 iulie 2008. Accesat în  20
octombrie 2008.
150. ^ „Background briefing on the Crown Dependencies: Jersey, Guernsey and the Isle
of Man”  (PDF). Ministry of Justice. Arhivat din original  (PDF) la  2 noiembrie 2019. Accesat
în 9 martie 2015.
151. ^ „Overseas Territories”. Foreign & Commonwealth Office. Arhivat din original în 5
februarie 2008. Accesat în  6 septembrie 2010.
152. ^ „The World Factbook”. CIA. Arhivat din original la  12 aprilie 2020. Accesat în  26
decembrie 2010.
153. ^ „Country profiles”. Foreign & Commonwealth Office. 21 februarie 2008. Arhivat
din  original  la 12 decembrie 2012. Accesat în  9 martie 2015.
154. ^ „Partnership for Progress and Prosperity”  (PDF). UK Overseas Territories
Conservation Forum(d). Accesat în  28 martie 2017.
155. ^ Davison, Phil (18 august 1995). „Bermudians vote to stay British”. The
Independent. London. Accesat în  11 septembrie 2012.
156. ^ „Gibraltar referendum result in quotes”. BBC News. 8 noiembrie 2002.
157. ^ „Falklands: Cameron says Argentina should respect vote”.  BBC News.  12 martie
2013. Accesat în  12 martie 2013.
158. ^ The Committee Office, House of Commons.  „House of Commons  – Crown
Dependencies  – Justice Committee”. Publications.parliament.uk. Accesat în 7 noiembrie
2010.
159. ^ Fact sheet on the UK's relationship with the Crown Dependencies  – gov.uk,
Ministry of Justice. Retrieved 25 august 2014.
160. ^ „Profile of Jersey”.  States Assembly(d). Arhivat din original la  2 septembrie 2006.
Accesat în 31 iulie 2008.  The legislature passes primary legislation, which requires approval
by The Queen in Council, and enacts subordinate legislation in many areas without any
requirement for Royal Sanction and under powers conferred by primary legislation.
161. ^ „Chief Minister to meet Channel Islands counterparts   – Isle of Man Public
Services”  (Press release). Isle of Man Government.  29 mai 2012. Arhivat din  original  la 30
aprilie 2013. Accesat în 8 martie 2015.
162. ^ Bagehot, Walter(d) (1867). The English Constitution. Londra: Chapman and Hall. p.
103.
163. ^ Carter, Sarah.  „A Guide To the UK Legal System”  (în engleză). University of Kent
at Canterbury(d). Arhivat din  original  la 27 mai 2012. Accesat în 16 mai 2006.
164. ^ „Parliamentary sovereignty” (în engleză). UK Parliament. Arhivat din original la  27
mai 2012.
165. ^ „The Government, Prime Minister and Cabinet”. Public services all in one place (în
engleză).  Directgov(d). Arhivat din original la  21 septembrie 2012. Accesat în  9 martie 2015.
166. ^ „Brown is UK's new prime minister”. BBC News.  27 iunie 2007. Accesat în 23
ianuarie 2008.
167. ^ „Elections and voting”. UK Parliament.  14 noiembrie 2010. Arhivat
din  original  la 14 noiembrie 2010. Accesat în 19 februarie 2017.
168. ^ „The Parliament Acts” (în engleză). UK Parliament. 14 noiembrie 2010. Arhivat
din  original  la 14 noiembrie 2010. Accesat în 19 februarie 2017.
169. ^ Cornford, James; Dorling, Daniel (1997). „Crooked Margins and Marginal
Seats”  (PDF). În Pattie, Charles; Denver, David; Fisher, Justin; et al. British Elections and
Parties Review, Volume 7 (în engleză). London: Frank Cass. p.  85.
170. ^ „Ideological Development in the UK”  (în engleză). BBC News. 4 noiembrie 2004.
Accesat în 9 august 2017.
171. ^ McDonald, Henry (1 mai 2015).  „Sinn Féin MP says party will always boycott
Westminster, despite report”.  The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în  7 iulie 2015.
172. ^ „Scots MPs attacked over fees vote”  (în engleză). BBC News. 27 ianuarie 2004.
Accesat în 21 octombrie 2008.
173. ^ Taylor, Brian (1 iunie 1998). „Talking Politics: The West Lothian Question”  (în
engleză). BBC News. Accesat în  21 octombrie 2008.
174. ^ „England-only laws 'need majority from English MPs'”  (în engleză). BBC News. 25
martie 2013. Accesat în  28 aprilie 2013.
175. ^ „Scotland's Parliament  – powers and structures” (în engleză). BBC News.  8 aprilie
1999. Accesat în  21 octombrie 2008.
176. ^ „Scotland Votes No”  (în engleză). BBC News. 19 septembrie 2014. Accesat în 4
august 2017.
177. ^ „Structure and powers of the Assembly”  (în engleză). BBC News. 9 aprilie 1999.
Accesat în 21 octombrie 2008.
178. ^ „Your Executive” (în engleză). Northern Ireland Executive.
179. ^ Burrows, N. (1999). „Unfinished Business: The Scotland Act 1998”. The Modern
Law Review. 62 (2): 241–60 [p. 249].  doi:10.1111/1468-2230.00203. The UK Parliament is
sovereign and the Scottish Parliament is subordinate. The White Paper had indicated that
this was to be the approach taken in the legislation. The Scottish Parliament is not to be seen
as a reflection of the settled will of the people of Scotland or of popular sovereignty but as a
reflection of its subordination to a higher legal authority. Following the logic of this argument,
the power of the Scottish Parliament to legislate can be withdrawn or overridden...
180. ^ Elliot, M. (2004). „United Kingdom: Parliamentary sovereignty under
pressure”.  International Journal of Constitutional Law.  2 (3): 545–627, 553–
554.  doi:10.1093/icon/2.3.545.  Notwithstanding substantial differences among the schemes,
an important common factor is that the U.K. Parliament has not renounced legislative
sovereignty in relation to the three nations concerned. For example, the Scottish Parliament
is empowered to enact primary legislation on all matters, save those in relation to which
competence is explicitly denied ... but this power to legislate on what may be termed
"devolved matters" is concurrent with the Westminster Parliament's general power to legislate
for Scotland on any matter at all, including devolved matters  ... In theory, therefore,
Westminster may legislate on Scottish devolved matters whenever it chooses...
181. ^ Walker, G. (2010). „Scotland, Northern Ireland, and Devolution, 1945–
1979”. Journal of British Studies  (în engleză). 39 (1): 124 & 133. doi:10.1086/644536.
182. ^ Gamble, A. (2006). „The Constitutional Revolution in the United
Kingdom”.  Publius. 36 (1): 19–35 [p. 29].  doi:10.1093/publius/pjj011. The British parliament
has the power to abolish the Scottish parliament and the Welsh assembly by a simple
majority vote in both houses, but since both were sanctioned by referenda, it would be
politically difficult to abolish them without the sanction of a further vote by the people. In this
way several of the constitutional measures introduced by the Blair government appear to be
entrenched and not subject to a simple exercise of parliamentary sovereignty at Westminster.
183. ^ Meehan, E. (1999). „The Belfast Agreement—Its Distinctiveness and Points of
Cross-Fertilization in the UK's Devolution Programme”. Parliamentary Affairs  (în
engleză).  52  (1): 19–31 [p. 23]. doi:10.1093/pa/52.1.19.  The distinctive involvement of two
governments in the Northern Irish problem means that Northern Ireland's new arrangements
rest upon an intergovernmental agreement. If this can be equated with a treaty, it could be
argued that the forthcoming distribution of power between Westminster and Belfast has
similarities with divisions specified in the written constitutions of federal states... Although the
Agreement makes the general proviso that Westminster's 'powers to make legislation for
Northern Ireland' remains 'unaffected', without an explicit categorical reference to reserved
matters, it may be more difficult than in Scotland or Wales for devolved powers to be
repatriated. The retraction of devolved powers would not merely entail consultation in
Northern Ireland backed implicitly by the absolute power of parliamentary sovereignty but
also the renegotiation of an intergovernmental agreement.
184. ^ „The Treaty (act) of the Union of Parliament 1706”  (în engleză). Scottish History
Online. Arhivat din original la  27 mai 2019. Accesat în  5 octombrie 2008.
185. ^ „UK Supreme Court judges sworn in”. BBC News.  1 octombrie 2009.
186. ^ „Constitutional reform: A Supreme Court for the United Kingdom”  (PDF)  (în
engleză). Department for Constitutional Affairs. iulie 2003. Arhivat din  original  (PDF)  la 17
ianuarie 2009. Accesat în  13 mai 2013.
187. ^ „Role of the JCPC”. Judicial Committee of the Privy Council. Accesat în  28 aprilie
2013.
188. ^ Bainham, Andrew (1998). The international survey of family law: 1996  (în engleză).
Haga: Martinus Nijhoff. p.  298. ISBN 978-90-411-0573-8.
189. ^ Adeleye, Gabriel; Acquah-Dadzie, Kofi; Sienkewicz, Thomas; McDonough, James
(1999).  World dictionary of foreign expressions (în engleză). Waucojnda, IL: Bolchazy-
Carducci. p.  371. ISBN 978-0-86516-423-9.
190. ^ „The Australian courts and comparative law”  (în engleză). Australian Law
Postgraduate Network. Arhivat din original la  14 aprilie 2013. Accesat în  9 martie 2015.
191. ^ „Court of Session  – Introduction”. Scottish Courts. Arhivat din original la  31 iulie
2008. Accesat în  8 martie 2015.
192. ^ „High Court of Justiciary  – Introduction”  (în engleză). Scottish Courts. Arhivat
din  original  la 12 septembrie 2008. Accesat în 9 martie 2015.
193. ^ „House of Lords  – Practice Directions on Permission to Appeal” (în engleză). UK
Parliament. Arhivat din  original  la 6 decembrie 2013. Accesat în  8 martie 2015.
194. ^ „Introduction”  (în engleză). Scottish Courts. Arhivat din  original  la 1 septembrie
2008. Accesat în  9 martie 2015.
195. ^ Samuel Bray (2005). „Not proven: introducing a third verdict”. The University of
Chicago Law Review  (în engleză). 72 (4): 1299.  JSTOR  4495530.
196. ^ „Crime in England and Wales, Year Ending June 2015”  (PDF)  (în engleză).
197. ^ „UK prison population figures”. British Government. Accesat în 10 noiembrie 2015.
198. ^ Highest to Lowest. World Prison Brief. International Centre for Prison Studies(d).
199. ^ „• England & Wales: Recorded homicides 2002–2015 – UK Statistics”.  Statista (în
engleză).
200. ^ Tom Batchelor.  „Sexual offences at highest levels since records began but overall
crimes fall – UK – News – Daily Express”.  Express.co.uk  (în engleză).
201. ^ „Scottish homicide figures fall to another record low” (în engleză). BBC News.
202. ^ „Prime Minister's letter to Donald Tusk triggering Article 50”. GOV.UK.
203. ^ Swaine, Jon (13 ianuarie 2009). „Barack Obama presidency will strengthen special
relationship, says Gordon Brown”. The Daily Telegraph (Londra). Accesat la 3 mai 2011.
204. ^ Kirchner, E. J.; Sperling, J. (2007). Global Security Governance: Competing
Perceptions of Security in the 21st century. Londra: Taylor & Francis. p. 100. ISBN: 0-415-
39162-8
205. ^ The Committee Office, House of Commons (19 februarie 2009). „DFID's
expenditure on development assistance”  (în engleză). UK Parliament. Arhivat
din  original  la 12 ianuarie 2013. Accesat în 28 aprilie 2013.
206. ^ „Ministry of Defence” (în engleză). Ministry of Defence. Accesat în  21 februarie
2012.
207. ^ „Speaker addresses Her Majesty Queen Elizabeth II” (în engleză). UK
Parliament. 30 martie 2012. Accesat în 28 aprilie 2013.
208. ^ „House of Commons Hansard” (în engleză). UK Parliament. Accesat în 23
octombrie 2008.
209. ^ „House of Commons Hansard Written Answers for 17 Jun 2013 (pt 0002)”  (în
engleză). Publications.parliament.uk. Accesat în 4 martie 2015.
210. ^ UK 2005: The Official Yearbook of the United Kingdom of Great Britain and
Northern Ireland. Office for National Statistics. p. 89.
211. ^ „Principles for Economic Regulation” (în engleză). Department for Business,
Innovation & Skills. aprilie 2011. Accesat în 1 mai 2011.
212. ^ Chavez-Dreyfuss, Gertrude (1 aprilie 2008).  „Global reserves, dollar share up at
end of 2007-IMF”. Reuters. Accesat în  21 decembrie 2009.
213. ^ „More About the Bank”  (în engleză). Bank of England. n.d. Arhivat
din  original  la 12 martie 2008.
214. ^ „UK index of services: October 2017”  (în engleză). Office for National Statistics. 22
decembrie 2017. Accesat în  15 ianuarie 2018.
215. ^ Sassen, Saskia  (2001). The Global City: New York, London, Tokyo (în engleză)
(ed. 2nd). Princeton University Press. ISBN 0-691-07866-1.
216. ^ a b „Global Financial Centres 7”  (PDF)  (în engleză). Z/Yen Group(d). 2010. Arhivat
din  original  (PDF)  la 12 septembrie 2012. Accesat în 21 aprilie 2010.
217. ^ a b „Worldwide Centres of Commerce Index 2008”  (PDF)  (în engleză). Mastercard.
Accesat în 5 iulie 2011.
218. ^ a b Zumbrun, Joshua (15 iulie 2008). „"World's Most Economically Powerful
Cities"”. Forbes (în engleză). New York.  Arhivat  din originalul de la 19 mai 2011. Accesat
în 3 octombrie 2010.
219. ^ „Global city GDP rankings 2008–2025”. PricewaterhouseCoopers. Arhivat
din  original  la 19 mai 2011. Accesat în 16 noiembrie 2010.
220. ^ „UNWTO Tourism Highlights, Edition 2005”  (PDF)  (în engleză). World Tourism
Organisation. Arhivat din original  (PDF) la  9 august 2007. Accesat în  9 martie 2015.
221. ^ Bremner, Caroline (10 ianuarie 2010).  „Euromonitor International's Top City
Destination Ranking”. Euromonitor International  (în engleză). Arhivat din originalul de la  19
mai 2011. Accesat în 31 mai 2011.
222. ^ „From the Margins to the Mainstream  – Government unveils new action plan for the
creative industries” (în engleză). DCMS. 9 martie 2007. Arhivat din original la  4 decembrie
2008. Accesat în  9 martie 2015.
223. ^ a b „European Countries  – United Kingdom”. Europa (web portal) (în engleză).
Accesat în 15 decembrie 2010.
224. ^ Harrington, James W.; Warf, Barney (1995). Industrial location: Principles,
practices, and policy. Londra: Routledge. p. 121.  ISBN  978-0-415-10479-1.
225. ^ Spielvogel, Jackson J. (2008). Western Civilization: Alternative Volume: Since
1300 (în engleză). Belmont, CA: Thomson Wadsworth. ISBN 978-0-495-55528-5.
226. ^ Porter, Andrew (1998).  The Nineteenth Century, The Oxford History of the British
Empire Volume III  (în engleză). Oxford University Press. p.  8.  ISBN  0-19-924678-5. Accesat
în 22 iulie 2009.
227. ^ Marshall, PJ (1996).  The Cambridge Illustrated History of the British Empire.
Cambridge University Press. pp. 156–57. ISBN 0-521-00254-0. Accesat în  22 iulie 2009.
228. ^ Hewitt, Patricia (15 iulie 2004). „TUC Manufacturing Conference” (în engleză).
Department of Trade and Industry. Arhivat din original la  3 iunie 2007. Accesat în 9 martie
2015.
229. ^ „Motor Industry Facts 2016”  (PDF)  (în engleză). Society of Motor Manufacturers
and Traders. 2016. Arhivat din  original  (PDF)  la 14 octombrie 2016. Accesat în 13 octombrie
2016.
230. ^ Tovey, Alan (29 iunie 2016). „Britain's aerospace sector soars amid fears Brexit
could clip its wings”.  The Daily Telegraph. London.
231. ^ Robertson, David (9 ianuarie 2009).  „The Aerospace industry has thousands of
jobs in peril”. The Times (în engleză). Londra. Arhivat din  original  la 9 septembrie 2015.
Accesat în 9 iunie 2011.(necesită abonare)
232. ^ „The Pharmaceutical sector in the UK” (în engleză). Department for Business,
Innovation & Skills. Arhivat din  original  la 12 decembrie 2012. Accesat în  9 martie 2015.
233. ^ „Ministerial Industry Strategy Group  – Pharmaceutical Industry: Competitiveness
and Performance Indicators”  (PDF)  (în engleză). Department of Health. Arhivat
din  original  (PDF)  la 7 ianuarie 2013. Accesat în 9 martie 2015.
234. ^ „Agriculture in the United Kingdom”  (PDF) (în engleză). Department for
Environment, Food and Rural Affairs. Arhivat din original  (PDF) la  5 ianuarie 2012. Accesat
în 9 martie 2015.
235. ^ Survey, British. "Coal | Mines & quarries | MineralsUK". http://www.bgs.ac.uk.
Accesat la 7 iulie 2015.
236. ^ „UK in recession as economy slides”. BBC News.  23 ianuarie 2009. Accesat în  23
ianuarie 2009.
237. ^ Monaghan, Angela (15 octombrie 2014).  „The AAA-rated club: which countries still
make the grade?”. The Guardian  (în engleză). Londra. Accesat în 8 iunie 2015.
238. ^ „UK loses top AAA credit rating for first time since 1978”  (în engleză). BBC
News.  23 februarie 2013. Accesat în  23 februarie 2013.
239. ^ Stewart, Heather; Wintour, Patrick (18 februarie 2015). „UK employment rate hits
highest level since records began”. The Guardian  (în engleză). Londra. Accesat în 8 iunie
2015.
240. ^ Wholehouse, Matthew (24 iulie 2014).  „UK has fastest-growing economy,
International Monetary Fund says”. The Telegraph  (în engleză). Londra. Accesat în 8 iunie
2015.
241. ^ „UK unemployment falls to 1.75 million”. BBC News. 11 noiembrie 2015.
242. ^ Roser, Max (27 martie 2015).  „Income inequality: poverty falling faster than ever
but the 1% are racing ahead”.  The Guardian (în engleză). Accesat în  8 iunie 2015.
243. ^ Beckford, Martin (5 decembrie 2011). "Gap between rich and poor growing fastest
in Britain". The Daily Telegraph. Londra.
244. ^ Andrews, J. (16 January 2013). "How poor is Britain now" Arhivat în 4 februarie
2013, la Wayback Machine.. Yahoo! Finance UK
245. ^ Glynn, S.; Booth, A. (1996). Modern Britain: An Economic and Social History.
London: Routledge.
246. ^ "Report highlights 'bleak' poverty levels in the UK" Phys.org, 29 martie 2013
247. ^ World Development Indicators, Banca Mondială. Accesat la 29 iunie 2011. Notă:
Utilizate pentru Bermuda, Ciad, Cipru, Eritrea, Groenlanda, Federația Micronezia, Monaco,
Țările de Jos, Noua Caledonie și Turkmenistan.
248. ^ Total Midyear Population Arhivat în 12 octombrie 2013, la Wayback Machine., U.S.
Census Bureau, International Data Base. Accesat la 29 iunie 2011. Notă: Utilizat pentru
Aruba, Insulele Cayman, Insulele Cook, Cuba, Coreea de Nord, Insulele Marshall,
Muntenegru, Samoa, Somalia, Trinidad și Tobago și Cisiordania.
249. ^ The World Factbook – European Union Arhivat în 11 iunie 2020, la Wayback
Machine., Central Intelligence Agency. Accesat la 29 iunie 2011.
250. ^ World Economic Outlook Database, April 2011, Fondul Monetar Internațional.
Accesat la 29 iunie 2011. Notă: Utilizat pentru restul țărilor.
251. ^ GDP (official exchange rate) Arhivat în 27 decembrie 2018, la Wayback
Machine., The World Factbook, United States Central Intelligence Agency. Accesat la 29
iunie 2011. Notă: Utilizat pentru restul țărilor.
252. ^ „UK partnerships moved billions through Baltic to Europe, data shows”. The
Guardian. 5 martie 2019.
253. ^ „UK vulnerable to money laundering on a massive scale, find MPs”. The
Guardian. 8 martie 2019.
254. ^ „London is now the global money-laundering centre for the drug trade, says crime
expert”. The Independent (în engleză). Londra.  4 iulie 2015.
255. ^ „London property market turned into money laundering safe haven by inadequate
supervision, MPs say”.  The Independent  (în engleză). London. 15 iulie 2016.
256. ^ „UK draws billions in unrecorded inflows, much from Russia – study”  (în engleză).
Reuters.  10 martie 2015.
257. ^ „Russian money infects London” (în engleză).  31 martie 2015.
258. ^ „David Cameron urged to act on Panama Papers as UK named 'at heart of super-
rich tax-avoidance network'”. The Independent (în engleză). Londra.  5 aprilie 2016. Accesat
în 7 aprilie 2016.
259. ^ Gascoin, J. "A reappraisal of the role of the universities in the Scientific Revolution",
în Lindberg, David C. și Westman, Robert S., eds (1990), Reappraisals of the Scientific
Revolution. Cambridge University Press. p. 248. ISBN: 0-521-34804-8.
260. ^ Reynolds, E.E.; Brasher, N.H. (1966). Britain in the Twentieth Century, 1900–1964.
Cambridge University Press. p. 336. OCLC 474197910
261. ^ Burtt, E.A. (2003) 1924. The Metaphysical Foundations of Modern Science, p. 207,
pe Google Books. Mineola, NY: Courier Dover. p. 207. ISBN: 0-486-42551-7.
262. ^ Hatt, C. (2006). Scientists and Their Discoveries pe Google Books. Londra: Evans
Brothers. pp. 16, 30 și 46. ISBN: 0-237-53195-X.
263. ^ Jungnickel, C.; McCormmach, R. (1996). Cavendish pe Google Books. American
Philosophical Society. ISBN: 0-87169-220-1.
264. ^ „The Nobel Prize in Physiology or Medicine 1945: Sir Alexander Fleming, Ernst B.
Chain, Sir Howard Florey”. The Nobel Foundation. Arhivat din original la  21 iunie 2011.
265. ^ Hatt, C. (2006). Scientists and Their Discoveries pe Google Books. Londra: Evans
Brothers. p. 56. ISBN: 0-237-53195-X.
266. ^ Wilson, Arthur (1994). The Living Rock: The Story of Metals Since Earliest Times
and Their Impact on Civilization. p. 203. Woodhead Publishing.
267. ^ James, I. (2010). Remarkable Engineers: From Riquet to Shannon. Cambridge
University Press. pp. 33–6. ISBN: 0-521-73165-8.
268. ^ Bova, Ben (2002) 1932. The Story of Light. Naperville, IL: Sourcebooks. p.
238. ISBN: 978-1-4022-0009-0.
269. ^ „Alexander Graham Bell (1847–1922)”. Scottish Science Hall of Fame. Arhivat
din  original  la 21 iunie 2011.
270. ^ „John Logie Baird (1888–1946)”. BBC History. Arhivat din original la  21 iunie 2011.
271. ^ Cole, Jeffrey (2011). Ethnic Groups of Europe: An Encyclopedia, p. 121, pe Google
Books. Santa Barbara, CA: ABC-CLIO. p. 121. ISBN: 1-59884-302-8.
272. ^ Castells, M.; Hall, P.; Hall, P.G. (2004). Technopoles of the World: the Making of
Twenty-First-Century Industrial Complexes. Londra: Routledge. pp. 98–100. ISBN: 0-415-
10015-1.
273. ^ „Knowledge, networks and nations: scientific collaborations in the twenty-first
century”  (PDF). Royal Society. 2011. Arhivat din  original  (PDF)  la 22 iunie 2011.
274. ^ McCook, Alison (2006). „Is peer review broken?”.  The Scientist.  20  (2): 26. Arhivat
din  original  la 21 iunie 2011.
275. ^ a b „Heathrow 'needs a third runway'”. BBC News.  25 iunie 2008. Accesat în 17
octombrie 2008.
276. ^ a b „Statistics: Top 30 World airports”  (PDF)  (Press release) (în engleză). Airports
Council International. iulie 2008. Accesat în  15 octombrie 2008.
277. ^ Moran, Joe.  Reading the Everyday. Routledge. p. 95.  ISBN  978-1-134-37216-4.
278. ^ „Transport Statistics Great Britain: 2010”  (PDF) (în engleză). Department for
Transport. Arhivat din original  (PDF) la  16 decembrie 2010.
279. ^ „Passenger Rail Usage 2015–16 Q3 Statistical Release”  (PDF). p.  1.
280. ^ „Revealed: How the world gets rich – from privatising British public services” (în
engleză).  The Independent. 30 noiembrie 2014. Accesat în 30 decembrie 2015.
281. ^ „High-speed rail's long journey”. BBC News. 17 martie 2014.
282. ^ „Crossrail's giant tunnelling machines unveiled” (în engleză). BBC News.  2
ianuarie 2012.
283. ^ Leftly, Mark (29 august 2010). „Crossrail delayed to save £1bn”. The Independent
on Sunday (în engleză). London.
284. ^ „Size of Reporting Airports 2017”  (PDF) (în engleză). Civil Aviation Authority.
Arhivat din  original  (PDF)  la 12 aprilie 2018. Accesat în 30 iulie 2018.
285. ^ „Airport data”. Accesat în  27 iulie 2018.
286. ^ „BMI being taken over by Lufthansa” (în engleză). BBC News.  29 octombrie 2008.
Accesat în 23 decembrie 2009.
287. ^ „United Kingdom Energy Profile”. U.S. Energy Information Administration. Arhivat
din  original  la 2 ianuarie 2009. Accesat în 4 noiembrie 2010.
288. ^ Mason, Rowena (24 octombrie 2009). „Let the battle begin over black gold”. The
Daily Telegraph (în engleză). London. Accesat în  26 noiembrie 2010.
289. ^ Heath, Michael (26 noiembrie 2010).  „RBA Says Currency Containing Prices, Rate
Level 'Appropriate' in Near Term” (în engleză). New York: Bloomberg. Accesat în  26
noiembrie 2010.
290. ^ a b „Nuclear Power in the United Kingdom”. World Nuclear Association. aprilie 2013.
Arhivat din  original  la 14 februarie 2013. Accesat în 9 aprilie 2013.
291. ^ „Total Petroleum and Other Liquids Production, 2013”  (în engleză).
292. ^ „United Kingdom Crude Oil Consumption by Year”  (în engleză).
293. ^ a b „United Kingdom  – Oil”  (în engleză). U.S. Energy Information Administration.
Arhivat din  original  la 12 august 2011. Accesat în 9 martie 2015.
294. ^ a b „United Kingdom  – Natural Gas”. U.S. Energy Information Administration.
Arhivat din  original  la 16 aprilie 2011. Accesat în 9 martie 2011.
295. ^ a b „United Kingdom  – Quick Facts Energy Overview”  (în engleză). U.S. Energy
Information Administration. Arhivat din original la  12 august 2011. Accesat în  9 martie 2015.
296. ^ The Coal Authority (10 aprilie 2006).  „Coal Reserves in the United
Kingdom”  (PDF) (în engleză). The Coal Authority. Arhivat din  original  (PDF)  la 4 ianuarie
2009. Accesat în  5 iulie 2011.
297. ^ „England Expert predicts 'coal revolution'” (în engleză). BBC News.  16 octombrie
2007. Accesat în  23 septembrie 2008.
298. ^ Watts, Susan (20 martie 2012).  „Fracking: Concerns over gas extraction
regulations” (în engleză). BBC News. Accesat în  9 aprilie 2013.
299. ^ „Quit fracking aboot”  (în engleză). Friends of the Earth Scotland. Accesat în  9
aprilie 2013.
300. ^ „Department of Energy and Climate Change: Annual tables: 'Digest of UK energy
statistics' (DUKES) – Chapter 6: Renewable Sources of energy”. Accesat în  13 aprilie 2015.
301. ^ „UK Renewable Energy Roadmap Crown copyright, July 2011”  (PDF)  (în engleză).
302. ^ „BBC – Weather Centre – Climate Change – Wind Power” (în engleză). BBC.
Accesat în 9 iunie 2015.
303. ^ RenewableUK. „RenewableUK – RenewableUK News – Electricity needs of more
than a quarter of UK homes powered by wind in 2014” (în engleză). renewableuk.com.
Arhivat din  original  la 9 mai 2015.
304. ^ „WHO / UNICEF Joint Monitoring Programme: 404 error”.[nefuncțională]
305. ^ „Environment Agency”  (în engleză). Arhivat din  original  la 25 noiembrie 2009.
306. ^ „Census Geography”. Office for National Statistics.  30 octombrie 2007. Arhivat
din  original  la 4 iunie 2011. Accesat în  14 aprilie 2012.
307. ^ a b c „2011 Census: Population Estimates for the United Kingdom”  (PDF) (în
engleză). Office for National Statistics. 27 martie 2011. Accesat în 18 decembrie 2012.
308. ^ a b „Population Estimates for UK, England and Wales, Scotland and Northern
Ireland, Mid-2015”. Office for National Statistics.  23 iunie 2016.
309. ^ „Annual Mid-year Population Estimates, 2010”  (PDF). Biroul Statisticilor Naționale
(Regatul Unit). 2011. Accesat în  14 aprilie 2012.
310. ^ a b „2011 UK censuses”. Office for National Statistics. Accesat în  18 decembrie
2012.
311. ^ Khan, Urmee (16 septembrie 2008).  „England is most crowded country in
Europe”. The Daily Telegraph (în engleză). Londra. Accesat în  5 septembrie 2009.
312. ^ Carrell, Severin (17 decembrie 2012). „Scotland's population at record high”. The
Guardian  (în engleză). Londra. Accesat în 18 decembrie 2012.
313. ^ a b „Vital Statistics: Population and Health Reference Tables (February 2014
Update): Annual Time Series Data” (în engleză).  ONS. Accesat în  27 aprilie 2014.
314. ^ Boseley, Sarah (14 iulie 2008).  „The question: What's behind the baby
boom?”. The Guardian  (în engleză). Londra. p.  3. Accesat în  28 august 2009.
315. ^ Tables, Graphs and Maps Interface (TGM) table. Eurostat (26 februarie 2013).
Accesat la 12 iulie 2013.
316. ^ „Sexual identity, UK: 2015 – Experimental Official Statistics on sexual identity in the
UK in 2015 by region, sex, age, marital status, ethnicity and NS-SEC” (în engleză).  Biroul
Statisticilor Naționale (Regatul Unit).  5 octombrie 2016. Accesat în  19 ianuarie 2017.
317. ^ „Welsh people could be most ancient in UK, DNA suggests” (în engleză). BBC
News.  19 iunie 2012. Accesat în 28 aprilie 2013.
318. ^ Thomas, Mark G.; et al. (octombrie 2006).  „Evidence for a segregated social
structure in early Anglo-Saxon England”.  Proceedings of the Royal Society  B: Biological
Sciences.  273  (1601): 2651–2657.  doi:10.1098/rspb.2006.3627. PMC  1635457 
. PMID 17002951.
319. ^ Owen, James (19 July 2005). "Review of 'The Tribes of Britain'". National
Geographic (Washington DC).
320. ^ Oppenheimer, Stephen (October 2006).„Myths of British ancestry”  (în engleză).
Arhivat din original în  26 septembrie 2006. Accesat în  16 mai 2009.. Prospect(d) (Londra).
Accesat la 5 noiembrie 2010.
321. ^ Henderson, Mark (23 octombrie 2009).  „Scientist  – Griffin hijacked my work to
make race claim about 'British aborigines'”. The Times (în engleză). Londra. Accesat în  26
octombrie 2009. (necesită abonare)
322. ^ „Victoria and Albert Museum Black Presence”  (în engleză).
323. ^ „Bloody Foreigners: The Story of Immigration to Britain” (în engleză).
324. ^ Costello, Ray (2001). Black Liverpool: The Early History of Britain's Oldest Black
Community 1730–1918 (în engleză). Liverpool: Picton Press. ISBN 1-873245-07-6.
325. ^ „Culture and Ethnicity Differences in Liverpool  – Chinese Community”. Chambré
Hardman Trust. Arhivat din original la  24 iulie 2009. Accesat în 9 martie 2015.
326. ^ Coleman, David; Compton, Paul; Salt, John (2002). The demographic
characteristics of immigrant populations, p. 505, pe Google Books, Council of Europe, p.
505. ISBN: 92-871-4974-7.
327. ^ Roger Ballard Centre for Applied South Asian Studies. „Britain's visible minorities:
a demographic overview”  (PDF) (în engleză).
328. ^ „Short History of Immigration”  (în engleză). BBC News. Accesat în 18 martie 2015.
329. ^ a b Vargas-Silva, Carlos (10 aprilie 2014). „Migration Flows of A8 and other EU
Migrants to and from the UK”  (în engleză). Migration Observatory, University of Oxford.
Accesat în 18 martie 2015.
330. ^ Vertovec, Steven (2007). „Super-diversity and its implications”.  Ethnic and Racial
Studies  (în engleză). 30 (6): 1024–1054.  doi:10.1080/01419870701599465.
331. ^ Vertovec, Steven (20 septembrie 2005). „Opinion: Super-diversity revealed”  (în
engleză). BBC News. Accesat în  8 martie 2015.
332. ^ Aspinall, Peter J (2012). „Answer Formats in British Census and Survey Ethnicity
Questions: Does Open Response Better Capture 'Superdiversity'?”. Sociology  (în
engleză).  46  (2): 354–364.  doi:10.1177/0038038511419195.
333. ^ Ballard, Roger (1996). „Negotiating race and ethnicity: Exploring the implications of
the 1991 census”. Patterns of Prejudice  (în engleză). 30 (3): 3–
33.  doi:10.1080/0031322X.1996.9970192.
334. ^ Kertzer, David I.; Arel, Dominique (2002). „Censuses, identity formation, and the
struggle for political power”. În Kertzer, David I.; Arel, Dominique.  Census and Identity: The
Politics of Race, Ethnicity, and Language in National Censuses  (în engleză). Cambridge:
Cambridge University Press. pp. 1–42.
335. ^ a b c „2011 Census: Ethnic group, local authorities in the United Kingdom” (în
engleză). Office for National Statistics. 11 octombrie 2013. Accesat în 6 martie 2015.
336. ^ „Population Size: 7.9% from a minority ethnic group”  (în engleză). Office for
National Statistics. 13 februarie 2003. Arhivat din original la  31 iulie 2003. Accesat în 7
martie 2015.
337. ^ „Population size: 7.9% from a non-White ethnic group” (în engleză). Office for
National Statistics. 8 ianuarie 2004. Arhivat din original la  19 iunie 2004.
338. ^ „Table KS201SC – Ethnic group: All people”  (PDF) (în engleză). National Records
of Scotland.  2013. Arhivat din original  (PDF) la  24 septembrie 2015. Accesat în  28 aprilie
2015.
339. ^ „Ethnic group”  (în engleză). Office for National Statistics. Accesat în 27 aprilie
2015.
340. ^ „Ethnicity and National Identity in England and Wales 2011”  (PDF) (în engleză).
Office for National Statistics. 11 decembrie 2012. Accesat în  23 aprilie 2015.
341. ^ „Resident population estimates by ethnic group (percentages): London” (în
engleză). Office for National Statistics. Arhivat din  original  la 19 noiembrie 2016. Accesat
în 23 aprilie 2008.
342. ^ „Resident population estimates by ethnic group (percentages): Leicester”  (în
engleză). Office for National Statistics. Arhivat din  original  la 18 aprilie 2019. Accesat în 23
aprilie 2008.
343. ^ „Census 2001  – Ethnicity and religion in England and Wales” . Office for National
Statistics. Accesat în 23 aprilie 2008.
344. ^ Schools, pupils and their characteristics: January 2016  (PDF) (Raport). Department
for Education. 28 iunie 2016. p. 8. SFR 20/2016.
345. ^ „Official EU languages”. European Commission. 8 mai 2009. Arhivat
din  original  la 2 februarie 2009. Accesat în 16 octombrie 2009.
346. ^ „Language Courses in New York”. United Nations.  2006. Accesat în 29 noiembrie
2010.
347. ^ „English language  – Government, citizens and rights”. Directgov(d) (în engleză).
Arhivat din  original  la 15 octombrie 2012. Accesat în 23 august 2011.
348. ^ „Commonwealth Secretariat  – UK”  (în engleză). Commonwealth Secretariat(d).
Accesat în 23 august 2011.
349. ^ a b c „Languages across Europe: United Kingdom” (în engleză). BBC. Accesat în 4
februarie 2013.
350. ^ Booth, Robert (30 ianuarie 2013). „Polish becomes England's second
language”.  The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în  4 februarie 2012.
351. ^ „European Charter for Regional or Minority Languages, Strasbourg, 5.XI.1992”  (în
engleză). Council of Europe. Accesat în  9 martie 2015.
352. ^ „Framework Convention for the Protection of National Minorities, Strasbourg,
1.II.1995” (în engleză). Council of Europe. Accesat în  9 martie 2015.
353. ^ „Welsh Language” (în engleză). National Statistics Online. Arhivat
din  original  la 28 iulie 2011. Accesat în  9 martie 2015.
354. ^ „Differences in estimates of Welsh Language Skills”  (PDF) (în engleză). Office for
National Statistics. Arhivat din original  (PDF) la  12 ianuarie 2010. Accesat în  30 decembrie
2008.
355. ^ Wynn Thomas, Peter (martie 2007). „Welsh today”. Voices  (în engleză). BBC.
Accesat în 5 iulie 2011.
356. ^ „Scotland's Census 2001  – Gaelic Report”  (în engleză). General Register Office for
Scotland. Arhivat din original la  22 mai 2013. Accesat în  28 aprilie 2013.
357. ^ „Local UK languages 'taking off'”  (în engleză). BBC News. 12 februarie 2009.
358. ^ Edwards, John R. (2010). Minority languages and group identity: cases and
categories (în engleză). John Benjamins. pp. 150–158. ISBN 978-90-272-1866-7. Accesat
în 12 martie 2011.
359. ^ Koch, John T. (2006). Celtic culture: a historical encyclopedia  (în engleză). ABC-
CLIO. p.  696. ISBN 978-1-85109-440-0.
360. ^ „Language Data  – Scots” (în engleză). European Bureau for Lesser-Used
Languages. Arhivat din  original  la 23 iunie 2007. Accesat în  2 noiembrie 2008.
361. ^ „Fall in compulsory language lessons” (în engleză). BBC News.  4 noiembrie 2004.
362. ^ „The School Gate for parents in Wales” (în engleză). BBC. Arhivat
din  original  la 15 aprilie 2014. Accesat în 9 martie 2015.
363. ^ Cannon, John, ed. (2nd edn., 2009). A Dictionary of British History, p. 144,
pe Google Books. Oxford University Press. p. 144. ISBN: 0-19-955037-9.
364. ^ Field, Clive D. (noiembrie 2009). "British religion in numbers". BRIN Discussion
Series on Religious Statistics, Discussion Paper 001. Accesat la 7 martie 2015.
365. ^ Yilmaz, Ihsan (2005). Muslim Laws, Politics and Society in Modern Nation States:
Dynamic Legal Pluralisms in England, Turkey, and Pakistan, p. 291, pe Google Books.
Aldershot: Ashgate Publishing. pp. 55–6. ISBN: 0-7546-4389-1.
366. ^ Brown, Callum G. (2006). Religion and Society in Twentieth-Century Britain, p.
PA291, pe Google Books. Harlow: Pearson Education. p. 291. ISBN: 0-582-47289-X.
367. ^ Norris, Pippa; Inglehart, Ronald (2004). Sacred and Secular: Religion and Politics
Worldwide, p. 84, pe Google Books. Cambridge University Press. p. 84. ISBN: 0-521-83984-
X.
368. ^ Fergusson, David (2004). Church, State and Civil Society, p. 94, pe Google Books.
Cambridge University Press. p. 94. ISBN: 0-521-52959-X.
369. ^ „UK Census 2001” (în engleză). National Office for Statistics. Arhivat
din  original  la 12 martie 2007. Accesat în 22 aprilie 2007.
370. ^ „Religious Populations”  (în engleză). Office for National Statistics. 11 octombrie
2004. Arhivat din  original  la 6 iunie 2011.
371. ^ „United Kingdom: New Report Finds Only One in 10 Attend Church” (în engleză).
News.adventist.org. 4 aprilie 2007. Arhivat din  original  la 13 decembrie 2011. Accesat în  9
martie 2015.
372. ^ Philby, Charlotte (12 decembrie 2012). „Less religious and more ethnically diverse:
Census reveals a picture of Britain today”.  The Independent  (în engleză). Londra.
373. ^ "British Census: Islam Fastest-Growing Faith in England; Christians Drop to 59% of
Population". CNS News. 12 decembrie 2012.
374. ^ „The percentage of the population with no religion has increased in England and
Wales”.  Office for National Statistics (în engleză).  4 aprilie 2013.
375. ^ a b c „British Social Attitudes: Record number of Brits with no religion” (în engleză).
Accesat în 5 septembrie 2017.
376. ^ a b Russell, Rachel; Farley, Harry (29 noiembrie 2022).  „Less than half of England
and Wales population Christian, Census 2021 shows”. BBC News. Accesat în 1 decembrie
2022.
377. ^ Roskams, Michael (29 noiembrie 2022). „Religion, England and Wales”. Office for
National Statistics. Accesat în 1 decembrie 2022.
378. ^ The History of the Church of England Arhivat în 21 februarie 2010, la Wayback
Machine.. The Church of England. Accesta la 23 noiembrie 2008.
379. ^ „Queen and Church of England”  (în engleză). British Monarchy Media Centre.
Arhivat din  original  la 8 octombrie 2006. Accesat în 5 iunie 2010.
380. ^ „Queen and the Church” (în engleză). The British Monarchy (Official Website).
Arhivat din  original  la 7 iunie 2011.
381. ^ „How we are organised” (în engleză). Church of Scotland. Arhivat din original la  7
iunie 2011.
382. ^ Weller, Paul (2005). Time for a Change: Reconfiguring Religion, State, and Society,
p. PA80, pe Google Books. Londra: Continuum. pp. 79–80. ISBN: 0567084876.
383. ^ Peach, Ceri, "United Kingdom, a major transformation of the religious landscape",
in H. Knippenberg. ed. (2005). The Changing Religious Landscape of Europe. Amsterdam:
Het Spinhuis. pp. 44–58. ISBN: 90-5589-248-3.
384. ^ Richards, Eric (2004). Britannia's children: Emigration from England, Scotland,
Wales and Ireland since 1600, p. 143, pe Google Books. Londra: Hambledon, p. 143. ISBN:
978-1-85285-441-6.
385. ^ P. Panayi (1906).  P. Panayi, 'German Immigrants in Britain, 1815–1914' in
Germans in Britain since 1500, ed P. Panayi, (London: Hambledon Press, 1996) (în
engleză). pp. 73–112. ISBN 9780826420381.
386. ^ „Germans in Britain Since 1500”  (în engleză).
387. ^ „East End Jews” (în engleză). BBC.
388. ^ Jews in Britain: Origin and Growth of Anglo-Jewry  (în engleză). p. 7.
389. ^ „A summary history of immigration to Britain”.  Migrationwatch UK  (în engleză).
390. ^ Victoria County History, London, 1969. „The Jews”. British History Online  (în
engleză).
391. ^ Gibney, Matthew J.; Hansen, Randall (2005). Immigration and asylum: from 1900
to the present, ABC-CLIO, p. 630. ISBN: 1-57607-796-9
392. ^ „Short history of immigration”  (în engleză). BBC.  2005. Accesat în 28 august 2010.
393. ^ „A summary history of immigration to Britain” (în engleză).
394. ^ a b Coleman, David (17 aprilie 2013). „Immigration, Population and Ethnicity: The
UK in International Perspective”  (în engleză). The Migration Observatory, University of
Oxford. Accesat în 8 martie 2015.
395. ^ „Migration Statistics Quarterly Report May 2015”. Office for National Statistics  (în
engleză).  21 mai 2015.
396. ^ Vasileva, Katya (2011). „6.5% of the EU population are foreigners and 9.4% are
born abroad”. Statistics in Focus (în engleză). Eurostat. Accesat în  8 martie 2015.
397. ^ Muenz, Rainer (iunie 2006). „Europe: Population and Migration in 2005” (în
engleză). Migration Policy Institute. Arhivat din original la  9 iunie 2008. Accesat în 2 aprilie
2007.
398. ^ „Immigration and births to non-British mothers pushes British population to record
high”.  London Evening Standard  (în engleză). 21 august 2008.
399. ^ Bentham, Martin (20 octombrie 2008). „Tories call for tougher control of
immigration”.  London Evening Standard  (în engleză).
400. ^ „Minister rejects migrant cap plan”  (în engleză). BBC News. 8 septembrie 2008.
Accesat în 26 aprilie 2011.
401. ^ Johnston, Philip (5 ianuarie 2007).  „Immigration 'far higher' than figures say”.  The
Daily Telegraph (în engleză). Londra. Accesat în  20 aprilie 2007.
402. ^ Travis, Alan (25 august 2011).  „UK net migration rises 21%”. The Guardian  (în
engleză). London.
403. ^ a b Blinder, Scott (27 martie 2015).  „Naturalisation as a British Citizen: Concepts
and Trends”  (PDF) (în engleză). The Migration Observatory, University of Oxford. Arhivat
din  original  (PDF)  la 16 septembrie 2015. Accesat în 1 august 2015.
404. ^ Blinder, Scott (11 iunie 2014). „Settlement in the UK” (în engleză). The Migration
Observatory, University of Oxford. Arhivat din original la  6 septembrie 2015. Accesat în  1
august 2015.
405. ^ „Birth Summary Tables, England and Wales, 2014”  (în engleză). Office for National
Statistics. 15 iulie 2015.
406. ^ „The 1901 Census” (în engleză).
407. ^ „summary history of immigration to Britain” (în engleză).
408. ^ „UK 2011 Census Data”.  National Archives (în engleză). Arhivat din original în  12
aprilie 2013.
409. ^ National Archives. „Non-UK Born Population of England and Wales Quadrupled
Between 1951 and 2011”  (în engleză). Arhivat din original în 5 ianuarie 2016.
410. ^ Office for National Statistics. „2011 Census analysis: Immigration Patterns of Non-
UK Born Populations in England and Wales in 2011”  (în engleză).
411. ^ „Right of Union citizens and their family members to move and reside freely within
the territory of the Member States”  (în engleză). European Commission. Arhivat
din  original  la 5 aprilie 2012. Accesat în  28 aprilie 2013.
412. ^ Doward, Jamie; Temko, Ned (23 septembrie 2007).  „Home Office shuts the door
on Bulgaria and Romania”. The Observer  (în engleză). Londra. p.  2. Accesat în  23 august
2008.
413. ^ Sumption, Madeleine; Somerville, Will (ianuarie 2010). The UK's new Europeans:
Progress and challenges five years after accession  (PDF). Policy Report  (în engleză).
London: Equality and Human Rights Commission. p.  13. ISBN 978-1-84206-252-4. Arhivat
din  original  (PDF)  la 7 decembrie 2013. Accesat în  9 martie 2015.
414. ^ Doward, Jamie; Rogers, Sam (17 ianuarie 2010).  „Young, self-reliant, educated:
portrait of UK's eastern European migrants”.  The Observer (în engleză). Londra. Accesat
în 19 ianuarie 2010.
415. ^ Hopkirk, Elizabeth (20 octombrie 2008).  „Packing up for home: Poles hit by UK's
economic downturn”.  London Evening Standard  (în engleză).
416. ^ „Migrants to UK 'returning home'” (în engleză). BBC News.  8 septembrie 2009.
Accesat în 8 septembrie 2009.
417. ^ „UK sees shift in migration trend” (în engleză). BBC News.  27 mai 2010. Accesat
în 28 mai 2010.
418. ^ „Migration Statistics Quarterly Report May 2012”. Office for National Statistics. 24
mai 2012.
419. ^ „Fresh Talent: Working in Scotland” (în engleză). Londra: UK Border Agency.
Arhivat din  original  la 16 iulie 2011. Accesat în  9 martie 2015.
420. ^ Boxell, James (28 iunie 2010).  „Tories begin consultation on cap for
migrants”. Financial Times  (în engleză). Londra. Accesat în 17 septembrie 2010.
421. ^ Richards (2004), pp. 6–7.
422. ^ a b Sriskandarajah, Dhananjayan; Drew, Catherine (11 decembrie 2006).  „Brits
Abroad: Mapping the scale and nature of British emigration” (în engleză). Institute for Public
Policy Research. Arhivat din  original  la 28 august 2007. Accesat în 9 martie 2015.
423. ^ „Brits Abroad: world overview”  (în engleză). BBC. Accesat în  20 aprilie 2007.
424. ^ Casciani, Dominic (11 decembrie 2006).  „5.5  m Britons 'opt to live abroad'” (în
engleză). BBC News. Accesat în  20 aprilie 2007.
425. ^ „Brits Abroad: Country-by-country”  (în engleză). BBC News. 11 decembrie 2006.
426. ^ „The Most Educated Countries in the World”.  Yahoo Finance (în engleză).  24
septembrie 2012. Arhivat din original la  4 februarie 2016. Accesat în  20 aprilie 2016.
427. ^ „And the World's Most Educated Country Is…”.  Time (în engleză). New York.  27
septembrie 2012. Accesat în  20 aprilie 2016.
428. ^ „Academic Ranking of World Universities 2015” (în engleză). Shanghai. 2015.
Arhivat din  original  la 30 octombrie 2015. Accesat în 21 octombrie 2015.
429. ^ Quacquarelli Symonds Limited (2015).  „QS World University Rankings 2015/16” (în
engleză). Londra. Accesat în 21 octombrie 2015.
430. ^ „World University Rankings 2015–16”.  Times Higher Education. London. 2015.
Accesat în 21 octombrie 2015.
431. ^ „Best Global Universities Rankings 2016”. US News & World Report (în engleză).
Washington DC. 2015. Accesat în  21 octombrie 2015.
432. ^ „Elitist Britain?”  (PDF)  (în engleză). Social Mobility and Child Poverty
Commission.  28 august 2014.
433. ^ Arnett, George (28 august 2014). „Elitism in Britain – breakdown by
profession”. The Guardian: Datablog  (în engleză).
434. ^ „Local Authorities” (în engleză). Department for Children, Schools and Families.
Arhivat din  original  la 30 decembrie 2008. Accesat în  21 decembrie 2008.
435. ^ Gordon, J.C.B. (1981).  Verbal Deficit: A Critique (în engleză). Londra: Croom
Helm. p.  44 nota 18.  ISBN  978-0-85664-990-5.
436. ^ Secțiunea 8 ('Duty of local education authorities to secure provision of primary and
secondary schools'), Secțiunile 35–40 ('Compulsory attendance at Primary and Secondary
Schools') și Secțiunea 61 ('Prohibition of fees in schools maintained by local education
authorities ...'), Legea Educației din 1944.
437. ^ „School leaving age”  (în engleză). UK Government. Accesat în 20 aprilie 2016.
438. ^ „England's pupils in global top 10”  (în engleză). BBC News. 10 decembrie 2008.
439. ^ Frankel, Hannah (3 septembrie 2010). „Is Oxbridge still a preserve of the
posh?”.  TES  (în engleză). Londra. Accesat în 9 aprilie 2013.
440. ^ MacLeod, Donald (9 noiembrie 2007).  „Private school pupil numbers in
decline”.  The Guardian (în engleză). Londra. Accesat în  31 martie 2010.
441. ^ „Independent Schools Council Research  :”  (în engleză). Accesat în 20 aprilie
2016.
442. ^ „About SQA” (în engleză). Scottish Qualifications Authority.  10 aprilie 2013.
Accesat în 28 aprilie 2013.
443. ^ „About Learning and Teaching Scotland”  (în engleză). Learning and Teaching
Scotland. Arhivat din original la  1 aprilie 2012. Accesat în 28 aprilie 2013.
444. ^ „Brain drain in reverse” (în engleză). Scotland Online Gateway. iulie 2002. Arhivat
din  original  la 4 decembrie 2007.
445. ^ „Facts and Figures” (în engleză). SCIS. Accesat în 14 noiembrie 2017.
446. ^ „MSPs vote to scrap endowment fee”. BBC News. 28 februarie 2008.
447. ^ „Education System”  (în engleză). Welsh Government. Arhivat din  original  la 12
martie 2015. Accesat în  9 martie 2015.
448. ^ CCEA. „About Us  – What we do” (în engleză). Council for the Curriculum
Examinations & Assessment. Arhivat din original la  5 martie 2018. Accesat în  28 aprilie
2013.
449. ^ Haden, Angela; Campanini, Barbara, ed. (2000). The world health report 2000  –
Health systems: improving performance  (PDF)  (în engleză). Geneva: World Health
Organisation.  ISBN  92-4-156198-X. Accesat în  5 iulie 2011.
450. ^ World Health Organization. „Measuring overall health system performance for 191
countries”  (PDF)  (în engleză). New York University. Accesat în 5 iulie 2011.
451. ^ Fisher, Peter. „The NHS from Thatcher to Blair”. NHS Consultants Association.
International Association of Health Policy. Arhivat din  original  la 20 noiembrie 2018. Accesat
în 26 iulie 2018.  The Budget ... was even more generous to the NHS than had been
expected amounting to an annual rise of 7.4% above the rate of inflation for the next 5 years.
This would take us to 9.4% of GDP spent on health ie around EU average.
452. ^ „OECD Health Data 2012  – How Does the United Kingdom Compare”  (PDF). Paris:
Organisation for Economic Co-operation and Development. Arhivat din  original  (PDF)  la 10
martie 2013. Accesat în  9 martie 2015.
453. ^ „'Huge contrasts' in devolved NHS” (în engleză). BBC News.  28 august 2008.
454. ^ Triggle, Nick (2 ianuarie 2008).  „NHS now four different systems”  (în engleză).
BBC News.
455. ^ "The cultural superpower: British cultural projection abroad" Arhivat în 16
septembrie 2018, la Wayback Machine.. Journal of the British Politics Society, Norway.
Volume 6. No. 1. Winter 2011
456. ^ Sheridan, Greg (15 mai 2010). „Cameron has chance to make UK great
again”. The Australian. Sydney. Accesat în 20 mai 2012.
457. ^ „BBC poll: Germany most popular country in the world”. BBC.  23 mai 2013.
Accesat în 20 februarie 2018.
458. ^ „World Service Global Poll: Negative views of Russia on the rise”.  BBC.co.uk. 4
iunie 2014. Accesat în  20 februarie 2018.
459. ^ Goldfarb, Jeffrey (10 mai 2006). „Bookish Britain overtakes America as top
publisher”. RedOrbit. Texas. Reuters. Arhivat din  original  la 6 ianuarie 2008.
460. ^ „William Shakespeare (English author)” (în engleză). Britannica Online
encyclopedia. Accesat în  26 februarie 2006.
461. ^ MSN Encarta Encyclopedia article on Shakespeare (în engleză). Arhivat
din  original  la 9 februarie 2006. Accesat în 26 februarie 2006.
462. ^ William Shakespeare (în engleză). Columbia Electronic Encyclopedia. Accesat
în 26 februarie 2006.
463. ^ „Mystery of Christie's success is solved”.  The Daily Telegraph  (în engleză).
Londra. 19 decembrie 2005. Accesat în  14 noiembrie 2010.
464. ^ „Edinburgh, UK appointed first UNESCO City of Literature” (în engleză).
Unesco. 2004. Arhivat din  original  la 28 mai 2013. Accesat în 9 martie 2015.
465. ^ „Early Welsh poetry” (în engleză). BBC Wales. Accesat în 29 decembrie 2010.
466. ^ Lang, Andrew (2003) [1913]. History of English Literature from Beowulf to
Swinburne. Holicong, PA: Wildside Press. p.  42. ISBN 978-0-8095-3229-2.
467. ^ „Dafydd ap Gwilym”. Academi(d) website  (în engleză). Academi(d).  2011. Arhivat
din  original  la 27 mai 2012. Accesat în 3 ianuarie 2011. Dafydd ap Gwilym is widely
regarded as one of the greatest Welsh poets of all time, and amongst the leading European
poets of the Middle Ages.
468. ^ True birthplace of Wales's literary hero Arhivat în 16 martie 2020, la Wayback
Machine.. BBC News. Accesat la 28 aprilie 2012.
469. ^ „Kate Roberts: Biography” (în engleză). BBC Wales. Arhivat din  original  la 24 iulie
2012. Accesat în  19 februarie 2017.
470. ^ Swift, Jonathan; Fox, Christopher (1995).  Gulliver's travels: complete, authoritative
text with biographical and historical contexts, critical history, and essays from five
contemporary critical perspectives (în engleză). Basingstoke: Macmillan. p. 10.  ISBN  978-0-
333-63438-7.
471. ^ „Bram Stoker”  (PDF).  The New York Times (în engleză).  23 aprilie 1912. Accesat
în 1 ianuarie 2011.
472. ^ a b „1960–1969”  (în engleză). EMI Group. Arhivat din  original  la 25 aprilie 2014.
Accesat în 9 martie 2015.
473. ^ a b „Paul At Fifty”.  Time (în engleză). New York.  8 iunie 1992.
474. ^ a b Most Successful Group pe Google Books null 1999, p. 230. Accesat la 19 martie
2011.
475. ^ „British Citizen by Act of Parliament: George Frideric Handel”  (în engleză). UK
Parliament. 20 iulie 2009. Arhivat din original la  26 martie 2010. Accesat în  9 martie 2015.
476. ^ Andrews, John (14 aprilie 2006).  „Handel all'inglese”.  Playbill (în engleză). New
York. Accesat în  11 septembrie 2009.
477. ^ Citron, Stephen (2001). Sondheim and Lloyd-Webber: The new musical  (în
engleză). London: Chatto & Windus. ISBN 978-1-85619-273-6.
478. ^ „Beatles a big hit with downloads”.  Belfast Telegraph  (în engleză). 25 noiembrie
2010. Accesat în  16 mai 2011.
479. ^ „British rock legends get their own music title for PlayStation3 and
PlayStation2”  (Press release) (în engleză). EMI. 2 februarie 2009. Arhivat din original la  23
aprilie 2014. Accesat în 9 martie 2015.
480. ^ Khan, Urmee (17 iulie 2008). „Sir Elton John honoured in Ben and Jerry ice
cream”.  The Daily Telegraph  (în engleză). Londra.
481. ^ Alleyne, Richard (19 aprilie 2008).  „Rock group Led Zeppelin to reunite”. The Daily
Telegraph  (în engleză). London. Accesat în 31 martie 2010.
482. ^ „Floyd 'true to Barrett's legacy'”. BBC News. 11 iulie 2006.
483. ^ Holton, Kate (17 ianuarie 2008).  „Rolling Stones sign Universal album deal” (în
engleză). Reuters. Accesat în 26 octombrie 2008.
484. ^ Walker, Tim (12 mai 2008).  „Jive talkin': Why Robin Gibb wants more respect for
the Bee Gees”.  The Independent  (în engleză). Londra. Accesat în 26 octombrie 2008.
485. ^ "Brit awards winners list 2012: every winner since 1977". The Guardian (Londra).
Accesat la 28 februarie 2012.
486. ^ Corner, Lewis (16 februarie 2012).  „Adele, Coldplay biggest-selling UK artists
worldwide in 2011”. Digital Spy  (în engleză). Accesat în 22 martie 2012.
487. ^ Hughes, Mark (14 ianuarie 2008). „A tale of two cities of culture: Liverpool vs
Stavanger”. The Independent (în engleză). Londra. Accesat în  2 august 2009.
488. ^ „Glasgow gets city of music honour” (în engleză). BBC News.  20 august 2008.
Accesat în 2 august 2009.
489. ^ a b „UK music single sales: genre breakdown 2016 | Statistic”.  Statista (în engleză).
Accesat în 18 iunie 2018.
490. ^ „5 U.K. Rappers Primed to Take Over America in 2018”.  Billboard  (în engleză).
Accesat în 18 iunie 2018.
491. ^ „Hip-Hop Is the Most-Streamed Genre on Spotify Globally, Up 74% Year Over
Year”.  DJBooth  (în engleză). Accesat în 18 iunie 2018.
492. ^ „All 50 Songs on SoundCloud's Top 50 Most Popular List Are Made by
Rappers”. PigeonsandPlanes  (în engleză). Accesat în 18 iunie 2018.
493. ^ Haynes, Gavin (27 ianuarie 2017).  „What the phonk? The genre that's gripping
Generation Z”. the Guardian (în engleză). Accesat în  18 iunie 2018.
494. ^ „How Music Has Impacted Generation Z”.  The Rampart  (în engleză). 24 martie
2017. Arhivat din  original  la 18 iunie 2018. Accesat în  18 iunie 2018.
495. ^ „Ready For The Weeknd: What Makes The Enigmatic R&B Star Tick -
NME”. NME  (în engleză). 17 noiembrie 2016. Accesat în 18 iunie 2018.
496. ^ Wolfson, Sam (29 iunie 2015).  „How R&B got its groove back”.  the Guardian  (în
engleză). Accesat în  18 iunie 2018.
497. ^ Bayley, Stephen (24 aprilie 2010). „The startling success of Tate Modern”.  The
Times (în engleză). Londra. Accesat în  19 ianuarie 2011. (necesită abonare)
498. ^ "The top 21 British directors of all time". The Daily Telegraph. Accesat la 19 iunie
2015.
499. ^ „Vertigo is named 'greatest film of all time'”. BBC News.  2 august 2012. Accesat
în 18 august 2012.
500. ^ „The Directors' Top Ten Directors”. British Film Institute. Arhivat din  original  la 27
mai 2012.
501. ^ „Chaplin, Charles (1889–1977)”. British Film Institute. Accesat în  25 ianuarie 2011.
502. ^ „Powell, Michael (1905–1990)”. British Film Institute. Accesat în 25 ianuarie 2011.
503. ^ „Reed, Carol (1906–1976)”. British Film Institute. Accesat în 25 ianuarie 2011.
504. ^ „Wright, Edgar (1974–)”. British Film Institute. Accesat în  12 septembrie 2017.
505. ^ „Nolan, Christopher (1970–)”. British Film Institute. Accesat în 6 mai 2017.
506. ^ „Scott, Sir Ridley (1937–)”. British Film Institute. Accesat în  25 ianuarie 2011.
507. ^ „Andrews, Julie (1935–)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie 2010.
508. ^ „Burton, Richard (1925–1984)”. British Film Institute. Accesat în 11 decembrie
2010.
509. ^ „Caine, Michael (1933–)”. British Film Institute. Accesat în 11 decembrie 2010.
510. ^ „Firth, Colin (1960–)”. British Film Institute. Accesat în 12 septembrie 2017.
511. ^ „Oldman, Gary (1958–)”. British Film Institute. Accesat în 12 septembrie 2017.
512. ^ „Kingsley, Ben (1942–)”. British Film Institute. Accesat în  12 septembrie 2017.
513. ^ „McKellen, Ian (1939–)”. British Film Institute. Accesat în  12 septembrie 2017.
514. ^ „Neeson, Liam (1952–)”. British Film Institute. Accesat în 12 septembrie 2017.
515. ^ „Chaplin, Charles (1889–1977)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie
2010.
516. ^ „Connery, Sean (1930–)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie 2010.
517. ^ „Leigh, Vivien (1913–1967)”. British Film Institute. Accesat în 11 decembrie 2010.
518. ^ „Niven, David (1910–1983)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie 2010.
519. ^ „Olivier, Laurence (1907–1989)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie
2010.
520. ^ „Sellers, Peter (1925–1980)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie 2010.
521. ^ „Winslet, Kate (1975–)”. British Film Institute. Accesat în  11 decembrie 2010.
522. ^ „Anthony Hopkins”.  The Guardian. Londra. Accesat în 21 ianuarie 2015.
523. ^ „Daniel Day-Lewis makes Oscar history with third award”. BBC News.  25 februarie
2013. Accesat în  15 august 2013.
524. ^ „Harry Potter becomes highest-grossing film franchise”. The Guardian. London.  11
septembrie 2007. Accesat în  2 noiembrie 2010.
525. ^ „History of Ealing Studios”. Ealing Studios. Arhivat din original la  26 iulie 2013.
Accesat în 9 martie 2015.
526. ^ a b „UK film  – the vital statistics”. UK Film Council. Arhivat din  original  la 8
octombrie 2009. Accesat în 9 martie 2015.
527. ^ „The BFI 100”. British Film Institute.  6 septembrie 2006. Arhivat din  original  la 1
aprilie 2011.
528. ^ „Baftas fuel Oscars race”. BBC News. 26 februarie 2001. Accesat în 14 februarie
2011.
529. ^ „Robin Cook's chicken tikka masala speech”  (în engleză). Londra: The
Guardian. 25 februarie 2002. Accesat în 19 aprilie 2001.
530. ^ BBC E-Cyclopedia (20 aprilie 2001).  „Chicken tikka masala: Spice and easy does
it”. bbc.co.uk (în engleză). Accesat în  28 septembrie 2007.
531. ^ a b c d Spencer, Colin (2003). British Food: An Extraordinary Thousand Years of
History (în engleză).  Columbia University Press.  ISBN  978-0-231-13110-0.Format:Pages
needed
532. ^ Ina Zweiniger-Bargielowska(d) Austerity in Britain: Rationing, Controls and
Consumption, 1939-1955, Oxford Up (2002) ISBN: 978-0-19-925102-5. Pentru
context, vezi David Kynaston(d) Austerity Britain, 1945-1951, Bloomsbury (2007) ISBN: 978-0-
7475-7985-4.
533. ^ a b „BBC: World's largest broadcaster & Most trusted media brand”. Media
Newsline.  Arhivat  din originalul de la 5 octombrie 2010. Accesat în 23 septembrie 2010.
534. ^ a b „Digital license”. Prospect. Arhivat din  original  la 7 noiembrie 2011. Accesat în 9
martie 2015.
535. ^ a b „About the BBC  – What is the BBC”. BBC Online. Arhivat din original la  16
ianuarie 2010. Accesat în  9 martie 2015.
536. ^ Newswire7 (13 august 2009).  „BBC: World's largest broadcaster & Most trusted
media brand”. Media Newsline. Arhivat din  original  la 17 iunie 2011.
537. ^ „TV Licence Fee: facts & figures”. BBC Press Office. aprilie 2010.  Arhivat  din
originalul de la 17 iunie 2011.
538. ^ „Publications & Policies: The History of ITV”.  ITV.com. Arhivat din  original  la 11
aprilie 2011.
539. ^ „Publishing”. News Corporation. Arhivat din original la  17 iunie 2011.
540. ^ „Direct Broadcast Satellite Television”. News Corporation. Arhivat din  original  la 17
iunie 2011.
541. ^ William, D. (2010). UK Cities: A Look at Life and Major Cities in England, Scotland,
Wales and Northern Ireland pe Google Books. Eastbourne: Gardners Books. ISBN: 978-
9987-16-021-1, pp. 22, 46, 109 and 145.
542. ^ „Publishing”. Department of Culture, Media and Sport. Arhivat din  original  la 17
iunie 2011.
543. ^ Ofcom(d) "Communication Market Report 2010", 19 august 2010, pp. 97, 164 și 191
544. ^ „Social Trends 41: Lifestyles and social participation”  (PDF). Office for National
Statistics. 24 februarie 2011.
545. ^ „Top 20 countries with the highest number of Internet users”.  Internet World
Stats.  Arhivat  din originalul de la 17 iunie 2011.
546. ^ Fieser, James, ed. (2000).  A bibliography of Scottish common sense philosophy:
Sources and origins  (PDF). Bristol: Thoemmes Press. Accesat în  17 decembrie 2010.
547. ^ Palmer, Michael (1999). Moral Problems in Medicine: A Practical Coursebook.
Cambridge: Lutterworth Press. p.  66. ISBN 978-0-7188-2978-0.
548. ^ Scarre, Geoffrey (1995). Utilitarianism. London: Routledge. p. 82.  ISBN  978-0-
415-12197-2.
549. ^ Ponsford, Matthew (19 ianuarie 2016).  „Los Angeles to build world's most
expensive stadium complex”. CNN. Accesat în 12 februarie 2017.
550. ^ "Opening ceremony of the games of the XXX Olympiad". Olympic.org. Accesat la
30 noiembrie 2013.
551. ^ "Unparalleled Sporting History". Reuters. Retrieved 30 November 2013.
552. ^ a b „Rugby Union 'Britain's Second Most Popular Sport'” (în engleză). Ipsos-Mori. 22
decembrie 2003. Accesat în  28 aprilie 2013.
553. ^ Rudd, Alyson (7 aprilie 2008). „The father of football deserves much more”.  Times
Online (în engleză). Londra. Accesat în  29 ianuarie 2015.  (Necesită abonament (help)).
554. ^ „Sheffield FC: 150 years of history”  (în engleză). FIFA. Arhivat din original la  9
iulie 2014. Accesat în  29 ianuarie 2015.
555. ^ Ebner, Sarah (2 iulie 2013). "History and time are key to power of football, says
Premier League chief". The Times (Londra). Accesat la 30 noiembrie 2013.
556. ^ Mitchell, Paul(d)  (noiembrie 2005).  „The first international football match”  (în
engleză). BBC Sport Scotland. Accesat în 15 decembrie 2013.
557. ^ „Why is there no GB Olympics football team?” (în engleză). BBC Sport.  5 august
2008. Accesat în  31 decembrie 2010.
558. ^ "Six ways the town of Rugby helped change the world". BBC. Accesat la 29
ianuarie 2015.
559. ^ Godwin, Terry; Rhys, Chris (1981).The Guinness Book of Rugby Facts & Feats.
p.10. Enfield: Guinness Superlatives Ltd
560. ^ Louw, Jaco; Nesbit, Derrick (2008).  The Girlfriends Guide to Rugby.
Johannesburg: South Publishers. ISBN 978-0-620-39541-0.
561. ^ Colin White (2010). "Projectile Dynamics in Sport: Principles and Applications". p.
222. Routledge
562. ^ „About ECB”. England and Wales Cricket Board. n.d. Accesat în 28 aprilie 2013.
563. ^ McLaughlin, Martyn (4 august 2009). „Howzat happen? England fields a Gaelic-
speaking Scotsman in Ashes”.  The Scotsman  (în engleză). Edinburgh. Accesat în 30
decembrie 2010.
564. ^ „Uncapped Joyce wins Ashes call up”  (în engleză). BBC Sport. 15 noiembrie 2006.
Accesat în 30 decembrie 2010.
565. ^ „Glamorgan” (în engleză). BBC South East Wales. august 2009. Accesat în 30
decembrie 2010.
566. ^ History of Tennis Arhivat în 22 martie 2010, la Wayback Machine. International
Tennis Federation. Accesat la 28 iulie 2008.
 567. ^ Morley, Gary (22 iunie 2011). „125 years of Wimbledon: From birth of lawn tennis
to modern marvels”. CNN. Accesat în 21 ianuarie 2015.
568. ^ "The History of British Motorsport and Motor Racing at Silverstone – The 1950s".
Silverstone.co.uk. Accesat la 20 iunie 2015.
569. ^ a b Forrest L. Richardson (2002). "Routing the Golf Course: The Art & Science That
Forms the Golf Journey". p. 46. John Wiley & Sons
570. ^ „Tracking the Field”  (PDF) (în engleză). Ipsos MORI. Arhivat din  original  (PDF)  la 5
februarie 2009. Accesat în  17 octombrie 2008.
571. ^ „Links plays into the record books”  (în engleză). BBC News. 17 martie 2009.
572. ^ „The Open Championship  – More Scottish than British”  (în engleză). PGA Tour.
Arhivat din  original  la 2 octombrie 2012. Accesat în 9 martie 2015.
573. ^ Ardener, Shirley (2007). Professional identities: policy and practice in business and
bureaucracy  (în engleză). New York: Berghahn. p.  27. ISBN 978-1-84545-054-0.
574. ^ „Official Website of Rugby League World Cup 2008” (în engleză). Arhivat
din  original  la 16 octombrie 2007.
575. ^ Baker, Andrew (20 august 1995). „100 years of rugby league: From the great
divide to the Super era”.  The Independent  (în engleză). Londra. Accesat în 20 iunie 2015.
576. ^ Encyclopædia Britannica (2006).ŷ Queensbury Rules, Britannica
577. ^ Chowdhury, Saj (22 ianuarie 2007). „China in Ding's hands” (în engleză). BBC
Sport. Accesat în 2 ianuarie 2011.
578. ^ Gould, Joe (10 aprilie 2007).  „The ancient Irish sport of hurling catches on in
America”. Columbia News Service. Columbia Journalism School. Arhivat din original la  14
august 2011. Accesat în 17 mai 2011.
579. ^ „Shinty” (în engleză). Scottish Sport. Arhivat din original la  10 octombrie 2017.
Accesat în 28 aprilie 2013.
580. ^ "Sport in Scotland". Scotland.org. Retrieved 20 June 2015.
581. ^ „Welsh dragon call for Union flag”  (în engleză). BBC News. 27 noiembrie 2007.
Accesat în 17 octombrie 2008.
582. ^ „Britannia on British Coins”. Chard. Accesat în  25 iunie 2006.
583. ^ Baker, Steve (2001). Picturing the Beast (în engleză). University of Illinois Press.
p. 52.  ISBN  0-252-07030-5.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de
Nord

 Portalul administrației britanice

 AngliaMea.Ro este o pagină web destinată românilor care trăiesc în Marea
Britanie.
 site dedicat Marii Britanii

[arată]
v • d • m
←   * Regatul Unit --- Britanici --- Limbile regatului Unit 
[arată]
v • d • m
Grupul celor Șapte (G7)
[arată]
v • d • m
 Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa
 BIBSYS: 90055024
 
 BNE: XX4575384
 
 BNF: cb11872746v (data)
 
 CiNii: DA00516998
 
 GND: 4022153-2
 
 HDS: 003356
 
 ISNI: 0000 0001 2248 3427
 
 LCCN: n79023147
 
Control de
autoritate  MusicBrainz: 8a754a16-0027-3a29-b6d7-2b40ea0481ed
 
 NDL: 00871900
 
 NKC: ge134525
 
 NLA: 35142153
 
 NSK: 000108702
 
 SELIBR: 164342
 
 SUDOC: 026488515
 
 VIAF: 127756949
 
 WorldCat Identities (via VIAF): 127756949
Categorii: 
 Țări din Europa
 Țări și teritorii de limbă engleză
 Națiunile G20
 State insulare
 Țările NATO
 Regatul Unit
 State membre ale Organizației Națiunilor Unite
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 7 decembrie 2022, ora 18:27.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot
exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă
 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie