Moara cu noroc

De Ioan Slavici

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan

Slavici este unul dintre adepții realismului clasic.
Având, pe de o parte, o evidentă concepție clasică,
didactică și moralizatoare asupra rolului literaturii, dar
încercând, pe de altă parte o cunoaștere profundă și
rafinată a sufletului omenesc, Slavici dezvoltă în
„Moara cu noroc” o nouă viziune asupra lumii și vieții
satului transilvănean.
Nuvela este specia genului epic, de dimensiuni
medii, cuprinse între schiță și roman, care are un singur
fir narativ și se concentrează pe un conflict unic, din
care fac parte un număr relativ restrâns de personaje și
unde accentul cade pe construcția personajului mai
mult decât acțiunea propriu-zisă.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în
anul 1881 în volumul de debut „Novele din popor”.
Nuvela este una realistă, de factură psihologică. Nuvela
„Moara cu noroc” aparține realismului prin observarea
omului în legătură cu mediul său, respectiv societatea
ardelenească de la sfârșitul secolului XIX. Slavici
abordează direcția realismului social, fiind atras de
voluptatea concretului, dar extrage și judecăți morale,
în virtutea cărora nuvela capătă o funcție
moralizatoare. Caracterul psihologic al nuvelei este
susținut de problematica abordată, de amploarea
conflictului interior (urmărit cu minuțiozitate) și,
totodată, de modalitățile de investigație specifice
prozei psihologice: monologul interior și introspecția.
Personajul literar reprezintă o instanță narativă
prin intermediul căreia scriitorul își exprimă în mod
indirect ideile, concepțiile în opera literară.
Ghiță este protagonistul nuvelei, cel mai complex
personaj din nuvelistica lui Slavici, fiind un personaj
„rotund”. Destinul său ilustrează consecințele nefaste
ale dorinței de îmbogățire. Ghiță este tipic pentru o
categorie socială: tipul cârciumarului interesat de bani
(realism) și are trăsături condiționate de mediul din
care provine, dezumanizarea sa fiind urmărită prin
analiză psihologică.
Lică Sămădăul, antagonistul nuvelei, este un
personaj linear, care nu cunoaște o transformare pe
parcursul desfășurării acțiunii. El se înscrie în tipologia
personajului malefic, cinic, aspru, de care toată lumea
se teme.
Construcția personajelor se realizează pe trei
planuri distincte.
Statutul social al acestuia se modifică pe parcursul
nuvelei și subliniază evoluția personajului. Inițial, acesta
este un cizmar sărac și tată de familie, pe umerii căruia
apasă toată responsabilitatea bunăstării acesteia. Acest
lucru îl încurajează să fie nemulțumit de situația lui
socială și materială, ce conduc la luarea în arendă a
cârciumii de lângă Moara cu noroc, în speranța că,
astfel, va asigura familiei un trai mai bun. Schimbarea
statului de cizmar la cel de cârciumar atrage după sine,
pe de-o parte, o îmbunătățire materială considerabilă,
dar care, pe de altă parte, va avea un mare impact la
nivelul statutului psihologic și moral. Pe de altă parte,
din punct de vedere social, Lică este căpetenia
porcarilor, cu o condiție financiară mai bună decât a lui
Ghiță.
Din punct de vedere psihologic, Ghiță este marcat
de un conflict interior între dragostea pentru Ana și
dragostea pentru bani. Cele două voci interioare îi
influențează modul de a gândi în funcție de
circumstanțe. Mentalitatea lui este într-o continuă
metamorfoză pe tot parcursul nuvelei, acesta fiind
inițial un caracter puternic, ce nu se lasă influențat de
alții, însă devine, pe final, taciturn, închis,
necomunicativ și preocupat excesiv de imaginea lui în
ochii celorlalți. Din punct de vedere psihologic, Lică
reușește să se impună ca dominator, este un bun
cunoscător al psihologiei umane, folosindu-se de
slăbiciunile celorlalte personaje pentru a-și atinge
obiectivele. Astfel, el folosește patima lui Ghiță pentru
bani pentru a-l atrage în afacerile lui necurate. Lică este
malefic și carismatic, având un caracter manipulator.
Statutul moral al protagonistului cunoaște, de
asemenea, o profundă metamorfoză. Personaj dominat
de ambiție, aceasta se transformă dintr-un element
susținător al afacerii lui într-o carență morală, folosită
strict pentru sporirea averii. Ghiță devine treptat un om
lacom, obsedat de câștig și lipsit de moralitate, fiind
dispus să facă orice pentru a-și proteja veniturile.
Devine criminal, omorându-și soția infidelă, în ciuda
faptului că era direct responsabil de comportamentul
ei. Din punct de vedere moral, Lică este un om rău, cu
intenții murdare ascunse, fiind lipsit de remușcări sau
măcinări interioare, are o atitudine de stăpân, este
viclean și se lasă stăpânit de dorința de a se îmbogăți cu
orice preț.
Relația lui Ghiță cu Lică evoluează sinuos și este
tensionată, întrucât hangiul are numeroase momente
de derută sufletească, de sinceritate cu sine însuşi şi
vrea să rupă relaţia cu Lică, dar dorinţa devoratoare de
a se îmbogăţi este mai puternică şi dezumanizarea sa se
accentuează.
O primă scenă relevantă pentru evoluția
relației dintre cele două personaje este reprezentată
de înfruntarea dintre Ghiță și Lică care are loc în
capitolul V. Când Lică își face apariția la Moară însoțit
de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică,
hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși
acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră
tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare
că și-a găsit omul.” Însă, pentru a rămâne la Moară,
Ghiță bate palma cu Lică și începe astfel o serie lungă
de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după
plecarea lui Ghiță anticipează consecințele dramatice
ale acestei decizii. Această secvență surprinde dorința
aprinsă de înavuțire a lui Ghiță și începutul procesului
de dezumanizare.
O altă scenă relevantă evoluția relației dintre cele
două personaje este reprezentată de scena depoziției
și a judecății. Acum Lică este cel care domină întreaga
situație prin capacitatea diabolică de a dirija
mecanismele justiției și ale opiniei publice. Într-o zi și o
noapte ucide patru oameni, îl fură pe arendaș, inculpă
pe cei care au vrut să fure de la el, îl trece sub bănuială
pe Ghiță, îl ridiculizează pe Pintea. Mai mult, agravează
ruptura între Ghiță și soția lui, Ana. Ghiță nu are
certitudinea că Lică a plecat de la Moara cu noroc, și
jură că „l-a știut” toată noaptea la cârciumă.
Furnizându-i alibiul necesar, Ghiță devine în mod
recunoscut complicele lui Lică și își agravează
degradarea morală.
Surprinderea evoluției relației dintre cele două
personaje poate fi pusă în evidență prin analiza
elementelor de structură și compoziție.
Un prim element de structură și compoziție
relevant pentru relația dintre Ghiță și Lică este
reprezentat de modalitățile de caracterizare. Cele
două personaje sunt caracterizate atât în mod direct,
cât și în mod indirect. Lică este individualizat printr-un
portret fizic ce-i evidențiază trăsăturile morale și
bunăstarea materială: ”Lică, un om de 36 de ani, înalt,
uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și
verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc.
Lică era porcar dintre cei care poartă cămașă subțire și
albă, iertar cu bumbi de argint și bici de carmajin.”.
Acesta avea o prezență impunătoare, oarecum
periculoasă, Ana fiind ”speriată de bărbăția înfățișării
lui” prima dată când îl văzu. Ghiță nu are un portret
fizic detaliat, ci este redus la câteva detalii: „înalt și
spătos”. Încă de la început Lică dă dovată de o
siguranță și încredere de sine, evidențiate prin
autocaracterizare: ”Eu sunt Lică sămădăul… Multe se
zic despre mine și dintre acestea multe vor fi adevărate
și multe minciuni […]”, la care naratorul adaugă că
acesta era ”om aspru și neîndurat”. Ghiță, pe de altă
parte, este conturat în antiteză cu Lică, trăsătura sa
dominantă fiind slăbiciunea de caracter, acesta
renunțând repede la idealurile oneste de a trăi o viață
simplă alături de nevasta sa pentru oportunitatea de a
se îmbogăți.
Conflictul este relevant pentru relația între
personaje deoarece surprinde cu mijloace realiste
pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este
dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra
imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un
conflict care îi depășește posibilitățile psihologice cu
Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic
este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește
minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea
orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri
patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei
conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii,
personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni
reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa
cu hotărâre de rău.
 Relația dintre Ghiță și Lică are rolul de a reliefa
procesul de dezumanizare a protagonistului sub
acțiunea malefică a antagonistului, cei doi ajungând să
fie sancționați pentru greșelile lor. Finalul tragic al
relaţiei dintre Lică şi Ghiţă este unul realist, datorat
încercării depăşirii limitelor unui destin prestabilit,
autorul reuşind să contureze două personaje tipice
lumii ardeleneşti din perioada evocată.