Schema conceptuala tip cuprins

Psihologia - concept

Obiectul psihologiei

Domeniul psihologiei

Scopurile psihologiei

Metode descriptive și metode corelaționale

Bibliografie
 Ebbinghaus spunea că „psihologia
are un trecut lung, dar o istorie scurtă”.
Încotro se îndreaptă psihologia?

“Psihologia este lumina înțelegerii,

apropierii și ascensiunii umane” V.
Pavelescu

Nu te poți iniția în misterul altuia, dacă tu

“

nu ai un mister în care să te inițiezi”. E.

Cioran

A înțelege omul pentru a-l perfecționa,

aceasta este adevărata menire a
psihologiei. S.L. Rubinstein
 Specificul psihologiei

 Psyche = suflet, psihic;

 Logos= știință.
 PSIHOLOGÍE s. f. 1. Știință care se ocupă cu studiul psihicului
(1), al legității proceselor psihice (cognitive, afective, voliționale)
și al însușirilor psihice ale persoanei (caracter, temperament etc.).
2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ
sau o colectivitate; concepție, mentalitate. 3. Totalitatea
proceselor psihice care condiționează o activitate
 „Care este obiectul psihologiei?”, această
întrebare i-a pus în dificultate pe foarte mulți
dintre specialiștii care aveau opinii diferite. De-a
lungul timpului, stabilirea obiectului psihologiei
a fost un subiect foarte controversat, mai ales,
după ruptura de filosofie din 1879.
 CONȘTIINȚA
 Asociaționism (conștiința reprezintă un grup de funcții și procese
particulare) - W. Wundt și Ed. Titcher
 Introspecționism (conștiința reprezintă o lume subiectivă pură și
independentă, fără a avea legătură cu lumea externă, fiind accesibilă
numai prin introspecție) - Th. Lipps

 COMPORTAMENTUL
 Behaviorismul ( în 1913, J.B.Watson respinge existența conștiinței ca
unică realitate psihologică și introduce, în schimb, comportamentul ca
obiect de studiu)

 INCONȘTIENTUL
 Psihanaliza/ psihologia dinamică (Sigmund Freud pune în evidență
existența și acțiunile inconștientului în viața psihică, fiind propus ca
obiect de studiu al psihologiei. Acest inconștient este perceput ca fiind
o componentă esențială a comportamentului, deaorece furnizează
elemente de dinamică internă)
OBIECTUL PSIHOLOGIEI LA MOMENTUL
ACTUAL

PSIHOLOGIA COGNITIVĂ se ocupă cu studiul proceselor

mentale umane sau animale (percepția, atenția,
memoria,limbajul, raționamentul și emoțiile)
Domeniul
Psihologia experimentală

Neuroștiințele
Știința cognitivă
Psihologia sănătății
Psihologia dezvoltării
Psihologia socială
Psihologia personalității
Psihologia clinică și consilierea
psihologică
Psihologia industrială/organizațională
Marile subdomenii ale psihologiei
Sursa: Lieury, Manual de psihologie generală, p.17.

NORMAL
SOCIAL
P. generală
P. educației
P. experimentală
P. muncii
P. diferențială
P. industrială
P. cognitivă

PATOLOGIC BIOLOGIC
Etnopsihiatrie P. Genetică
Antipsihiatrie Etologie
Psihopatologie Psihofiziologie
Psihologie clinică Psihofarmacologie
Psihanaliză Neuropsihologie
Psihiatrie
 Ramurile psihologiei a muncii
Sursă: Cosmovici, Psihologie generală, p.20. a transporturilor
economica
medicala
pedagogica
practica judiciara
militara
a sportului
a artei
altele
evaluat
generala
analitica
a individului teoretica fiziologica
sintetica

normala
a varstelor
in dezvoltare
umana patologica a dezvoltarii
Psihologie

patologica

animala
 Cunoaşterea ştiinţifică vs. cunoaşterea
comună
 Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este
cunoaşterea pe care oamenii o realizează spontan în
cadrul experienţei cotidiene fără utilizarea unor metode
speciale, cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte scopuri
precise, se desfăşoară pe baza unor reguli, într-o manieră
organizată şi sistematizată. Odată cu îndepărtarea tot mai
evidentă a limbajului ştiinţific de cel natural (comun) au
apărut dificultăţi de comunicare şi astfel s-a creat o criză
de încredere reciprocă între cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică. Problema centrală în limitarea
raportului între cele două forme de cunoaştere este cea a
continuităţii şi a discontinuităţii.
 Cunoașterea științifică

 Rolul cunoașterii științifice.

 • Scopul este de a rezolva problemele pe care le întâmpină
omenirea și pentru a face ”viața mai bună”;
 Teoriile științifice nu sunt idei lipsite de utilitate, deoarece
pe aceste idei este construită lumea noastră;
 Finalitatea (prin ce se „materializează”) demersului
științific.
 Teori științifice vs modele științifice
 Ambele oferă posibile explicații ale unui fenomen,
teoriile însă au un grad de valabilitate mai generală față
de modele, acestea fiind mai contextualizate (mai
”specifice”) în evoluția cunoașterii modelele pot servi
ca elemente structurale în construcția unei teorii,
modelele pot fi utilizate în testarea teoriei în diferite
contexte.
 Specificul cunoașterii științifice
 Metoda ştiinţifică afirmă că evenimentele se desfăşoară după
principii precise şi utilizează observaţii obiective şi sistematice
pentru a determina care sunt acele principii. Aşa cum afirmă
Richelle, ştiinţa nu este decât un discurs, o altă modalitate de a
folosi limba, care rafinează şi specializează atât de mult limbajul
curent, încât, prin conceptele create, ea ajunge la descrieri şi
explicaţii de profunzime, foarte depărtate sau chiar aflate în
opoziţie cu simţul comun.
 Epistemologic, nivelul de dezvoltare al unei ştiinţe este dependent
de stadiul cuantificărilor sale, de nivelul în care este posibilă
tratarea şi modelarea matematică a datelor.
 Încercând să surprindă cauzalitatea prin legi specifice, scopurile
majore ale psihologiei ştiinţifice sunt să descrie, să prezică şi să
controleze comportamentul, explicând şi aplicând la situaţii reale
de viaţă ceea ce s-a învăţat teoretic.
 Descrierea trebuie să includă comportamente obiectiv observabile, adică ceea
ce auzim şi ce vedem, făcând presupuneri asupra mecanismelor interne sau
asupra proceselor subiacente numai în măsura în care le putem articula într-un
discurs teoretic elaborat.
 Dacă descrierea are în vedere comportamentul deja produs, predicţia are în
vedere anticiparea comportamentului, conturând o expectanţă faţă de acesta.
Predicţii facem şi în viaţa cotidiană, însă în ştiinţă acestea îmbracă forma unor
ipoteze. Ipoteza este o propoziţie specifică şi clară ce poate fi testată dacă este
adevărată sau falsă.
 Controlul unui comportament este posibil când ştim ce determină acel
comportament şi se leagă strâns de capacitatea înţelegerii lui. Rolul
recompensei şi al întăririi în fixarea unui comportament este un exemplu în
acest sens.
 Aplicaţia are scopul de a utiliza cunoaşterea şi tehnicile derivate în rezolvarea
unor scopuri practice: programele pe computer pentru învăţarea matematicii,
testele de aptitudini şi de inteligenţă arată beneficiile concrete ale cunoaşterii
psihologice în viaţa obişnuită.
 Înţelegerea înseamnă că am dobândit cunoaşterea reală a cauzelor unui
comportament. Deşi în psihologie înţelegerea cauzelor ca în fizică sau
medicină este rară, munca ştiinţifică aduce totuşi mereu un plus de înţelegere
asupra faptelor studiate. Înţelegerea face posibilă explicaţia faptelor care
circumscriu domeniul unei ştiinţe. Triada descriere-explicaţie-predicţie rezumă
cele mai însemnate caracteristici ale metodei ştiinţifice.
 Metoda științifică Smith, 1998
 Ştiinţa este sistematică, formală şi obiectivă, de aceea ea
nu rămâne cantonată la nivelul observaţiilor
întâmplătoare.
 Ştiinţa aspiră la simplicitate şi ordine, deoarece ea
pleacă de la ordinea implicită existentă în univers.
 Ştiinţa este precisă pentru că ea măsoară şi cuantifică cu
atenţie observaţiile. Aceasta presupune efort şi timp
cheltuite, dar plusul de precizie face diferenţa în raport
cu psihologia naivă.
 Cunoaşterea ştiinţifică este reproductibilă: urmând
aceleaşi procedee sau metode, cercetători diferiţi trebuie
să ajungă la aceleaşi rezultate. Replicarea este
modalitatea de verificre a rezultatelor cercetării.
 Ştiinţa produce o cunoaştere cumulativă: publicându-şi
rezultatele, ea dă ocazia apariţiei a noi ipoteze şi idei.
 Ipotezele ştiinţei sunt falsificabile (Popper). O ipoteză de
cercetare este ştiinţifică doar atunci când poate fi
verificată prin observare sau experimentare în laborator.
 Discursul ştiinţific se sprijină pe fapte şi se supune unei
permanente puneri în problemă prin intermediul lor.
 Richard Feynman - Curs despre cum
functionează Metoda Științifică

 https://www.youtube.com/watch?v=xV2A8jhjLuQ&t=62s
NATURA
PSIHICULUI

UMAN
 CUPRINS

COMPLEXITATEA NOȚIUNII DE PSIHIC

PSIHICUL CA FORMĂ A VIEȚII DE RELAȚIE

PSIHICUL CA FUNCȚIE A CREIERULUI

PSIHIC ȘI FIZIC (PSIHICUL CA REFLECTARE

SUBIECTIVĂ A REALITĂȚII OBIECTIVE)

CONDIȚIONAREA SOCIAL-ISTORICĂ A PSIHICULUI

COMPLEXITATEA NOȚIUNII DE PSIHIC

Plecând de la definiția etimologică a

psihologiei (psyche=suflet,
logos=știință): ”psihologia este știința
sufletului”, se ridică astfel întrebarea:
”CE ESTE PSIHICUL ȘI CARE ESTE
NATURA ACESTUIA?”

PSIHICUL este o modalitate prin

care omul există ca ființă în acelaș
timp biologică și socială.
PSIHICUL există defapt ca funcție a
creierului.
 -a simți
-a comunica
-a gândi

MANIFESTĂRI -însușirile
ALE fiecărei
-a creea PSIHICULUI persoane
UMAN

-a fi
-a voi împreună
cu alții
-a face
 Nivelul cel mai complex al psihicului este definit ca reglaj
conștient și este prezent numai la om

PSIHICUL ESTE:

-conștient Simultan Proces, dar și

-inconștient material și produs
ideal
-explicit
-implicit

-stare latentă
-efect (înteriorizată)
-cauză Concomitent -stare manifestă
obiectiv și (exteriorizată)
subiectiv
 Psihicul este concomitent obiectiv și subiectiv:
- Obiectiv: din punct de vedere esențial (antologic)
din punct de vedere al conținutului său
- Subiectiv: din perspectiva cunoașterii percepe o realitate subiectivă
 Psihicul este simultan material și ideal:
-Material: apare în materie prin evoluție și diferențiere
: sau sediul psihicului este creierul
- Ideal: prin natura și conținutul lui, spiritual
 Psihicul este proces, dar și produs
- Proces: are o funcționare desfășurată în timp
- Produs: la sfârșitul unui proces apare o schemă
 Psihicul în stare latentă, cât și manifestă
-Stare latentă: potențială, virtuală
-Stare manifestă
 - Efect
- Cauză
 – Explicit
PSIHICUL CA FORMĂ A VIEȚII DE RELAȚIE
Natura contradictorie a psihicului uman care îi
conferă un înalt grad de complexitate ridică
serioase probleme în fața demersului de definire
a lui.
Pentru a stabili natura psihicului uman și a-i
surprinde identitatea este necesară „raportarea
psihicului la un criteriu exterior lui însuși”
(Zlate, 2000, p.201). Astfel, raportat la
conexiunea sau interacțiunea universală a
lucrurilor, psihicul apare ca o formă sau o
expresie a vieții de relație raportat la substratul
lui material, apare ca o funcție a materiei
superior organizate, adică a creierului, raportat
la realitatea înconjurătoare naturală. Psihicul
apare ca o reproducere în plan subiectiv a
realității obiective, raportat la realitatea socială.
 În baza acestor raportări se poate elabora ca
definiție a psihicului: „psihicul este o expresie a
vieții de relație, un fenomen inseparabil legat de
structurile materiale și cuantice, o reproducere în
subiectiv a realității naturale obiective, un produs
al condiționărilor și a determinărilor socio-istorice
și socio-culturale”. (Zlate, 2000,p.202)
 Ca formă a vieții de relație, psihicul
își relevă natura prin relațiile sale cu:

Realitatea Realitatea
fiziologică Realizarea fizică
socială

Relațiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii

materiale și sociale reprezintă arât cadrul de formare și dezvoltare a
psihicului cât și instrumentul acestei formări
PSIHICUL CA FUNCȚIE A CREIERULUI

Psihicul este considerat un produs, un

fenomen inseparabil de structurile
materiale, cuantice și energetice.
Psihicul provine din materie, dar nu
se identifică cu ea.
Creierul apare și se dezvoltă ca organ
al psihicului.
-Psihic și creier- o unitate dinamică
evoluată: creierul nu poate genera
psihic în unitatea organizării lui
celulare, însă el conține informație și
energie capabilă de trecere în acțiunea
de altă natură. (M.Golu, 1980)
 Distrugerea parțială/totală a organelor de simț, a structurilor
cerebrale duc la modificarea psihocomportamentului.
Prin structura sa, creierul reprezintă un mecanism al
psihicului, dar nu garantează performanța, nu produce viața
psihică în afara interacțiunii cu lumea.
 În legătură cu relația dintre psihic și creier, există există
totuși puncte de vedere care nu au fost uniformizate:

Modele dualiste- Modele

conform cărora Modele moniste- interacționaliste-
există atât psihic care consideră consideră că
cât și creier; identitatea psihic- ambele se
reprezentanți creier: orientare condiționează
dualismului sau monist-ionistă : reciproc, modelul
paralelismului: Lashley; interacționalist
W.Pentfield; R.W.Iperry sistemic :Mihai
J.C.Ecclesi Golu
PSIHIC ȘI FIZIC (PSIHICUL CA REFLECTARE
SUBIECTIVĂ A REALITĂȚII OBIECTIVE)
Modul de înființare a psihicului este
imaginea, ca proces primar, constructorul
generalizat abstract, ca produs
secundar,trăirea ca vibrație a întregului
organism, efortul, încadrarea, ca
mobilizare a resurselor neuropsihice.
PSIHICUL- are proprietatea de a
reproduce obiectivul în subiectiv, a
realității înconjurătoare în plan ideal.
REFLECTAREA- este o cantitate
generală a întregii materii fie ea organică
sau anorganică.
REFLECTAREA PSIHICĂ- se distinge de
alte forme de reflectare întâlnite la alte
niveluri, prin caracterul său ideal, activ și
subiectiv
(Monica Alexandru-Academia.edu)
REFLECTARE- percepere, înțelegere,
cunoaștere de om a lumii externe

SUBIECTIV- care aparține și depinde de un

subiect. Ține de interioritatea acestuia

OBIECTIV- este reprezentativ pentru el, îi este

propriu, personal, individual
- inversul lui subiectiv, care nu
aparține și nu depinde de un subiect și
depinde de un obiect
 Caracteristici ce
particularizează
reflectarea psihică

-activă
-subiectivă

-ideală

Psihicul are proprietatea de a produce, de a transpune

obiectivul în subiectiv , a realității înconjurătoare în plan ideal.
De asemenea, psihicul are capacitatea de a oglindi,
reproduce, dar și de a creea realitatea.
 CONDIȚIONAREA SOCIAL-ISTORICĂ
A PSIHICULUI
Omul este prin excelent o ființă socială,
influența socioculturală fiind esențială în
dezvoltarea psihicului.
Dezvoltarea psihică este determinată de doi
factori principali: ereditate și mediu
În fiecare individ există două ființe:
-Ființa individuală -„formată din toate stările
psihice care nu se raporteaza decât la noi înșine și
la evenimentele vieții noastre personale”.
-Ființa socială -formată dintr-un sistem de idei,
sentimente, obișnuințe „care determină în noi, nu
personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile
diferite din care facem parte, credințe religioase și
practicile morale, tradițiile naționale sau
profesionale, opiniile colective de tot felul.”
(Emile Durkheim, 1974)
www.coursehero.com
 Procesul apariției și dezvoltării speciei umane (antropogeneza)
și formarea și dezvoltarea funcțiilor psihice la om (psihogeneza)
ilustrează condiționarea social-istorică a psihicului uman.
Nimic din organizarea psihică a omului nu se realizează și nu
se produce în afara unei codiționări sociale.
 Cultura exercită puternice
influențe asupra
personalității în formare:

Influente care derivă din Influențe care derivă din

comportamentul, modelat observarea sau învățarea
cultural, al altora față de copil sistemică de către individ a
care încep să acționeze încă modelelor de comportament
din momentul nașterii. caracteristice societății sale.

Influența factorilor socio-culturali

asupra psihicului a fost evidențiată
prin 2 tipuri de studii:

-surprinderea -surprinderea
specificului uman al unor variațiilor socio-
funcții psihice comune culturale ale funcțiilor
pentru om și animal. psihice.
 Aceste studii au demonstrat că
fenomenele psihice sunt inegal
influențate social: cele primare
comune omului și animalului, sunt
doar condiționate social, cele
superioare sunt determinate social-
istoric. (Zlate, 2000)
Influența factorilor socio-
culturali asupra psihicului a fost
evidențiată de studiile de
psihologie transculturală
(Malinovski)