În satul ardelean descris în romanul „Ion”, domină mentalitatea că oamenii sunt

respectați dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relațiile sociale să fie tensionate între
„sărăntoci” și „bocotani”, între chibzuința rosturilor și nechibzuința patimilor, ceea ce face să se
dea în permanență o luptă aprigă pentru existență.
Ion, reprezentant al țărănimii sărace dornică de pământ, vrea să se îmbogățească repede,
singura modalitate fiind căsătoria cu Ana, al cărui tată are o avere considerabilă.
În al II-lea capitol este descrisă dorința lui Ion de a avea pământ: „toata ființa lui arde
de dorul de a avea pămant mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.
Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă
pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...”
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de tradiţionalişti,
dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii ca ”
cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut
în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea
acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea.
„Cu o privire setoasă, Ion cuprnse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de marevăzându-
și pământul, ăncât ăi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru
că era al lui.”
Tema centrală-problematica pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Destinele
personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe
sentimente, ci pe interese economice.
„În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de
copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta
Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu” (G. Călinescu). Bătută de tată și de
soț, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se spânzură, lăsând în urmă
copilul său și al lui Ion. Acesta îl vede ca pe o garanție a păstrării averii sale, de a-și păstra
statutul dobândit în sat.
„Atunci deodată își dădu seama de ce se gândește el atâta la copil. Adică prin moartea Anei ar
pierde tot și degeaba s-ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul... Adică numai în sufletul copilului ține
averea lui, numai câât ține sufletul copilului ține și moșia...”