Enigma Otiliei

-rescrierea epilogului-

Cuplul se bucură de o perioadă de fericire și emoție, armonie, specifică nou-căsătoriților,

tinerilor care nu au întâlnit, încă, nicio dificultate, o perioadă care, însă, se sfârși irevocabil . Felix se
dedică, după cum îi și afirmase Otiliei, carierei sale cu o sârguință caracteristică celui care dorește să
își facă un renume. Otilia Sima deveni din ce în ce mai puțin fericită. Veselia îi pierise, nu mai cânta la
pian, nu mai ieșea în oraș, devenise nervoasă. Se ofilea pe zi ce trece între pereții reci ai
apartamentului închiriat și se stingea odată cu exuberanța și vitalitatea ce odată o caracteriza.
Încercă să mimeze voiciunea gesturilor sale, se arătă entuziasmată și fericită în fața entuziasmului și
hotărârii lui Felix manifestat în munca lui, dar acestora le lipsea naturalețea și într-un final, se închise
într-o tăcere gravă necaracteristică ei. Uitându-se în oglindă, Otilia vedea o umbră a ceea ce a fost
cândva, urmele imaginare trasate de bătrânețe și imaginea înfricoșătoare a Auricăi ce se reflecta
înspre ea de fiecară dată când privea chipul palid și bolnăvicios din oglindă , o speriau.
Felix, absorbit în munca sa, rată să întrevadă nefericirea Otiliei până ce, fu prea târziu. Ridicând
privirea din studiul la care lucra deja de două săptămâni, privi fotoliul, acum gol, pe care ea îl ocupase
acum câteva momente, citind o carte. Se îndreptă spre dormitor şi privi la Otilia, în mijlocul odăii,
înconjurată de lucruri, haine risipite, şi o valiză.
-Aveai de gând...sau urma să dispari aşa cum ai făcut odată? Nu înțeleg...Nu înțeleg decât că
dragostea ta s-a sfârșit...
-Te-am iubit foarte mult, trebuie să înțelegi asta. Și încă te iubesc... Însă am nevoie de asta.
Înainte de a deveni cineva, pe care și tu, și eu, vom urî.
-De ce nu mi-ai spus nimic?
-La ce bun? zâmbi Otilia trist. Tu nu ai nevoie de asta, un viitor strălucit te așteaptă...
-Am fi putut fi fericiți...
Otilia închise ochii încet și zâmbi cunoscător, parcă dând de înțeles că tot ce a avut de spus
spusese.
Vorbele lui Pascalopol îi răsunară dureros în minte: ,,Ești sigur că va fi mereu fericită? Otilia e
un temperament de artistă, care simte nevoia schimbării. A o închide într-o căsătorie înseamnă s-i
deformezi caracterul, să-i stingi avântul, grația.,,
Felix își va aminti cuvintele lui Pascalopol după ce îl va întâlni, mai târziu, în tren, în drum spre
Constanța. Era bătrân, uscat de tot la față, dar tot elegant și aproape nu mai semăna cu cel de
altădată.
-Mă mai cunoști? Eu sunt Pascalopol!
După câteva vorbe banale, moșierul întrebă despre fericirea cuplului:
-A plecat. Cu o simplă valiză a dispărut și nu am mai auzit nimic despre ea.
-Și de ce v-ați despărțit?
-Poate că nu am cunoscut-o îndeajuns de bine. Poate că am fost orbit de propriile mele
idealuri. Eram amândoi prea tineri, voiam lucruri diferite. A fost o dragoste nepotrivită, la un timp
nepotrivit, în care amândoi ne-am fi pierdut pe noi înşine, undeva la mijloc.
-Unde crezi că se află acum?
-Oriunde. Ar putea fi oriunde.
,,Dacă o fată ți-ar spune: am gust să cutreier lumea cu tine, să fac cele mai fantastice meserii,
să ajungem la dansatori la Mexic, ți-ai lăsa, iubind-o, rosturile tale, ai renunța la cariera ta?,,